Creştinii romano-catolici împărtăşesc cu cei mai mulţi creştin credinţa că Isus Hristos, în noaptea în care a fost trădat, a mâncat o ultimă cină cu apostolii Săi. Această masă finală a fost şi sărbătorirea Paştelui Evreiesc sau Sărbătoarea Azimilor care comemora trecerea evreilor de la moarta în sclavia egipteană în viaţa din Ţara Promisă.
Creştinii diferă în înţelesul acestei Ultime Cine care îl are pentru ei şi Biserica de azi. Creştinii catolici împreună cu alte Biserici creştine istorice (de exemplu, Ortodoxia Răsăriteană şi Creştinii Bizantini, Luteranii, Anglicanii şi unii Episcopaliani, etc.) cred cuvintele literale ale lui Isus – că pâinea şi vinul sunt într-adevăr trupul şi sângele. Alte Biserici creştine de mai târziu profesează un înţeles mult mai simbolic al cuvintelor lui Isus.
Credinţa Bisericii Catolice este bazată atât pe un principiu fundamental de hermeneutică precum şi pe credinţa constată a Bisericii din vremurile Apostolice.
Biserica Catolică învaţă că primul principiu de hermeneutică – ştiinţa de traducere şi interpretare a Bibliei – este înţelesul literal al textului.
Spiritus Paraclitus Benedict XV, 15 septembrie 1920
Aşa cum a insistat Jerome, toată interpretarea biblică se bazează pe un sens literal…
Divino Afflante Spiritus, Pius XII, 20 septembrie 1943
… discerne şi defineşte că sensul cuvintelor biblice care este numit literal … aşa că mintea autorului să poată fi clarificată. … exegetul trebuie să fie în principal preocupat cu sensul literal al Scripturilor.
Definiţia sensului literal:
Sensul pe care autorul uman l-a intenţionat în mod direct şi pe care-l transmit cuvintele sale.
Primul autor al Noului Testament a fost apostolul Pavel. Scrisoarea sa către Corinteni a fost scrisă în jurul lui 56 d. Hr., mai devreme decât prima Evanghelie, a lui Marcu, scrisă în jurul anului 64 d. Hr. Pavel nu fusese martor faţă de ceea ce a scris el dar mărturiseşte faţă de sursă.
1 Corinteni 11:23-29
Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.
Următorul text al Noului Testament în ordinea cronologică ar fi fost Evanghelia după Marcu. Scrisă în jurul anului 64 d. Hr., în Roma, Marcu, nefiind un martor ocular, probabil că a auzit relatarea despre Ultima Cină pe care a înregistrat-o de la apostolul Petru.
Marcu 14:22-24
Pe când mâncau, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi.
A treia relatare a Ultimei Cine ar putea fi a lui Matei. Matei, vameşul Levi, a fost un martor ocular la această masă. El era unul dintre cei doisprezece apostoli. Matei probabil că a scris Evanghelia sa în anii 70.
Matei 26:26-28
Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.
Relatarea lui Luca a Ultimei cine, scrise din punctul de vedere a unuia dintre neamuri, şi nu un martor ocular, a auzit în mod probabil detaliile acestea de la Pavel. Luca era o companie de călătorie a lui Pavel. Luca a scris şi el în anii 70.
Luca 22:15-20
El (Isus)le-a zis: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun, că de acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Luaţi paharul acesta, şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” Apoi a luat pâine; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”
Preaiubitul ucenic, Ioan, ultimul dintre scriitorii Noului Testament, a scris Evanghelia sa în anii 90. Ioan era un martor ocular al evenimentelor de la Ultima Cină (Ioan 6:30-68).
Ioan 6:53-56
Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.
De aici şi crezul creştin catolic în prezenţa reală a lui Isus Hristos în Eucharist se bazează pe înţelesul literal al cuvintelor Ultimei Cine aşa cum este înregistrat de Evanghelişti şi de Pavel.
