Clement din Alexandria: Toate sunt simboluri, atunci când El a spus: Mâncaţi trupul meu şi beţi sângele meu, sunt în mod distinct printr-o metaforă proprietăţile de băut ale credinţei şi a promisiunii.
În partea întâi a capitolului IV, Clement din Alexandria a spus: Noi care suntem botezaţi, am înlăturat păcatele care întunecă lumina Duhului Sfânt. Clement arată apoi că „darul Duhului” este abilitatea de a discerne Cuvântul odată ce ne-am întors la Hristos.
Acum, mâncarea trupului lui Hristos şi băutul sângelui Său se relatează cu mâncatul şi băutul Cuvântului lui Hristos pe care El l-a definit drept „duh şi viaţă” (Ioan 6:63).
Biserica Romano-Catolică învaţă „Transubstanţierea”. Pâinea Eucharistului şi vinul (doar pentru preot) este transformat în trupul literal al lui Hristos şi vinul devine sângele actual al lui Hristos.
În „consubstanţiere”, prezenţa lui Isus este „cu” elementele.
Clement arată că crezul timpuriu era acela ca noi să comemorăm moartea Domnului.
O piatră de mormânt îl comemorează pe cineva iubit: ea reprezintă dragostea noastră: o piatră funerară nu este persoana actuală sau dragostea noastră.
Despre Biserica din Roma agitată:
„De la Răsărit ea şi-a obţinut Scripturile şi autentificarea lor, şi din aceiaşi sursă au derivat şi canoanele, liturghiile, şi crezul Creştinătăţii. Limbajul universal al creştinilor este greaca.
„Pentru un împărat păgân care a depăşit ideile din vremea lui Nero, acesta nu mai era Iudaismul; dar nici nu era mai puţin o superstiţie Orientală, greaca în esenţial şi caracteristicile şi îmbrăcămintea ei. Toate bisericile din Apus”, spune istoricul Creştinismului Latin, „erau colonii religioase greceşti. Limba lor era greaca, organizarea lor greacă, scriitorii ei greci, Scripturile lor şi ritualul lor erau greceşti. Prin greacă, comunicările bisericii din Apus au fost menţinute în mod constant cu Răsăritul.
„Astfel Biserica din Roma nu era altceva decât o confederaţie de republici religioase greceşti înconjurate de Creştinism”.
„Acum această confederaţie era Sfânta Biserică Catolică. Introduction of Clement of Alexandria [Introducerea lui Clement din Alexandria]
Mâncarea trupului şi băutul sângelui zeilor era un ritual comun în păgânism. Totuşi, David a profeţit:
(O cântare a lui David)
PĂZEŞTE-MĂ, Dumnezeule, căci în Tine mă încred. Psalmul 16:1
Eu zic Domnului: „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” Psalmul 16:2
Sfinţii, care sunt în ţară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea. Psalmul 16:3
Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele. Psalmul 16:4
Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu. Psalmul 16:5
Atunci când jertfa de băutură era sânge sau vin aceasta era VĂRSATĂ pe altar!
O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ, o frumoasă moşie mi-a fost dată. Psalmul 16:6
Eu binecuvântez pe Domnul, care mă sfătuieşte, căci până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima. Psalmul 16:7
Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin. Psalmul 16:8
De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte. Psalmul 16:9
Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea. Psalmul 16:10
Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta. Psalmul 16:11
Verificând două paragrafe din Capitolul VI îl auzim pe Clement vorbind de calea spirituală de mâncare şi băut al Domnului şi al Cuvântului Său.
Despre aceasta însăşi apostolul va aduce mărturie, numindu-i pe iudei moştenitori după primul lor legământ, şi pe noi moştenitori conform promisiunii: Dar câtă vreme moştenitorul este un copil, eu spun că nu se deosebeşte cu nimic de un rob, cu toate că este stăpân pe tot. Ci este sub epitropi şi îngrijitori, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când eram copii, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii. Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea – Gal 4:1-5, prin El.
Vedeţi cum a admis El pe aceştia să fie copii care sunt sub frică şi păcate; dar a încredinţat omenirea la cei care sunt sub credinţă, prin a-i numi fii, în contrast faţă de copii care sunt sub lege: „Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu” Galateni 4:7.
