Botezul in apa – o randuiala a bisericii

Prefață

Isus Cristos a lăsat două rânduieli pentru Biserică, „trupul lui Cristos,” să le practice, să le administreze. Ele sunt (1) botezul în apă și (2) Cina Domnului. Acest studiu se va preocupa cu orânduiala botezului în apă. Acest studiu, deși nu atât de cuprinzător așa cum și-ar dori scriitorul, va acoperi subiectul cu următoarea schiță: (1) Primitorul botezului în apă, (2) Înțelesul/Scopul botezului în apă, (3) Metoda/Forma botezului în apă, (4) Administrarea botezului în apă, (5) Motivația pentru botezul în apă, (6) Împărăția și botezul în apă, și (7) Cuvântul final despre chestiune așa cum este văzută în Vechiul Testament și Ioan 3.

Primitorul botezului în apă

Această expresie este pentru a transmite „cine” (ce indivizi) ar trebui botezați. În această porțiune a studiului este făcută o distincție între botezul în apă și botezul cu apă (primul indicând imersiune; cel din urmă indicând fie stropire fie turnare).

Botezul copiilor

Deși există denominații religioase care subscriu la botezul copiilor, nu există nici o bază pentru această practică în Scriptură – nici un cuvânt nu este spus despre „botezul copiilor,” nici vre-o aluzie făcută la acesta în Biblie. Următoarele sunt câteva dintre argumentele false avansate pentru botezul copiilor:

Botezul copiilor ar trebui să ia locul circumciziei. Argumentul este că după cum copiii evrei erau circumciși, copiii creștinilor ar trebui să fie botezați cu apă. Dar circumcizia a fost poruncită doar bărbaților; în timp ce, botezul în apă este intenționat pentru ambele genuri. În Faptele Apostolilor capitolul cincisprezece, când apostolii și bătrânii s-au adunat la Ierusalim ca să considere chestiunea circumciziei pentru convertiții dintre neamuri, nici un cuvânt nu a fost menționat referitor la botezul în apă; care cu siguranță ar fi fost cazul dacă aceasta urma să ia locul circumciziei. Mai mult, circumcizia a fost practicată de evreii creștini după ce botezul în apă a fost poruncit și în uz (notă: circumcizia lui Pavel a lui Timotei în Faptele Apostolilor 16:3).

Botezul copiilor este inclus cu familiile. Argumentul că apostolii au botezat familii întregi nu este o dovadă că copiii au fost botezați cu apă. De fapt, în afara faptului că nici o dovadă nu poate fi obținută că aceste familii includeau copii, există o dovadă clară că aceștia care au fost botezați în apă cu aceste familii menționate în Noul Testament (de exemplu, Corneliu, temnicerul, Crisp, și Ștefana) erau de o vârstă suficientă pentru a înțelege Evanghelia harului și să exercite o credință informată în Cristos.

Botezul copiilor este învățat de Petru în Faptele Apostolilor 2:39, „Căci promisiunea aceasta este pentru voi și pentru copiii voștri…” Dar promisiunea de aici nu este a botezului cu apă, ci promisiunea Duhului Sfânt. Mai mult, o redare corectă a acestui pasaj ar trebui să fie „Căci promisiunea către voi și posteritatea voastră,” însemnând către descendenții lor (adică, către cei dintre urmașii lor care vor crede în Cristos).

Practica botezului copiilor a făcut mult rău în cadrul Bisericii. Practica lui a încurajat secularizarea Bisericii prin distrugerea liniei de separare între Biserică (credincioșii în Cristos) și lume (necredincioșii în Cristos cum ar fi copiii care sunt incapabili să înțeleagă o astfel de chestiune). Când toți sunt botezați în sau cu apă, efectul este luarea întregii lumi în Biserică; după cum este exemplificat de religia Romano Catolică. Mai mult, aceasta elimină în mintea multora nevoia de „naștere din nou,” adică, a exercita numai credință în Cristos singur; de vreme ce, impresia de a fi deja mântuit, așa cum este evidențiată de botezul când era copil al cuiva, stă în mintea individului.