Uniformitate de exprimare din cadrul primilor patru autori afirmă literalul. Crezul în prezenţa reală necesită credinţă – baza noii vieţi aşa cum este necesitată de Hristos prin scriptură. Însă credinţa în semne care acordă ceea ce semnifică ele este de asemenea şi baza Întrupării – aparenţele defăimând înţelesul adevărat. Adevărata semnificaţie a prezenţei reale este sigilată în Evanghelia lui Ioan. De cinci ori în expresii diferite, Isus a confirmat realitatea a ceea ce vrea el.
Ioan 6:51
Eu Sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii.
Ioan 6:53
Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.
Ioan 6:54
Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.
Ioan 6:55
Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.
Ioan 6:56
Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.
Cea mai bună cale prin care o persoană poate face un punct literal clar este repetarea aceluiaşi mesaj în feluri diferite. Isus a făcut aceasta. Cei din jurul lui au înţeles clar ceea ce spunea el – canibalismul şi băutul sângelui – ambele fiind interzise de Legea Mozaică.
Ioan 6:60, 66
Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” … Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.
Dacă aceşti ucenici au greşit înţelesul cuvintelor lui Isus, Isus ar fi cunoscut cu siguranţă şi i-ar fi corectat. El nu a făcut-o. Ei au înţeles în mod clar înţelesul său – trupul lui Hristos trebuia să fie mâncat într-adevăr; sângele lui să fie într-adevăr băut.
Necredincioşii răspund adesea că ci la Ultima Cină, apostolii nu au simţit că aveau carne în mâinile lor şi sânge în paharul lor. Dar Isus este Dumnezeu. Caracterul literal al cuvintelor: „Acesta este trupul meu; acesta este sângele meu” trebuiesc crezute. Dumnezeu nu poate minţi. Şi Dumnezeu poate face pâinea în carne şi vinul în sânge fără ca aparenţele pâinii şi a vinului să se schimbe.
Filozofii medievali şi teologii au numit această expresie a Adevărului Divin şi a Puterii Creative „transubstanţiere”. Da, Dumnezeu poate schimba substanţa oricărei materii create în timp ce aparenţele rămân neschimbate. Şi aceasta necesită credinţă.
Pavel confirmă în altă parte în scrisorile sale realitatea prezenţei reale.
1 Corinteni 10:16
Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?
Convingerea Bisericii din vremurile apostolice despre realitatea obiectivă a acestor cuvinte ale lui Hristos este clară din multe documente.
Irineu (Asia Mică, 140-202), Tertulian (Roma, 160-220), Ciprian (Cartagina, 200-258) sunt doar câţiva din cei mai timpurii care atestă despre realitatea obiectivă a cuvintelor lui Hristos.
În Biserica din Alexandria, Athanasius (293-373) şi Cyril (376-444) atestă în mod egal faţă de înţelesul literal al cuvintelor lui Hristos la Ultima Cină.
În Biserica din Palestina, Cyril (Ierusalim, 315-387) şi Epiphanius (Salamis, 367-403) afirmă şi ei în învăţătura lor aceiaşi realitate.
Unanimitatea este descoperită în cadrul bisericii universale până în secolul al 11lea. Berengar (Tours, Franţa, 1000-1088) a fost unul din primii care să nege prezenţa reală prin a argumenta că Hristos nu este prezent în mod fizic, ci doar simbolic.
Conciliul de la Roma (un conciliu local), 1079, a învăţat împotriva lui Berengar că Eucharistul este într-adevăr trupul şi sângele lui Hristos.
Prin secolul al 16lea, anumiţi Reformatori (exclus Luther) au învăţat şi ei că prezenţa lui Hristos în Eucharist era doar figurativă sau metaforică. Din moment ce existau alte opinii ce erau învăţate ca adevăr (prezenţa figurativă şi cea metaforică) o învăţătură de autoritate (vezi cap. 5) a trebuit să fie apelată pentru a se discerne eroarea faţă de adevăr. Felul Bisericii era de a urma modelul din Fapte 15.