Ce-i mai lipseşte atunci fiului după moştenire* Prin expresia „Când eram copil”, poate fi expusă în mod elegant astfel: adică, atunci când eram un iudeu (căci el era evreu în origine) gândeam ca un copil, când am urmat legea; dar după ce am devenit om mare, nu îmi mai întreţin sentimentele de copil, adică, ale legii, ci de om, adică, ale lui Hristos, pe care Scriptura îl numeşte om, aşa cum am spus înainte. „Am lăsat lucrurile copilăreşti”.
Dar copilăria care este în Hristos este maturitate, comparată fiind cu legea. Ajungând la acest punct, trebuie să ne apărăm pruncia. Şi încă mai avem de explicat ceea ce spune apostolul:
„V-am hrănit cu lapte (în calitatea de copii în Hristos), nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi” 1 Corinteni 3:2.
Căci mie nu mi se pare expresia a fi luată într-un sens iudaic; căci mă voi opune acesteia prin Scriptura: „să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere” Exod 3:8. O foarte mare dificultate apare în referire la comparaţia acestor Scripturi, atunci când le considerăm.
Căci dacă pruncia care este caracterizată de lapte este începutul credinţei în Hristos, atunci ea este discreditată drept copilăroasă şi imperfectă.
Cum este cu restul care vine după bucate tari, restul omului este perfect şi înzestrat cu cunoaştere, din nou distins de laptele prunciei?
Oare aceasta, ca şi cum ar explica o pildă, înseamnă ceva de acest gen, şi nu este expresia care să fie citită în următorul efect: „V-am hrănit cu lapte în Hristos”; şi după o scurtă oprire, să mai adăugam, „în calitate de copii”, ca prin separarea cuvintelor în citire noi am putea să facem un sens ca următorul:
V-am instruit în Hristos cu hrană simplă, adevărată şi naturală – anume, ceea ce este spiritual: căci astfel este substanţa hrănitoare de lapte care curge din piepturile dragostei. Aşa că întreaga materie poate fi concepută astfel:
Aşa cum doicile hrănesc pe nou-născuţi cu lapte, tot aşa şi eu prin Cuvânt, laptele lui Hristos, l-am introdus în hrana voastră spirituală.
Un credincios matur continuă să bea lapte dar este capabil să mănânce şi carne (bucate tari, n. tr.).
Astfel, deci, laptele care este perfect este hrană perfectă, şi duce la acea consumare care nu poate înceta. Tot as acelaşi lapte şi miere au fost promise şi la restul. În mod corect, prin urmare, Domnul promite din nou lapte celor neprihăniţi, ca Cuvântul să poată arăta clar a fi atât „Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” Apocalipsa 1:8, Cuvântul fiind reprezentat în mod figurativ ca lapte.
Ceva de acest gel Homer o declară în mod oracular împotriva voii lui, atunci când numeşte pe cei neprihăniţi că-s hrăniţi cu lapte [Iliada, xiii, 6. S.]. Aşa că noi o să luam Scriptura:
„cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos” 1 Corinteni 3:1.
Aşa că prin carnal (lumeşti) să se poată înţelege aceia instruiţi recent, şi încă prunci în Hristos.
Căci el îi numeşte pe cei care au crezut deja în spiritualul Duhului Sfânt, şi cei instruiţi de recent şi încă lumeşti nepurificaţi; care cu dreptate îi numeşte încă lumeşti, ca fiind cu mintea egală cu păgânii în lucrurile firii:
„Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” 1 Corinteni 3:3.
„Prin urmare eu v-am dat să beţi lapte”, spune el, adică, am introdus în voi cunoaşterea care, din instruire, nutreşte viaţa veşnică.
Dar expresia „v-am dat să beţi” este simbolul de însuşire perfectă.
Căci cei care sunt maturi se spune despre ei că beau, pruncii că sug.
„Căci sângele meu”, spune Domnul, „este o adevărată băutură” Ioan 6:55.