Botezul credincioșilor

Toate evenimentele de botez în apă înregistrate în Noul Testament, în care un primitor specific al rânduielii poate fi identificat, descoperă că doar indivizi care au făcut o decizie informată de credință în Cristos au fost botezați în apă. În toate cazurile, aceștia sunt indivizi adulți care au înțeles și au acceptat mesajul Evangheliei harului prin credință. Chiar exemplul dat de Cristos al botezului în apă a fost executat doar după ce Cristos a fost pe deplin maturizat ca un adult.

Exemple din Noul Testament, care arată că credința singură numai în Cristos precedă botezul în apă, urmează:

Credincioșii de la Cincizecime (Faptele Apostolilor 2:41)
Convertiții din Samaria (Faptele Apostolilor 8:12)
Famenul etiopian (Faptele Apostolilor 8:36-38)
Saul din Tars (Faptele Apostolilor 9:17, 18)
Lidia din Tiatira (Faptele Apostolilor 16:14, 15)
Temnicerul din Filipi (Faptele Apostolilor 16:30-33)
Credincioșii din Corint (Faptele Apostolilor 18:8)
Ucenicii din Efes (Faptele Apostolilor 19:4, 5)

O altă viziune dintre cele mai țipătoare despre botezul în apă a unor denominații religioase este că rânduiala este necesară pentru mântuirea cuiva, adică, actul de botez în apă trebuie să urmeze exercițiului de credință în Cristos pentru ca persoana să asigure viața veșnică. Şi această viziune este nutrită în mare parte prin interpretarea greșită a doar câteva pasaje scripturale, adică, Ioan 3:5; Faptele Apostolilor 2:38; 22:16 și 1 Petru 3:21.

Aceste interpretări greșite ale acestor pasaje din Scriptură stau în ignoranța cuiva despre mântuirea-duhului (aceea care este promulgată de Evanghelia harului și bazată pe lucrarea terminată, completă a lui Cristos la Calvar; și care nu poate fi anulată de Dumnezeu sau om odată stabilită – doar cu realități divine avute în vedere) și mântuirea-sufletului (aceea care este realizată prin fapte-bune [faptele divine / credincioșia în aducerea de roade] ulterioară mântuirii-duhului, dar care într-adevăr poate fi pierdută – doar cu realități Mesianice avute în vedere).

Pasaje Scripturale care tratează cu mântuirea-duhului necesită doar credință (absența oricăror fapte) ca mijloc pentru a dobândi sau a pune mâna pe mântuirea veșnică (pentru totdeauna), adică, Ioan 3:16, 18; Efeseni 2:8, 9; și Tit 3:5. Mai departe, mântuirea-duhului a tâlharului de pe cruce este realizată prin credință fără posibilitatea botezului în apă.

Înțelesul/Scopul botezului în apă

Există două expresii pe care botezul în apă le arată simbolic către lume pentru creștin; ele urmează:

Afirmația de credință a creștinului în adevărul Evangheliei harului; moartea, îngroparea, și învierea lui Cristos (1 Corinteni 15:3, 4). Botezul în apă afirmă că Isus, ca Dumnezeu-întrupat, a plătit în locul credinciosului pentru plata-pedeapsa pentru păcatele credinciosului prin suferirea morții spirituale timp de o perioadă de trei ore în timp ce era pe crucea din Calvar, că Cristos și-a dat în mod voluntar viața Lui fizică (nimeni nu putea să o ia de la El), că El a fost îngropat, și că a treia zi El a fost înviat din mormânt. Aceasta este de fapt, cea mai Scripturală și mărturia personală publică pe care un creștin o poate da referitor la credința lui în Cristos.

„V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi;” (1 Corinteni 15:3-4)

Afirmația creștinului a morții, îngropării, și învierii în Cristos, care este de fapt unirea lui în Cristos (1 Corinteni 12:13); care este mărturia lui publică a faptului că el nu mai este sclav față de natura păcatului („omul cel vechi”), ci el este acum înviat pentru a „trăi o viață nouă” (Romani 6:1-14).

„Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El, întrucât știm că Hristosul înviat din morți nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu. Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii; ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe niște unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har.” (Romani 6:1-14)

Metoda/Forma botezului în apă

Singura metodă Scripturală sau formă de botez în apă este „botezul în apă,” nu cu apă (cum ar fi în stropire sau turnare, la care unele denominații religioase subscriu). Şi „botezul în apă” este menit a fi scufundarea întregului trup al cuiva în element. Această concluzie este bazată pe următoarele pasaje Scripturale și argumentele ulterioare care decurg din ele.

Matei 3:5, 6, 11, 16 (de asemenea Luca 3:16). Ioan Botezătorul a declarat că el a botezat în (Greacă: en) apă. În mod evident, există dăți când acest cuvânt grecesc poate fi tradus „cu,” precum este tradus în KJV și alte traduceri, dar contextual, aceasta poate însemna doar „în.” Mai mult, a existat un motiv de ce Ioan avea nevoie de un corp masiv de apă (Iordan) pentru această procedură, o cerință nenecesară dacă el doar stropea sau turna. Şi după ce Isus a fost botezat, El „a ieșit … din apă;” o expresie care indică faptul că El a fost anterior în ea. Şi ar părea destul de inutil ca o persoană să trebuiască să intre în apă pentru ca apoi să stropească sau să o toarne pe capul lui.

Ioan 3:23 – „Ioan boteza și el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; …” Botezul prin scufundare necesită „multă apă;” stropirea și turnarea nu necesită.

Faptele Apostolilor 8:38, 39 – „A poruncit să stea carul, s-au coborât amândoi în apă, și Filip a botezat pe famen. Când au ieșit afară din apă…” Din nou, nu ar fi niciodată o necesitate ca amândoi indivizii să între în apă dacă botezul nu era prin scufundare.

Cuvântul englez „baptize” (botez, n. tr.) (greacă: baptizo) nu este traducerea cuvântului grecesc. Este o transliterație, care simplu aduce dintr-o limbă în alta pronunțarea cuvântului și nu înțelesul acestuia. Traducerea unui cuvânt este aceea care aduce înțelesul cuvântului, și aceasta este făcută prin studierea folosirii cuvântului în felurite manuscrise grecești din timpul când acesta a fost folosit pentru a traduce Biblia.

Dr. Kenneth S. Wuest, unul dintre cei mai profunzi cărturari greci care timp de ani au învățat la Institutul Biblic Moody, în a lui Untranslatable Riches From the Greek New Testament (Bogății intraductibile din greaca Noului Testament, n. tr.) este vrednic de notat și acesta urmează.

„În greaca clasică, cuvântul „botez” este folosit prima dată în a noua carte din Odiseea, unde șuieratul ochiului arzător al Ciclopilor este comparat cu sunetul apei unde un fierar scufundă, „botează” o bucată de fier, temperând-o. Euripide folosește cuvântul unei corăbii care intră în apă și nu mai vine înapoi la suprafață. În Anabasis a lui Xenophon, noi avem un exemplu unde cuvântul „botez” este folosit despre practica soldaților greci în punerea vârfurilor lor de săgeți într-un vas cu sânge înainte de a merge la război. Noi vedem în ultimul exemplu de asemenea o folosire ceremonială. Aceasta era o ceremonie pe care ei o îndeplineau, păzirea ei implica înțelesul mecanic al cuvântul „botez,” acela de „punere în.”

În documente seculare din perioada Koine, care documente sunt scrise în același fel de greacă ce este folosit în Noul Testament, Moulton și Milligan raportează următoarele folosiri mecanice: o barcă scufundată, o persoană copleșită în calamități.

În Septuaginta, traducerea Vechiului Testament scrisă în greaca Koine, același tip de greacă ce este găsit în documentele seculare și în Noul Testament, noi avem în Levitic 4:6, „Şi preotul să-și scufunde degetul în sânge și să stropească de șapte ori înaintea Domnului,” unde „scufunde” este traducerea cuvântul grecesc „botez,” pe când „stropire” este redarea unui alt cuvânt grecesc, cuvântul „scufundare” referindu-se la acțiunea de pune degetul în sânge, o folosire pur mecanică aici, și al doilea cuvânt vorbind despre ritualismul stropirii sângelui.

