[Tradus în limba engleză de reverendul S. Thelwall]
Capitolul I. Introducere. Originea acestui tratat.
Ferice este sacramentul nostru [1] cu apă, prin care, spălându-ne păcatele orbirii noastre dinainte, suntem eliberați și primiți în viața veșnică! Un tratat privind acest subiect nu va fi de prisos; îndrumându-i nu numai pe aceia care tocmai învață (întru credință), ci și pe cei care, mulțumindu-se doar să creadă, fără vreo examinare atentă a temeliilor [2] tradițiilor, poartă (în gând), cu ignoranță, o credință probabilă care este însă nepusă în cumpănă. Consecința este aceea că năpârca ereziei cainiților (sectă gnostică extremistă, din secolul al doilea d.Hr., nota trad.), ulterior faimoasă în această problemă, care a rătăcit mulți oameni cu doctrina sa înveninată, făcându-și un țel de căpătâi din distrugerea botezului. Lucru care le este în potrivire cu firea lor; căci viperelor, aspidelor și bazilișcilor le plac îndeobște locurile aride și fără de apă. Însă noi, mici peștișori, după exemplul dat de al nostru Icqus [3], Isus Hristos, suntem născuți în apă, neavând trai asigurat altfel, decât în necontenita apropiere de apă; astfel că cea mai monstruoasă creatură, care nu are nici un drept de a ne învăța măcar o fărâmă de doctrină [4], știa prea bine cum să ucidă peștișorii aceștia, scoțându-i din apă!
Capitolul II. Simplitatea vădită a scopului lucrării lui Dumnezeu,
o opreliște pentru gândul trupesc.
Ei bine, însă cât de mare este puterea perversității, pentru a zgudui credința sau de a împiedica primirea ei, pe de-a întregul, prin tăgăduirea miezului preceptelor pe care se bizuiește această credință! Nu există absolut nimic care să facă mintea oamenilor mai îndărătnică decât simplitatea lucrărilor dumnezeiești, care sunt vizibile prin faptă, atunci când sunt comparate cu măreția prin care este făgăduit rezultatul lor; și tocmai din acest fapt, care este de o mare simplitate, fără mare pompă, fără vreo pregătire nemaipomenită, în cele din urmă, un om este pus în apă, iar prin intermediul câtorva cuvinte, este udat și se ridică la loc, nu cu mult mai curat (sau chiar aproape deloc), obținând totuși apoi veșnicia [5], lucru considerat de necrezut altminteri. Aș fi un înșelător, dacă dimpotrivă, nu aș spune că din circumstanțele, pregătirea și eforturile oamenilor își au idolii ceremoniile și tainele pe care își construiesc încrederea și puterea. Vai, netrebnică lipsă de încredere, care tăgăduiește calitățile lui Dumnezeu, simplitatea și puterea Sa! Şi atunci? Nu este oare îndeajuns de minunat și faptul că moartea este alungată prin scaldă? Dar este cu atât mai mult de crezut, cu cât această măreție a botezului este motivul pentru care nu se crede în el. Căci, cum s-ar cuveni să fie oare lucrările dumnezeiești, dacă nu mai presus de toate minunile? [6] Şi noi ne minunăm câteodată, dar asta pentru că noi credem. Neîncrederea, pe de altă parte, produce minunare, uimire, însă nu și credință; căci faptele simple la care se miră, sunt ca și cum ar fi în van; marile rezultate, ca și când ar fi imposibile. Şi țineți seamă, dacă cugeți [7] suficient cât să iei aminte la fiecare idee, atunci declarația divină este așa cum s-a prezis: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte.” [8] și „Ce este greu pentru oameni, este lesne pentru Dumnezeu.” [9] Căci dacă Dumnezeu este înțelept și puternic (iar așa ceva nu neagă nici cei care Îl nesocotesc), atunci este cu bună motivare faptul că El îngăduie ca pricinile lumești să lucreze împotriva înțelepciunii și puterii, adică în sminteală și neputință; căci fiecare virtute își are cauza în aceste lucruri, din care se și trage.
Capitolul III. Apa, aleasă ca vehicul al lucrării dumnezeiești și motivele.
Rolul ei în creație, înainte de toate.
Având grijă în privința acestei declarații, ca și idee concluzivă, vom purcede totuși la a trata subiectul: „Cât de nesăbuit și imposibil este să fii renăscut prin apă. Şi în această privință, rogu-vă, are substanța acestei materii meritul unei însărcinări atât de sus-puse?” Autoritatea acestui element lichid, aș zice eu, trebuie examinată. [10] Acest lucru [11] însă, se regăsește din belșug, încă de la început. Căci apa este unul dintre acele lucruri care, înainte de ceea ce oferă lumii, a fost un obiect al lui Dumnezeu, încă într-o stare fără de formă.[12] Scriptura spune: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol [13]; peste fața adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra [14] apelor.” [15] Primul lucru pe care trebuie să îl venerezi, o, tu omule, este vârsta acestor ape, substanța lor fiind străveche; în al doilea rând, rangul lor sus-pus, în aceea că pe ele a umblat Duhul Dumnezeit, mulțumindu-l – fără îndoială – mai mult decât alte elemente care existau. Căci întunericul era complet până atunci, fără formă, fără de podoabele stelelor; iar abisul era sumbru; și pământul gol; iar cerul neșlefuit: numai apa [16] – mereu desăvârșită, voioasă, simplă în substanța sa materială, pură în sine, a oferit un vehicul demn pentru Dumnezeu. Prin ce, de fapt, acele ape au fost cumva forțele potrivite prin care dispunerea lumii a fost, de acolo înainte, făcută de Dumnezeu? Căci bolta cerească El a făcut-o „despărțind apele” [17]; iar pământul, uscatul, l-a făcut așijderea, „despărțind apele”. După ce lumea a fost așezată în ordine, prin elementele sale, când a fost și locuită, „apele” au fost primele care să primească preceptul de „aducătoare de ființe vii.” [18] Apa a fost cea dintâi care a avut apă, așa că la botez nu este de mirare dacă apele știu cum să dăruiască viață. [19] Căci, oare nu însăși lucrarea de zămislire a omului a fost făcută tot cu apă? Material potrivit se găsește în pământ, însă nu apt pentru scopul acesta, dacă nu este moale și mustos; pământ pe care apele, despărțite într-a patra zi, l-au domolit și l-au făcut de consistența lutului. Dacă, de atunci încolo, aș merge în a enumera în general sau mai pe larg dovezile „autorității” acestui element, aș putea să mai adaug cât de mare este puterea sau harul său; cât de multe dispozitive ingenioase, cât de multe funcțiuni, cât de folositoare a fost lumii, mă tem că aș putea culege mai ușor laude la adresa apei, decât a botezului; chiar dacă ar trebui astfel să învăț toate acestea pe deplin, nu este loc de îndoială că Dumnezeu a făcut substanța materială pe care a rânduit-o în toate creațiile [20] și lucrările Sale, supusă Lui și după tainele Lui sacre; faptul că această substanță materială guvernează viața pământeană este aidoma unui mediu celest.
Capitolul IV. Plutirea de la începuturi a Duhului lui Dumnezeu peste ape,
model pentru botez. Apa, element universal, a făcut astfel un făgaș al sfințirii. Asemănări între semnul exterior și harul lăuntric.
