——————————————————————————–
„Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat…” 1 Corinteni 11:23a
——————————————————————————–
Introducere: Acesta este un studiu bazat pe câteva întrebări pe care le-am ridicat eu într-un Studiu Biblic. Se speră ca aproape toate aspectele învăţăturilor despre Cina Domnului pot fi considerate. Vom examina de asemenea, spre sfârşitul studiului, unele dintre noţiunile care există referitor la Cina Domnului. A fost opinia mea de mult timp ca acesta este un subiect de bază comună pentru multe înţelegeri incorecte şi tulburări decât oricare alt subiect. Toate însă pot fi evitate atunci când ne determinăm doctrina Cinei Domnului prin învăţăturile Noului Testament.
Textul pe care l-am selectat pentru acest studiu este unul cel mai interesant. Expresia lui Pavel poartă remarca de aprobare că aceasta vine de la Domnul. Nu sunt opiniile lui Pavel cele care sunt avansate. Ceea ce se avansează aici este faptul că Pavel „a primit de la Domnul”. De aici, Pavel slujeşte ca un „om de mijloc” între Domnul şi biserica de la Corint. Acest rol al unui om de mijloc nu micşorează importanţa lui Pavel. Noi nu ar trebui să-l vedem ca un anumit fel de „lacheu pentru Domnul”. Această opinie accentuează în schimb importanţa lui Pavel (vezi Galateni 1:11-12). Fără de el biserica din Corint nu ar fi ştiut ce este ce. Pavel este de asemenea văzut aici ca slujind n capacitatea unui mesager inspirat: Isus — Pavel — Creştinii Corinteni
Să începem să considerăm Cina Domnului:
I. Terminologia.
A. Este necesar ca în fiecare studiu să începem mai întâi prin a recunoaşte terminologia care va fi folosită. Cuvintele înseamnă lucruri şi consistenţa în folosirea terminologiei va determina despre ceea ce discutăm. Voi folosi terminologia Noului Testament în acest studiu.
B. Aici sunt câteva dintre termenele care vor fi folosite (acestea sunt în ordinea apariţiei lor în Noul Testament şi NU sunt intenţionate să fie o listă de preferinţă în folosire):
1. Amintire (Luca 22:19; 1 Corinteni 11:25).
2. Frângerea pâinii (Fapte 2:42; 20:7).
3. Comuniune (1 Corinteni 10:16).
4. Paharul Domnului (1 Corinteni 10:21).
5. Masa Domnului (1 Corinteni 10:21).
6. Cina Domnului (1 Corinteni 10:20).
C. Altă terminologie care este înrudită cu acest studiu este:
1. Paharul (Matei 26:27; et al).
2. Rodul viţei (Matei 26:29; et al).
3. Pâinea (Matei 26:26; et al).
D. Terminologia care nu va fi folosită: Eucharist, Ritual, Sacrament, Transubstanţiere, Consubstanţiere, Mesa (înaltă sau joasă), Vafa, Caliciu, sau vreun alt cuvânt făcut de om.
II. Instituirea Cinei Domnului.
1. Aşa cum trebuie să fie un punct de început pentru orice, acum ne vom concentra atenţia noastră la instituirea Cinei Domnului.
2. Evangheliile Sinoptice toate au relatări aproape identice ale instituirii Cinei Domnului. Nu identice în fiecare detaliu posibil, dar identic în evenimentele care înconjoară instituirea. Aceste relatări sunt găsite în Matei 26:26-29; Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20.
3. Relatările încep cu toate la un punct comun. Isus mânca Paştele Evreiesc cu ucenicii Săi. Aici este ceea ce a avut loc la o sărbătoare de Paşte în acest timp din societatea evreiască:
(1) O rugăciune de mulţumire din partea capului casei; băutul primului pahar de vin (diluat).
(2) Mâncarea de ierburi amare, ca o amintire a sclaviei amare din Egipt.
(3) Cererea fiului, „Prin ce este distinsă noaptea aceasta de toate celelalte nopţi?” şi tatăl răspunde în mod corespunzător, ori narat ori citit.
(4) Cântarea primei părţi din Hallel (Psalmii 113, 114), şi spălarea mâinilor. Al doilea pahar.
