de John Gill
După ritualul botezului urmează cel al Cinei Domnului; una este pregătitoare pentru cealaltă; şi cel care are dreptul la una are dreptul şi la cealaltă; şi doar cei care s-au supus primei, ar trebui să fie admişi în ultima. Botezul trebuie administra doar odată, când facem prima dată profesiunea despre Hristos, şi a credinţei în el; dar ritualul cinei trebuie să fie administrat frecvent, şi continuată prin stagiul de viaţă, aceasta fiind hrana noastră spirituală, pentru sprijinul şi menţinerea vieţii noastre spirituale. Aceasta are nume variate în scriptură; este numită, „trupul şi sângele lui Hristos”, din materia de subiecte a acesteia; şi de către însăşi Hristos, „Acesta este trupul meu, şi acesta este sângele meu” (Matei 26:26, 28), care în acest ritual sunt simbolic reprezentate faţă de credinţa poporului Domnului: şi uneori aceasta este numită „Comuniunea trupului şi sângelui lui Hristos” (1 Corinteni 10:16), deoarece sfinţii au în aceasta comuniune cu Hristos, el cinează cu ei şi ei cu el; şi în particular se bucură de părtăşia suferinţelor lui, sau sunt părtaşi ai binecuvântărilor de har care curg din suferinţele lui Hristos, din oferirea trupului său, şi vărsarea sângelui său. Uneori aceasta este numită, „Pâinea şi paharul Domnului” (1 Corinteni 11:27), pentru că pâinea îl reprezintă chiar pe Hristos, pâinea vieţii, iar paharul semnifică Noul Legământ în sângele lui. Uneori aceasta este exprimată de „frângerea pâinii” (Fapte 2:42; 20:7), o parte pentru întreg, aşa de denumită dintr-o acţiune particulară folosită în administrarea acesteia. Şi este numită „Masa Domnului” (1 Corinteni 10:21), printr-o metonimie, pentru hrana şi reprezentaţia asupra ei; o masă pe care Domnul a pregătit-o şi a oferit-o, la care el însuşi stă şi îşi primeşte oaspeţii săi: şi cu moare proprietate ea poate fi numită o sărbătoare, datorită bogăţiei şi abundenţei aprovizionării din aceasta; aşa cum se pare a fi în 1 Corinteni 5:8, „Să ţinem sărbătoarea”; nu sărbătoarea Paştelui, abolită de acum, dar sărbătoarea Cinei Domnului, care îl arată pe Hristos, adevăratul Paşte, sacrificat pentru noi. Dar cel mai semnificativ şi mai expresiv nume, care este în folosinţa comună, este „Cina Domnului” (1 Corinteni 11:20), o „cină”, fiind instituită după Paşte, care era ucis între două seri, şi mâncat noaptea; şi a fost mai întâi îndeplinit de Hristos în seara în care el a fost trădat; şi acesta nici nu micşorează din grandoarea reprezentaţiei, din moment ce nu numai pentru romani masa lor principală era o cină, dar şi la evrei, în special sărbătorile lor nupţiale erau ţinute seara. Şi aceasta este numită Cina Domnului pentru că ea este prin numirea sa; este făcută de el şi pentru el; el este suma şi substanţa acesteia, şi când este în mod corect îndeplinit, este în acord cu voia sa; el este făcătorul şi stăpânul sărbătorii, şi este sărbătoarea în sine. În mod evident sunt alte nume care sunt date către acest ritual de către antici, pentru a recita ceea ce este de un scop mic; şeful şi principalul, şi cel mai antic este, acea a „eucharistului”, prin a cărui nume a fost aceasta numită în vreme de Iustin Martirul1, şi de Ignatius2, şi Irineu3 înaintea lui, dintr-o parte a acestuia, „recunoştinţa”, şi pentru că întregul acesteia oferă ocazia pentru recunoştinţă, pentru multe binecuvântări de har pe care le arată faţă de credinţă. În tratarea acesteia eu voi considera,
1. Mai întâi, autorul acesteia, şi a arăta aceasta a fi un ritual al lui Hristos specific dispensaţiei evangheliei, un ritual stabil în sine, şi care are să continue până la a doua venire a lui Hristos.
1a. Mai întâi, aceasta a fost instituită de însăşi Hristos; care nu numai că a dat un exemplu aşa cum a şi făcut, care are mare forţă şi autoritate în aceasta; el nu numai a practicat şi sărbătorit în sine, care oferea o aprobare suficientă faţă de aceasta; dar el, prin precept, a poruncit-o la apostolilor săi şi ucenicii, şi toţi lucrătorii care au urmat, şi la toţi urmaşii săi, până la sfârşitul lumii; care este cuprins în aceste cuvinte de precept folosite de el la prima instituire a ritualului; „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu; beţi toţi din el, căci acesta este sângele meu; să faceţi aceasta spre pomenirea mea” (Matei 26:26, 27; Luca 22:19) şi în particular apostolul Paul declară în mod expres, că el a dat referitor la ritualul acesta, ceea ce el „a primit de la Domnul” (1 Corinteni 11:23) aşa că aceasta nu este un sfat, şi o invenţie a sa, şi nici nu a primit-o de la oameni, şi nici nu a fost învăţată, ci el a avut-o prin revelaţia lui Hristos; şi aceasta fiind instituită de Hristos, şi sărbătorită de el, „în aceiaşi noapte în care el a fost trădat”, arată însăşi marea dragoste a lui Hristos faţă de biserica şi poporul său, şi preocuparea sa tandră pentru ei, grija de ei; că în timpul când suferinţele veneau peste el într-un grad uimitor, când sufletul lui a fost depăşit de îndurerat, chiar până la moarte, când cel care avea să-l trădeze era aproape, când era aproape să-l dea în mâinile păcătoşilor, care aveau să-l pună la moarte, şi când era gata să sufere şi să moară pentru poporul său; ca atunci, în mijlocul suferinţelor sale, şi în apropierea celor mai teribile suferinţe ale sale, se gândeşte la poporul său, şi le-a oferit o cină divină, hrană spirituală pentru nutrirea lor până la sfârşitul lumii.