Va fi însă suficient să numim astfel, de la început, acele idei în care se poate recunoaște principiul botezului – care a fost chiar și înainte observat prin atitudinea avută față de un tip de botez – aceea că Duhul lui Dumnezeu, care plutea peste ape la început, va continua să plutească peste apele celui botezat. [21] Însă un lucru sfânt, desigur, a plutit peste ceva sfânt; altminteri, cel care plutea deasupra celui peste care se plutea a împrumutat, a dăruit sfințenie, căci este necesar, în fiecare caz, ca substanța materială de dedesubt să prindă calitatea a ceea ce plutește deasupra sa, fie lucru corporal, fie spiritual, adaptat, prin finețea substanței sale, pătrunzând și infiltrându-se. Astfel și cu natura apelor, sfințite de cel Preasfânt, luând asupra lor puterea sfințirii. Să nu spună nimeni „Atunci de ce, mă rog, suntem botezați chiar cu acele ape, care au existat de la începuturi?” Bineînțeles, nu cu acele ape exact, exceptând faptul că genul substanței este același, ci cu diferite spețe ale lor. Însă ceea ce este caracteristic unui gen de substanță, reapare [22] aidoma și în spețele ei. Şi ca atare, nu este diferență dacă un om este spălat în mare sau în bazin, în râu sau în cristelniță, în iaz sau în albie; [23] nici nu este vreo distincție între cei pe care Ioan i-a botezat la Iordan și cei pe care Petru i-a botezat în Tibru, în afară de cazul în care s-ar putea spune că eunucul pe care Filip l-a botezat în timpul călătoriei sale cu apă găsită întâmplător, și-a căpătat mântuirea mai mult sau mai puțin decât ceilalți. [24] Toate apele, așadar, în virtutea privilegiului extraordinar al sorginții lor, capătă, după invocarea lui Dumnezeu, puterea sacră a sfințirii; căci Duhul pogoară neîntârziat din ceruri, deasupra apelor, sfințindu-le de la Sine; și fiind astfel sfințite, ele primesc în același timp darul de a sfinți. Așijderea, asemănarea poate fi îngăduită pentru fapte; adică, odată ce noi suntem pângăriți prin păcate, ca și cum ele ar fi murdărie, ar trebui să fim curățiți în apă de acele pete ale păcatului. Însă cum păcatele nu se arată pe trupul nostru, (căci nu poartă nimeni pe piele pata idolatriei, a desfrânării sau a hoției), atunci acele persoane sunt vinovate în spirit, care este autorul păcatului; fiindcă spiritul este stăpânul, iar trupul slujitorul. Totuși ele poartă vina amândouă: spiritul, pe temeiul poruncii încălcate; trupul, pentru supunere oarbă. Ca atare, după ce apele au fost hărăzite cu virtutea tămăduitoare [25] prin intervenția îngerului, [26] spiritul este spălat de aceste ape, iar trupul este curățat și el în aceeași manieră spirituală.
Capitolul V. Întrebuințarea apei de către păgâni.
Felul îngerului de la scalda din Betesda. [27]
„Ei bine, însă națiile, care sunt străine de înțelegerea puterilor duhovnicești, pun pe seama idolilor lor puterea apelor, ca având același folos.” Așa fac ei, însă se înșeală, căci apele acelea sunt văduvite. [28] Căci spălarea este făgașul prin care ei sunt purtați spre ritualurile sacre ale faimoșilor Isis sau Mithras. Zeii înșiși sunt onorați prin spălare de către acești oameni. Mai mult, purtând apa cu ei și stropind, ei curăță de păcate [29] casele mari, locuințele, templele și orașe întregi; la toate evenimentele, la jocurile apolinariene și eleusiniene, ei sunt botezați; și cred că urmarea faptei lor este renașterea și ispășirea de pedeapsa cuvenită jurămintelor lor strâmbe. Printre cei din vechime, iarăși, cel ce s-a murdărit de păcatul omuciderii, nu avea ce să caute la apele curățitoare. Așadar, dacă simpla fire a apei, aceea de a fi materia cuvenită spălării curățitoare, îi face pe oameni să creadă în duhuri ale purificării, cât de adevărat va fi acest lucru când apa este în slujba puterii lui Dumnezeu, prin care însăși natura ei a fost făcută! Dacă oamenii cred că apa este binecuvântată cu virtutea tămăduirii prin religie, ce religie este mai eficientă decât aceea a Dumnezeului cel viu? Acest fapt fiind lămurit, recunoaștem că există și zelul diavolului, care rivalizează cu lucrurile lui Dumnezeu [30], căci și pe el îl găsim practicând botezul către supușii săi. Ce asemănare să fie? Cel necurat curăță! Nimicitorul eliberează! Afurisitul dezleagă păcate! El, cum s-ar spune, își distruge propria lucrare, spălând păcatele pe care el însuși le inspiră! Aceste lucruri ne-au fost lăsate prin mărturia împotriva lor, ca respingătoare de credință; căci dacă ei nu se bizuiesc pe lucrurile lui Dumnezeu, se încred în imitațiile stricate ale potrivnicului lui Dumnezeu. Nu mai sunt oare și alte cazuri în care, fără vreun sacrament, spirite necurate pluteau deasupra apelor, în maimuțăreli necuvenite ale pogorârii [31] Duhului Dumnezeiesc de la începuturi? Luați aminte la toate izvoarele sălcii, la toate gârlele ocolite de om, la eleșteiele de scaldă, la jgheaburile pentru locuințele oamenilor, sau la bazinele și fântânile despre care se zice că au darul de a „se face nevăzute” printr-o putere, aceea a unui spirit dăunător. Oameni care au fost înecați de ape [34] sau cuprinși de nebunie sau spaimă, denumiți „prinșii-nimfelor” [35], sau „limfatici” ori „hidrofobici”. De ce am pomenit astfel de cazuri? Ca să nu fie atât de greu să crezi că un sfânt înger al lui Dumnezeu ar putea să fie prezent peste ape, să le confere întru mântuirea omului; căci îngerul rău face deseori negoț profan cu același element, întru ruinarea omului. Dacă pare nemaipomenit că un înger să fie prezent în ape, ni s-a dat deja o pildă despre ceea ce poate exista. Un înger a fost trimis cu misie la scăldătoarea din Betesda [36]. Cei care se jeluiau de boli îi puteau vedea lucrarea; căci oricine se scălda după ce îngerul tulbura apa, se vindeca. Această înfățișare de vindecare trupească glăsuiește despre vindecarea duhovnicească, potrivit regulii prin care lucrurile trupești sunt mereu sugestii anterioare [37] ale lucrurilor ce țin de duh. Şi astfel, cânt harul lui Dumnezeu a pogorât într-o mai mare măsură printre oameni, [38] o creștere a puterii tămăduitoare a fost oferită apelor, cât și îngerului. Aceia [39] care au fost îmboldiți să își vindece defectele trupești, [40] și-au tămăduit acum și spiritul; cei care au simți temporar izbăvirea [41], s-au simțit renăscuți veșnic; cei care erau eliberați o dată pe an, izbăvesc acum oamenii trupește [42] zilnic, moartea fiind alungată de la dânșii prin spălarea păcatelor. Vina fiind înlăturată, desigur că este înlăturată și pedeapsa. Astfel, omul va fi învrednicit iarăși pentru Dumnezeu, întru „asemănarea” Sa, după cum în trecut fusese „după imaginea” lui Dumnezeu; căci el capătă iarăși Duhul lui Dumnezeu, primit la început din insuflarea Lui, dar pe care mai apoi îl pierduse prin păcătuire.
Capitolul VI. Îngerul înainte mergător al Duhului Sfânt.
Înțelesurile conținute de formula rostită la botez.
Nu din ape [43] căpătăm noi Sfântul Duh; ci în apă, sub mărturia îngerului, suntem curățați și pregătiți pentru Sfântul Duh. În acest caz, avem iarăși o pildă; căci așijderea a fost Ioan cel care a pregătit căile Domnului, precedându-L. [44] Şi iată cum, îngerul, martor [45] al botezului, „deschide drumul” [46] pentru Sfântul Duh, care urmează să coboare asupră-ne, spălând păcatele noastre, iar credința, pecetluită în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, obține această curățire. Căci dacă în „mărturia a trei martori va sta fiecare cuvânt” [47], iar dacă prin binecuvântare avem aceeași trei martori ai credinței noastre pe care îi avem și ca chezași [48] ai mântuirii noastre – cât de mult înseamnă, așadar, numele dumnezeiești pentru întărirea nădejdii noastre! Mai mult, după ce s-a făptuit atât atestarea credinței, cât și făgăduiala [49] mântuirii prin „trei martori”, se mai adaugă, din trebuință, și pomenirea Bisericii; [50] cu atât mai mult cu cât, oriunde sunt trei (în cazul de față, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), există Biserica, care este un trup de trei. [51]
Capitolul VII. Despre miruire.