În Noul Testament, o folosire pur mecanică este văzută unde omul bogat cere ca Lazăr să își scufunde degetul lui în apă și să răcorească limba lui (Luca 16:24), de asemenea în cazul unde Domnul nostru scufundă bucățica (Ioan 13:26), și din nou, unde El poartă o mantie scufundată în sânge (Apocalipsa 19:13), verbul în aceste trei exemple fiind bapto, un cuvânt înrudit cu cuvântul baptizo, verbul de obicei folosit în Noul Testament și tradus „boteza.”

Folosirea mecanică a cuvântului așa cum este văzut din ilustrațiile de mai sus se soluționează în sine în următoarea definiție a cuvântului grec „botez:” „Introducerea sau punerea unei persoane sau a unui lucru într-un mediu nou sau în unire cu altceva astfel încât să schimbe condiția sa sau relația sa față de mediul sau condiția sa anterioară.” Traducerea este „a pune în,” sau „a introduce în.” Aceste idei erau în mintea grecului atunci când el a folosit cuvântul în utilizarea lui mecanică.

Dicționarul de studiu complet al cuvintelor din Noul Testament, care este bazat pe lexiconul lui Edward Robinson și a cărui editor principal este Spiros Zodhiates, doctor în teologie, folosește o explicație chiar mai lungă și mai iluminatoare despre traducerea corectă a lui baptizo, care din nou este determinat a fi „a scufunda, afunda, scufunda pentru un scop religios, a copleși sau satura.”

Potrivit cercetării extinse a lui Clarence Larkin, „Sensul primar și obișnuit al cuvântului „baptizo,” este a scufunda, a afunda, a imersa, scălda, copleși; și înțelesul său secundar și figurativ implică înțelesul său primar. Așa mărturisesc treizeci și patru dintre cele mai obișnuite și mai bune lexicoane grecești, cât și toate enciclopediile standard, însemnări din comentatori și interpreți, sute de profesori de la colegii, universități și teologi, și nenumărate numere dintre cei mai învățați scriitori din diferite denominații.”

Clarence Larkin, în a lui De ce sunt baptist, merge să spună următoarele.

„Dar se spune adesea că prepoziția greacă „eis,” este tradusă „în,” înseamnă „spre,” și că Filip și famenul au mers doar la apă. Dacă aceasta este adevărat, atunci „oamenii înțelepți” nu au mers „în casă,” și nu s-au întors „în țara lor,” și demonii (Matei 8:31-33) nu au intrat „în porci,” și porcii nu au alergat „în mare.” Din nou, Mântuitorul (Matei 9:17) nu a vorbit despre punerea vinului în burdufuri, ci doar la burdufuri. Întrebare: „Cum ar fi putut vinul cel nou să spargă burdufurile vechi fără a fi pus în ele?”

Încă o dată – „Şi aceștia vor merge în pedeapsa veșnică, dar cei drepți în viața veșnică.” Aici cuvântul „eis” este folosit; și dacă aceasta ar însemna simplu „spre,” atunci acel pasaj ar trebui să se citească: „Şi aceștia vor merge departe spre (aproape, dar nu în) viața veșnică.”

Dar Pedobaptiștii admit că „eis,” în pasajele de mai sus, înseamnă în. Atunci de ce să limiteze înțelesul său, când botezul este subiectul în discuție? După cum spune Dr. Pendleton – de la care este citatul de mai sus – „Micul cuvânt eis este o cuvânt ciudat. Aceasta va duce un om în o casă, în o corabie, în iad, în CER – în orice loc în univers, cu excepția apei.”

Următoarele comentarii din Arlen L. Chitwood (editate cumva de acest scriitor), care sunt bazate pe un studiu de cuvânt exhaustiv al limbii greci, sunt destul de notabile:

Este o folosire obișnuită să spui „botezul prin scufundare…” Dar ce este de fapt afirmat este „scufundare prin scufundare.” Astfel, când noi spunem „botez prin stropire,” noi de fapt spunem „scufundare prin stropire.” Aceasta nu are mult înțeles, dar așa este.