(5) Tăierea şi mâncarea mielului, împreună cu azimele. Mielul a fost mâncat în comemorarea a ceea ce li s-a poruncit strămoşilor să facă în noaptea când Domnul a lovit pe primii născuţi din Egipt şi a eliberat poporul său (Exod 12 şi 13). Pâinea nedospită (azimele) era în comemorarea pâinii mâncate în grabă de către strămoşi.
(6) Continuare mesei, fiecare mâncând cât vroia, dar întotdeauna ultimul miel. Al treilea pahar.
(7) Cântarea ultimei părţi din Hallel (Psalmii 115 şi 118). Al patrulea pahar.
4. Pâinea nedospită şi al patrulea pahar de la acest Paşte Evreiesc au fost cele pe care Isus le-a luat şi le-a folosit în instituirea Cinei Sale.
5. Cina Domnului a fost instituită pentru scopul comemorării. „În sensul biblic comemorarea este mai mult decât un exerciţiu mintal; acesta implică o realizare a ceea ce se amintea” (THE NEW CENTURY BIBLE COMMENTARY, I & II Corinthians, F. F. Bruce, p. 111). Se comemora trupul care avea să fie adus ca sacrificiu şi sângele care avea să se verse pentru iertarea păcatelor (Luca 22:19-20). La scurt timp după acest eveniment de instituire, Hristos a devenit Paştele nostru (1 Corinteni 5:7). Semnificaţia acestuia va fi discutată la un punct mai târziu.
6. Descoperim că după ce a fost stabilită biserica ei se întâlneau în prima zi a săptămânii şi unul dintre primele lucruri pe care le făceau era să se împărtăşească din Cina Domnului (Fapte 2:42; 20:7; eu cred că pasajul din 1 Corinteni 11 indică de asemenea observarea regulată a Cinei, notaţi v. 20. ar trebui să fie evident chiar şi cel mai ocazional observator că o problemă de o astfel de magnitudine nu a rezultat din cazuri rare).
(1) Comentariu asupra abuzului din Corint: Aici era un abuz care cu greu se poate imagina în vremea în vremea noastră. Cum se poate ca ei să fi mers aşa de departe în abuz într-un timp aşa de scurt este uimitor. A crede că Cina Domnului, un timp solemn pentru reflectare asupra acţiunilor Salvatorului, puteau să fi „degenera(t) într-o încâlceală de desfrâu, fără să se mai distingă de o petrecere de beţie grecească. Unui cetăţean respectabil i se permitea din greu ca la masa lui autorizarea şi excesul vizibil de la Masa Domnului” (THE FIRST EPISTLE TO THE CORINTHIANS, Marcus Dods, p. 261). În schimbul distracţiilor lumii care se aruncau la o parte, ele erau de fapt aduce înăuntru şi făcute o parte integrantă până la punctul de alungare a oricărei observări spirituale reale. Raportul pe care l-a primit Pavel (Posibil de la Cloe, 1 Corinteni 1:11) l-a dus să comenteze asupra abuzului în termeni nimicitori, „Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud” (1 Corinteni 11:22). Biserica puse în ordine de către apostoli nu erau imune la a face din închinare o batjocură. Nu trebuie să ne gândim că noi SUNTEM oarecum imuni. ACEASTA ESTE O LECŢIE SĂ ÎNVĂŢĂM DE LA EA!
III. Semnificaţia de bază din spatele acestora.
A. Fiecare din relatările evangheliei vorbesc despre moartea lui Isus (Matei 27:26-54; Marcu 15:16-39; Luca 23:27-49; Ioan 19:16-37).
B. Deşi se poate să fi fost mulţi dintre aceia care au murit în mâinile romanilor într-o astfel de manieră, moartea lui Isus a fost diferită. Moartea Sa a fost cea a unui inocent pentru cei vinovaţi (Ioan 19:4-6; 2 Corinteni 5:21; 1 Petru 1:19, 22; 1 Ioan 3:5; Romani 5:6:11).
C. Există cinci principii de bază semnificative în Cina Domnului:
(1) Aceasta este un memorial (1 Corinteni 11:24-25). În împărtăşirea din pâine şi pahar, cineva trebuie să facă astfel în „amintirea mea” (1 Corinteni 11:24-25). Un eşec de amintirea a semnificaţiei actului Domnului la crucea de la Calvar în anticipare împărtăşirii cuiva din pâine şi pahar îl determină pe cineva să aducă condamnarea Domnului asupra lui (1 Corinteni 11:29). Este o practică corectă ca întotdeauna să se amintească să se pună aparte orice distracţie şi să se concentreze asupra crucii lui Hristos.