După aceasta, când am ieșit din cristelniță, [52] suntem negreșit unși cu untdelemn binecuvântat, după vechea rânduială, în care la intrarea în rândul preoțimii, bărbații erau unșii cu ulei dintr-un corn, chiar așa cum Aaron l-a uns pe Moise. [53]
Dacă Aaron este numit „Hristos”, [54] acest lucru vine de la „hrism”, care înseamnă „ungere”; iar în înțeles duhovnicesc, oferă o denumire apropiată de aceea a Domnului, deoarece El a fost „uns” cu Duhul de către Dumnezeu Tatăl; așa cum este scris în Faptele Apostolilor: „În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, [55] s-au însoțit în cetatea aceasta.” [56] Astfel, și în cazul nostru, ungerea se face carnal, (adică pe trup), însă cu beneficii duhovnicești; în același fel precum faptul botezului în sine este tot trupesc, căci cu trupul suntem băgați în apă, însă cu efect duhovnicesc, anume că suntem eliberați de păcate.
Capitolul VIII. Despre așezarea mâinilor. Feluri de udare și Porumbelul.
În următorul loc mâna este pusă pe noi, invocând și rugând Sfântul Duh să vină întru binecuvântare. [57] S-ar putea spune că priceperea omenească poate invoca un duh spre apă, iar prin punerea mâinilor pe botezați, să le insufle uniunea într-un singur trup [58] cu un alt duh, de neprihănire? [59] Şi nu ar fi posibil pentru Dumnezeu, în cazul propriei Sale mâini, [60] să producă prin „mâinile sfinte” [61] să producă o schimbare duhovnicească sublimă? Așa ceva însă, ca și prima afirmație, provine din vechiul rit sacramental în care Iacob și-a binecuvântat nepoții, născuți din Iosif, Efraim [62] și Manase; cu mâinile puse deasupra lor și încrucișate, una peste alta, pentru ca, înfățișându-L astfel pe Hristos, prevesteau viitoarea binecuvântare întru Hristos. [63] Apoi, peste trupurile noastre curățate și binecuvântate, coboară de la Tatăl Duhul Preasfânt. Deasupra apei de botez, recunoscând-o ca pe lăcașul Său de la începuturi, [64] El se așează: Cel ce s-a pogorât asupra Domnului „în chip de porumbel”, [67] pentru ca natura Sfântului Duh să poată fi declarată drept trăsătură a ființei, în simplitate și neprihănire, pentru că până și în alcătuirea trupească, porumbelul este, negreșit [66], fără de cusur. Şi drept care El spune: „Fiți fără răutate ca porumbeii.” [67] Şi aici, există dovadă sprijinitoare [68] dintr-o pildă anterioară. Căci, așa cum după ce apele potopului, prin care vechea răutate a lumii a fost spălată, și după botez, ca să spunem așa, un porumbel a fost vestitorul care a anunțat izbăvirea [69] pământului de mânia cerească, când acel porumbel a fost trimis din arcă, întorcându-se cu ramura de măslin, semn prin care toate națiunile recunosc pacea; [70] astfel că, prin aceeași rânduială [71] a cerurilor către cele lumești, trupul nostru [72], așa cum iese din cristelniță, [73] după păcatele vechi, porumbelul Sfântului Duh zboară, aducându-ne pacea lui Dumnezeu, trimisă nouă din ceruri, iar Biserica semnificând arca. [74] Lumea însă s-a întors la păcat; iar în acest lucru, botezul nu s-ar mai asemui cu potopul. Şi așa este menită focului; așijderea cum omul este la fel menit, dacă după botez își reia păcatele; [75] căci se cuvine să luăm aminte și să primim asta ca semn al dojenirii noastre.
Capitolul IX. Felurile Mării Roșii și apa izvorâtă din stâncă.
Cât de multe, așadar, sunt lucrurile firii [76], cât de multe darurile harului, cât de multe sunt riturile rânduielii, chipurile, pregătirile, rugăciunile care au menit sfințenia apei? Mai întâi, desigur, când oamenii au fost dezrobiți fără condiții, [77] scăpând de asuprirea faraonului egiptean prin trecerea prin apă, iar apa a fost cea care l-a dat pieirii [78] pe însuși faraonul, cu întreaga sa oștire. [79] Ce exemplu mai limpede ar putea înfățișa sacramentul botezului? Națiile sunt dezrobite de cele lumești [80] prin intermediul apei; iar diavolul, vechiul tiran al lor, este lăsat în urmă, copleșit de apă. Iarăși, apa este readusă din starea ei de „amărăciune” la starea și harul nativ al „dulceții” prin copacul [81] lui Moise. Acel copac a fost Hristos, [82], care a revigorat, prin Sine, vinișoarele unei firi altădată înveninată și amară, prin apele preacinstite ale botezului. Aceasta este apa care a curs neîntrerupt pentru oameni, din „stânca însoțitoare”; căci Hristos este „Stânca”, fără îndoială putând vedea noi botezul binecuvântat de apă întru Hristos. Cât de măreț este harul apei, în ochii lui Dumnezeu și ai Hristosului Său, în adeverirea botezului! Hristos nu rămâne vreodată fără apă; căci, dacă El Însuși este botezat în apă, [83] în apă își arată cea dintâi putere a Sa, când este invitat la nuntă; [84] îi cheamă pe cei însetați, când El ia cuvântul, la propria Sa apă perenă, [85] încuviințează, atunci când învață despre iubire, [86] despre faptele bune, [87] cana de apă oferită unui sărman (copil); [88] prinde puteri la fântână; [89]; pășește pe apă; [90] trece pe mare de bunăvoie; [91] împărtășește apă discipolilor Săi. [92] Mai apoi, chiar și pe timpul patimilor, martora botezului apare: căci atunci când El este vlăguit pe cruce, apa apare; este martoră și a spălării mâinilor lui Pilat; [93] iar când El este rănit, din coasta Sa țâșnește apă, martoră a lăncii soldatului! [94]
Capitolul X. Despre botezul lui Ioan.
Am vorbit până acum, atât cât umila dibăcie ne-a îngăduit, despre lucrurile principale care alcătuiesc temeiul sfințeniei [95] botezului. Acum voi vorbi, tot în măsura umilei mele priceperi, dar dându-mi silința, despre celelalte lucruri ale caracterului botezului, atingând și unele chestiuni mai mici.