1b. În al doilea rând, acest ritual este specific dispensaţiei evangheliei. Aceasta a fost într-adevăr caracterizată de ceea ce a făcut Melhisedec, care era în sine un tip al lui Hristos, ca rege al neprihănirii şi al păcii, şi ca preot al Dumnezeului celui prea înalt, care a adus „pâine şi vin” pentru a-l răcori pe Avraam şi trupele sale ostenite, după ce se întorcea de la masacrul regilor; la fel şi sfinţii care sunt într-o stare de război, şi sunt buni soldaţi ai lui Hristos, şi sunt angajaţi într-un război cu duşmani spirituali şi puternici, sunt regularizate de Hristos cu pâine şi vin, şi cu ceea ce este semnificat prin ele; şi ce este mai bune decât acestea. Acest ritual a fost indicat şi în profeţie, ca în vremea evangheliei, referitor la ceea ce trebuia să fie în folosinţă când aveau să vină acele vremuri. Astfel în Proverbe 9:1-18, există o reprezentaţie profetică a bisericii lui Hristos în vremurile evangheliei, şi a dispoziţiilor din ea, şi a oaspeţilor invitaţi să fie părtaşi din ele de lucrătorii evangheliei, care în numele lui Hristos sunt licitaţi să spună, „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea, şi beţi din vinul pe care l-am amestecat”. Şi în Isaia 25:6 această sărbătoare este insinuată, care este o profeţie referitor la vremurile evanghelice; care, printre alte lucruri, poate include şi poate avea respect faţă de ritualul cinei; dar că acesta nu a fost instituit şi nici practicat până în noapte când Hristos a fost trădat. Şi,
1c. În al treilea rând, aceasta este un ritual stabil în biserica lui Hristos. Acesta nu a fost ţinut doar în prima noapte în care el a fost instituit şi observa, dar şi mai apoi, după moartea şi învierea lui Hristos; acesta a fost observat de prima biserică la Ierusalim, membrii căreia sunt lăudaţi pentru continuarea în părtăşie, şi în „frângerea pâinii”, adică în ritualului cinei; ucenicii din Troa se întâlneau cu toii în prima zi a săptămânii „să frângă pâinea”, adică să sărbătorească acest ritual al lui Hristos; şi deşi erau dezordini în biserica de la Corint, în celebrarea acesteia, cu toate acesta lucrul în sine nu a fost negat sau neglijat de ei, deşi ei erau dezordonaţi în frecvenţa la aceasta. Iustin Martirul ne dă o relatare particulară a sărbătoririi în vremea sa, care era în al 2lea secol, şi astfel a continuat în bisericile lui Hristos chiar în această zi (Fapte 2:40, 20:7; 1 Corinteni 11:20, 21).
1d. În al patrulea rând, aceasta va continua până la sfârşitul lumii; aceasta este unul dintre ritualurile care nu pot fi clătinate şi înlăturate, dar va rămâne; printre aceste „toate lucrurile”, unul este principal dintre ele, Hristos a poruncit apostolilor său, şi lucrătorilor ce au urmat, să-şi înveţe urmaşii să-l tină; promiţându-le celor care îl înfăptuiesc să facă aşa, „până la sfârşitul lumii” (Matei 28:20), şi aceasta este în mod clar sugerat de apostolul Pavel, când spune, „Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest pahar, arătaţi moartea Domnului până va veni el” (1 Corinteni 11:26), care nu poate fi înţeles din venirea sa prin revărsarea Duhului său, ca în ziua Cinzecimii; căci în acest sens el era venit când această instrucţiune a fost dată; şi nici nu este vor obiecţie a vreunei forţe, încât tipurile, figurile, umbrele şi ceremoniile sunt acum încetate; căci prin umbrele legii ceremoniale, care erau figuri ale lucrurilor bune ce aveau să vină, şi a lucrurilor bune care vin prin el; de botez se spune că este o „figură”, adică, a îngropării şi învierii în Hristos (1 Petru 3:21), tot aşa şi Cina Domnului este o „figură” a trupului său frânt şi sângele vărsat, aşa cum se va vedea ulterior. Voi continua să consider,
2. În al doilea rând, Materia ritualului, sau a elementelor din afară ale acestuia, pâinea şi vinul, care sunt simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos.
2a. Mai întâi, pâinea; ori că pâinea era dospită sau nedospită, a fost o materie de aprinsă dispută între bisericile greceşti şi latine; căci mai târziu insistându-se asupra folosirii pâinii nedospite, din moment ce aceasta a fost ceea ce s-a folosit de Domnul la prima instituire a ritualului, fiind la un timp de Paşte, sărbătoarea azimelor, când nu trebuia să se aibă o altă pâine; şi apostolul direcţionează spre tinerea sărbătorii, nu cu „dospirea” de răutate, dar cu pâinea „nedospită” a sincerităţii şi adevărului: că pâinea lui Hristos folosită în acest ritual era azimă, nu este de îndoit; dar că aceasta a fost desemnată ca o regulă în administrările ulterioare, este o întrebare; din moment ce Hristos se pare că a luat-o fără referire la ea dacă era sau nu dospită, ci ca fiind la îndemână, şi în acea vreme în folosirea comună; şi nici nu se pare aşa de agreabil să se reţină şi continue o ceremonie evreiască la Paşte, într-un ritual al evangheliei; şi prin apostol, în îndemnul la care se face referire, către pâinea Paştelui, şi totuşi prin această expresie figurativă, nu se crede că el vrea să desemneze folosirea azimei la Cina Domnului; dar că fiecare ritual al lui Dumnezeu, ca şi acesta, ar trebui să fie observat cu o afecţiune sinceră faţă de Hristos şi unul faţă de altul. se pare a fi chiar un lucru indiferent ce fel de pâine e folosită în ritual, fie ea ce o fi, care este folosită în fiecare ţară pentru hrana comună; aşa a fost pâinea pe care au folosit-o ucenicii la Troa, când s-au întâlnit să frângă pâinea, care era la câteva zile după festivalul evreiesc al azimelor, aşa că acel fel de pâine nu era în folosinţă atunci (Fapte 20:6, 7). Totuşi, vafele rotunde ale papiştilor nu pot să fie admise, ele nefiind pâine, şi nici nu sunt făcute în aşa fel ca să fie frânte şi distribuite i bucăţi, nici gustoase, nici potrivite pentru hrănire; şi astfel embleme necorespunzătoare a ceea ce este nutritiv din punct de vedere spiritual.