Traducătorii KJV fără îndoială au cunoscut ce înseamnă cuvântul baptizo, dar cum ar fi putut ei traduce cuvântul și să aibă o traducere acceptabilă pentru Regele Angliei, care era capul bisericii de stat care stropea? Astfel, ei simplu au transliterat cuvântul, lăsându-l liber la interpretare.

Şi traducătorii celor mai târzii versiuni au făcut același lucru, pentru motive evident similare. De exemplu, cât de mulți Prezbiterieni, Metodiști, etc., ar cumpăra o versiune NASB dacă cuvântul baptizo era tradus?

Cât despre relația între cuvintele bapto și baptizo, dacă Trench este de crezut (și el este probabil corect, căci el este de obicei privit ca autoritate în aceste chestiuni), baptizo este forma târzie a lui bapto. Amândouă sunt folosite în Noul Testament (deși bapto în mod cumpătat, căci este forma timpurie), și amândouă înseamnă exact același lucru.

Cercetarea lui Clarence Larkin referitoare la practica bisericilor primare a rezultat în aceste comentarii.

„Scufundarea a continuat să fie practica generală printre creștini timp de O MIE TREI SUTE DE ANI. Prima relatare pe care o avem despre stropire, sau turnare, este aceea în cazul lui Novațian, cam la mijlocul secolului al treilea. În timp ce era nebotezat, el a căzut într-o boală periculoasă; și, deoarece el era probabil că va muri, a fost botezat pe pat unde el zăcea prin apă stropită sau turnată pe el peste tot. El și-a revenit, și a fost ulterior ales Episcop; dar alegerea a fost contestată, pe motivul că el nu a fost „botezat în mod legal.”

Din acel timp, 250 d.Cr., stropirea a fost permisă, dar numai în cazul de necesitate, moartea fiind iminentă. Aceasta nu a fost considerat botez obișnuit, ci a fost numit „clinic” sau „botezul bolnavului.”

Franța pare să fi fost prima țară din lume în care botezul prin turnare a fost folosit pentru cei sănătoși. Biserica din Roma mai întâi a tolerat acesta în secolul opt; și în secolul șaisprezece, ea l-a adoptat în general.

În 1549 d.Cr., Biserica din Anglia a făcut o excepție în favoarea stropirii pentru copiii „slabi”; și după o jumătate de secol, stropirea a început să fie mai generală, după cum acum este aproape singurul mod de botez în acea biserică.

Următoarele citate sunt vrednice de menționat:

John Calvin, fondatorul Prezbiterianismului – „Printre străvechi ei au scufundat întregul trup în apă. Este sigur că scufundarea a fost practica bisericii străvechi.”

Martin Luther, liderul Reformei – „Cei care sunt botezați ar trebui să fie scufundați adânc.”

Dean Stanley – „Botezul nu a fost doar o baie, ci o scufundare, o întreagă imersiune în apă adâncă. În acea eră timpurie scena tranzacției a fost fie ceva râu adânc fie un puț, cât despre etiopian, sau ceva râu rapid, precum Iordanul, sau ceva rezervor vast precum la Ierihon sau Ierusalim. Astfel a fost botezul apostolic. Noi suntem în stare să urmărim istoria lui prin următoarele trei secole.”

În final, același cuvânt este folosit despre Duhul Sfânt referitor la așezarea noastră în Trupul lui Cristos – întemeind unirea noastră cu Cristos. Este de neconceput că noi suntem „stropiți” în Cristos.

Administrarea botezului în apă

Deși denominațiile religioase susțin că doar „clerul” poate boteza, adică, cei ordinați ca să îl reprezinte pe Dumnezeu; Scriptura este cumva tăcută în această privință. În ceea ce este adesea referit ca „Marea Însărcinare” (Matei 28:19, 20), Cristos îi instruiește pe ucenicii Săi să meargă în toată lumea și să facă ucenici, „botezându-i …” și „învățându-i să păzească toate lucrurile pe care vi le-am poruncit Eu.” Şi, logic, astfel de convertiți au păzit atunci aceeași poruncă pe care Cristos tocmai le-a dat-o ucenicilor Săi, adică, să continue în a face ucenici și a-i boteza.