Conciliul de la Trent (1545-1563) a definit prezenţa reală a lui Hristos în Eucharist, şi Eucharistul ca fiind atât sacrificiul continuu al lui Hristos precum şi un sacrament real. Instituirea Eucharistului ca sacrament a fost conţinut în cuvintele „Faceţi aceasta în pomenirea Mea”.
Masa: Serviciul sinagogii şi Ultima Cină
Creştinii romano-catolici sărbătoresc Eucharistul în actul liturgic numit Masa. Cuvântul acesta provine de la latinescul missa („trimis”). Acesta a fost luat din formula de eliberare a congregaţiei: Ite missa est („Mergeţi, Eucharistul a fost trimis”) referindu-se la obiceiul antic de trimiterea de pâine consacrată din Masa episcopului la cei bolnavi şi la celelalte biserici.
Masa conţine două părţi: liturghia Cuvântului şi Liturghia Eucharistului. Liturghia Cuvântul este o copie a serviciului evreiesc de sinagogă din primul secol: citiri din Scriptură urmate de răspunsuri din partea congregaţiei adesea din Cartea Psalmilor. Liturghia Eucharistului este o relegiferare a Ultimei Cine. Un celebrator face ceea ce a făcut Hristos: ia pâinea şi vinul şi spune aceleaşi cuvinte ca Hristos şi apoi împarte de acum pâinea şi vinul consacrat cu congregaţia.
Romano-catolici cred că pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele real al lui Isus Hristos şi rămân aşa până ce elementele sunt în întregime consumate. Trupul şi Sângele care nu sunt consumate la un Eucharist sunt rezervate pentru următoarea sărbătorire a Eucharistului şi venerate ca Trupul şi Sângele lui Isus.
Amintirea: Un singur sacrificiu – Calvar – Continuat
Creştinii romano-catolici iau cuvântul lui Dumnezeu în serios şi caută să-şi amintească de Hristos în Ultima Cină „pe cât de des” posibil. Şi făcând astfel proclamă moartea Domnului până ce va veni el.
1 Corinteni 11:24-26
„Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.”
Luca 22:19
„Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.”
Creştinii catolici cred de asemenea că există doar un singur sacrificiu, al lui Isus, dar urmând porunca „ori de câte ori” pentru a proclama moartea Domnului, sacrificiul lui Hristos este făcut prezent în mod fizic faţă de fiecare creştin în toate locurile în fiecare eră. Eucharistul face acţiunile atemporale afizice ale acţiunii de răscumpărare a lui Hristos într-adevăr prezent pentru noi pretutindeni şi întotdeauna. Aceasta este întrupător.
Urmând cuvântul lui Dumnezeu, Catolicii cunosc de asemenea că Hristos nu este şi nu poate fi resacrificat. Aceasta nu a fost niciodată învăţătura Bisericii Catolice.
Evrei 10:12
El (Isus), dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate…
Evrei 7:27
Care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi
Evrei 9:25-28
Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuşi… pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa… tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora…
Credinţa constantă a Bisericii de la Părinţii Apostolici atestă faptul că Masa era un Sacrificiu al Calvarului făcut prezent pentru cei credincioşi.
Ciprian (Cartagina, 200-258), Scrisori, Nr. 63:9 (Către Caecilian)
În a cărei porţiuni găsim că paharul pe care l-a oferit Domnul era amestecat, şi că ceea ce era vin El a numit Sângele Său. De aici apare că sângele lui Hristos nu este oferit dacă nu este vin în pahar, şi nici sacrificiul Domnului sărbătorit cu consacrarea legitimă decât dacă jertfa şi sacrificiul nostru nu răspund suferinţei Sale.
Catehismul Bisericii Catolice din 1994 face această declaraţie în mod explicit.