Aşadar, prin a spune că „v-am dat să beţi lapte”, oare nu a indicat el cunoaşterea adevărului, bucuria perfectă din Cuvânt, care este laptele? Şi ceea ce urmează apoi, „nu bucate tari, căci nu le puteaţi suferii”, care ar putea indica revelaţia clară în lumea viitoare, ca şi hrana, faţă în faţă.
„Căci acum vedem ca printr-o oglindă”, spune acelaşi apostol, „dar atunci vom vedea faţă în faţă” 1 Corinteni 13:12.
Tot el a adăugat, „Şi nici nu eraţi capabili, căci eraţi încă lumeşti”, referindu-se la lucrurile firii – dorinţa, iubitul, simţitul, gelozia, mânia, invidia. „Căci noi nu mai suntem în trup” Romani 8:9, aşa cum presupun unii. Căci aceasta [spun ei], având odată faţa ca de înger, vom vedea promisiunea faţă în faţă. Cum se face dar că, dacă aceasta este într-adevăr promisiunea după plecarea noastră de aici, să spunem că ei ştiu „ceea ce nici un ochi nu a cunoscut şi nici nu a intrat în mintea omului”, care nu au perceput prin Duhul, ci au primit prin instruire „ceea ce urechea n-a auzit”, 1 Corinteni 2:9, sau că doar urechea care „care a fost răpită în al treilea cer?” 2 Corinteni 12:2-4. Dar acest a fost condamnată chiar şi atunci să rămână negrăită.
Dar dacă înţelepciunea umană, aşa cum rămâne de înţeles, este slăvirea în cunoaştere, aude legea Scripturii: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, şi cel tare cu puterea lui; ci cel care se laudă să se laude în Domnul” Ieremia 9:23; 1 Corinteni 1:31; 2 Corinteni 10:17.
Dar noi suntem învăţaţi de Dumnezeu, şi ne lăudam în numele lui Hristos. Oare nu ar trebui să privim pe apostol ca ataşând acest sens laptelui pruncilor?
Şi dacă noi care oficiem peste Biserici suntem păstori după imaginea bunului Păstor, şi voi oile, oare nu ar trebui să-L privim pe Domnul ca păstrând consistenţa în folosirea vorbirii figurative, atunci când el vorbeşte de laptele turmei?
Şi pentru acest înţeles noi am putea acomoda expresia, „V-am dat să beţi vin, şi nu v-am dat hrană tare, căci nu o sufereaţi”, referitor la hrană tare nu la ceva diferit de lapte, ci acelaşi în substanţă.
Căci acelaşi Cuvânt este fluid şi dulce ca laptele, sau solid şi compact ca bucatele tari. Şi susţinând această părere, am putea privi proclamaţia Evangheliei, care este difuzată în mod universal, ca lapte; şi ca bucate tari, credinţa, care din instruire este compactată într-o fântână, care, fiind mult mai substanţială decât auzul, este asemuit cu hrana tare, şi asimilează sufletul cu o astfel de hrană.
În altă parte Domnul, în Evanghelia după Ioan, a adus aceasta prin simboluri, atunci când El a spus: „Mâncaţi trupul meu, şi beţi sângele meu”; Ioan 6:34, descriind în mod distinct prin metaforă proprietăţile de băut ale credinţei şi ale promisiunii, prin intermediul cărora Biserica, ca o fiinţă umană ce constă din multe mădulare, este împrospătată şi creste, este legată laolaltă şi compactată din ambele – din credinţă, care este trupul, şi speranţă, care este sufletul; aşa cum Domnul este din trup şi sânge.
Căci în realitate sângele credinţei este speranţa, în care credinţa este ţinută de un principiu vital. Şi atunci când speranţa se termină, este ca şi când sângele s-ar fi scurs, iar vitalitatea credinţei este distrusă.
Dacă, deci, ar presupune cineva, prin a spune că prin lapte se înţelege prima lecţie – aşa cum ar fi de fapt, prima hrană – şi că prin bucate tare se înţelege acele cunoaşteri spirituale faţă de care ei ajung prin a se ridica la cunoaştere, aceştia să înţeleagă că, în a spune că bucatele tari sunt o hrană solidă, şi trupul şi sângele lui Isus, ei sunt duşi de înţelepciunea lor deşartă la simplicitatea adevărată.