Adevărul este că orice credincios (creștin) poate boteza. Administrarea rânduielii botezului în apă (și pentru acea chestiune, rânduiala „Cinei Domnului”) nu este doar pentru cler. Adevărul este că toți credincioșii sunt reprezentanți („ambasadori” [2 Corinteni 5:20]) și preoți (1 Petru 2:9) ai lui Dumnezeu; și ei pot administra rânduielile Bisericii.

Motivația pentru botezul în apă

Deși cineva ar putea sugera cerințele de iubire și recunoștință de a fi motivația pentru ca unul să fie botezat, și acestea sunt valabile; motivația primară pentru a fi botezat ar trebui să fie dorința de a fi ascultător de porunca lui Cristos. Pentru cei care cunosc ce botez este acela pe care Isus l-a primit și l-a poruncit, dar încă niciodată nu s-au supus acestuia, fie ca cuvintele lui Anania către apostolul Pavel să aibă accent special – „Şi acum ce mai aștepți? Ridică-te și fii botezat…” (Faptele Apostolilor 22:16).

Împărăția și botezul în apă

Ce este puțin înțeles de aproape toți creștinii este că relația apă-botez are de a face cu scopul și ținta mântuirii sufletului lor, adică, moștenirea lor viitoare ca fii întâi născuți, care este să conducă și să domnească împreună cu Cristos în sfera cerească a viitoarei Împărății Mesianice.

(Mântuirea sufletului este unul dintre subiectele cele mai greșit înțelese în Scriptură. Şi acesta este înțeles greșit datorită felului în care majoritatea creștinilor privesc mântuirea.

Contrar credinței obișnuite, mântuirea sufletului nu are nimic de a face cu destinul veșnic al omului. Învățăturile biblice din jurul mântuirii veșnice sunt mereu înrudite cu partea spirituală din om, niciodată de cea sufletească, și sunt centrate doar într-un domeniu – în lucrarea sfârșită a lui Cristos la Calvar.

Şi mesajul mântuirii, având de a face cu lucrarea terminată a lui Cristos la Calvar și destinul veșnic al cuiva, este foarte simplu; „Crede în Domnul Isus Cristos, și vei fi mântuit [lucru făcut posibil prin ceea ce a făcut Cristos în locul omului]…”) (Faptele Apostolilor 16:31).

Dar mântuirea sufletului este tratată într-un mod cu totul diferit în Scriptură. Mai degrabă decât lucrarea la Calvar a lui Cristos fiind avută în vedere, lucrarea lui prezentă ca Mare Preot este avută în vedere; și mai degrabă decât cei nemântuiți fiind avuți în vedere, doar creștinii sunt avuți în vedere.

Cristos face în prezent o lucrare ca Mare Preot, în baza sângelui Său vărsat pe scaunul îndurării, ca să efectueze curățirea de păcat pentru împărăția de preoți pe care El o va aduce. Şi lucrarea actuală a lui Cristos în această privință are legătură cu creștinii și spre mântuirea sufletului.

Scriptura tratează cu mântuirea sufletului în relație cu prezenta credincioșie a creștinilor, și această mântuire va fi realizată doar la sfârșitul credinței cuiva (1 Petru 1:9). Şi o realizare a acestei mântuiri este asociată cu răsplăți, întoarcerea lui Cristos, și împărăția Lui (conform Matei 16:24-17:5; Evrei 10:35-39).

„De aceea lepădați orice necurăție și orice revărsare de răutate, și primiți cu blândețe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele. [sufletele creștinilor, cei care au „trecut de la moarte la viață”, singurele într-o poziție de a primi „cuvântul sădit”]” (Iacov 1:21).

[Luat din Mântuirea sufletului-mântuitor a vieții de Arlen L. Chitwood])

Relația între botezul în apă și împărăția viitoare necesită o înțelegere a relației tip-antitip omtre relatarea istorică a Vechiului Testament a lui Israel în experiența lor de a fi eliberați din robia lor în Egipt și călătoria lor ulterioară spre ținta lor afirmată și relatarea Noului Testament despre creștini fiind eliberați de sclavia lor spirituală prin credința singură numai în Cristos și ulterioara lor călătorie spre ținta lor afirmată. Şi aceasta este apt afirmată de Chitwood într-un mesaj email la o întrebare pusă lui referitoare la chestiune, după cum urmează:

Aș dori să spun că felul de a continua aceasta ar fi să rămânem cu tipul principal al întregii chestiuni de ansamblu ca bază, de la punctul de mântuire la intrarea în sau ne-intrarea în țara chemării lor. Şi acest tip este găsit începând în Exod 12 și continuând în Iosua.