(2) Aceasta este o promisiune a Noului Testament (Luca 22:20), nu a Vechiului Testament (Ieremia 31:31-34; Evrei 8:8-13). Isus a spus în instituirea Cinei Domnului „Căci acesta este sângele MEU, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). Vechiul Testament nu putea ierta păcatele (Evrei 10:4, 11).
(3) Aceasta este o proclamare a morţii lui Hristos (1 Corinteni 11:26, în versiunea KJV din limba engleză se foloseşte termenul „shew” care de fapt înseamnă „a proclama”, n. tr.).
(4) Aceasta este o profeţie a întoarcerii lui Hristos (1 Corinteni 11:26). „Vedem, prin urmare, că cina nu numai indică la ceea ce Isus Hristos a făcut pentru noi dar şi indică spre ceea ce el are să însemne pentru noi” (GOSPEL OF MATTHEW, Hendrickson, p. 911).
(5) Aceasta este o părtăşie cu Hristos şi cu ai Săi (1 Corinteni 10:16). „Comuniunea” înseamnă literal o „împărtăşire” sau „a lua parte în comun”. De aici, cei care sunt în părtăşie cu Hristos arată un memorial comun cu o cauză comună. Aceasta nu este o mâncare fizică ci o sărbătoare spirituală (Aceste cinci principii sunt adaptate dintr-o listă similară din LECTURES IN SYSTEMATIC THEOLOGY, Henry C. Thiessen, pp. 327-328).
D. Am putea considera de asemenea că evidenţa din scrierile post-apostolice arată că biserica a continuat să observe Cina Domnului (Pliny, Iustin Martirul, etc.). Acestea vor fi discutate mai târziu când vom studia despre frecvenţa ceremoniei.
IV. Învăţătura lui Pavel.
A. Aceasta este găsită în prima sa scrisoare către Corinteni (1 Corinteni 10:16-21; 11:20-31).
B. Am putea nota că remarcile lui Pavel din capitolul 10 sunt într-un context de cădere de la credinţă în idolatrie. Unii din vremea lui Pavel credeau că pot să slujească şi lui Dumnezeu şi lui satan. El foloseşte ideea de părtăşie (comuniune) cu Domnul pentru a ilustra loialitate nedivizată (v. 16-17). Acesta fiind cazul, cineva poate bea din două pahare sau să se împărtăşească de la două mese (v. 21). Probabil că aceasta ascultă cuvintele lui Isus din Matei 6:24.
C. Problema abuzului de la Cina Domnului a fost comentată anterior în acest material. Este suficient să spunem că era nevoie de vreo soluţie pentru a se ajunge la ea imediat. Cât de interesant este că la scurt timp după identificarea problemei, Pavel oferă o re-afirmare a instituirii Cinei ca primul pas dintr-o soluţie (similar conceptului nostru despre „să mergem înapoi la pătratul unu”). Relatarea sa despre instituire este cea mai comparabilă cu cea a lui Luca în terminologie. Nu ar trebui să fie surprinzător atunci când cineva consideră faptul că Luca a fost adesea o companie a lui Pavel şi se crede că a obţinut informaţiile sale pentru majoritatea relatării evangheliei care poartă numele lui Luca de la Pavel. Vă îndemn să faceţi paralela dintre cele două relatări şi să notaţi asemănările.
D. O caracteristică adăugată în învăţătura lui Pavel care nu este găsită nicăieri în Noul Testament sunt cuvintele de instruire şi de mustrare din versetele 27-31.
(1) Pavel îndeamnă ca împărtăşirea să fie făcută într-o manieră vrednică (v. 27).
(2) Aceasta poate fi realizată prin examinarea de sine (v. 28, 31).
(3) Un eşec din a te împărtăşi într-o manieră vrednică aduce condamnare peste cel care eşuează (v. 29-30).
(4) Cheia către această avertizare şi mustrare este ideea de „discernere a trupului Domnului” (v.29).
(a) Acesta este ceea ce trebuie să fie rezultatul examinării din v. 28.
(b) „Deosebirea” se spune că „înseamnă a distinge sau a aprecia; în primul sens: a distinge un lucru de altele; în al doilea lucru: a înţelege natura sa, şi apoi de a-i măsura grandoarea sa deplină” (COMMENTARY ON FIRST CORINTHIANS, Frederic L. Godet, p. 594).