Căci sângele este găsit a fi un produs original în om, şi unii s-au aventurat în mod consecvent să-l numească substanţa sufletului. ŞI acest sânge, transmutat de un proces natural de asimilare în perioada de graviditate a mamei, prin simpatia afecţiunii părinteşti, înfloreşte şi creste mare, pentru a nu fi nici o frică pentru copil.
Sângele, de asemenea, este partea umezitoare a cărnii, fiind un fel de trup lichid; şi sângele este partea mai dulce şi mai fină a sângelui. Căci orice ar fi sângele pentru fetus, fiind trimis prin cordonul mamei, sau oricare ar fi soroacele închise pentru pasajul lor adecvat, şi printr-o difuziune naturală, legat de atot-hrănitorul şi creatorul Dumnezeu, produs pentru pieptul deja pregătit, şi prin încălzirea spiritelor schimbate [fie că este unul sau celălalt] care este format, în hrană de dorit pentru prunc, ceea ce este schimbat este sângele. Căci dintre toate membrele, sânii au cea mai mare simpatie cu pântecul.
Atunci când are loc naşterea, vasul prin care sângele era transmis către fetus este tăiat: există o împiedicare a scurgerii, şi sângele primeşte un impus către sâni; şi într-o grabă considerabilă care are lor, ei sunt umflaţi, şi schimbă sângele în lapte într-o manieră analogă cu schimbarea sângelui în puroiul din ulceraţie. Sau dacă, pe de altă parte, sângele din vene din vecinătatea sânilor, care au fost deschise în timpul sarcinii, este vărsat în găurile sânilor; şi spiritul eliberat din arterele vecine fiind amestecat cu acesta, substanţa sângelui, încă rămânând pură, acesta devine alb prin a fi agitat ca un val; şi printr-o întrerupere ca aceasta este schimbată de spumarea acestuia, aşa cum are loc cu marea, care la asalturile vântului, poeţii spun, „scuipă spuma sărată”. Cu toate acestea esenţa este încă furnizată de sânge.
În acest fel şi râurile, care curg într-o mişcare grăbită, fiind agitate de contactul cu aerul înconjurător, murmură spumegând. Umezeala din gura noastă, de asemenea, este albită de suflare. Ce mai absurditate este acesta, dar, să nu admitem că sângele este convertit în însăşi acea substanţă albă şi deschisă de către suflare! Schimbarea pe care o indură este în calitate, nu în esenţă. Nu vei găsi în mod sigur nimic mai hrănitor sau mai dulce sau mai alb decât laptele. În orice privinţă, prin urmare, este ca şi hrănirea spirituală, care este dulce prin har, nutrind ca viaţa, deschisă ca ziua lui Hristos.
Sângele Cuvântului a fost de asemenea expus ca lapte. Laptele fiind astfel oferit în naştere, este oferit pruncului; şi sânii, care până atunci sunt închişi către soţ, acum se pleacă către copil, fiind învăţat să ofere substanţa elaborată prin natură într-un fel uşor primit pentru hrana salutară. Căci sânii nu sunt ca fântânile pline de lapte, curgând oricând pregătite; ci, prin efectuarea schimbării în nutriment, din laptele din ei, şi îl descarcă. Şi nutrimentul potrivit şi sănătos pentru nou-formatul şi nou-născutul prunc este elaborat de Dumnezeu, nutritorul şi Tatăl a tot ceea ce este generat şi regenerat – ca şi mana, hrana cerească de îngeri, care a căzut pe pământ peste evreii antici. Chiar şi acum, de fapt, doicile numesc prima băutură de lapte prin acelaşi nume ca acea hrană – mana. În plus, femeile gravide, după ce devin mame, eliberează lapte. Dar Domnul Hristos, rodul Fecioarei, nu a declarat sânii a fi binecuvântaţi, şi nici nu i-a selectat pe ei să dea hrană; dar atunci când bunul şi iubitorul Tata a plouat cu Cuvântul, El Însuşi a devenit hrana spirituală pentru cei buni. O minune mistică!
