Cina Domnului
de R. L. Dabney
Partea I
Definiţia pe care o susţin prezbiterienii, este acea a catehismelor noastre, de exemplu, Shorter, Q. 96: „Cina Domnului este un sacrament unde, prin darea şi primirea de pâine şi vin, conform rânduielii lui Hristos, moartea Lui este arătată; şi primitorii vrednici, nu printr-o manieră corporală şi carnală, ci prin credinţă sunt făcuţi părtaşi ai trupului şi sângele Lui, cu toate beneficiile Sale, către alimentarea lor spirituală şi creşterea în har”. Aceasta este în mod evident nimic altceva decât o asimilare corectă a părerilor declarate sau implicate în feluritele pasaje unde ritualul este descris. Instituirea sa a fost în mod evident simplă şi lipsită de mister; şi dacă cariera stranie a superstiţiei nu ar fi trecut peste acest subiect de către Biserica Creştină, cititorul liniştit nu ar fi derivat nici o concepţie din naraţiunea sacră decât simplul fapt al unui sigiliu comemorativ. Şi aceste păreri naturale, populare ale sacramentului sunt fără îndoială cel mai bine adaptate pentru edificare.
Eu susţin faptul că Mântuitorul nostru şi-a ţinut fără îndoială ultimul Său Paşte Evreiesc într-o seară normală de Paşte, şi că acest ritual, intenţionat de el să înlocuiască şi să înlăture Paştele (1 Corinteni 5:7), a fost foarte încet introdus la închiderea sa. Pentru a face aceste, El a luat pâinea (fără îndoială pâinea nedospită a ocaziei), şi paharul de vin (după obiceiul evreiesc amestecat cu apă), oferit pentru ocazie, şi le-a introdus în noua lor folosire printr-un act de recunoştinţă solemnă faţă de Dumnezeu. Apoi El a frânt pâinea şi a distribuit-o, şi după pâine, vinul – neluând din nici una pentru Sine – spunând: „Face-ţi lucru acesta în amintirea Mea; mâncaţi, beţi tot, pentru a arăta moartea Domnului până El va veni”. Aceste cuvinte mandatare au fost însoţite cu anumite cuvinte explicative, exprimând natura simbolului şi a promisiunii; afirmând că pâinea reprezenta trupul Său, şi paharul legământul făcut în sângele Său – trupul torturat şi omorât, şi sângele vărsat, pentru răscumpărare. Actele sacramentale, prin urmare, garantate de Hristos sunt, prin luare, frângere, şi distribuire elementele, din partea administratorului, şi primirea lor manuală, şi mâncatul şi băutul, din partea primitorului. Cuvintele sacramentale sunt recunoştinţa, cele explicative şi de promisiune, şi mandatare. Întregul este în mod corespunzător încheiat cu un alt act de laudă (nesacramental, dar o anexă în plus), ori prin rugăciune, ori cântat, ori ambele. Şi a adăuga orice altceva este superstiţie.
Pentru a continua acest subiect; Elementele sunt pâine şi vin. Biserica Greacă spune că pâinea trebuie să fie dospită, cea Latină nedospită, făcând din acest punct de importanţă serioasă. Noi credem că pâinea care a fost folosită a fost pascală. Dar nu a fost intenţia lui Hristos de a da în mod ritual un caracter pascal noului sacrament; şi pâinea este întrebuinţată ca elementul material de nutriţie, unul dintre cele mai familiare şi universale. De aici, noi privim toate disputele referitoare la aluat, şi cealaltă minutia ca fiind făcute esenţiale de către Romani [rubrick] (grâu, amestecat cu apa potrivită, care să nu fie mâncat de viermi, etc.) ca neesenţială. Probabil că şi vinul a fost amestecat cu apă în prima ocazie; dar pe aceleaşi considerente, noi privim aceasta ca selectate pur şi simplu drept cel mai comun şi mai familiar aperitiv al rasei umane; şi prezenţa apei este prin urmare neesenţială. Într-adevăr, chimia modernă a arătat că, în tot vinul, apa este solventul, şi cel mai larg component.