(c) Este evident că o persoană beată nu putea fi capabilă să facă un astfel de lucru în nici unul dintre aceste sensuri. Unii de la Corint erau în această condiţie ca încercată de a se împărtăşi din Cină (v. 21).
(d) Nici o persoană care este umplută cu lumea nu poate face o deosebire adecvată (re. 1 Corinteni 10:16-21).
(e) „Când vine vremea de a observa moartea Domnului nostru şi cineva nu apreciază valoarea sa, pierde din vedere semnificaţia sa sacră, şi abuzează şi insultă pe fraţii săi în acest proces, el s-a împărtăşit în mod nevrednic. El a eşuat să aprecieze în mod corect şi să evalueze trupul crucificat al Salvatorului” (THE LORD’S SUPPER, A STUDY GUIDE FOR CHRISTIANS, Dick Blackford, p. 16).
V. Frecvenţa observării.
A. Cât de des să ne împărtăşim din Cină este o problemă chiar printre denominaţiile care o fac ocazional. Chiar şi ei au discutat cât de des trebuie făcut aceasta. Totuşi, din moment ce ei observă doar la intervale făcute de om (adică de Paşte, de Crăciun, trimestrial, etc.) este aparent că ei nu au consultat Noul Testament în încercarea de a stabili care ar trebui să fie frecvenţa acestei observări.
B. Numărul de indivizi care nu pot înţelege că frecvenţa ar trebui să fie în fiecare primă zi a săptămânii (Fapte 20:7) este un punct de mirare din moment ce aceiaşi din greu pot să înţeleagă că Sabatul trebuia să se ţină în fiecare săptămână (Exod 20:8)! „Amintiţi-vă de Sabat” însemna fiecare Sabat. În acelaşi fel, „prima zi a săptămânii” înseamnă fiecare primă zi a săptămânii.
C. Biserica din Ierusalim „stăruia în… frângerea pâinii” (Fapte 2:42). Există vreo indicaţie în Noul Testament a unei biserici care să se împărtăşească într-o anumită zi? Da, Fapte 20:7 specifică prima zi a săptămânii. Ne mai fiind nici o altă zi pentru a se observa, aceasta încheie întrebarea. Acesta este singurul timp autorizat. Însăşi faptul că fiecare săptămână are o primă zi ar trebui să arate că observarea ar trebui să fie ÎN FIECARE primă zi a săptămânii. Singura menţiune a frecvenţei pentru Cina Domnului este suficientă. „Când Dumnezeu vorbeşte adevărul o singură dată, nu există destulă putere în iad şi pe pământ combinate să facă din acesta să fie fals” (AROUND THE TABLE, J. C. McQuiddy, p. 20).
D. Există o semnificaţie faţă de prima zi a săptămânii:
Aceasta a fost ziua când Hristos a înviat din morţi (Marcu 16:9).
Aceasta era ziua în care a început biserica (Fapte 2:1; cf. Levitic 23:9-16).
E. Există exemple din istoria post-apostolică care arată că practica continuată era ca Cina Domnului să fie observată în prima zi a săptămânii.
(1) Pliny cel tânăr a slujit ca un consul în Pontus şi Bitinia pentru Împăratul Traian în timpul anilor 100-112 d. Hr. El a scris zece epistole, multe dintre care se ocupau cu politica oficială şi întrebări despre persecutarea creştinilor. Într-o epistolă el descrie ce au făcut aceşti creştini când se adunau laolaltă: „Creştinii afirmă întreaga vină sau eroare a lor prin faptul că ei erau obişnuiţi să se întâlnească într-o anumită zi, înainte de venirea luminii, şi să cânte imnuri lui Hristos ca un dumnezeu, şi să se lege printr-un sacrimentum, nu pentru vreun scop rău, şi nici să nu comită vreodată fraudă, hoţie, sau adulter; niciodată să nu-şi încalce cuvântul lor sau să refuze, atunci când sunt chemaţi, să aducă la iveală adevărul; după care era obiceiul lor să se separe, şi să se adune din nou să ia o masă, dar una generală, şi fără vreun scop vinovat” (EPISTOLA X, p. 97). Pentru Pliny Cina Domnului apărea să fie o masă generală într-o anumită zi.