Acum pâinea din ritualul cinei este un simbol al trupului şi cărnii lui Hristos; „Pâinea”, spune Hristos, „care o voi da, este trupul meu” (Ioan 6:51, 55), cuvinte care, deşi nu s-au vorbit despre Cina Domnului, care nu era instituită atunci, totuşi se poate să se fi spus cu referire la ea, prin anticipare, şi, totuşi, să slujească spre a ilustra şi explica ceea ce Domnul nostru a spus în ea; „Acesta este trupul meu”, adică, un simbol şi semn al acestuia, când a luat pâinea, a binecuvântat-o şi a frânt-o; şi la fel spune şi apostolul; „Pâinea pe care o frângem noi, nu este ea comuniunea cu trupul lui Hristos?” (1 Corinteni 10:16) nici trupul său mistic, biserica, ci trupul său natural, care s-a format în pântecul Fecioarei prin Duhul Sfânt, şi pe care Hristos l-a luat în uniune cu Persoana sa divină, şi pe care l-a oferit pe cruce. Şi pâinea de la cină este un simbol al trupului său, nu ca trăind ori pe pământ sau în cer, dar ca mort, a cărui viaţă Hristos a dat-o, şi dat pentru viaţa poporului său; deşi acum e înviat şi viu, şi trăieşte în veci de veci; nu ca glorificat, formă a căreia este deteriorată de suferinţele şi moartea sa, dar înviat şi o slavă dată lui, şi a devenit un trup glorios; dar ca pâinea frântă în ritual nu este un simbol al acestuia; dar ca crucificat, suferind, înjunghiat, şi mort; căci în acesta Hristos este „în mod evident explicat” înaintea ochiului credinţei, ca crucificat; şi către el credincioşii sunt direcţionaţi să privească, pe cel pe care ei l-au străpuns, şi l-au plâns; şi aşa cum el trebuie privit în mijlocul tronului, la fel de particular în acest ritual; „Ca un miel care este înjunghiat!” Trupul lui Hristos frânt de suferinţe şi moarte, este semnificat de pâinea frântă în ea; căci aceste cuvinte, „Acesta est trupul meu”,
2a1. Nu trebuiesc să fie înţelese într-un sens propriu, de parcă pâinea era transubstanţiată în trupul real al lui Hristos; aceasta este contrazisă de mărturia simţurilor, de văz, gust şi miros4; prin care pâinea apare a fi aceiaşi după separarea ei pentru folosirea în ritual cum a fost înainte: aceasta este contrar raţiunii, ca accidentele să fie fără vreun subiect; ca calităţile şi proprietăţile pâinii să trebuiască să rămână, şi nu pâinea în sine; ca un trup să trebuiască să fie în mai multe locuri într-unul şi acelaşi timp, şi Hristos să aibă atâtea trupuri câte vafe sunt consacrate; care este cel mai absurd: este contrar naturii trupului lui Hristos, care era ca al nostru când era pe pământ, şi la timpul instituirii; şi după înviere sa a fost vizibil şi palpabil, şi constând din carne şi sânge; şi acum este înălţat la ceruri, unde va fi reţinut până la vremea restaurării tuturor lucrurilor; şi nu este pretutindeni, aşa cum trebuie să fie, dacă prezenţa sa reală este în ritual în toate locurile, şi în toate vremurile, unde şi când este acesta administrat: acesta este contrar scripturii, care declară pâinea a fi pâine când este binecuvântată şi frântă; „Pâine pe care o frângem noi”; şi „luaţi şi mâncaţi pâinea aceasta”, şi „luaţi acest pahar şi beţi”; şi la fel cum pâinea este încă numită pâine, la fel şi vinul din pahar, „rodul viţei”; nu se face nici o schimbare reală într-una sau într-alta: aceasta este contrar însăşi naturii şi proiectului ritualului; acesta confundă semnul şi lucrul semnificat: dacă pâinea nu mai este pâine, aceasta încetează să mai fie un semn, şi trupul lui Hristos nu poate fi semnificat de aceasta; analogia dintre ambele este luată; ca să nu mai spunem, este profan şi blasfemie pentru un preot să ia asupra sa, prin a murmura câteva cuvinte peste ea, de a face trupul şi sângele lui Hristos, şi apoi să-l mănânce! Nebunia, sau mai degrabă prostia unora ca aceştia, este mustrată de Cicero păgânul, care credea că nici un om nu putea să fie aşa de nebun încât să creadă că ceea ce mânca el era Dumnezeu5.
2a2. Fraza, „Acesta este trupul meu”, trebuie să fie înţeleasă într-un sens figurativ; pâinea este o figură, simbol şi reprezentaţie a trupului lui Hristos; multe fraze scripturale trebuiesc înţelese astfel; aşa ca atunci când Iosif a spus lui Faraon, „Cel şapte vite bune sunt şapte ani, şi cele şapte spice sunt şapte ani”; aşa că cele şapte vite şi spice semnificau, sau erau simboluri a şapte ani de belşug; şi vitele slave şi spicele uscate, atâţia ani de foamete (Geneza 41:26, 27). Din nou, în pilda semănătorului, sămânţa şi terenurile, semnificau pe persoanele cutare şi cutare, şi erau embleme ale lor. De asemenea, „Acea stancă era Hristos” (1 Corinteni 10:4), adică, era o figură şi o reprezentaţie a lui; aşa şi pâinea este trupul lui Hristos, o figură6, semn al acesteia. Hristos se compară pe sine cu un bob de grâu care cade în pământ şi moare, şi reînviind şi aducând roadă, expresiv al suferinţelor şi morţii sale, şi a binecuvântatelor consecinţe (Ioan 12:24). Floarea pâinii este o figură a lui Hristos, aşa cum e pregătită pentru hrană, care este zdrobită, vânturată, măcinată, frământată şi coaptă, înainte ca ea să devină o hrană adecvată pentru oameni; aşa că Hristos, prin suferinţele lui variate, fiind lovit, frânt, crucificat şi jertfit pentru noi, devine hrana adecvată pentru credinţă; şi astfel el este reprezentat, văzut şi primit în ritualul cinei. Pâinea este întreţinerea principală a oamenilor, şi este numit cadrul pâinii, fiind cadrul vieţii; care este de o natură foarte întăritoare şi hrănitoare, şi este mijlocul principal de menţinere şi păstrare a vieţii; toate folosinţe ale unui Hristos crucificat, aşa cum este susţinut de credinţă, atât în predicarea evangheliei cât şi în administrarea acestui ritual.