Tatăl universal este unul, şi unul este Cuvântul universal; şi Duhul Sfânt este unul şi acelaşi pretutindeni, şi una este singura mamă fecioară. Mie îmi place să o numesc Biserica. Această mamă (biserica), când era singură, nu avea lapte, deoarece ea singură nu era o femeie. Dar ea este odată fecioară şi mamă pură ca o fecioară, iubind ca o mamă.
Şi chemându-şi copii ei la ea, ea îi hrăneşte cu lapte sfânt, adică, cu Cuvântul pentru copilărie. Prin urmare ea nu avea lapte; căci laptele era acest copil drept şi arătos, trupul (biserica) lui Hristos, care hrăneşte prin Cuvânt pe cei tineri, pe care Domnul i-a adus în chinurile trupului, pe care Însăşi Domnul i-a înfăşurat în sângele Lui preţios.
O naştere uimitoare! O benzi de înfăşurare sfinte! Cuvântul este totul pentru copil, atât tată şi mamă şi tutore şi doică.
„Mâncaţi trupul meu”, spune El, „şi beţi sângele meu” Ioan 6:53, 54.
Aşa este hrana potrivită pe care o administrează Domnul, şi El îşi oferă trupul Său şi îşi varsă sângele Lui, şi nimic nu le lipseşte copiilor în creştere.
O mister uimitor! Suntem prescrişi să lăsam la o parte coruperea veche şi carnală, precum şi vechea hrană, primind în schimb un alt regim nou, acela al lui Hristos, primindu-L pe El dacă putem, pentru a-L ascunde înăuntru, şi că, prin păstrarea în sfinţenie a Salvatorului în sufletele noastre, noi să putem să corectăm afecţiunile trupului nostru.
Dar voi nu sunteţi înclinaţi să înţelegeţi astfel, ci întâmplător mult mai în general.
Ascultaţi aceasta în felul următor. Trupul reprezintă în mod figurativ pentru noi Duhul Sfânt; căci trupul a fost creat de El.
Sângele indică către Cuvânt, la fel ca sângele bogat Cuvântul a fost turnat în viaţă, şi uniunea dintre ambele este Domnul, hrana pruncilor – Domnul care este Duh şi Cuvântul.
Hrana – adică Domnul Isus – adică Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul făcut trup, trupul ceresc sfinţit. Nutrimentul este laptele Tatălui, prin care doar noi pruncii suntem hrăniţi. Cuvântul, apoi, Cel Preaiubit, şi hrănitorul nostru, şi-a vărsat propriul său sânge pentru noi, ca să salveze umanitatea; şi prin El, noi, crezând în Dumnezeu, am fugit la Cuvânt, „pieptul alintător de griji”, al Tatălui. Şi doar El, aşa cum este potrivit, ne oferă laptele dragostei, şi numai aceia sunt într-adevăr binecuvântaţi care sug acest piept.
Dacă Dumnezeu are „puterea” să se facă pe Sine Trup, atunci El are putea să facă Cuvântul Său Duh şi Viaţă:
Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte? Ioan 6:62
Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă. Ioan 6:63
De aceea Petru spune: „Lepădaţi, deci, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat într-adevăr că bun este Domnul” 1 Petru 2:1-3.
Şi ar trebui ca cineva să le recunoască pentru ei că hrana tare era ceva diferit decât laptele, atunci cum să evite ei să fie străpunşi în duhul lor, din nevoia de considerare a naturi? Căci iarna, atunci când aerul este condensat, şi previne scăparea căldurii din interior, hrana, transmutată şi digerată şi schimbată în sânge, trece în vene, şi acestea, în absenţa evaporării, sunt bine umflate, şi prezintă pulsaţii puternice; în consecinţă doicile sunt cele mai pline de lapte.