(2) Iustin Martirul a fost un creştin care a trăit în jurul anilor 100-165 d. Hr. Despre el se spune că a slujit în Palestina, Efes şi Roma. El scrie cam cum era adunarea bisericii la peste o sută de ani de la debutul ei: „Duminica, toţi creştini din ral sau de la tară se întâlneau, deoarece aceasta este ziua învierii Domnului nostru, şi apoi citeam scrierile profeţilor şi memoriile apostolilor. Acestea fiind făcute, preşedintele face un discurs adunării, de a-i îndemna să imite, şi să facă lucrurile pe care ei le-au auzit. Apoi ne adunam cu toţi în rugăciune, şi apoi sărbătoream Cina. Apoi cei care puteau şi vroiau dădeau ceea ce credeau ei a fi potrivit; şi ceea ce se duna se punea în mâinile preşedintelui, se distribuia orfanilor şi văduvelor, şi altor creştini după cum erau nevoile” (A DOUA APOLOGIE).
(3) Tertulian, un avocat roman, a fost convertit în c. 193 d. Hr. El a murit în c. 220 d. Hr. El era un scriitor prolific care spune că Cina era practica universală în toate adunările săptămânale ale fraţilor, după ce se rugau şi cântau laude. „Pâinea şi vinul fiind aduse la fratele şef, el le lua şi aducea laudă şi mulţumire Tatălui, în numele Fiului şi a Duhului Sfânt. După rugăciune şi mulţumire, întreaga adunare spune, Amin! Când se încheie mulţumirea de către ghidul şef, şi consimţământul întregului popor, diaconii (aşa cum îi numim noi) dau la fiecare dintre cei prezenţi parte din pâine şi vin, peste care s-au adus mulţumiri” (DE ORA, p. 135).
(4) Un scriitor mult mai contemporan (1799) observă că „Comuniunea din fiecare zi a Domnului era universală, şi era păstrată în biserica greacă până în secolul al 7lea; iar cei care o neglijau pentru trei săptămâni erau excomunicaţi” (LETTERS ON FREQUENT COMMUNION, Mason, p. N/A; via THE CHRISTIAN SYSTEM, Alexander Campbell, p. 286).
(5) Remarcile lui John Wesley din 1784 ilustrează faptul că el ştia cum ar trebui să fie practica corectă: „Sfătuiesc de asemenea pe bătrâni să administreze Cina Domnului în fiecare zi a Domnului” (LETTERS TO AMERICA, p. N/A). Wesley a înţeles ceea ce mulţimile dintre urmaşii său nu înţeleg astăzi.
F. Obiecţiile faţă de împărtăşirea în fiecare zi a Domnului se centrează în general doar în jurul unui argument real vrednic de considerare. Acesta este: „Oare nu-şi va pierde însemnătatea sa moartea lui Hristos dacă Cina Domnului nu este observată în fiecare Duminică?” Personal, eu cred că aceasta şi-a pierdut înţelesul ei dacă ea este observată doar odată sau de două ori pe an. Consideraţi acele două date când este observată de prietenii noştri religioşi. La Paşte este un mai mare interes asupra vânarea ouălor după servicii şi alte îmbrăcăminte decât moartea lui Hristos. Iepurele de Paşte ia uneori precedenţă faţă de Hristos! La Crăciun cine a primit lucruri noi precede peste moartea lui Hristos. Moş Crăciun este adesea figura proeminentă în locul lui Isus Hristos! Oare nu ar spune aceiaşi motivare că un cor îşi va pierde înţelesul său dacă este făcut în fiecare săptămână? Probabil că aceste grupări ar trebui să înceteze să mai facă vreo colectă în fiecare zi a Domnului? Şi cum rămâne cu mesele de „părtăşie”, piesele, jocurile cu mingea, ad infinitum, ad nauseum? Pentru mine se pare că o biserică care şi-a pierdut interesul în observarea Cinei Domnului într-o bază regulară revelată în cuvântul lui Dumnezeu şi-a pierdut deja interesul în moartea lui Hristos. Împărtăşirea din pâine şi rodul viţei nu este deloc ceea ce este necesar pentru a întoarce un astfel de grup la aprecierea corectă a morţii Sale!