Botezul vestit de Ioan a făcut subiectul, chiar la acea vreme, a unei întrebări, pusă chiar de Însuși Domnul către farisei, anume dacă botezul era ceresc sau pământesc; [96] iar ei nu au fost capabili să dea un răspuns elocvent, [97], căci nu au înțeles, dat fiind că nu credeau. Însă noi, chiar cu puținătatea înțelegerii noastre întru credință, suntem capabili să vedem că botezul era cu adevărat divin, (deși, în privința poruncii, nu în cea a eficienței [98], căci citim în această privință că Ioan a fost trimis de Domnul să își îndeplinească această misie [99]), dar omenesc în natura sa: căci nu conținea nimic ceresc, ci era făcut pentru lucrurile cerești; începând cu căința de păcate, care stă în puterea omului.[100] De fapt, învățații legii și fariseii, care nu erau dornici să creadă, nici nu s-au pocăit.[101] Însă dacă pocăința este un lucru omenesc, botezul trebuie să fie de aceeași natură, neapărat; altminteri, dacă era ceresc, ar fi adus deopotrivă Sfântul Duh și iertarea păcatelor. Însă iertarea păcatelor sau izbăvirea de către Duh vine negreșit doar de la Dumnezeu.[102] Chiar și Însuși Domnul a spus că Duhul nu va coborî în vreo altă împrejurare, decât dacă Mântuitorul va urca la Tatăl. [103] Ceea ce Domnul nu a dat încă, desigur, nici servitorul nu poate oferi. Drept care, în Faptele Apostolilor, aflăm despre oameni care primiseră „botezul lui Ioan”, neprimind încă și Duhul Sfânt, despre care nu știau nici din auzite.[104] Așa că nu era vreun lucru ceresc care să fi dăruit binecuvântări cerești; în același timp, chiar lucrul care era ceresc la Ioan – Duhul proorocirii – n-a mai fost viabil, odată cu trecerea întregului Duh înapoi la Domnul, trimis apoi fiind să vadă dacă El este acel duh despre care a vorbit, dacă era acela care s-a pogorât asupra Lui.[106] Şi astfel „botezul pocăinței” [107] a fost socotit [108] ca și cum ar fi fost un candidat la ispășire și sfințire, care avea să Îl urmeze pe Hristos în scurt timp: drept care Ioan obișnuia să predice despre „botezul întru iertarea păcatelor” [109], cuvintele lui având înțelesul unei viitoare iertări; dacă acest lucru adevărat (și este), atunci pocăința precede, iar iertarea succede; și aceasta este „calea pregătitoare”.[110] Dar cel care „pregătește” nu se preschimbă în desăvârșit, ci înlesnește desăvârșirea altuia. Ioan însuși prorocește că lucrurile cerești nu îi aparțin, ci sunt ale lui Hristos, spunând: „cel ce este de pe pământ, este pământesc, și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toți.”[111] și iarăși, spunând că „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.”[112] Fără îndoială, pentru că credința cea adevărată și statornică este botezată cu apă, întru mântuire; credința slabă și prefăcută este botezată cu foc, întru judecată.
Capitolul XI. Răspuns la obiecțiunea că „Domnul nu a botezat.”
„Dar stați”, spun unii, „Domnul a venit, dar nu a botezat; căci citim că „Însă Isus nu boteza El însuși, ci ucenicii Lui.””[113] De parcă Ioan ar fi propovăduit, cu alte cuvinte, că El va boteza cu propriile Sale mâini! Desigur, cuvintele sale nu trebuie înțelese astfel, ci doar ca un mod obișnuit de vorbire; așa cum am spune noi, bunăoară, „Împăratul a dat un edict” sau „Prefectul l-a ciomăgit pe cutare.” Oare scrie edictul împăratul în persoană, sau ciomăgește prefectul în persoană? Se spune întotdeauna despre cineva care își trimite însărcinații că el face acel lucru.[114] Așa și pentru „El vă va boteza”, trebuie priceput ca „veți fi botezați” „prin El” sau „în numele Lui”. Dar să nu ne mai lăsăm tulburați de acest „El Însuși nu v-a botezat.” Căci în numele cui ne-ar fi botezat? Întru pocăință? La ce bun, atunci, ar mai fi fost El înainte mergător, exemplul nostru? Înspre iertarea păcatelor, pe care El o poate da printr-un cuvânt? Întru Sine Însuși, care prin umilință s-a făcut cunoscut? În numele Duhului Sfânt, care încă nu coborâse de la Tatăl? În numele Bisericii, pe care apostolii Săi încă nu o întemeiaseră? Şi aidoma a fost cu acel „botez al lui Ioan”, când discipolii Lui obișnuiau să boteze, ca slujitori ai Săi, căci Ioan botezase înainte, fusese înainte mergător. Să nu creadă nimeni că a fost și altcineva, căci nu a fost, în afară doar de Hristos, după aceea; căci mai înainte, nu se putea face de discipolii Lui, deoarece harul Domnului încă nu se ivise pe deplin,[115] nici rânduiala cristelniței[116] nu se stabilise, prin patimă și înviere; fiindcă nici moartea noastră nu poate avea ispășire, în afara patimii Domnului nostru, nici viața noastră nu poate fi învrednicită fără de învierea Lui.
Capitolul XII. Despre necesitatea botezului pentru mântuire.
Totuși, când pravila ne-a fost lăsată, cum că „fără de botez, mântuirea nu va fi căpătată de nimeni” (îndeosebi în temeiul spuselor Domnului, care zice „dacă nu se naște cineva din apă, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu[117]), se ivesc imediat îndoieli grijulii, sau mai bine spus nerușinate, din partea unora: „cum anume, potrivit pravilei acesteia, este mântuirea căpătată de apostoli, pe care nu îi aflăm botezați întru Domnul, în afară de Pavel?” Nu, odată ce Pavel este singurul dintre ei care și-a luat veșmântul botezului lui Hristos,[118] fie ceilalți care nu au apa lui Hristos sunt în primejdie, pentru ca pravila să se păstreze, altminteri ea este încălcată, dacă mântuirea a fost menită chiar și pentru nebotezați.” Am auzit – Domnul mi-e martor – îndoieli de acest fel; dar nimeni nu poate să își închipuie despre mine că aș fi atât de nesocotit, delăsător, în privința condeiului meu, cu ideile care i-ar împinge pe alții la astfel de șovăieli.
Iar acum, atât cât voi putea, voi răspunde acelora care spun că „apostolii au fost nebotezați.” Căci dacă ei au luat aminte la botezul omenesc al lui Ioan, iar apoi îl așteptau pe cel al Domnului, atunci – dat fiind că Însuși Domnul a descris botezul ca fiind unul singur,[118] (spunându-i lui Petru, care era dornic[120] să fie astfel scăldat, „Cine s-a scăldat n-are trebuință să se scalde a doua oară;”[121] ceea ce, desigur, nu ar fi spus deloc unuia nebotezat) chiar și aici avem dovada fermă[122] împotriva celor care, pentru a nimici sacramentul apei, îi lipsesc pe apostoli până și de botezul lui Ioan. Poate fi de crezut oare că „calea Domnului, adică botezul lui Ioan, nu fusese „pregătit” pentru acele persoane care erau destinate să croiască cale pentru Domnul prin toată lumea? Însuși Domnul a fost botezat, deși nu Îi era necesară „pocăința”; să nu fi fost botezul trebuincios pentru păcătoși? Cât despre faptul că „ceilalți nu au fost botezați” – ei, însă, nu erau însoțitori ai lui Hristos, ci potrivnici ai credinței, învățați ai legii și farisei. Fapt din care se desprinde o altă idee, anume că dacă potrivnicii Domnului refuzau să fie botezați, în schimb cei care Îl urmau pe Mântuitor au fost botezați, ei negândind precum rivalii lor; îndeosebi când, dacă era vreunul dintre ei pe care aceștia îl respectau, Domnul l-a pus pe Ioan mai presus de acesta (prin mărturie), spunând: „dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.”[123]
Alții sugerează (îndeajuns de forțat, e limpede) „că apostolii au căpătat apoi botezul, când în mica lor barcă, au fost stropiți și udați de valuri; iar Petru a fost scufundat, atunci când a pășit pe apa mării.” [124] Eu zic, totuși că este una să fi udat sau stropit de urgia mării; și altceva să fii botezat în supunere față de rânduiala credinței. Însă acea mică barcă înfățișa chipul Bisericii, prin aceea că era supusă vitregiilor mării, adică ale lumii,[125] iar valurile, persecuțiile și ispitele; Domnul, cu răbdare, odihnindu-se după putință, i-a domolit pe cei înfricoșați prin rugăciunea sfinților, pentru a rândui Lumea [126] și a readuce liniștea prin puterea Sa.