Şi am arătat puţin mai sus, că în sângele din timpul sarcinii trece în lapte printr-o schimbare care nu îi afectează substanţa sa, la fel cum la oamenii bătrâni cu parul galben acesta se face gri. Dar din nou vara, trupul, având porii săi deschişi, permit o mai mare facilitate pentru acţiunea diaforetică din cazul mâncării, şi laptele este mai puţin abundent, din moment ce nici sângele nu este din plin, şi nici întregul nutriment nu este reţinut. Dacă, deci, digestia hrănii rezultă în producerea de sânge, şi sângele devine lapte, atunci sângele este o pregătire pentru lapte, aşa cum sângele este pentru o fiinţă umană, şi strugurele pentru viţă. Cu laptele, atunci, nutrimentul Domnului, noi suntem hrăniţi direct după ce suntem născuţi; şi de îndată ce suntem regeneraţi, noi suntem onoraţi prin a primi vestea bună a speranţei de odihnă, chiar Ierusalimul de sus, în care este scris că laptele şi mierea cad în şuvoaie, primind prin ceea ce este material garanţie mâncării sacre. „Căci se va termina cu hrana tare” 1 Corinteni 6:13, aşa cum spune însăşi apostolul; dar această hrănire cu lapte duce la ceruri, înălţând pe cetăţenii cerului, şi membrii corurilor cereşti.
Şi din moment ce Cuvântul este torentul de fântână a vieţii, şi a fost numit un râu de ulei de măsline, Pavel, folosind limbajul figurativ corespunzător, şi numindu-l pe El lapte, adaugă: „V-am dat să beţi” 1 Corinteni 3:2; căci noi bem din cuvânt, nutrimentul adevărului. În adevăr, şi mâncarea lichidă este numită băutură; şi acelaşi lucru poate fi uneori atât hrană tare cât şi băutură, conform diferitelor aspecte în care este considerată aceasta, la fel cum brânza este solidificare de lapte sau lapte solidificat; nu sunt preocupat aici să fac o selecţie frumoasă a unei expresii, doar pentru a spune că o singură substanţă oferă ambele articole de hrană.
În plus, pentru copiii de la sân, laptele le este de ajuns; acesta le slujeşte şi de mâncare şi de băutură. „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi. Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”, spune Domnul în Ioan 4:32-34.
Vedeţi un alt tip de hrană care, similar cu laptele, reprezintă în mod figurativ voia lui Dumnezeu. În plus, completarea propriei lui pasiuni El a numit-o în mod de metaforă amestecată „o cupă”, Matei 20:22, etc. atunci când El avea să o bea şi să o scurgă.
Astfel pentru Hristos împlinirea voii Tatălui Său era mâncare; şi pentru noi pruncii, care bem laptele cuvântului din ceruri, Hristos Însuşi este hrana. De aici căutarea este numită sugere; căci la acei prunci care caută Cuvântul, pieptul Tatălui de dragoste le oferă lapte.
În plus, Cuvântul se declară pe Sine a fi pâinea din ceruri. „Căci Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa. Pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” Ioan 6:32, 33, 51.
Aici este de notat misterul pâinii, în măsura în care El vorbeşte de aceasta ca de trup, şi ca trup, prin urmare, care a înviat din foc, aşa cum iese grâul din descompunere şi germinaţie; şi, în adevăr, acesta s-a ridicat prin foc pentru bucuria Bisericii, la fel ca pâinea coaptă. Dar aceasta se va arata în viitor mult mai clar în capitolul despre înviere.
Dar din moment ce El a spus, „Şi pâinea pe care v-o dau este trupul Meu”, şi din moment ce trupul este umezit cu sânge, şi sângele este în mod figurativ denumit vin, suntem invitaţi să cunoaştem faptul că, precum pâinea, fărâmiţată într-un amestec de vin şi apă, prinde vinul şi lasă porţiunea apoasă, tot aşa şi trupul lui Hristos, pâinea din cer absoarbe sângele, adică, aceia care sunt cereşti, alimentaţi spre nemurire, şi lăsând distrugerii poftele firii.