2b. În al doilea rând, vinul este o altă parte a ritualului, şi despre materia acestuia, şi una din elementele exterioare acesteia, un simbol al sângelui lui Hristos. Este o întrebare, dacă vinul folosit la prima instituire a ritualului era roşu sau alb; la Paşti ceea ce era cel mai bun, fie alb sau roşu, se ordona a fi folosit; roşu era astfel socotit (vezi Proverbe 23:31; Isaia 27:2); de unii este socotit o materie de indiferenţă; şi prin urmare unii, ca să-şi arate sensul lor despre aceasta, şi să-şi declare libertatea lor creştină, au folosit odată pe unul, iar altădată pe altul: deşi nu ar fi necesar în mod esenţial, nu se poate decât să fie o opinie, că cel roşu, numit sângele strugurelui, este cel mai expresiv, şi poartă o mai mare asemănare a sângelui lui Hristos, este un simbol al Geneza 49:11; Isaia 63:2. Este de asemenea o întrebare dacă vinul folosit era amestecat sau pur; din moment ce era uzual pentru evrei, acele vinuri erau generoase, pentru a le amesteca (Proverbe 9:2), dar nu e nevoie să se dilueze în climatele noastre; şi după cum cantitatea este aşa de mică la ritual, nu este nici un pericol de intoxicare a acelora care sunt cel puţin obişnuiţi cu el; deşi este sigur, amestecarea vinului şi apei foarte de curând făcut, chiar şi în vremea lui Iustin; dar că ar trebui să fie un mister în el; semnificând, sângele şi apa care au ţâşnit din coasta lui Hristos când a fost străpuns, şi uniunea celor două naturi din el, pare prea entuziast. Totuşi,
2b1. Vinul este simbolul sângelui lui Hristos; căci Hristos spune de el, „Acesta este sângele meu”, adică, o figură şi o reprezentare a acestuia; nu că acesta era schimbat în sângele lui Hristos aşa cum este numit, „roada viţei”, aşa cum am observa mai înainte; după ce a fost turnat în pahar şi binecuvântat (Matei 26:28, 29), şi apostolul Pavel spune, „Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm noi, nu este acesta comuniunea sângelui lui Hristos?” (1 Corinteni 4:6) şi este un simbol al acestuia, nu ca în venele sale, dar ca vărsat din diferitele părţi ale trupului său, în special din mâini, picioare şi coasta sa, când a fost străpuns; şi aşa cum vinul este scurs din struguri în presa de vin, la fel şi sângele lui Hristos a fost presat din el, când Domnul a găsit cu cale să-l lovească, şi când el a călcat presa de vie a mâniei divine; şi aşa cum vinul înveseleşte inima omului, la fel sângele lui Hristos, aplicat de Duhul, vorbeşte pace şi iertare către minţile vinovate, şi pune bucurie în inimile zdrobite şi duhurile frânte. Vinul de la cină este numit „Sângele Noului Legământ”; şi paharul, „Noul Legământ în sângele lui Hristos”; prin care se înţelege, legământul de har, uneori numit un testament, care devenea în vigoare prin moartea lui Hristos, testatorul, şi care era ratificat, binecuvântările şi promisiunile sale, prin sângele lui Hristos; care este prin urmare numit, „Sângele legământului celui veşnic” (Evrei 13:20).
2b2. Vinul de la cină este un simbol al dragostei lui Hristos, arătată în vărsarea sângelui său pentru a obţine iertarea de păcate a poporului său; „dragostea este mai bună decât vinul”, decât cel mai antic, cel mai generos, cel mai pur şi rafinat; şi prin urmare biserica determină să îşi amintească de aceasta şi mai mult de atât; „Noi ne vom aminti de dragostea ta mai mult decât vinul”, şi care este în particular făcut în ritualul cinei (Cântarea Cântărilor 1:2, 4).
Acum pâinea şi vinul fiind două articole separate, pot denota şi arătat la moartea lui Hristos; trupul sau carnea fiind separat de sânge şi invers, în care este viaţa, apoi urmează moartea; şi acestea fiind în mod distinct observate, este expresiv al acelei separări; şi totuşi ambele fac o sărbătoare, şi oferă hrană, împrospătare şi încântare: cu mâncare trebuie să fie de băut, ci cu pâine vin, ambele fac un banchet; biserica lui Hristos este o casă de sărbătoare în aceasta, ca şi Paştele, este un banchet de vin; la fel este şi ritualul cinei, un ospăţ de lucruri grase, de vin din sediment bine rafinat.
3. În al treilea rând, următorul ce trebuie considerat sunt acţiunile semnificative folosite de administrator şi de primitor; ambele cu referire la pâine şi vin.
3a. Prima, cu privire la pâine.
3a1. De către administrator; Hristos, în persoana lui, la prima instituire a ritualului şi prin lucrătorii săi, sub direcţia sa, şi prin ordinele şi exemplul său, în toate cele ce-au urmat.
3a1a. Hristos „a luat” pâinea, o emblemă a trupului său, pe care a luat-o, fiind de fapt formată; şi constând din trup şi sânge, s-a împărtăşit din ea la împlinirea vremii; el a luat asupra sa, nu natura îngerilor, şi sămânţa lui Avraam; el a luat natura umană, constând din suflet şi trup, în uniunea cu persoana sa divină; şi el a luat acest trup pe care şi l-a asumat, şi l-a oferit fără pată lui Dumnezeu, o jertfă şi un sacrificiu de miros plăcut; şi despre acest trup, luarea sa a pâinii în cină era o emblemă, şi a impunerii voluntare a acesteia.
3a1b. El a „binecuvântat-o”; sau aşa cum a spus un alt evanghelist, „a dat mulţumiri” (Matei 26:26; Luca 22:19), o astfel de acţiune era uneori folosită de el la alte mese (Matei 14:19, 15:36). Aceasta desemnează o separare a pâinii de la o folosire comună la unsa sacră, ca şi când totul este sfinţit prin cuvânt şi rugăciune; prin această acţiune pâinea era pusă deoparte faţă de folosirea comună, şi adecvată pentru această solemnitate. Aceasta este ceea ce se numeşte uneori consacrarea ei; dar nu este alta decât destinaţia sa către un serviciu caracteristic. Binecuvântarea ei, era cererea de binecuvântare peste ea, ca hrană spirituală, ca ea să fie hrană şi împrospătare pentru cei care iau din ea; şi dare de mulţumire, este exprimarea recunoştinţei pentru ceea ce este semnificat de ea, pentru Hristos, adevărata pâinea pe care o dă Tatăl; pentru el, darul indescriptibil al dragostei sale, şi pentru toate binecuvântările de har care vin prin el.