Acum, dacă ei vor fi fost botezați în vreun fel anume sau dacă au continuat să fie nebotezați[127] până la urmă – chiar și așa, spusele Domnului privind „o spălare”[128]către Petru, ne privește și pe noi – totuși, pentru a vedea că problema mântuirii apostolilor este îndeajuns de obraznică, luăm aminte că pentru ei, faptul că au fost cei dintâi aleși,[129] le poate oferi harul prezumtiv al botezului, căci ei (zic eu) L-au urmat pe El, care a făgăduit mântuirea fiecărui credincios. „Credința ta te-a mântuit”, ar spune El;[130] și „păcatele îți sunt iertate!”[131] prin credința ta, desigur – chiar dacă nu ai fost încă botezat. Dacă așa ceva[132] s-ar fi dorit de la apostoli, atunci știu că nu era o socoteală de credință, ivită din cuvântul Domnului, atunci când unul s-a ridicat și a lăsat totul baltă pentru a-L urma;[133] un altul a părăsit corabia și pe tatăl său, precum și lucrul cu care își câștiga traiul;[134] un al treilea, care și-a lăsat tatăl neîngropat,[135] a îndeplinit, chiar înainte să o știe, cel mai înalt precept al Domnului, anume „Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.”[136]
Capitolul XIII. O altă obiecție: Avraam I-a fost pe plac lui Dumnezeu,
fără a fi fost botezat. Răspunsul la acest lucru. Lucrurile vechi trebuie
să lase loc celor noi, iar botezul este acum Legea.
Aici, acei eretici[137] ridică alte îndoieli. Şi astfel, ei zic: „Botezul nu este necesar pentru ei, cărora le este suficientă credința; căci astfel, Avraam l-a mulțumit pe Dumnezeu printr-un sacrament nu al apei, ci al credinței.” Însă în toate cazurile, cele din urmă lucruri sunt acelea care au puterea hotărâtoare, iar cele care urmează sunt mai tari decât cele care le-au precedat. Să luăm aminte, în zilele din vechime, exista mântuire doar prin simpla credință, înainte de patimile și învierea Domnului. Acum însă, dacă credința a fost răspândită, devenind o credință bizuită pe nașterea, patimile și învierea Mântuitorului, a fost adăugată și o sporire în sacramente,[138] anume pecetluirea prin botez; altfel spus, înveșmântarea credinței care cândva era simplă și care acum nu mai poate exista fără de rânduiala ei cuvenită. Căci legea botezului a fost dată, iar cuvintele care trebuie rostite spuse: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.” [139] Comparativ, legătura cu această lege a definirii: „dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu”[140] a legat credința de necesitatea botezului. Ca atare, toți ceilalți[141] care au devenit apoi credincioși, se obișnuia să fie botezați. Mai apoi,[142] Pavel – atunci când a început să creadă, a fost botezat; și acesta este înțelesul pe care Domnul i l-a dat, atunci când l-a lovit orbirea, spunând: „Scoală-te”, i-a zis Domnul, “intră în cetate [Damasc], și ți se va spune ce trebuie să faci” – adică să fie botezat, acesta fiind singurul lucru care îi lipsea. Dincolo de acest lucru, el era suficient de învățat și credincios pentru a ști că „Nazarineanul” era „Domnul, Fiul lui Dumnezeu.”[143]
Capitolul XIV. Despre spusele lui Pavel, cum că el nu a fost trimis să boteze.
Acei oameni, însă, se întorc la obiecția cum că însuși apostolul a spus: „De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez;”[144] de parcă astfel argumentul botezului ar fi fost dat uitării! Căci de-ar fi fost așa, de ce i-ar mai fi botezat el pe Gaiu, pe Crispus și casa lui Stefana?[145] Oricum, chiar dacă Hristos nu l-a trimis să boteze, El a dăduse altor apostoli povața de a boteza. Însă aceste cuvinte le fuseseră scrise corintenilor cu privire la împrejurările acelui moment; văzând că schismele și certurile se abătuseră printre ei, căci unul punea totul pe seama lui Pavel, altul pe seama lui Apolo.[146] Drept care apostolul „împăciuitor”[147], de frică să nu pară că își ia el toate meritele, a spus că fusese trimis „nu se boteze, ci să propovăduiască.” Căci propovăduirea este lucrul dintâi, iar botezarea cel din urmă. Așadar, predicarea era cea dintâi; însă eu cred că și botezul era legiuit pentru el, care îl și predica.
Capitolul XV. Unitatea în botez. Remarci legate de botezul eretic și cel iudaic.
Ştiu că nu este nevoie de a duce mai departe controversa privind botezul. Îngăduiți-mi să aduc aminte ceea ce am omis mai sus, căci parcă mi-ș fi pierdut șirul gândurilor undeva la mijloc. Există pentru noi un singur și numai un singur botez; atât potrivit evangheliei Domnului[145], cât și epistolelor apostolului,[149] așa cum spune el: „Este un singur Domn, un singur botez și o singură biserică în ceruri.”[150] Trebuie însă îngăduită întrebarea aceasta, „ce reguli trebuie respectate în privința ereticilor?” – căci este demnă de a primi răspuns. Căci nouă[151] ni se adresează această întrebare.[152] Ereticii, însă, nu au tovărășie în rândurile noastre, din simplul fapt că excomunicarea lor[153] dovedește că sunt nepoftiți. Nu sunt nevoit să îi recunosc ca pe un lucru care-mi este apropiat, căci ei și noi nu avem același Dumnezeu, nici același Hristos. Şi prin urmare, botezul lor nu este una cu al nostru, căci nu este la fel; un botez pe care, odată ce nu îl au cum se cuvine, nu îl au deloc; iar ceea ce nu este, nu poate fi ținut la socoteală.[154] Așa se face că ei nu pot primi botezul, căci nu îl au. Însă această idee deja am vorbit-o pe îndelete în limba greacă. Intrăm, atunci, în cristelniță[155] o dată: o dată sunt păcatele spălate, căci ele nu vor mai trebui repetate în veci. Însă israelitul iudaic se scaldă zilnic,[156] căci el este zilnic pângărit; și, de frică că pângărirea ar putea să se aciuieze și printre noi, a fost dată definirea unei singure băi[157]. Ferice de apă, care spală deodată; care nu își ia în râs păcătoșii (dându-le speranțe zadarnice); și care, dacă este murdărită de spălări repetate, va pângări iarăși pe cel spălat!
Capitolul XVI. Despre al doilea botez – cu sânge.
Am primit, în același chip, un al doilea botez,[158] (deși acesta este una cu primul), cel al sângelui, cu alte cuvinte; iar cu privire la acest botez Domnul a spus: „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat”,[159] când El fusese deja botezat. Căci El venise „cu apă și sânge”,[160] întocmai cum a scris Ioan; căci el putea fi botezat prin apă și preaslăvit prin sânge; pentru a ne face pe noi, în felul acesta, chemați prin apă, aleși[161] prin sânge. Aceste două botezuri El le-a trimis din rana sa, din coasta Sa străpunsă,[162] pentru ca aceia care au crezut în sângele Lui să poată fi scăldați cu apă; cei care au fost scăldați cu apă, așijderea să poată bea sânge din acea apă.[163] Acesta este botezul pentru care este lăsată rânduiala deopotrivă în locul scaldei în cristelniță,[164] atunci când nu a fost primită încă și care revigorează, atunci când se pierde.
Capitolul XVII. Despre puterea de a face botezul.