Astfel în multe feluri Cuvântul este descris în mod figurativ ca hrană tare, şi trup, şi mâncare, şi pâine, şi sânge, şi lapte. Domnul este toate dintre acestea, pentru a ne da bucurie pentru cei care au crezut în El. Prin urmare să nu creadă nimeni acest lucru ca straniu atunci când spunem că sângele Domnului este reprezentat în mod figurativ ca lapte. Oare nu este acesta reprezentat în mod figurativ drept vin? „Cel care-şi spală haina în vin şi mantaua în sângele strugurilor” Geneza 49:11. În propriul Său Duh El spune că va strica trupul Cuvântului; cu certitudine prin Duhul Său, El îi va hrăni pe cei care flămânzesc după Cuvânt.
Şi faptul că sângele este Cuvântul este mărturisit de sângele lui Abel [Matei 23:35 S.] cel neprihănit mijlocind cu Dumnezeu. Căci sângele nu ar fi avut grai, dacă acesta nu ar fi fost privit ca Cuvânt: căci omul neprihănit din vechime este tipul noului neprihănit; şi sângele din vechime care a intervenit, intervine în locul noului sânge. Şi sângele care este Cuvântul strigă la Dumnezeu, din moment ce acesta sugerează faptul că Cuvântul avea să sufere.
În plus, acest trup, şi sângele din el, sunt printr-o simpatie mutuală umezite şi crescute de lapte. Şi procesul de formare al sămânţei în concepţie rezultă atunci când s-a amestecat cu reziduul pur de menstruaţie, care rămâne. Căci forţa care este în sămânţa ce coagulează substanţa de sânge, şi laptele de coagulări, efectuează partea esenţială al procesului formativ. Căci un amestec adecvat conduce la rodire; dar extremele sunt adverse, şi tind spre sterilitate. Căci atunci când pământul este inundat de ploaia excesivă, sămânţa este spulberată, pe când o consecinţă a foametei acesta se usucă; dar atunci când seva este vâscoasă, aceasta reţine sămânţa, şi o face să germineze. Unii susţin ipoteza că sămânţa unui animal este în substanţă spuma de sânge, care dacă este agitată prin căldura naturală a masculului şi scursă este turnată într-o spumă, şi depozitată în venele seminale. Căci Diogenes Apollionates ar avea aceasta, de aici a şi derivat cuvântul aphrodisia.
Din toate acestea este evident faptul că principiul esenţial al trupului uman este sângele. Conţinutul stomacului, de asemenea, la început este lăptos, o coagulare de fluid; apoi aceiaşi substanţă coagulată este schimbată în sânge; dar atunci când este format într-o consistenţă compactă în pântec, prin spiritul natural şi cald prin care este modelat embrionul, acesta devine o creatură vie.
În continuare, copilul după naştere este hrănit de acelaşi sânge. Căci scurgerea de lapte este produsă de sânge; şi sursa de hrană este laptele, prin care lucru se arată că o femeie a adus pe lume un copil, şi că este într-adevăr o mamă, prin faptul că ea primeşte o puternică atracţie de afecţiune.
Din această cauză Duhul Sfânt în apostol, folosind vocea Domnului, spune în mod mistic, „V-am dat să beţi lapte” 1 Corinteni 3:2. Căci dacă noi am fost regeneraţi pentru Hristos, Cel care ne-a regenerat ne hrăneşte cu propriul Său lapte, Cuvântul; căci este potrivit ca ceea ce s-a procreat ar trebui să ofere imediat hrană la ceea ce a fost procreat.
Şi în timp ce regenerarea a fost în mod corespunzător spirituală, la fel a fost nutrimentul omului spiritual.
[Notă: Dacă vinul este transformat înapoi în sângele literal, scopul spiritual al morţii lui Hristos este înfrânt.]
În toate privinţele, prin urmare, şi în toate lucrurile, noi suntem aduşi în uniune cu Hristos în relaţie prin sângele Său, prin care suntem răscumpăraţi; şi în simpatie, ca o consecinţă a hrănirii care curge din Cuvânt; şi în nemurire, prin călăuzirea lui:
„Printre oameni producerea de copii produce adese impulsuri mai puternice de dragoste decât procrearea lor”.
Acelaşi sânge şi lapte al Domnului este prin urmare simbolul suferinţei şi învăţăturii Domnului. Prin urmare fiecăruia dintre noi îi este permis să se laude în Domnul, în timp ce proclamăm:
„Cu toate acestea dintr-un sire nobil şi sânge nobil îmi laud izvorârea” [Il., xiv. 113].