Conform tuturor creştinilor, aceste elemente sunt concepute ca suferind un anumit fel de consacrare. Roma pune aceasta în pronunţarea cuvintelor instituţiei, „Acesta este trupul Meu”, şi învaţă că aceasta rezultă într-o schimbare totală a substanţei pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Hristos. Dar singura schimbare pe care Protestanţii o admit într-o consacrare a elementelor, este simpla schimbare a folosirii lor, de la una comună la una sacră şi sacramentală. Şi această consacrare noi credem a fi înfăptuită, nu prin pronunţarea cuvintelor, „Acesta este trupul Meu”, dar prin actul de închinare eucharistic care introduce sacramentul. Pentru limbajul natural al consacrării este acela de închinare; nu acela al unei propoziţii didactice şi promisorii. Mărturiseşte cazurile de har peste hrana noastră, şi toate consacrările Vechiului Testament, de exemplu, Deuteronom 26:5-10. Când Hristos spune, „Acesta este Trupul Meu”, dacă consacrarea era ceea ce presupuneau Papiştii, aceste cuvinte ar implica că este deja făcut acesta. Şi ultimul, cuvintele, presupuse prin ele a fi cuvinte de consacrare, sunt prea variate în istoriile diferite ale sacramentului în Scriptura sacră.
Frângerea pâinii este în mod clar unul din actele sacramentale, şi nu ar trebui să fie făcut pripit, de alţii, şi nici omis de lucrător. Cuvintele eis artos (1 Corinteni 10:17) nu sunt corect reprezentate în versiunea din engleză. Forţa corespunzătoare a cuvântului, aşa cum se poate vedea în Ioan 6:9, este pâine, sau mai corespunzător, turtă; şi ideea apostolului este, că unitatea masei de pâine, şi a paharului, la care sunt părtaşi cu toţii, semnifică unitatea lor într-un singur trup spiritual. Ar fi mai bine ca pâinea să fie luată de oficiator într-o singură mesă, şi ruptă înaintea poporului, după rugăciune. Semnificaţia adecvată a sacramentului cere aceasta; căci Hristosul pe care-l comemorăm noi este Hristosul rupt şi ucis. Mai departe; Hristos a frânt pâinea în distribuirea ei; şi ne-a poruncit să-L imităm spunând, „Să faceţi aceasta”, etc. Al treilea.; apostolii au făcut fără îndoială din frângerea pâinii unul din actele sacramentale; căci Pavel spune în 1 Corinteni 10:16, „Pâinea pe care o frângem noi”, etc. Ultimul, când sacramentul este numit mai adesea în sine „frângerea pâinii”, decât prin oricare alt nume, se poate presupune din greu că frângerea pâinii nu este actul corespunzător al ceremonialului.
Există o semnificaţie în luarea vinului după Vărsarea Vinului, pâinea, într-un act distinct de recepţie; deoarece acesta este sângele ca separat de trup prin moarte, pe care-l comemorăm. De aici umezeala pâinii în pahar este nepotrivită, precum şi pretextul prin care Roma justifică comuniunea într-un anumit fel; că la fel cum sângele este în trup, pâinea transmite singură un sacrament complet. Aşa cum ar trebui să îl comemorăm, sângele nu este în trup, ci vărsat.
Faptele din partea celui care se împărtăşeşte, de asemenea, sunt semnificative, ai anume: luarea şi mâncarea. Aceste acte simbolizează în general, Credinţa, în calitate de act al sufletului receptiv; la fel cum elementele distribuite de instituirea lui Dumnezeu semnifică ceea ce este obiectul credinţei, Hristos înjunghiat pentru răscumpărarea noastră. Dar Confesiunea 29, secţiunea I afirmă, în detaliu mai mare, şi cu proprietatea scripturală strictă, că aceste acte comemorează moartea lui Hristos, constituind o profesiune şi un angajament de a-l sluji pe El, arată recepţia unei răscumpărări de legământ astfel sigilată pentru noi, şi indică comuniunea noastră unul cu altul şi Hristos, Capul nostru, într-un singur trup spiritual. Ideea este clar exprimată în 1 Corinteni 11:24, ultima clauză, precum şi pasajele paralele, şi în versetele 25 şi 26. AL doilea este implicat în primul, în caracterul individual al actului, în 1 Corinteni 11:25, „legământ”, şi în natura credinţei, care îl îmbrăţişează pe Hristos ca Salvator al nostru din păcat în sfinţenie. A treia idee este clar implicat în semnificaţia însăşi a elementelor, care sunt materialele de hrănire şi potolire; precum şi în Ioan 6:50-55. Căci deşi noi disputăm cu zel, împotriva Romei, că limbajul acestui pasaj este descriptiv al Cinei Domnului, este clar că Cina a fost mai apoi bazată pe analogia care oferea metafora pasajului. Şi limbajul didactic şi promisoriu, „Acesta este trupul Meu”, „Acesta este sângele Meu”, înţelese în mod sacramental, transmit în mod evident ideea de hrănire oferit sufletului. Ultima idee este foarte clară în 1 Corinteni 10:16, 17. Şi aceasta este caracteristica sacramentului din care şi-a primit numele său popular, de Comuniune a Cinei Domnului.