Pentru a conchide scurta noastră expunere,[165] rămâne să luați aminte și la păstrarea rânduielii dării și primirii botezului. Pentru facerea botezului, este îndreptățit mai-marele preoților[166] (adică episcopul); apoi, prezbiterii și diaconii, chiar dacă nu fără împuternicire de la episcop, întru cinstirea Bisericii, care dacă este ocrotită, pacea este ocrotită. Pe lângă aceștia, chiar și mirenii au dreptul de a boteza; căci ce este într-o anumită măsură dat, poate fi primit în aceeași măsură. Dacă episcopii sau preoții, ori diaconii nu sunt de față, pot fi chemați alți discipoli pentru această lucrare. Cuvântul Domnului nu trebuie ascuns față de nimeni: și în același fel, botezul, care este în aceeași măsură un bun al lui Dumnezeu,[167] poate fi făcut de către toți. Însă cât de mult apasă, oare, regula[168] cucerniciei și modestiei asupra mirenilor – văzând că aceste puteri[169] aparțin superiorilor lor – iar ei, cu atât mai puțin își asumă funcția specifică[170] unui episcop! Imitarea îndatoririi episcopului este mama schismelor. Preasfinții apostoli au spus că „toate lucrurile ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos.”[171] Să fie îndeajuns ca, în caz de nevoie, să fii de ajutor (după această regula[172], dacă vreodată situația, locul, timpul sau vreo persoană te obligă să faci așa; căci credința și curajul nemijlocit al celui ce dă ajutor, când situația celui în primejdie o cere, sunt îngăduite în mod excepțional; la fel cum el va fi vinovat de pierderea ființei omenești, dacă se abține de la a binecuvânta cu o binecuvântare pe care are dezlegare să o dea. Însă femeia ușuratică,[173] care și-a năruit puterea de a călăuzi, desigur că nu i se va zămisli vreun drept de a boteza, altminteri vreo nouă fiară se va ivi,[174] aidoma celei vechi; de parcă, întocmai cum cineva a lepădat botezul,[175] i-ar fi dăruit alții acelei femei dreptul de a boteza! Însă dacă scrierile care în mode greșit s-au pus sub numele lui Pavel, arată exemplul Teclei ca pe o îndreptățire a femeilor întru învățare și botezare, atunci să știți că în Asia, prezbiterul care a alcătuit acele scrieri,[176] ca și cum i-ar fi vândut el lui Pavel faima din prăvălia sa, după ce a fost prins și a mărturisit că a făcut așa ceva din dragoste pentru Pavel, a fost înlăturat[177] din slujba sa. Căci cum s-ar putea crede că cel care nu a îngăduit femeii[178] să învețe pentru sine cu obrăznicie, ar fi dat unei femei[179] puterea de a învăța pe alții și de a boteza?! „Dacă voiesc să capete învățătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbații lor acasă”, spune el.[180]
Capitolul XVIII. Despre persoanele cărora li se poate face botezul
și când anume.
Însă aceia al căror îndatorire este, știu că botezul nu trebuie făcut în mod nechibzuit. „Dă oricui îți cere”[181] are o însemnătate aparte, ținând îndeosebi de milostenie. Dimpotrivă, acest precept trebuie mai degrabă privit cu mare luare aminte: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte, și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor;”[182] și „Să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă: și să nu te faci părtaș păcatelor altora.”[183] Dacă Filip l-a botezat pe șambelan atât de ușor, să cugetăm că o manifestare și dovadă de netăgăduit[184] de la Domnul i-a arătat că merită să o facă.[185] Duhul l-a încurajat pe Filip să purceadă pe acest drum; eunucul însuși, nu a fost văzut ca nevrednic și nici ca unul care este subit cuprins de dorința de a se boteza; ci, după ce a mers la templu pentru rugăciune, fiind supus de bunăvoie al sfintei Scripturi, a fost astfel descoperit și Dumnezeu a trimis un apostol, pe care Duhul l-a îndemnat să se urce în carul eunucului. Scriptura pe care el o citea[186] era potrivită cu credința sa: Filip, cerându-i-se acest lucru, se va așeza lângă eunuc; Domnul este pomenit; credința nu zăbovește să apară; apa nu este de negăsit; lucrarea este dusă la bun sfârșit, iar apostolul se îndepărtează. „Dar și Pavel a fost, de fapt, botezat grabnic:” căci Simon,[187] gazda sa, l-a recunoscut iute ca fiind „vasul cel ales întru ungere.” Încuviințarea lui Dumnezeu trimite dovezi aprobatoare; altminteri, fiecare „rugă” poate căpăta sau nu răspuns.[188] Așadar, potrivit situației și rânduielii, și chiar potrivit vârstei fiecăruia, este de preferat întârzierea botezului; în principal, însă, în cazul pruncilor. Căci de ce este necesar, dacă (botezul în sine) nu este într-atât de trebuincios[189], ca nașii să fie și ei supuși primejduirii? Căci dacă se vor vedea în situația de a da greș în făgăduielile botezului, putând fi dezamăgiți de creșterea unei rânduieli rele, prin aceia pe care i-au botezat? Într-adevăr, Domnul spune: „Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți.”[190] Lăsați-i să vină, atunci, când vor fi crescut; să vină când sunt învățați, când învață cum să vină;[191] lăsați-i să devină creștini[192] atunci când pot să Îl cunoască pe Hristos. De ce să fie grăbită perioada inocentă a vieții către „iertarea păcatelor”? Mai multă băgare de seamă să fie în treburile lumești;[193] pentru că acela căruia nu i s-a încredințat substanță pământească, o are pe cea dumnezeiască! Să ia aminte toți cum să ceară izbăvirea, pentru ca atunci să o puteți da „celui care cere.”[194] Iar pentru o cauză măruntă nu trebuie să se facă nași nici celor necăsătoriți – căci în ei, temeiul ispitei este pregătit, căci de aceea nici nu s-au căsătorit vreodată până atunci[195] ca oamenii maturi, iar la cei văduvi, din cauza libertății lor – până ce se vor căsători sau, altfel, vor fi întăriți întru abținerea de la păcat trupesc. Dacă cineva a priceput importanța adâncă a botezului, se va teme de primirea lui mai mult decât de amânarea acestuia; credința adevărată este cale sigură de izbăvire.
Capitolul XIX. Despre timpul cel mai potrivit pentru botez.
Paștele oferă un prilej mai mult decât solemn pentru botez; atunci când, patima Domnului – întru care noi suntem botezați, a fost dusă la capăt. Nu ar fi nici necuvenit să interpretăm ca pe o figură de stil faptul că, atunci când Domnul avea să sărbătorească ultimul Paști, le-a spus discipolilor care fuseseră trimiși să facă pregătiri: „aveți să întâlniți un om ducând un ulcior cu apă.”[196] El indică locul pentru petrecere a Paștelui prin semnul apei. După aceea, Rusaliile sunt momentul cel mai nimerit[197] pentru oferirea botezului;[198] căci învierea Domnului s-a dovedit în repetate rânduri[199] printre discipolii Săi, iar speranța venirii Domnului arăta în chip mai ocolit că, la acea vreme, atunci când El se întorsese înapoi în Ceruri, îngerii[200] le-au spus apostolilor că „Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer;”[201] la Rusalii, desigur. Însă mai mult decât atât, când Ieremia spune „Iată, îi aduc înapoi din țara de la miazănoapte, îi adun de la marginile pământului”, vrea să spună ziua Paștelui și cea a Rusaliilor, care sunt într-adevăr sărbători.[202] Oricum ar fi, fiecare zi este a Domnului; fiecare ceas, fiecare clipă sunt potrivite pentru botez: dacă este vreo diferență ca sărbătoare, nu este nici una în privința harului.
Capitolul XX. Despre pregătirea, desfășurarea și primirea botezului.