VI. Un singur pahar – O singură pâine.
(O mare parte din această secţiune este adaptată dintr-un manual excelent – THE LORD’S SUPPER, A STUDY GUIDE FOR ALL CHRISTIANS, Dick Blackford, pp. 50-56 [Cina Domnului, un ghid de studiu pentru toţi creştinii])
A. Este greu de imaginat că aceste cuvinte ar putea deveni o doctrină completă. Din nefericire, aşa ceva s-a întâmplat.
B. Doctrina unui singur pahar
(1) Există o partidă printre noi care preia părerea că doar un pahar se poate folosi în luarea Cinei Domnului. Această părere literală afectează în mod necesar pe toţi care sunt într-o adunare de astfel de fraţi.
(2) Într-adevăr, în multele locuri în care „paharul” este menţionat sau se face referire la el prin pronume care îl indică în sensul de singular.
(3) Este un eşec aici în a recunoaşte orice posibilitate a limbajului figurativ. Aceasta este o figură de stil cunoscută sub numele de metonimie care „constă din substituirea unui termen asociat pentru însăşi numele, ca şi în decretele COROANEI pentru decretele CONDUCĂTORULUI” (FUNK & WAGNALLS STANDARD DESK DICTIONARY, Vol. I, p. 409).
(4) Această figură de stil nu este străină pentru Noul Testament. În Ioan 4:12 citim „…Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui”. Evident „fântâna” stătea pentru cuvântul „apă”. În Evrei 11:7 se spune că Noe „…a făcut un chivot ca să-şi scape casa”. Din nou este evident că „casa” stă pentru „familie”. Prin urmare, din moment ce aceasta este în mod absolut o imposibilitate de a bea literal dintr-un pahar, aceasta trebuie să fie o figură de stil (metonimie) şi că „pahar” stă pentru conţinutul care este „roada viţei”. Isus şi apostolii nu accentuau containerul fizic ci ceea ce era în el. Containerul este un expedient care este necesar băutului rodului viţei şi nimic altceva.
C. Doctrina unei singure pâini.
(1) Înainte de a merge mai departe, ar trebui să înţelegem ceva despre pâinea care a fost folosită. Această pâine s-ar asemăna cel mai mult cu „prăjituri” de pâine. Coaja exterioară ar avea o asemenea consistenţă încât ar fi necesar ca ea să fie „ruptă” pentru a se putea mânca porţiunea din centru. A „frânge pâinea” era mai mult decât o simplă formalitate, era o acţiune necesară înainte ca cineva să mănânce
(2) Există două doctrine care sunt de obicei asociate cu pâinea care sunt şi opuse una de alta.
a. „Pâinea trebuie să fie frântă în două sau mai multe bucăţi după rugăciune şi înainte de servirea ei congregaţiei”. Aceasta eşuează să recunoască „frângerea pâinii” ca o figură de stil cunoscută sub numele de sinecdocă unde „…o parte este pusă pentru un întreg sau un întreg pentru o parte…” (FUNK & WAGNALLS STANDARD DESK DICTIONARY, Vol. II, p. 686). Atunci când Isus a luat pâinea şi a frânt-o (Matei 26:26), El lua o bucată pentru sine. Aceia prezenţi nu se uitau doar la unul care rupe pâine în bucăţi, ei priveau pe unul care lua o bucată şi apoi urmau exemplul. Astfel, toţi cei prezenţi la instituire frângeau pâinea şi aşa pot să facă toţi astăzi.
b. „Pâinea nu trebuie să fie ruptă în două sau mai multe secţiuni. În schimb, fiecare membru trebuie să rupă o bucată din prăjitură şi să o mănânce”. Această părere s-ar asemăna cu poziţia „un pahar”. Aceasta susţine că o singură mesă poate fi folosită. Această părere în forma sa cea mai pură cere ca TOŢI creştinii să se împărtăşească din aceiaşi prăjitură iniţială de pâine. Aşa ceva este o imposibilitate. Aceasta nu ia în considerarea cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 10:16 – „… Pâinea pe care o frângem NOI…” Deşi separat de multe mile, Pavel şi corintenii frângeau pâinea. O singură mesă literală nu era intenţionată de cuvintele lui. Aceasta nu este intenţionată de Noul Testament.
D. Realizez faptul că un anumit fel de container sau containere vor fi folosite şi că pâinea va fi ruptă printr-un anumit proces. Punctul este că fraţii nu ar trebui să fie deranjaţi la această ocazie solemnă de multă zarvă în privinţa materiilor de mică semnificaţie.
VII. O confuzie de jargon.
A. Aşa cum am spus la introducerea acestui studiu, de mult timp a fost opinia mea că acest subiect de bază comună este înţelegerea greşită şi tulburarea pe care nu a provocat-o nimic altceva între noi.