3a1c. El „a frânt-o”. De la această secţiune întregul ritual este însemnat, „frângerea pâinii” (Fapte 2:42, 20:7), şi nu a fost folosit doar de Hristos la început, ca un exemplu de a fi urmat; ci şi de lucrători în biserici, în anii ce au urmat; în prima biserică de la Ierusalim, şi de ucenicii din Troa, aşa cum arată pasajul la care se face referire; şi a fost practicat de apostol la Corint, şi în alte locuri, „pâinea pe care o frângem noi”, etc. (1 Corinteni 10:16). Astfel Clemens din Alexandria7, în secolul al 2lea, spune, „Aşa cum unii divizează eucharistul, ei vor ca toţi care iau parte să ia o bucată”. Şi Irineu8, înaintea lui, îl numeşte, „pâinea ruptă”; şi chiar şi Ignatius9 vorbeşte de episcopul şi presbiterul care „frânge pâinea”. Şi nimic nu este mai comun cu anticii decât a vorbi de părţile frânte din cină; da, de a numi cina cu însăşi aceste nume: şi aceasta este o acţiune foarte expresivă şi semnificativă, şi nu trebuie să fie omisă; şi a fost folosită de Hristos, nu doar pentru împărţirea şi distribuirea pâinii, dar şi de dragul reprezentării morţii sale; aceasta este o emblemă a suferinţelor sale, cum „trupul său a fost frânt” pentru noi (1 Corinteni 11:24), cum a fost acesta rupt de biciuirile şi loviturile soldaţilor romani, la ordinul lui Pilat; cum capul şi tâmplele sale au fost frânte de coroane de spini pusă de ei; cum mâinile şi picioarele lui au fost străpunse cu cuie, şi coasta sa cu o suliţă; şi cum trupul şi sufletul prin moarte au fost rupte şi despărţite; şi el a fost adus în praful morţii, şi obligat să fie fărâmat în nenumărate particule; dar ca trupul său să fie păstrat de la a vede coruperea. Mai mult, aceasta este o emblemă a comuniunii multor părtaşi din aceiaşi pâine şi din acelaşi singur trup al lui Hristos; „Căci noi, fiind mulţi, suntem o singură pâine, căci noi suntem cu toţi părtaşi ai unei singure pâini” (1 Corinteni 10:17).
3a1d. El a dat-o ucenicilor (Matei 26:26). Astfel lucrătorul dă acum pâinea diaconilor şi ei o distribuie poporului; şi aşa au făcut şi în vremea lui Iustin Martirul10: ca fiecare să poată avea parte şi porţiunea sa. Astfel la mesele extraordinare şi miraculoase de pâini şi peşti, Hristos, după ce a privit la ceruri, şi a „a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor; toţi au mâncat şi s-au săturat” (Matei 14:19, 20; 15:36).
3a2. Există şi alte acţiuni semnificative şi expresive referitor la pâinea folosită de primitor sau comunicant; precum „luaţi şi mâncaţi”.
3a2a. El trebuie să „ia” pâinea, sau să o primească, conform direcţiei Domnului nostru către ucenicii săi, „luaţi”: la Paştele evreiesc fiecare avea o bucată din pâinea ruptă pusă înaintea sa, de cel care a frânt-o, şi el „a luat-o” în mâna sa11; şi, aşa cum am observat mai înainte de la Clemens, aceasta era obiceiul bisericii din Alexandria, ca fiecare dintre oamenii să „ia” partea sa din eucharist când era divizat; şi la fel şi Dionysius12, episcop în acelaşi loc, vorbeşte de unul de la masa Domnului, „care-şi întindea mâna să primească” hrana sacră; şi Cyril din Ierusalim13 spune, că se primea pe încheierea mâinii drepte, mâna stângă fiind sub aceasta; căci ea nu era pusă încă în gură de administrator, aşa cum este vafa, de către un preot papist. Această acţiune de luare a pâinii, este o emblemă a acelor sfinţi care îl primesc pe Hristos prin mâna credinţei, şi toate binecuvântările harului cu el (Ioan 1:12; Col 2:6).
