de Wayne Jackson
Christian Courier: Întrebări
Marţi, 8 aprilie 2003
În mod tradiţional, bisericile lui Hristos au observat Cina Domnului în fiecare Duminică – şi numai în acea zi. Acum, unii sugerează că există autoritatea Noului Testament pentru comuniunea zilnică pentru servirea cinei în alte zile în afară de ziua Domnului. Din nefericire pentru cei care argumentează astfel, „autoritatea Noului Testament” pentru această procedură evolutivă lipseşte.
„Devine din cei în ce mai comun să îi asculţi pe creştini care argumentează că biserica primului secol, sub supravegherea apostolilor, a observat cina Domnului zilnic. De aici se presupune că nu contează în ce zi se împărtăşesc creştinii din elementele comuniunii. Timpul şi frecvenţa se spune a fi materii opţionale. Ni s-a cerut să comentăm asupra acestora”.
„Textul-dovadă”
Principalul „text-dovadă” pentru acest concept nou este Fapte 2:46.
„Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă”.
Unii se luptă cu faptul că acest pasaj permite evidenţierea că sfinţii primitivi frângeau pâinea, adică, se împărtăşeau din Cina Domnului, într-o bază zilnică. Exegeza care stă la baza acestei păreri este defectă în câteva particularităţi.
- Expresia „zilnic” denotă frecvenţa cu care ucenicii se întâlneau la templu. Din punct de vedere gramatical, aceasta nu modifică „frângerea pâinii”. Astfel, chiar dacă s-ar stabili că „frângerea pâinii”, din versetul 46, este o aluzie la Cina Domnului, încă nu ar exista nici o dovadă că comuniunea era într-o incidenţă zilnică.
- Termenul „frângerea pâinii” din acest pasaj nu se referă la Cina Domnului; mai degrabă, acesta denotă hrana comună. Aceasta este evidenţiat de faptul că ei în paralel „îşi mâncau hrana” din aceiaşi clauză. Cuvântul „hrană” traduce cuvântul grecesc trophe, care în mod esenţial înseamnă alimentaţie (Danker, et al., Greek-English Lexicon, 2000, p. 1017). Termenul (folosit de circa 16 ore în Noul Testament Grec), nu este niciodată folosit despre comuniune, căci aceasta nu era desemnată să hrănească trupul.
Un comentariu de la cercetătorul Prezbiterian, Albert Barnes, vorbeşte în această privinţă:
„Aici [hrana] înseamnă tot felul de subzistenţă; cea care îi hrăneşte – trophes – şi folosirea acestui cuvântul dovedeşte că acesta nu se referă la Cina Domnului; căci acel ritual nu este nicăieri reprezentat ca desemnat pentru o hrană normală, sau pentru a hrăni trupul” (Commentary on Acts, p. 59).
- În Fapte 2:42 există o referinţă la ucenici „frângând pâinea”. Notaţi că articolul de după „pâine” (care nu este tradus în versiunile comune din engleză, dar este prezent în textul din greacă [precum şi în româna, n. tr.]). Articolul indică faptul că o „pâine” specială este sub considerare, adică Cina Domnului (cf. Fapte 20:7 „frângem pâinea” şi 1 Corinteni 10:16 „pâinea pe care o frângem”).
Totuşi, în Fapte 2:46 nu este nici un articol în legătură cu „pâinea”, de aici se pare că se trasează o distincţie între „pâinea” din 2:42 şi 46 (cf. A. Campbell, The Christian System, pp. 272-273). Numeroşi cercetători nu cred că nu se face referire la cina Domnului în Fapte 2:46 (cf. R.C.H. Lenski, A.T. Robertson, J.W. McGarvey, W. E. Vine, etc.).
- Există un context ulterior în cartea Faptele Apostolilor care poate adăuga vreo însemnătate acestei chestiuni. Aproape de finalul celei de-a treia călătorii misionare, Pavel s-a depărtat din Filipi după „zilele pâinii nedospite” – care urma imediat după Paştele Evreiesc – (cf. Fapte 20:6), şi se grăbea spre Ierusalim. El a sperat să ajungă acolo la timp pentru Cinzecime – cincizeci de zile după Paşte (cf. 20:16).
În ciuda faptului că el mai avea de făcut o călătorie de câteva sute de mile, care ar implica condiţii de navigat dificile, el şi-a făcut timp pentru a întârzia sape zile în Troa. De ce? Cea mai raţională inferenţă este ca el să se poată fi întâlniţi cu sfinţii din acel oraş şi să observe comuniunea cu ei. Burton Coffman a notat:
„După cum se pare, această întârziere de Marţi până în următoarea Luni a fost acea de a permite grupului misionar cu Pavel de a observa Cina Domnului cu biserica din Troa, o deducţie din faptul că nu s-a oferit nici un motiv pentru această întârziere, cuplat cu relatarea zilei Domnului în care s-au întâlnit imediat în Troa după menţionarea întârzierii” (Commentary on Acts, p. 384).
Dacă acest motiv este corect, următoarea întrebare este în întregime potrivită: dacă comuniunea era observată zilnic, sau dacă timpul comemorării acesteia era opţional, ce nevoie mai era pentru a întârzia o săptămână? Aceasta este evidenţă circumstanţială pentru o cină a Domnului săptămânală (nu zilnică).
Înregistrarea istoriei bisericii
Mărturia scrierilor acelora care au trăit imediat după era apostolică aduce mărturia de negreşit a faptului că Cina Domnului a fost observată în fiecare săptămână Duminica, şi numai în acea zi. În Didache (un document scris în jurul anului 120 d. Hr.), se face afirmaţia că creştinii „se adunau în fiecare zi a Domnului, frângeau pâinea şi aduceau mulţumiri” (7:14). Iustin Martirul (c. 152) vorbeşte de asemenea de întâlnirea creştinilor duminica şi împărtăşirea din comuniune (Apology I, 67).
În cartea sa, Creştinii timpurii vorbesc (Early Christians Speak), Everett Ferguson a observat faptul că literatura erei post-apostolică indică faptul că Cina Domnului era o caracteristică constantă a serviciului de Duminică. El declară că nu există nici o evidenţă a secolului al doilea pentru celebrarea comuniunii zilnic (p. 96).
Astfel, trebuie concluzionat că nu există nici o autoritatea biblică pentru noul concept că cineva ar putea să se împărtăşească din Cina Domnului la discreţia sa.