Partidele care pot să se împărtăşească în mod corespunzător din Cina Domnului sunt aşa de clar definite, 1 Cronici 11:27-30, încât nu lasă loc pentru dezbatere. Aceştia sunt cei care s-au cercetat pe ei înşişi în mod reuşit „a cunoştinţei lor de a discerne trupul Domnului, şi credinţa de a se hrăni din El, pocăinţă, dragoste, şi ascultare nouă”. Catehismul mai Scurt, întrebarea 97. Vezi de asemenea şi Catehismul mai Larg, întrebările 171-175. Că acest sacrament trebuie să fie dat numai profesorilor credibili, nu urmează în mod necesar din faptul că acesta simbolizează harul salvator; pentru botez face aceasta; dar din limitarea expresă a lui Pavel, şi din harurile diferite simbolizate.
Botezul simbolizează acele haruri care iniţiază viaţa creştină: Cina, şi acelea care le continuă. De aici, în timp ce primul este aplicat pruncilor născuţi în cadrul legământului, pentru a ratifica calitatea lor exterioară de membrii, în dependenţa de premisa graţioasă că ei vor fi aduşi la a începe viaţa creştină de după aceia; ar fi greşit să oferim al doilea sacrament la cineva la care nu i s-a dat vreo indicaţie a unui progres actual în viaţa spirituală.
Până aici, totul a fost inteligibil, raţional, şi adaptat să hrănească şi să aline credinţa simplului credincios. Dar cei bine informaţi sunt conştienţi că acest ritual, atât de tăcut şi de simplu introdus de Salvatorul nostru, şi aşa de simplu explicat, a avut soarta stranie de a deveni subiectul special de amplificare superstiţioasă; în Biserica Romană, aceasta a devenit aproape întreaga închinare. Ar fi interesant să trasăm istoria acestei creşteri; dar timpul nu ne permite să remarcăm, că două idei nescripturale au devenit asociate timpuriu cu aceasta, ca o consecinţă a unei vulgarităţi păgâne de percepţie, şi o falsă expunere a Scripturii. Una dintre acestea era acea de prezentă corporală literală sau reală; cealaltă cea a adevăratului sacrificiu pentru păcat. Totuşi, acei creştini mai superstiţioşi care susţin aceste două idei, nu au definit, pentru o lungă perioadă de timp, manierea în care ele erau presupuse a fi adevărate. În cele din urmă două teorii s-au dezvoltat în sine, acea a lui Paschasius Radbert, transubstanţierea; şi cea a lui Berengar, a consubstanţierii. Cea dintâi dintre acestea a triumfat la Conciliul Lateran 1215; ultima a fost condamnată ca eretică, până ce Luther a revitalizat-o, deşi a dezgolit-o de caracteristica sacrificială.