Acest tip are trecerea prin Marea Roșie ca având loc la scurt timp după moartea întâilor născuți în Egipt, întinzându-se între Egipt și țară. În a doua generație la patruzeci de ani mai târziu, israeliții încă jertfeau miei pascali an după an, dar acum trecerea Iordanului era ceea ce îi confrunta pe ei imediat înainte de intrarea în țară.

Observați ceva interesant cu privire la deopotrivă israeliții în Egipt cât și a doua generație în pustie cu patruzeci de ani mai târziu. Geografic, rutele erau disponibile pentru amândouă grupurile ca să intre în țară departe fie de Marea Roșie fie de trecerea Iordanului, dar Dumnezeu nu le-a permis să ia aceste rute (Dumnezeu va permite primei generații să intre la Cades-Barnea, căci ei deja au fost prin Marea Roșie, dar nu și celei de-a doua generații. A doua generație nu a fost prin Marea Roșie, și ei au trebuit să treacă prin Iordan). Singurele rute pe care Dumnezeu le-a permis lor să le urmeze au fost cele care cereau trecerea prin apă. Ei nu puteau merge în oricare alt mod.

Botezul, desigur, nu are nimic de a face cu mântuirea pe care noi o posedăm în prezent. Aceasta se vede având loc prin moartea și sângele vărsat, în Exod 12 în tip. Trecerea prin Marea Roșie, sau trecerea Iordanului, urmează acesteia și are loc în drumul spre țara chemării noastre, care pentru creștini este mai degrabă una cerească decât o țară pământească.

Dar, a spune că botezul are de a face cu mântuirea nu ar fi cu adevărat incorect. Partea incorectă vine când oamenii spun că acesta are de a face cu mântuirea pe care noi o avem în prezent. Mai degrabă, acesta are de a face cu mântuirea sufletului – nu atât de mult actul fizic în sine cât ceea ce are de a face actul fizic, după cum este văzut în versetele precum Coloseni 2:12; 3:1 și următoarele versete.

Eu tratez aceasta la paginile 92-95 din cartea mea, Semne în Evanghelia lui Ioan, sau aceleași date sunt disponibile în cartea, Născut de sus, paginile 20-23.

Gândindu-mă la liniile precedente, îmi amintesc ceva ce a spus Wilson la o slujbă de botez cam în anul 1960, în Chattanooga. El a spus, „Dacă botezul nu este mai important decât creștinul obișnuit îl face, noi am putea la fel de bine să uităm de el.”

Aici este ceva care ai putea să te gândești referitor la botez. Amândouă imaginile despre botez peste tot în tipul Vechiului Testament la care am solicitat atenția (traversările Mării Roșii și a Iordanului) au fost legate cu poporul lui Dumnezeu în relație cu împărăția. Botezul era un ritual mai târziu practicat în țara lui Israel în Vechiul Testament (adică, preoții erau botezați [li se dădea o baie completă] la intrarea lor în preoție, prozeliții erau botezați, etc.) Când Ioan a apărut pe scenă, botezând în Iordan, aceasta nu a fost ceva nou pentru oameni. Şi notați ceva. Botezul lui ținea cu totul de acest tip. Acesta are de a face cu poporul lui Dumnezeu în relație cu împărăția.

Acum, aducem aceasta la Biserica de azi. Ce presupuneți că are de a face botezul cu aceasta azi? Răspunsul este evident. Tot ceea ce acesta are de a face este să meargă înapoi la tip pentru a descoperi. Aceasta are de a face cu același lucru ca întotdeauna – poporul lui Dumnezeu în relație cu împărăția.

Dar nimeni nu pare să cunoască sau să aprecieze aceasta. Deci poate că ai dori să ții aceasta sub tăcere, altfel vei enerva pe Baptiștii fundamentali sau pe alții cu cazul tău.