B. Există orice număr de probleme incidentale care au avut loc în trecut şi prezent care ar trebui să fie considerate în acest studiu. Cu multă „frică şi tremur” vom purcede.
(1) Unde în ordine (Fapte 2:42). A exista odată o întâmplare de fraţi din Vestul mijlociu care au crezut că acest verset trebuia să fie urmat cu STRICTEŢE (o biserică s-ar mai putea întâlni în Spencer, Indiana). Aceasta era ordinea exactă a închinării. Această părere nu consideră faptul că cuvintele sunt întotdeauna într-un anumit fel de ordine din moment ce nu putem spune toate cuvintele într-o clipă. Fapte 20:7 indică faptul că Pavel poate să fi predicat doctrina apostolilor după ce a frânt pâinea. Acea care dovedeşte prea mult uneori dovedeşte prea puţin.
(2) Cel mai important lucru de închinare (pasaj indisponibil). Cine a spus aşa? Cartea, capitolul şi versetul vă rog! Este evident că anumiţi fraţi cred aceasta căci uneori pleacă imediat după ce s-au împărtăşit” Adesea lucrarea presantă care determină o plecare abruptă este o activitate lumească. Cu toate acestea, nu este nici un lucru de închinare care să fie mai important decât altele. Dumnezeu pur şi simplu nu a vorbit în acest punct despre cel mai important lucru.
(3) Nu este vrednic de împărtăşanie (1 Corinteni 11:27-29). Unii cred că din moment ce ei sunt în păcat că ceea ce este de făcut e să nu ia Cina. Ceea ce de fapt trebuie să se facă este pocăinţa de păcat. Accentul aici nu este pe participant, dar pe maniera în care el participă.
(4) Examinarea (1 Corinteni 11:28). Unii au luat acest verset că înseamnă ‚să vadă dacă sunt în credinţă’. Aceasta se găseşte în 2 Corinteni 13:5. Din nou, examinarea nu trebuie să decidă dacă cineva este un creştin, dar să pregătească înaintea participării.
(5) Comuniunea închisă sau deschisă (pasaj indisponibil). Dacă părerea unora era adevărată (că numai creştinii ar trebui să se împărtăşească şi alţii să fie avertizaţi să nu o facă), unde am fi mers pentru instruirea pentru politica de acţiune? Ar trebui probabil să mergem la imaginaţia minţii de unde această idee a venit de la început.
(6) Iertarea de păcate (Matei 26:28). În mod clar sângele este cel care aduce iertarea de păcate, nu rodul viţei. Aceasta este o idee de „transfer” înrădăcinată în Catolicism. Pocăinţa, mărturisirea şi rugăciunea este felul cum să obţii iertarea de păcate (Fapte 8:22; 1 Ioan 1:7-9).
(7) Luarea acasă (pasaj indisponibil). Eu am făcut aceasta înainte când eram în Biserica Creştină şi încă într-o altă ocazie. Totuşi, nu o voi mai face din nou. Cred că această idee a apărut în minţile unora datorită unei păreri care este partea cea mai importată a închinării ca păcatele să fie iertate în Cină. Nu pot găsi nici un precedent în Noul Testament pentru aşa ceva.
(8) Împărţirea paharului (Luca 22:17). Un frate i-a tulburat în mod serios pe fraţii dintr-o biserică din Indiana prin a insista că rodul viţei să fie pus într-un container şi apoi să fie împărţit la masă. Acest eveniment a avut loc înaintea instituirii Cinei (vezi v. 20) şi nu este o parte a instituirii.
(9) Vinul (pasaj indisponibil). Ceea ce trebuie folosit este numit în mod clar „rodul viţei” şi nu „vinul”. Ele nu numai că sunt diferite în cuvinte, ci şi diferite în ceea ce constau ele. Dacă se intenţiona să se folosească vinul, atunci am citi cuvântul „vin”. Acest cuvânt este absent pentru că nu acesta s-a folosit.
(10) Suc de struguri albi (pasaj indisponibil). Trebuie să admit că nu am nici o idee referitor la ce culoare aveau strugurii care au produs rodul viţei. Eu nu am fost acolo şi Dumnezeu nu a spus-o.