Aceia care se pregătesc de botez, trebuie să se roage cu rugi repetate, post și îngenunchieri, cu priveghi de noapte și cu spovedirea tuturor păcatelor de până atunci, pentru a avea apoi chiar înțelesul botezului lui Ioan: „mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el”.[203] Pentru noi este cuvenit să fim recunoscători că acum ne putem mărturisi public nedreptățile sau ticăloșiile;[204] căci astfel, în același timp dăm satisfacție[205] pentru păcatele din trecutul nostru, prin umilința trupului și a spiritului nostru, întărind astfel păzirea împotriva ispitelor care vor urma. „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită” a spus Domnul.[206] Iar motivul pentru care ei au căzut pradă ispitei este, cred eu, acela că au adormit; părăsindu-L astfel pe Domnul când a fost arestat, iar apoi până și acela care rămăsese cu El și a vrut să Îl apere cu sabia, L-a tăgăduit de trei ori: căci, așa cum s-a spus înainte, „nimeni neispitit nu va căpăta împărăția cerurilor”.[207] Domnul Însuși a fost înconjurat de ispite la scurtă vreme după botez,[208] când a postit timp de patruzeci de zile. Cineva poate zice: „Atunci, s-ar cuveni ca și noi să postim după botez.”[209] Şi cine vă oprește, dacă aveți dorința să vă bucurați și să mulțumiți pentru mântuire? Însă din câte înțeleg eu până aici, cu umilele mele puteri, Domnul l-a dojenit pe Israel în mod figurativ, cum că au vorbit împotriva Domnului.[210] Căci poporul, după trecerea mării, fiind duși în pustiu timp de patruzeci de ani, chiar dacă au fost hrăniți cu hrană cerească, nu au fost mai chibzuiți cu burta și gâtlejurile lor, decât cu Dumnezeu. Ca atare, Domnul, dus în locuri pustii după botez,[211] prin postul de patruzeci de zile a arătat că omul lui Dumnezeu trăiește „nu numai cu pâine”, ci „prin cuvântul lui Dumnezeu.”[212] Iar ispitele de ghiftuială sau necumpătare a poftei burții sunt alungate prin abținere. Așadar, binecuvântaților, care sunteți așteptați de harul lui Dumnezeu, când vă ridicați din preasfânta cristelniță[213] a renașterii voastre și vă depărtați mâinile[214] pentru întâia oară în casa maicii voastre,[215] laolaltă cu confrații voștri, cereți de la Tatăl, cereți de la Domnul, ca darurile Sale de har și binecuvântarea harurilor[216] să vă fie date. El spune: „Cereți și vi se va da”.[217] Ei bine, ați cerut, apoi ați primit; ați bătut, vă v-a fost deschis. Eu mă rog pentru ca rugăciunile voastre să fie chibzuite, precum cele ale păcătosului Tertullian.[218]
Note de subsol (ale traducerii originale în limba engleză)
1 i.e. Christian (Oehler).
2 Rationibus.
3 This curious allusion it is impossible, perhaps, to render in our language. The word IXQUS (ikhthus) in Greek means “a fish;” and it was used as a name for our Lord Jesus, because the initials of the words ‘Ihsou=j Xristo\j Qeou= Ui0o\j Swthr (i.e. Jesus Christ the Son of God, the Savior), make up that word. Oehler with these remarks, gives abundant references on that point. [Dr. Allix suspects Montanism here, but see Kaye, p. 43, and Lardner, Credib. II. p. 335. We may date it circa A.D. 193.]
4 As being a woman. See 1 Tim. ii. 11, 12.
5 Consecutio aeternitatis.
6 Admirationem.
7 i.e. that the simple be vain, and the grand impossible.
8 1 Cor. i. 27, not quite exactly quoted.
9 Luke xviii. 27, again inexact.
10 Compare the Jews’ question, Matt. xxi. 23.
11 Its authority.
12 Impolita.
13 Incomposita.
14 Ferebatur.
15 Gen. i. 1, 2, and comp. the LXX.
16 Liquor.
17 Gen. i. 6, 7, 8.
18 Animas.
19 Animare.
20 Rebus.
21 Intinctorum.
22 Rendundat.
23 .
24 Acts viii. 26-40.
25 Medicatis.
26 See c. vi. ad init., and c. v. ad fin.
27 Bethesda, Eng. Ver.
28 i.e., as Oehler rightly explains, “lacking the Holy Spirit’s presence and virtue.”
29 Or, “purify.”
30 [Diabolus Dei Simius.]
31 Gestationem.
32 Euripi.
33 Rapere.
34 Necaverunt.
35 “Nypholeptos,” restored by Oehler, = numfolh/ptouj.
36 So Tertullian reads, and some copies, but not the best, of the New Testament in the place referred to, John v. 1-9. [And note Tertullian’s textual testimony as to this Scripture.]
37 Compare 1 Cor. xv. 46.
38 John i. 16, 17.
39 Qui: i.e. probably “angeli qui.”
40 Vitia.
41 Or, “health”-salutem.
42 Conservant populos.
43 Compare c. viii., where Tertullian appears to regard the Holy Spirit as given after the baptized had come out of the waters and recieved the “unction.”
44 Luke i. 76.
45 Arbiter. [Eccles. v. 6, and Acts xii. 15.]
46 Isa. xl. 3; Matt. iii. 3.
47 Deut. xix. 15; Matt. xviii. 16; 2 Cor. xiii. 1.
48 Sponsores.
49 Sponsio.
50 Compare de Orat. c. ii. sub fin.
51 Compare the de Orat. quoted above, and de Patien. xxi.; and see Matt. xviii. 20.
52 Lavacro.
53 See Ex. xxix. 7; Lev. viii. 12; Ps. cxxxiii. 2.
54 i.e. “Annointed.” Aaron, or at least the priest, is actually so called in the LXX., in Lev. iv. 5, 16, o9 i9eru\j o9 Xristo/j: as in the Hebrew it is the word whence Messiah is derived which is used.
55 Civitate.
56 Acts iv. 27. “In this city” (e0n th|= po/lei tau/th|) is ommited in the English version; and the name ‘Ihsou=n, “Jesus,” is ommited by Tertullian. Compare Acts x. 38 and Lev. iv. 18 with Isa. lxi. 1 in the LXX.
57 [See Bunsen, Hippol. Vol. III. Sec. xiii. p. 22.]
58 Concorporationem.
59 The reference is to certain hydraulic organs, which the editors tell us are described by Vitruvius, ix. 9 and x. 13, and Pliny, H.N. vii. 37.
60 i.e. Man. There may be an allusion to Eph. ii. 10, “We are His worksmanship,” and to Ps. cl. 4.
61 Compare 1 Tim. ii. 8.
62 i.e. Ephraim.
63 In Christum.
64 See c. iv. p. 668.
65 Matt. iii. 16; Luke iii. 22.
66 Ipso. The ancients held this.
67 Matt. x. 16. Tertullian has rendered a0ke/raioi (unmixed) by “simplices,” i.e. without fold.
68 Argumento.
69 Pacem.
70 Paci.
71 Dispositione.
72 See de Orat. iv. ad init.
73 Lavacro.
74 Compare de Idol. xxiv. ad fin.
75 [II. Pet. i. 9. Heb. x. 26, 27, 29. These awful texts are too little felt by modern Christians. They are too often explained away.]
76 Patrocinia-“pleas in defence.”
77 “Libere expeditus,” set free, and that without any conditions, such as Pharaoh had from tome to time tried to impose. See Ex. viii. 25, 28, x. 10, 11, 24.
78 “Extinxit,” as it does fire.
79 Ex. xiv. 27-30.
80 Saeculo.
81 See Ex. xv. 24, 25.
82 “The Tree of Life,” “the True Vine,” etc.
83 Matt. iii. 13-17.
84 John ii. 1-11.
85 John vii. 37, 38.
86 Agape. See de Orat. c. 28, ad fin.
87 Dilectionis. See de Patien. c. xii.
88 Matt. x. 42.
89 John. iv. 6.
90 Matt. xiv. 25.
91 Mark iv. 36.
92 John xiii. 1-12.
93 Matt. xxvii. 24. Comp. de Orat. c. xiii.
94 John xix. 34. See c. xviii. sub fin.
95 Religionem.
96 Matt. xxi. 25; Mark xi. 30; Luke xx. 4.
97 Constanter.
98 Potestate.
99 See John i. 33.
100 It is difficult to see how this statement is to be reconciled with Acts v. 31. [i.e. under the universal illumination, John i. 9.]
101 Matt. iii. 7-12, xxi. 23, 31, 32.
102 Mark ii. 8; 1 Thess. iv. 8; 2 Cor. i. 21, 22, v. 5.
103 John xvi. 6, 7.
104 Acts xix. 1-7, [John vii. 39.]
105 Matt. iii. 11, 12; John i. 6-36.
106 Matt xi. 2-6; Luke vii. 18-23. [He repeats this view.]
107 Acts xix. 4.
108 Agebatur.
109 Mark i. 4.
110 Luke i. 76.
111 John iii. 30, 31, briefly quoted.
112 Matt. iii. 11, not quite exactly given.
113 John iv. 2.
114 For instances of this, compare Matt. viii. 5 with Luke vii. 3, 7; and Mark x. 35 with Matt. xx. 20.
115 Cf. 1 Pet. i. 11, ad fin.
116 Lavacri.
117 John iii. 5, not fully given.
118 See Gal. iii. 27.
119 See Eph. iv. 5.
120 “Volenti,” which Oehler notes as a suggestion of Fr. Junius, is adopted here in prefrence to Oehler’s “nolenti.”