3a2b. Primitorul trebuie să mănânce pâinea, fiind luată; nu ca şi pâinea comună, şi ca o masă comună; dar într-un fel ritual, fiind separat de comun faţă de folosirea sfântă, şi ca un simbol al trupului lui Hristos; şi el o mănâncă într-o manieră vrednică, când el discerne trupul Domnului în aceasta, ca reprezentat de ea, şi poate distinge că din aceasta, şi prin credinţa hrănită din ea; căci prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă o mâncare orală sau comună a trupului şi cărnii lui Hristos, la care evreii din Capernaum se împiedică, spunând, „Cum poate acest om să ne dea să mâncăm carnea lui?” dar printr-o mâncare spirituală a acesteia prin credinţă; Socinius14 spune, că nimic altceva decât pâinea şi vinul sunt primite la Cina Domnului, ori de credincioşi ori de necredincioşi, nici corporal şi nici spiritual. Prin credinţă credincioşii mănâncă din carnea şi beau din sângele lui Hristos; prin credinţă Hristos locuieşte în inimile lor; şi prin credinţă ei trăiesc în el, şi prin el; „Cel care mă mănâncă, are viaţă prin mine” (Ioan 6:57), aceasta denotă o participare a lui Hristos, şi a binecuvântărilor harului din el: a mânca din această pâine în mod spiritual, nu este nimic altceva decât „comuniunea cu trupul lui Hristos”, sau a avea părtăşie cu el, în timp ce ne hrănim din el, şi o însuşire şi plăcere a binecuvântărilor din el; aşa cum pâinea luată în gură şi mestecată, este primită în stomac, şi digerată acolo, şi devine incorporată în însăşi substanţa unui om, şi prin care el este hrănit şi potolit; aşa şi Hristos fiind mâncat prin credinţă, credincioşii sunt un singur trup şi duh cu el, au uniune cu el şi comuniune cu el; şi există o locuire mutuală a lui Hristos şi ei, ei sunt o singură pâine. Şi având pofte spirituale, înfometarea şi însetarea după Hristos, ei se hrănesc din el, şi cresc în el: încurajarea de a mânca această pâine, ca simbol al trupului lui Hristos; şi argumentul care întăreşte aceasta este, „Acesta este trupul meu care este dat pentru voi” (Luca 22:19), un semn al trupului lui Hristos, dat pentru ei: ca pâinea lor zilnică este darul lui Dumnezeu, şi ruga pentru aceasta, tot aşa şi Hristos, adevărata pâine din ceruri, este darul Tatălui, un dar gratuit al harului, şi se poate mânca în mod liber; şi trupul său, care este semnificat de pâine, este dat de el ca o ofertă şi sacrificiu către Dumnezeu „pentru”, în locul poporului său; fraza denotă înlocuirea voluntară a lui Hristos în locul lor, pentru a face ispăşire pentru păcatele lor, fiind eliberaţi de ofensele lor în mâinile justiţiei şi morţii, în socoteala lor; şi prin urmare ei pot fi încurajaţi să se bazeze pe el prin credinţă, şi să-l ia pe el pentru ei, ca Salvator şi Răscumpărător al lor; astfel este exprimat de apostolul Pavel, în 1 Corinteni 11:24, „Aceasta este trupul meu care este frânt pentru voi”; un semn al trupului frânt al lui Hristos, şi astfel hrană potrivită; şi prin aceasta se semnifică, că suferinţele pe care le-a îndurat Hristos în trupul său, erau în locul poporului său, pentru a satisface Justiţia divină pentru păcatele lor; şi din moment ce el, Mielul pascal, este „jertfit pe ei”, ei au marea încurajare de a tine sărbătoarea, să mănânce din pâinea frântă, şi „să facă aşa”, aşa cum li se spune, „în amintirea” trupului lui Hristos fiind dat ca o jertfă pentru ei; şi fiinţa sa fiind frânată, de mâna Justiţiei divine, în locul lor (Luca 22:19; 1 Corinteni 11:24).
3b. În al doilea rând, există şi acţiuni foarte semnificative şi expresive spre a fi îndeplinit, atât de administrator cât şi de primitor, referitor la vin.
3b1. De către administrator; după exemplul lui Hristos, „care a luat paharul, a adus mulţumiri, şi l-a dat lor”, ucenicilor (Matei 26:27). El „a luat paharul”, vinul fiind turnat mai întâi în el, care, deşi nu e exprimat, este implicat, de lucrul semnificat de el, este vărsarea sau curgerea sângelui lui Hristos, menţionat apoi (Matei 26:28), sau de vărsarea sufletului său în moarte. Hristos luând acesta, arată dispoziţia sa şi voinţa de a bea din sine (Ioan 18:11), şi apoi el „a adus mulţumiri”, pentru binecuvântările harului, care au venit prin sângele său, a căruia acesta era simbolul; precum şi justificarea prin sângele lui, iertarea de păcate, pentru care a fost vârsta acesta, răscumpărarea prin el, şi pace prin sângele crucii sale: şi după ce a adus mulţumiri, „el le-a dat lor”, ucenicilor lui, să bea din el; ucenicii săi imediaţi au băut din paharul suferinţelor, precum şi s-au împărtăşit din binecuvântările harului său; aici nu cele dintâi ci ultimele sunt intenţionate.
3b2. Alte acţiuni trebuiau să fie îndeplinite de primitor; în particular unul, fiecare trebuia să bea din pahar; „Beţi toţi din el”: aceasta arată că ritualul trebuia să fie administrat sud ambele specii; aşa cum pâinea trebuia să fie mâncată, vinul trebuia băut; care este confirmat de relatarea apostolului (1 Corinteni 11:25-29), şi toţi trebuiau să bea din el; paharul nu trebuie să fie negat faţă de oamenii comuni, şi reţinut de lucrător, ca şi de papişti; atât clericii cât şi laicii se împărtăşesc din el, din cele mai timpurii ere, aşa cum apare din nenumăratele instanţe sin scrierile anticilor, până la conciliul de la Constance, în secolul al 14lea, când sa-a ordonat să nu se dea la oamenii obişnuiţi; „hoc non obstante”, instituirea lui Hristos, şi practica bisericii primare, ca edict al conciliului exprimă aceasta15. Dar conform primei instituiri a ritualului, şi explicaţia dată de apostolul Pavel, oricine şi fiecare om care se cerceta bine pe sine, putea să bea din pahar, precum şi să mănânce din pâine: băutul trebuie înţeles în sens spiritual, ca şi mâncatul de dinainte; şi ambele sunt făcute prin meditarea apropiată la suferinţele lui Hristos, şi printr-o aplicare specială şi adecvată a binecuvântărilor harului prin credinţi; vinul nu trebuie băut ca un vin comun, ci ca un simbol al sângelui lui Hristos; şi motivul de încurajare este, „Acesta este sângele Noului Legământ”, un însemn al acestuia, prin care Noul Testament, sau dispensaţia legământului de har, sub har, este ratificat şi confirmat; „care este vărsat” liber şi din abundenţă; aşa cum a fost în grădină, în curte şi în special pe cruce; „pentru mulţi”, atât de mulţi câţi sunt rânduiţi spre viaţa veşnică; pentru atâţia la câţi Hristos s-a dat pe sine ca răscumpărare, la caţi sunt făcuţi neprihăniţi prin ascultarea lui Hristos; şi pentru mulţii fii pe care marele Căpitan al mântuirii îi va aduce în slavă: şi aceasta s-a vărsat pentru ei; a fost vărsat pentru „iertarea păcatelor”; prin care se pronunţă acesta într-un fel consistent cu sfinţenia şi justiţia lui Dumnezeu; şi în acest ritual credinţa poporului Domnului este direcţionată către sângele lui Hristos să-l privească.
4. În al patrulea rând, supuşii acestui ritual, sau cei care sunt persoanele corespunzătoare de a fi admise în el, în calitate de comunicanţi.