Conform Romei, atunci când preotul în mod canonic, şi cu intenţia corespunzătoare, pronunţă cuvintele în mesă: „Hoc est corpus meum”, pâinea şi vinul sunt schimbat chiar în trupul şi sângele Hristosului cel viu, incluzând, de sigur, sufletul şi divinitatea Sa; a cărei persoană mediatoare, preotul face într-adevăr şi în mod literal frângerea şi oferirea din nou, ca un sacrificiu adecvat pentru păcatele celor vi şi celor morţi; şi el şi poporul Îl mănâncă. Adevărat; accidentele sau calităţile materiale ale pâinii şi vinului rămân, dar în şi sub ele, substanţa pâinii se duce, şi substanţa care de fapt există este persoana lui Hristos. Dar în această condiţie a lucrurilor, aceasta există fără de atributele materiale obişnuite de localitate, extensie, şi divizibilitate; căci El este cu toate acestea în ceruri, şi în toate ‚anafure’, de deasupra lumii deodată; şi în oricât de mici părţi ar putea să fie ele divizate, fiecare este un Hristos perfect! De aici, a ridica şi a purta această anafură în procesiune, şi a te închina cu ea este perfect de corespunzător. Fie că acest teanc de absurdităţi se crede într-adevăr sau nu de oricare minte care reflectează, nu este dreptul nostru ca să decidem.
Baza scripturală pentru această suprastuctură monstruoasă este foarte îngustă, în timp ce papalul este destul de larg. Roma depinde în principal de limbajul Scriptural din Ioan 6:50, etc., şi pe interpretarea absolut de literală a cuvintelor instituirii în pasajele paralele citate de noi la început. Noi alegem uşor argumentul din Ioan 6:50, etc., prin remarcă, că acesta nu se aplică la Cina Domnului, ci la faptele spirituale ale credinţei descrise în mod figurativ despre Hristos. Căci Cina Domnului nu fusese încă instituită; şi este absurdă să presupunem că Salvatorul nostru ar folosi un limbaj neinteligibil de necesar către toţi urmaşii Săi, subiectul nefiind niciodată divulgat acestora. Din contra, în versetul 35, descoperim că venirea şi mâncatul este definit ca acţiuni de credinţă. Dacă se forţează capitolului în aplicaţie faţă de Cină, atunci versetele 53 şi 54 în mod explicit învaţă că oricine mănâncă din Cină merge în cer, şi că cei care nu o fac nu ajung; Roma nu admite nici una din ele; Şi în versetul 63, Salvatorul nostru fixează o interpretare figurativă şi spirituală asupra cuvintelor Sale, dincolo de orice îndoială.
Când purcedem la cuvintele instituirii, noi afirmăm că înţelesul evident este tropical; şi este echivalent cu „Acesta reprezintă trupul meu”. Evidenţele acestuia sunt variate. Mai întâi, noi cităm frecvenţa expresiilor similare în ebraică şi greaca ebraistă. Consultaţi Geneza 41:26, 27; Ezechiel 37:11; Daniel 7:24; Exod 12:11; Matei 13:38, 39; Apocalipsa 1:20; 17:9, 12, 18, et passim. Da, noi îl descoperim pe Hristos spunând despre Sine: „EU sunt calea, adevărul, viaţa”, Ioan 14:6; „viţa”, Ioan 15:1; „uşa”, Ioan 10:9. De ce este o expunere tropicală mult mai raţională sau necesară aici? Totuşi, fără de aceasta noi facem un absolut nonsens.
Dar chiar dacă nu aveam nici o folosire pentru a ilustra sensul Salvatorului nostru, aceasta ar fi limpede doar din text şi context, că sensul Lui este tropical. Touto trebuie să fie demonstrativ al pâinii, şi echivalent faţă de această pâine (este trupul meu); deoarece pâinea este antecedentul cel mai apropiat, întreaga serie de naraţiune arată aceasta; în cazul paralel al paharului de vin este, într-o singură naraţiune, exprimat: şi aluzia lui Pavel, 1 Corinteni 10:16, „Pâinea pe care o frângem noi”, arată aceasta. Astfel, soma înseamnă în mod evident trupul mort (cadavrul) , aşa cum este dovedit de expresia „frânt pentru voi”, şi prin faptul că sângele este separat de acesta: precum şi prin folosirea curentă a naraţiunilor. Acum parafrazăm propoziţia: „Această pâine este trupul meu mort”, şi orice altceva decât un sens tropical este imposibil. Pentru că (a) Prezicerea este auto-contradictorie; dacă aceasta este pâine, aceasta nu este trup; dacă e trup, nu este pâine, subiectul sau predicatul este ieşit din articulare. (b) Trupul nu era încă mort, cu multe ore. (c) Incompatibilele nu pot fi prezise una de alta. O substanţă dată A nu poate fi schimbată într-o substanţă B care era preexistent înainte de schimbare, deoarece schimbarea trebuie să aducă pe B în existenţă.