Catehism Secţiunea 1085
În Liturghia Bisericii, este în principal misterul său Pascal pe care Hristos îl semnifică şi îl face prezent. În timpul vieţii Sale pământeşti Isus a anunţat misterul său Pascal prin învăţăturile sale şi l-a anticipat prin acţiunile sale. Când soseşte Ora sa, el trăieşte evenimentul unic al istoriei care nu trece: Isus moare, este îngropat, învie din morţi, şi este aşezat la dreapta Tatălui „odată pentru totdeauna”. Misterul său Pascal este un eveniment real care a avut loc în istoria noastră, dar este unic: toate celelalte evenimente istorice se întâmplă odată, apoi ele trec, înghiţite în trecut. Misterul Pascal al lui Hristos, prin contrast, nu poate rămâne doar în trecut, deoarece prin moartea sa el a distrus moartea, şi tot ceea ce este Hristos – tot ceea ce a făcut şi a suferit El pentru toţi oamenii – participă în eternitatea divină, şi astfel transcende toate timpurile în timp ce este făcut prezent în toate dintre ele. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi trasează totul către viaţă.
Catehism Secţiunea 1104
Liturghia creştină nu numai aminteşte evenimentele care ne-au salvat ci le şi actualizează, şi le face prezente. Misterul Pascal al lui Hristos este sărbătorit, nu repetat. Sărbătoririle sunt cele ce se repetă, şi în fiecare celebrare există o revărsare a Duhului Sfânt care face misterul unic prezent.
Transubstanţierea
Biserica Romano-Catolică prin istorie şi-a abordat viaţa ei de credinţă cu clarificarea limbajului. Adică, ea a tradus esenţialele credinţei revelate în vocabularul limbajului viu.
• Către Cuvântul revelat că există „Tată, Fiu şi Duhul Sfânt” Biserica l-a etichetat crezul „Trinitate”.
• Către Cuvântul revelat că „Fiul lui Dumnezeu a devenit om” Biserica l-a etichetat crezul „Întrupării”.
• Către Cuvântul revelat că „sângele lui Hristos vărsat pe Calvar ne mântuieşte” Biserica l-a etichetat crezul „Răscumpărării”.
• Către Cuvântul revelat că „trupul meu este adevărată hrană, sângele meu este băutură adevărată” Biserica l-a etichetat crezul „Transubstanţierii”.
Transubstanţierea reflectă credinţa Romano-Catolică în caracterul literal al cuvintelor Bibliei.
Isus (Dumnezeul omnipotent) a spus: „Acesta este trupul meu; acesta este sângele meu”. Şi din nou Isus a spus: „Eu sunt pâinea vieţii”; „trupul meu este adevărată hrană; sângele meu este băutură adevărată”; „Cel care mănâncă trupul meu şi bea sângele meu …” etc.
Romano-Catolicii iau de-a dreptul cuvântul Lui: pâinea este trupul său; vinul este sângele său.
De la apostolii de la Ultima Cină şi până astăzi, pâinea şi vinul Eucharistului arată şi se simte şi gustă ca pâinea şi vinul în mâncat şi băut.
În mod similar faţă de tot Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa este esenţială. Credinţa în ce? În cuvintele lui Isus deşi pâinea nu arată, simte, gustă ca carnea; deşi vinul nu arată, simte, gustă ca sângele.
Filozofii şi teologii medievali au căutat în mod simplu să eticheteze acest crez biblic simplu: Isus a spus că pâinea este trupul său şi vinul este sângele său deşi aceasta nu apare să se schimbe în trupul şi sângele vizibil.
Transubstanţierea înseamnă că partea de substanţă a elementelor pâinii şi vinului se schimbă; dar părţile accidentale – vederea, gustul, mirosul, atingerea – nu. Catolicii cred că de când Isus a spus aceasta şi că El este Dumnezeu, el o poate face. Ei cred! „Transubstanţierea” pur şi simplu etichetează aceasta.
În viaţa de zi cu zi, nu este deloc neobişnuit să crez în lucruri pe care omul nu le poate percepe prin simţuri: vântul, electricitatea, dragostea, pacea, etc. Cu atât mai mult când Isus spune aceasta.