4a. Nu copiii: într-un sens literal şi natural, pâinea şi vinul nu sunt hrană pentru ei, ci laptele; şi într-un sens spiritual, ei nu sunt capabili de mâncarea trupului şi băutul sângelui lui Hristos prin credinţă; şi nici de examinarea lor, anterior mâncatului şi băutului; şi nici de amintire, şi de arătare a morţii lui Hristos. În secolul al 3lea comuniunea pruncilor era admisă printr-o greşeală a Ioan 6:53. Într-adevăr, pruncii au şi ei un drept la fel de bun faţă de aceasta, precum şi la ritualul botezului, la care ei sunt admişi tot în acelaşi secol, în acelaşi sens greşit a lui Ioan 3:5 şi a cărei practică de împărtăşire a pruncilor a continuat în biserica latină la 600 de ani după aceia şi încă mai are loc acum în biserica greacă.
4b. Persoanele adulte, care au folosirea raţiunii, şi ştiu ceea ce fac, sunt subiectele adecvate ale acestui ritual; totuşi numai persoanele născute din nou care sunt trezie de Duhul lui Dumnezeu; căci aceştia au viaţă spirituală în ei, şi sunt singurii capabili de primire a hranei spirituale, pentru menţinerea ei; doar aceştia pot discerne lucrurile spirituale, şi astfel şi trupul Domnului, pe care cei care nu-l disting, mănâncă în mod nevrednic; numai aceştia au gustul lor schimbat şi pot gusta din lucrurile divine; numai o astfel de foame şi sete după Dumnezeu, ce poate fi satisfăcută prin hrănirea din el prin credinţă, şi să fie astfel hrăniţi: la alţii trebuie să fie un piept uscat, şi de nici un folos.
4c. Persoanele ignorante nu sunt potrivite pentru acest ritual. Aceia care se împărtăşesc din ea, trebuie să se cunoască pe ei înşişi, păcătoşenia stării lor prin natură, şi vina păcatului; ca ei să-şi poată vedea nevoia lor şi să fie afectaţi de harul lui Dumnezeu în iertarea păcatelor lor, prin suferinţele, moartea şi vărsarea de sânge a lui Hristos: ei trebuie să aibă cunoştinţă despre Hristos, de persoana şi oficiile sale, şi în special de el ca şi crucificat, şi ca fiind sacrificiul de împăcare pentru păcat: ei trebuie să aibă cunoştinţă despre Dumnezeu în calitate de Dumnezeu al legământului lor, legământ care este ratificat şi confirmat de sângele lui Hristos: şi ei trebuie să fie obişnuiţi cu doctrinele variate ale evangheliei, cu care are legătură această doctrină; precum justificarea, iertarea de păcate, reconcilierea, ispăşirea, etc., aşa cum spune Iustin, în vremea sa16, Nu este permis oricui să ia parte, ci doar cel care crede că lucrurile care îi sunt predate sunt adevărate.
4d. Persoanele scandaloase în vieţile lor şi conversaţii, nu trebuie să fie admişi în nici un fel la acest ritual; „cu unii ca aceştia nici să nun staţi la masă”, descria 1 Corinteni 5:11, adică la masa Domnului.
4e. Nimeni decât păcătoşi pocăiţi, şi credincioşi adevăraţi, şi cei botezaţi, în urma unei profesări a pocăinţei şi credinţei lor, pot să fie admişi la acest ritual; căci numai unii ca aceştia pot să privească la Hristos pe care l-au străpuns ei, şi să-l plagă, şi să exercite durere evlavioasă şi pocăinţă evanghelică; numai aceştia pot mânca din trupul şi bea din sângele lui Hristos într-un sens spiritual prin credinţă; căci numai pentru aceştia carnea lui Hristos este într-adevăr o hrană, şi sângele lui într-adevăr o băutură; numai aceştia pot discerne prin credinţă trupul Domnului şi să-i fie pe plac în acest ritual; căci fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; aşa că un om, înainte ca să mănânce, ar trebui să se cerceteze pe sine însuşi, dacă are pocăinţă adevărată faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, dacă el este într-adevăr sensibil faţă de păcat, şi s-a smerit pentru acesta, şi crede în Hristos pentru iertarea lui (1 Corinteni 11:28; 2 Corinteni 13:5).
5. În al cincilea rând, scopurile acestui ritual, care trebuiesc răspunse de acesta.
5a. Pentru a arăta moarta lui Hristos; de a declara moartea sa, că el a murit pentru păcatele poporului său; de a arăta maniera morţii sale, prin crucificare, prin a fi pironit, rănit, biciuit şi frânt; şi de a exprima binecuvântările morţii sale, şi credinţa poporului său în ele, şi recunoştinţa pentru ele; căci în acest ritual Hristos este în mod evident prezentat ca crucificat şi jertfit.
5b. De a comemora sacrificiul lui Hristos; Hristos a fost oferit odată, şi nu mai trebuie să fie oferit din nou; el a făcut prin aceasta ispăşirea perfectă pentru păcat; dar pentru că Hristos Paştele este sacrificat pentru noi, noi ar trebui să ţinem această sărbătoare ca un memorial al sacrificiului său şi prin acesta să privim la Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ia păcatele oamenilor.
5c. De a ne aminti de dragostea lui Hristos în a muri pentru noi, şi în a deveni un sacrificiu pentru păcat; de aici el şi-a îndreptat ucenicii săi să mănânce pâinea şi să bea vinul în memoria sa, a trupului său ce a fost frânt şi a sângelui său vărsat pentru ei; adică, de a-şi aminti de dragostea lui pentru ei, pe care a exprimat-o el astfel (1 Corinteni 11:24, 25).
5d. De a ne arătat dragostea noastră faţă de Hristos, şi mulţumirea către el, pentru binecuvântările harului său, prin frecventarea la acest ritual; ar trebui să facem apel la sufletele noastre, şi tot ceea ce este în noi, să binecuvânte numele lui, şi să nu uite binefacerile lui, în special marele beneficiu de răscumpărare a vieţilor noastre de la distrugere, prin sângele, suferinţele şi moartea sa.
5e. Un alt scop al acesteia este de a menţine dragostea şi unitatea unul cu altul; căci prin alăturarea în sfânta părtăşie din acest ritual, noi păstrăm unitatea duhului în legătura păcii. Dar prin nici un fel în acest ritual nu trebuie să se folosească pentru a califica persoanele să poarte vreun oficiu sau vreo guvernare, într-un oraş sau corporaţie. Aceasta este o prostituţie scandaloasă şi josnică a acestuia, care este de fapt intenţionat numai pentru foloase sacre.