Din nou: toţi vor admite că sensul adecvat este acela în care ucenicii au înţeles cuvintele aşa cum au fost vorbite prima dată. Este imposibil ca ei să fi înţeles pâinea ca într-adevăr trupul: pentru că ei au văzut trupul dând pâinea! Trupul ar fi for în întregime în propria sa mână!
Scriptura numeşte aceasta pâine chiar şi după ce este spus, de Papişti, a se fi transubstanţiat. 1 Corinteni 10:17. „Toţi părtaşi ai aceleiaşi pâini”. Vezi de asemenea 1 Corinteni 11:26-28.
Există variaţii de limbaj care sunt absolut de incompatibile cu un sens literal strict. În evanghelii se spune: „El a luat paharul… şi a spus Acesta este sângele meu”, etc. Trebuie să existe o metonimie aici a paharului pentru ceea ce conţine acesta – cel puţin. Dar în 1 Corinteni 11:25, cuvintele sunt „Acest pahar este noul legământ în sângele meu”, etc., unde, dacă literalul este reţinut, căpătăm ideea imposibilă şi nepapală, că paharul era legământul.
Dar trecerea de la exegetic, la argumentul general, o transubstanţiere literală este posibilă, deoarece acesta violează simţurile noastre. Ele toate ne spun că aceasta este pâinea şi vinul, prin atingere, gust, miros, văz. Simţurile sunt singurele orificii de informaţie faţă de faptele externe; dacă noi nu am crede mărturia lor deliberată, există un sfârşit al întregii cunoaşteri câştigate. Aceasta se poate afirma corect într-o formă mai puternică: este imposibil ca mintea mea să poată să fie învăţată în mod justificat faptul unei astfel de transubstanţieri; căci singurul canal prin care pot fi învăţat este prin simţuri; şi transubstanţierea, dacă este adevărată, m-ar învăţa că simţurile mele nu exprimă adevărul. Este la fel de probabil că nu aud Roma spunând, „Transubstanţierea este adevărată”, când de fapt se pare că o aud, de parcă nu aş vedea o vafă, ci un Hristos, când de fapt se pare că o văd. Şi nici nu este vreun răspuns să spun: simţurile mă înşeală. Aceasta se întâmplă numai în grabă; şi mediul sensibil e imperfect, sau simţurile sunt moarte. Aici toate cele patru simţuri ale tuturor oamenilor, percep în mod unanim sănătos doar pâinea şi vinul.
În al doilea rând, aceasta este imposibil de a fi adevărat; deoarece aceasta violează înţelegerea noastră. Intuiţiile noastre mintale ne constrâng să recunoaştem substanţa prin atributele sale sensibile. Aceste atribute există doar în substanţă, şi pot fi prezente doar prezenţa sa. Este imposibil să evităm această referinţă. Un atribut sau accident este relativ faţă de substanţa sa; o încercare de a concepe din aceasta ca ceva separat o distrug. Din nou: este imposibil pentru noi să separăm din materie, atributele de loc, dimensiune şi divizibilitate. Dar transubstanţierea ne cere că concepem din trupul lui Hristos fără de acestea. Din nou: este imposibil pentru materie să fie omniprezentă; dar trupul lui Hristos trebuie să fie aşa, dacă această doctrină e să fie adevărată. Şi este zadarnic să încercăm o evaziune a acestor două argumente din simţ şi raţiune, prin a pleda un mare şi misterios miracol. Căci omnipotenţa lui Dumnezeu nu produce imposibilul şi contradicţia naturală. Şi oricare miracol ar fi avut lor vreodată, acesta a fost în mod necesar aşa de dependent de simţurile umane, pentru cunoaşterea cazului său, ca oricare eveniment comun. Aşa că dacă legea fundamentală a simţurilor este ofensată, omul este atât de incapabil de cunoaşterea unui miracol ca oricare alt lucru.