(11) Vărsat sau împrăştiat (Matei 26:28). Cuvântul EKCHEO tradus aici ca „vărsat” se tradus în alte părţi prin „împrăştiat” (vezi Marcu 2:22). Atâta timp când nu ne facem ideea de „vărsat ca într-un accident”.
(12) Pâine sau azimă (Matei 26:26). Cuvântul ARTOS este tradus aici ca „pâine” şi în alte locuri ca „azimă” sau „azime” (vezi Matei 14:17, de 23 de ori în toţi Noul Testament.)
(13) Pâine în cutie (pasaj indisponibil). Trebuie să folosim pâine nedospită. Dumnezeu nu a spus că ea trebuie să fie făcută de mână sau cumpărată într-o cutie sau pungă.
(14) Dimineaţa sau seara (Fapte 20:7, 11). Se presupune că ucenicii s-au împărtăşit doar seara şi aceste versete sunt folosite ca o dovadă. Eu nu înţeleg v. 11 ca referindu-se la Cină. Pavel a fost singurul care să ia probabil „puţin de mâncare”. Oricum, v. 7 nu oferă timpul zilei, acesta este presupus. Timpul de împărtăşire nu este din consecinţă. Interesant, aceia care afirmă că este scriptural pentru o biserică să ofere Cina doar odată pe zi o fac în mod uniform dimineaţa. De unde a provenit aceasta?
(15) În picioare sau pe scaun (pasaj indisponibil). Cunosc o biserică în Indiana care a insistat ca toţi să stea în picioare în timp ce se împărtăşesc (nu ştiu dacă încă o mai fac). De ce se scoate în afară îngenuncherea sau aplecarea? Aplecatul era poziţia obişnuită folosit în vremurile Noului Testament la o masă şi se poate să fi fost postura de la instituire. Daţi-i voie să spun că Dumnezeu nu a vorbit despre postura participanţilor. Nu vreau să mă bag într-o ghicire.
(16) Femeile nu pot pune tăvile pe masă (pasaj indisponibil). Am întâlnit aceasta în West Virginia. Nu ştiu cine, de ce, ce, unde, când, sau cum. Nu vreau să ştiu. Sunt doar preocupat cu conceptul. Nu ştiu de ce este acceptabil pentru o soră să pregătească Cina într-o cameră alăturată şi inacceptabil ca ea să o ducă în cameră şi să o pună pe masă. Noi nu avem o preoţie în care doar bărbaţii să mânuiască lucrurile sfinţire. Fraţii care ştiu sigur ceea ce este greşit cu privire la aceasta ar trebui să-şi pună degetul lor pe pasajul care este încălcat. Acesta nu poate fi 1 Timotei 2:12 căci mai întâi ar trebui să stabilim autoritatea doar pentru un bărbat ca să facă aceasta. Unii ar putea spune că aceasta este ceva ce se întâmplă în timpul Studiului Biblic când o femeie va aduce Cina pe masă şi astfel distrage clasa. Aceasta ar fi o acţiune neadecvată indiferent de gen sau vârstă. Aşa ceva se poate elimina printr-un management mai bun al timpului. Ajungi mai târziu şi ai pregătirea făcută înainte de Studiul Biblic.
(17) Împărtăşirea într-o cameră alăturată după serviciile de seară (pasaj indisponibil). Aceasta era practica de la o biserică unde am predicat eu în Indiana. Am obiectat faţă de ceea ce făceau pe baza faptului că împărtăşania se făcea după biserică care nu mai era adunată într-un loc (vezi 1 Corinteni 11:20). Ei acordau puţină atenţie faţă de ceea ce am spus şi am continuat (n-am făcut-o atunci, şi nici acum, şi n-am ştiut cum să-i fac să o facă diferit). Am descoperit alte locuri în călătoria mea care oferă Cina după ce biserica s-a terminat.
(18) Accidentele. O să fie astfel de lucruri precum tăvi, pahare, farfurii, mese, etc. care nu ar trebui să devină niciodată „oase de dispută” până la punctul de diviziune. Expedientele necesare pentru a asculta ceea ce porunceşte Dumnezeu referitor la Cină nu ar trebui să devină regula.
C. Încheind această porţiune cel mai bine ar fi cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2:14 „…să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos…”. Acesta este sfat bun pe care sper ca toţi fraţii de pretutindeni îi vor acorda gândirea serioasă.
Concluzie: Acest studiu se speră să fi oferit fiecăruia dintre noi o perspectivă mai bună despre Cina Domnului.