6. În al şaselea rând, adjuncţii acestui ritual, circumstanţele frecventării acestuia, şi concomitentele şi consecinţele acestuia.
6a. Timpul de administrare a acestuia trebuie să fie considerat: nu timpul zilei, dimineaţa, prânz sau seara, care din urmă a fost timpul primei sărbătoriri a acestuia, şi este cel mai potrivit pentru o cină; ci ziua săptămânii sau anul, care în vremurile antice era în mod variat observată; unii erau pentru ţinerea sa în fiecare zi din săptămână, şi o considerau a o hrană zilnică; alţii de 4 ori pe săptămână, şi alţii în fiecare zi a Domnului, care Dr. Goodwin17 crede că este timpul fixat pentru acesta în scriptură; şi la fel şi alţii. Ucenicii din Troa se întâlneau în prima zi pentru a frânge pâinea; dar că o făceau pentru acel scor în fiecare primă zi nu este clar şi sigur. Unii o ţin odată pe lună, aşa cum fac multe biserici de acum; în lungime ea a ajunsă să fie observată doar de 3 ori pe an, la trei mari sărbători; şi chiar o dată pe an. Dar deşi timpul precis nu pare să fie stabilit în scriptură, totuşi este clar că acesta trebuie să fie practicat adesea, aşa cum se poate deduce din cuvintele apostolului, „Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din acest pahar”, etc. Şi din natura ritualului, acesta fiind în memoria lui Hristos, care ar trebui să fie frecvent; şi un ospăţ spiritual pentru suflete, care trebuie să fie repetat adesea.
6b. Gestul trupului care să fie folosit la acesta, fie îngenuncheat, fie în picioare, sau pe scaune; cea dintâi dintre acestea pare prea mult ca adorarea gazdei, pentru care pledează papiştii; statul în picioare este mult mai eligibil, fiind gestul de servitori, gata de a face voia stăpânilor lor; dar statul jos poate să fie preferat, fiind un gest de masă, şi conformator al practicii lui Hristos şi a ucenicilor lui, la prima instituire a ritualului.
6c. Locul unde să fie sărbătorit; nu în case particulare, decât atunci când bisericile erau obligate să se întâlnească acolo în vremuri de persecuţie; ci în locul public de închinare, unde şi când convenea biserica; aşa ca ucenicii din Troa „se adunau” să frângă pâinea; şi biserica din Corint se aduna într-un loc să mănânce Cina Domnului (Fapte 20:7; 1 Corinteni 11:18, 20, 33), căci aceasta era un ritual al bisericii, nu trebuie să fie administrat în privat la persoane singure; dar la biserică într-un trup, adunat pentru acel scop.
6d. Când se încheia cine, un imn se cânta de Hristos şi apostolii săi (Matei 26:30), care împlinea ceea ce era vorbit în mod profetic despre Hristos, şi de el (Psalmul 22:22), şi faţă de asta se crede că s-a referit Pliny când spune, că creştinii la întâlnirile lor cântau un imn împreună lui Hristos, ca unui Dumnezeu; şi printr-un sacrament, se legau să nu comită cutate şi cutare păcate18.
6e. O colectă se făcea pentru săraci şi distribuită lor; care, probabil apostolii s-au referit (1 Corinteni 16:1, 2), şi aşa spune şi Iustin19, Când ruga şi mulţumirea se încheia, cel mai bogat sortiment, pe cât vroiau, contribuiau liber cu ceea ce gândeau drept potrivit; şi ceea ce se colecta era depozitat cu preşedintele, din care să împărţea orfanilor şi văduvelor, celor bolnavi şi celor în lanţuri, şi străinilor; şi aceasta este un timp potrivit pentru a face o colectă pentru săraci, când inimile credincioşilor sunt regalate cu dragostea lui Hristos, şi lărgite de ea.
6f. Continuarea acestui ritual este până la a doua venire a lui Hristos (1 Corinteni 11.26), şi astfel, după cum artă scopul primei sale veniri de a muri pentru poporul său, aceasta îi asigură de a doua sa venire; şi nu trebuie să fie făcut un subiect de îndoială, că acest ritual, şi toate celelalte ritualuri publice ale dispensaţiei prezente, şi distribuitorii lor, vor continua până la sfârşitul lumii, până la a doua venire a lui Hristos, când toate acestea vor înceta (Matei 28:20; Apocalipsa 21:23, 21:5).
NOTE DE SUBSOL:
[1] Apolog. 2 p. 97.
[2] Epist. ad Smyrn. p. 6. ad Philadelph. p. 40. ed. Voss.
[3] Adv. Haeres. l. 5. c. 2.
[4] “Exterius quidem panis, quod ante fuerat, forma praedentitur, color ostenditur, sapor accinitur—quid enim aliud in superficie quam substantia vini conspicitur? Gusta, vinum sapit: odora vinum redolet; inspice, vini color intuetur.” Bertram. de Corp. Sang. Domini, in principio.
[5] “Ecquam tam amentem esse putas, qui illud quo vescatur, deum credat esse?” Cicero de Natura Deorum, l. 3. c. 19.
[6] “Accepturn panem et distributum discipulis, corpus illum suum fecit, hoc est corpus meum dicendo, id est, figura corporis mei,” Tertull. adv. Marcion. l. 4. c. 40.
[7] Stromat, l. 1. p. 271.
[8] Adv. Haeres. l. 5. c. 2.
[9] Epist. ad Ephes. p. 29.
[10] Apolog. 2. p. 97.
[11] See my Exposition of Matt. 26:26. See Gill on “Matthew 26:26”.
[12] Apud Euseb. Eccl. Hist. l. 7. c. 9. Vid. Theodorit. Hist. Eccl. l. 5. c. 18.
[13] Catech. Mystagog. l. 5. s. 18.
[14] Deut. Coena Domini Tract. Brev. p. 754. inter opera ejus. Tom. 1.
[15] “Quae haec est in ve bis Pharisaicis audacia? quae uno edicto antichristi impietas et truculentia?” Aonii Palearii Testimonium, c. 14. p. 344.
[16] Apolog. 2. p. 97, 98.
[17] Government of Churches, b. 7. ch. 5. p. 328, &c.
[18] Epist. l. 10. ep. 97.
[19] Ut Supra.