Şi acel lapte este produs din sânge printru schimbare, ceea ce este deja clar; şi totuşi putem învăţa aceasta de la turme şi cirezi. Căci aceste animale, în timpul din an în care noi îl numim primăvară, când aerul are mai multă umiditate, şi iarba şi pajiştile sunt zemoase, şi umede, sunt mai întâi umplute cu sânge, după cum se vede prin dilatare venelor a vaselor umflate; şi din sânge izvorăşte laptele mult mai copios. Dar vara, sângele devine ars şi uscat de căldură, previne schimbarea, şi aşa au mai puţin lapte.
În plus, laptele are cea mai naturală afinitate pentru apă, aşa cum spălarea spirituală are pentru hrănirea spirituală. Acestea, prin urmare, care dilată puţin apa rece, în adiţie faţă de laptele menţionat mai sus, simte de-a dreptul beneficiul; căci laptele este prevenit de la acrire prin combinarea sa cu apa, nu în consecinţă a vreunei antipatii dintre ele, ci a faptului că apa este binevoitoare pentru lapte în timp ce acesta suferă digestia.
La fel este şi uniunea Cuvântului cu botezul, este acordul laptelui cu apa; căci acesta primeşte din toate lichidele şi admite amestecul cu apa, pentru scopul curăţării, aşa cum este botezul pentru iertarea păcatelor.
Şi acesta este amestecat în mod natural şi cu mierea, şi aceasta pentru curăţirea cu un nutriment dulce. Căci Cuvântul amestecat cu dragoste vindecă deodată suferinţele şi curăţă păcatele noastre, de aici şi spusa,
„Mai dulce decât mierea curgea curentul de vorbire” [Il., i. 248.], pentru mine se pare că vorbea de Cuvântul, care este miere. Şi profeţia îl inalţă adesea pe El „mai presus de miere şi fagurul de miere” [Psalmul 19:19].
Ba mai mult, laptele este amestecat cu vinul dulce; şi amestecul este benefic, ca şi când suferinţa ar fi amestecată în pahar spre nemurire. Căci laptele este închegat de vin, şi separat, şi orice falsificare este în el este scursă.
Şi în acelaşi fel, comuniunea spirituală de credinţă cu omul suferind, care renunţă l materii atât de seroase precum poftele firii, îl încredinţează pe om în eternitate, împreună cu cei care sunt divini, perpetuându-l.
Mai departe, mulţi folosesc grăsimea din lapte, numit unt, pentru lampă, care indică în mod clar prin această enigmă ungerea abundentă a Cuvântului, din moment ce El este singurul care hrăneşte pruncii, îi face să crească, şi îi iluminează.
În acelaşi fel Scriptura vorbeşte despre Domnul, „Israel a mâncat roadele câmpului, I-a dat să sugă miere din stâncă, Untdelemnul care iese din stânca cea mai tare, untul de la vaci şi laptele oilor, cu grăsimea mieilor” [Deuteronom 32:13, 14] şi ceea ce urmează este ceea ce le-a dat El lor. Dar cel care profeţeşte naşterea copilului spune: „El va mânca smântână (unt în versiunea din engleză, n. tr.) şi miere” [Isaia 7:15].
Şi mi se pare mie o minune să vezi cum unii se numesc pe sine perfecţi şi gnostici, cu idei despre sine mai presus decât apostolul, lăudăroşi şi umflaţi, când însăşi Pavel spune despre sine,
„Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” [Filipeni 3:12-14].
Şi totuşi el se recunoaşte pe sine ca perfect, deoarece a fost emancipat din viaţa sa anterioară, şi se luptă pentru viaţa mai bună, nu ca fiind perfect în cunoaştere, ci ca aspirând după perfecţiune.
Aşa că el mai adaugă „Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi” [Filipeni 3:15] descriind în mod perfect perfecţiunea ca o renunţare la păcat, şi regenerarea în credinţă a singurului care este perfect, şi iertător a păcatelor noastre din trecut.