121 John xiii. 9, 10.
122 Exerta. Comp. c. xviii. sub init.; ad Ux. ii. c. 1. sub fin.
123 Matt. xi. 11, e0gh/gertai ommited.
124 Matt. viii. 24, xiv. 28, 29. [Our author seems to allow that sprinkling is baptism, but not Christian baptism: a very curious passage. Compare the foot-washing, John xiii. 8.]
125 Saeculo.
126 Saeculum.
127 Illoti.
128 Lavacrum. [John xiii. 9, 10, as above.]
129 i.e. of being the first to be chosen.
130 Luke xviii. 42; Mark x. 52.
131 “Remittentur” is Oehler’s reading; “remittuntur” others read; but the Greek is in perfect tense. See Mark ii. 5.
132 i.e. faith, or perhaps the “compendious grace of baptism.”
133 Matt. ix. 9.
134 Matt. iv. 21, 22.
135 Luke ix. 59, 60; but it is not said there that the man did it.
136 Matt. x. 37.
137 i.e. probably the Cainites. See c. ii.
138 i.e. the sacrament, or obligation of faith. See beginning of chapter.
139 Matt. xxviii. 19: “all” ommited.
140 John ii. 5: “shall not” for “cannot;” “kingdom of the heavens”-an expression only occurring in Matthew-for “kingdom of God.”
141 i.e. from the time when the Lord gave the “law.”
142 i.e. not till after the “law” had been made.
143 See Acts ix. 1-31.
144 1 Cor. i. 17.
145 1 Cor. i. 14, 16.
146 1 Cor. i. 11, 12, iii. 3, 4.
147 Matt. v. 9; referred to in de Patien. c. ii.
148 Oehler refers us to c. xii. above, “He who hath once bathed.”
149 i.e. the Epistle to the Ephesians especially.
150 Eph. iv. 4, 5, 6, but very inexactly quoted.
151 i.e. us Christians; of “Catholics,” as Oehler explains it.
152 i.e. touching the “one baptism.”
153 Ademptio communicationis. [See Bunsen, Hippol. III. p. 114, Canon 46.]
154 Comp. Eccles. i. 15.
155 Lavacrum.
156 Compare de Orat. c. xiv.
157 In John xiii. 10, and Eph. iv. 5.
158 Lavacrum. [See Aquinas, Quaest. lxvi. 11.]
159 Luke xii. 50, not given in full.
160 1 John v. 6.
161 Matt. xx. 16; Rev. xvii. 14.
162 John xix. 34. See c. ix. ad fin.
163 See John vi. 53, etc.
164 Lavacrum. [The three baptisims: fluminis, flaminis, sanguinis.]
165 Materiolam.
166 Summus sacerdos. Compare de Orat. xxviii., “nos…veri sacerdotes,” etc.: and de Ex. Cast. c. vii., “nonne et laici sacerdotes sumus?”
167 Census.
168 Disciplina.
169 i.e. the powers of administering baptism and “sowing the word.” [i.e. “The Keys.” Scorpiace, p. 643.]
170 Dicatum.
171 1 Cor. x. 23, where moi in the recieved thxt seems interpolated.
172 Or, as Oehler explains it, of your power of baptizing, etc.
173 Quintilla. See c. 1.
174 Evenerit. Perhaps Tertullian means literally-though that sense of the word is very rare-“shall issue out of her,” alluding to his “pariet” above.
175 See c. i. ad fin.
176 The allusion is to a spurious work entitled Acta Pauli et Thecloe. [Of which afterwards. But see Jones, on the Canon, II. p. 353, and Lardner, Credibility, II. p. 305.]
177 Decessisse.
178 Mulieri.
179 Foeminae.
180 1 Cor. xiv. 34, 35.
181 Luke vi. 30. [See note 4, p. 676.]
182 Matt. vii. 6.
183 1 Tim. v. 22; mhdeni\ omitted, taxe/wj rendered by “facile,” and mhde@ by “ne.”
184 “Exertam,” as in c. xii.: “probatio exerta,” “a conspicuous proof.”
185 Comp. Acts viii. 26-40.
186 Acts viii. 28, 30, 32, 33, and Isa. liii. 7, 8, especially in LXX. The quotation, as given in Acts, agrees neraly verbatim with the Cod. Alex. there.
187 Tertullian seems to have confused the “Judas” with whom Saul stayed (Acts ix. 11) with the “Simon” with whom St. Peter stayed (Acts ix. 43); and it was Ananias, not Judas, to whom he was pointed out as “An appointed vessel,” and by whom he was baptized. [So above, he seems to have confounded Philip, the deacon, with Philip the apostle.]
188 See note 24, [where Luke vi. 30 is shown to be abused].
189 Tertullian has already allowed (in c. xvi) that baptism is not indispensably necessary to salvation.
190 Matt. xix. 14; Mark x. 14; Luke xviii. 16.
191 Or, “whither they are coming.”
192 i.e. in baptism.
193 Saecularibus.
194 See beginning of chapter, [where Luke vi. 30, is shown to be abused].
195 Virginibus; but he is speaking about men as well as women. Comp. de Orat. c. xxii. [I need not point out the bearings of the above chapter, nor do I desire to interpose any comments. The Editor’s interpolations, where purely gratuitous, I have even stricken out, though I agree with them. See that work of genius, the Liberty of Prophesying, by Jer. Taylor, sect. xviii. and its candid adnissions.]
196 Mark xiv. 13, Luke xxii. 10, “a small earthen pitcher of water.”
197 [He means the whole fifty days from the Paschal Feast till Pentecost, including the latter. Bunsen Hippol. III. 18.]
198 Lavacris.
199 Frequentata, i.e. by His frequent appearance. See Acts i. 3, di’ h9merw=n tessara/konta o0ptano/menoj au0toi=j.
200 Comp. Acts i. 10 and Luke ix. 30: in each place St. Luke says, =’SPIonic’>a!ndrej du/o: as also in xxiv. 4 of his Gospel.
201 Acts i. 10, 11; but it is ou0rano/n throughout in the Greek.
202 Jer. xxxi. 8, xxxviii. 8 in LXX., where e0n e9orth=| fase/k is found, which is not in the English version.
203 Matt. iii. 6. [See the collection of Dr. Bunsen for the whole primitive discipline to which Tertullian has reference, Hippol. Vol. III. pp. 5-23, and 29.]
204 Perhaps Tertullian is referring to Prov. xxviii. 13. If we confess now, we shall be forgiven, and not put to shame at the judgment day.
205 See de Orat. c. xxiii. ad fin., and the note there.
206 Matt. xxvi. 41.
207 What passage is referred to is doubtful. The editors point us to Luke xxii. 28, 29; but the reference is unsatisfactory.
208 Lavacrum.
209 Lavacro. Compare the beginning of the chapter.
210 Viz. by their murmuring for bread (see Ex. xvi. 3, 7); and again-nearly forty years after- in another place. See Num. xxi. 5.
211 Aquam: just as St. Paul says the Israelites had been “baptized” (or “baptized themselves”) “into Moses in the cloud and in the sea.” 1 Cor. x. 2.
212 Matt. iv. 1-4.
213 Lavacro.
214 In prayer: comp. de Orat. c. xiv.
215 i.e. the Church: comp. de Orat. c. 2.
216 1 Cor. xii. 4-12.
217 Matt. vii. 7; Luke xi. 9;
218 [The translator, though so learned and helpful, too often encumbers the text with superfluous interpolations. As many of these, while making the reading difficult, add nothing to the sense yet destroy the terse, crabbed force of the original, I have occasionally restored the spirit of a sentence, by removing them.]