Încă o dată doctrina transubstanţierii contrazice analogia credinţei. Aceasta este incompatibilă cu atitudinea şi intenţia profesată de Salvatorul nostru, care a fost atunci de a institui un sacrament. Dar Roma în sine defineşte un sacrament ca un semn exterior al unui har invizibil. Aici atitudinea şi intenţia lui Hristos în mod natural ne duce să privim elementele doar ca semne. Aceasta este adevărat referitor la toate sacramentele Vechiului şi Noului Testament, doar dacă aceasta nu ar fi o excepţie: şi în special a Paştelui, pe care s-a sădit Cina.
Transubstanţierea ar distruge în mod total natura unui sacrament; deoarece, dacă simbolurile sunt schimbate în Hristos, nu mai este nici un semn.
Aceasta contrazice şi doctrina înălţării lui Hristos şi a Doua Venire. Căci acestea ne învaţă că El este la dreapta Tatălui acum, şi va veni de acolo la împlinirea finală.
Aceasta contrazice doctrina ispăşirii, substituind o formă dezgustătoare de canibalism sacru (literal), pentru credinţa sufletului, care primeşte efectele legale ale suferinţelor ispăşitoare ale lui Hristos ca justificare a sa.
Transubstanţierea fiind combătută, toată înălţarea şi închinarea la anafură, precum şi îngenuncherea la sacrament, sunt combătute. Motivele Episcopale pentru ultima sunt, că în timp ce nu se admite nici o schimbare a pâinii şi a vinului, şi nu este desemnată nici o adorare a lor, totuşi reverenţa, căinţa şi omagiul credinciosului pentru Salvatorul crucificat îl îndeamnă să îngenuncheze la Hristos. Noi răspundem, că adorarea lui Hristos este de sigur corespunzător în toate timpurile adecvate. Dar atitudinea de închinare nu este corespunzătoare la momentul când Hristos ne porunceşte în mod expres să facem altceva decât să îngenunchem. Dacă paraliticul, de exemplu, din Matei 9:5, 6, când a primit ordinul „Ridică-te, i-aţi patul şi umblă”, insista asupra îngenuncherii chiar atunci, aceasta ar fi fost neascultare, şi nu reverenţă. Astfel, când Hristos ne cheamă la o comuniune în mâncarea împreună a cinei Sale sacramentale, postura adecvată este acea a unui oaspete, pentru acel timp. Dacă vreun creştin doreşte să-şi arate omagiul său prin a veni la masă din genunchii săi, şi întorcându-se de la ea tot aşa, foarte bine. Dar fie ca el să nu îngenuncheze, în însăşi actul în care Hristos îi porunceşte să prăznuiască.
Consubstanţierea învaţă că nu este nici o schimbare literală a elementelor, dar că ele rămân simplu doar pâinea şi vinul. În afară de acestea, într-o manieră misterioasă şi miraculoasă, există o prezenţă reală, în, sub şi alături de ele, a întregii persoane al ui Hristos, care este în mod literal, deşi invizibil, mâncat alături de ele. Nevrednicii părtaşi o primesc şi ei, spre propria lor condamnare. În timp ce această doctrină nu este însoţită cu rezultatele profane ale transsubstanţierii, aceasta este răspunzătoare de aproape toate obiecţiile exegetice, sensibile, raţionale şi doctrinare. Într-adevăr, într-un sens, obiecţiile exegetice sunt mai puternice; căci dacă caracterul literal trebuie să fie reţinut în cuvintele instituirii, aceasta este o mai mică violare de limbaj pentru a le face pe acestea să însemne că pâinea este trupul, decât cea că pâinea însoţeşte trupul. Exegeza luterană, în timp ce se laudă cu păstrarea sa credincioasă a limbajului Salvatorului nostru, într-adevăr nici nu o face literală, şi nici nu o interpretează printr-un trop admisibil. Acesta nu ofensează aşa de mult înţelegerea, prin a ne cere să credem că substanţa poate fi separată de toate accidentele sale; căci aceasta profesează să lase substanţa pâinii neatinse. Şi nici nu este respingător la ultimul cap de obiecţii ridicat împotriva transubstanţierii, în faptul că acesta nu distruge semnul sacramental. Dar restul argumentelor mele se aplică împotriva acestuia, şi nu trebuie să mai fie recapitulate.