Cuvântul final despre chestiune așa cum este văzută în Vechiul Testament și Ioan 3*

Alergarea în care creștinii sunt angajați este aceea a vieții caracterizate de credință rezultând în ascultare față de poruncile Domnului. Doar creștinii sunt angajați în alergare. Indivizii nemântuiți sunt străini, în afara arenei credinței, și, astfel, nu pot participa.

În tipul de bază întemeiat în timpul zilelor lui Moise, o persoană nemântuită este poziționată în Egipt, departe de protecția oferită prin sângele Mielului Pascal (despărțită de ceea ce prezența sângelui arată – o moarte mandatară); și participanții la alergare nu doar au alocat sângele Mielului Pascal („prin credință” [Efeseni 2:8, 9]), dar, în cadrul tipului complet – care include trecerea prin Marea Roșie – sunt de asemenea poziționați în afara Egiptului.

Națiunea lui Israel a fost eliberată din Egipt cu un scop, și acest scop implica intrarea într-o țară pusă înaintea lor. Israeliții din afara Egiptului în pustie constituie tipul formând învățăturile în Evrei capitolele trei și patru, cât și tipul care trebuie să fie în referință a interpreta corect Evrei 6:4-6.

„Credința,” așa cum este arătată în aceste capitole, aparține experienței poporului lui Dumnezeu dincolo de traversarea Mării Roșii. Dumnezeu putea trata cu israeliți în pustie doar deoarece ei anterior au ținut Paștele și au trecut prin Marea Roșie. În afară de primii nu putea fi nici o eliberare de moartea primilor născuți; și în afară de cei din al doua generație nu putea fi nici o eliberare din Egipt. Amândouă generațiile a trebuit să aibă loc înainte ca israeliții să fi fost într-o poziție în care să fie abordați de Dumnezeu referitor la intrarea în țara Canaan.

Tot astfel, creștinii au fost eliberați din Egipt cu un scop, și acest scop implică intrarea într-o țară pusă înaintea lor. Antitipul a ceea ce este învățat în Evrei 3:1-4:16; 6:4-6; 1 Corinteni 10:1-11 trebuie să fie înțeles pentru a pune alergarea în care creștinii sunt angajați în perspectiva sa corespunzătoare. Motivul la care Pavel s-a referit la această alergare în versetele imediat anterioare 1 Corinteni 10:1-11 (9:24-27) este, astfel, evident în sine. Alergarea în 1 Corinteni 9:24; Evrei 12:1 poate avea loc doar, ca în tip, în afara Egiptului. Dumnezeu poate trata cu creștinii în această manieră (în alergare) doar pentru că ei anterior au alocat sângele Mielului Pascal și au trecut prin antitipul Mării Roșii – acela care este simbolizat prin apele botezului.

(Notă: Botezul, ca în respectarea Cinei Domnului, nu are nici o putere din sine ca atare. Mai degrabă, puterea constă în ceea ce este arătat prin botez, sau în ceea ce este arătat prin respectarea Cinei Domnului.

Şi trebuie să fie ținut minte veșnic că amândouă au de a face doar cu cei mântuiți, niciodată cu cei nemântuiți.)

Despărțit de sângele Mielului Pascal nu poate fi nici o eliberare de moartea întâilor născuți, și despărțit de ceea ce este arătat prin apele botezului nu poate fi nici o eliberare din Egipt. Amândouă trebuie să aibă loc înainte ca un creștin să fie într-o poziție pentru a fi tratat de Dumnezeu referitor la intrarea în antitipul țării Canaanului.

Extrăgând din tip, un creștin nebotezat este de partea corectă a sângelui dar de partea greșită a apei. El este încă în Egipt, în siguranță față de moartea întâilor născuți, dar în nici o poziție de a fugi în alergare (conform 1 Ioan 5:5-8).

Aceasta probabil se poate vedea cel mai bine și înțelege din și prin comportarea lui Cristos față de Nicodim în Ioan capitolul trei, alătur de pasajele înrudite din epistolele Pauline. Subiectul comportamentului lui Cristos față de Nicodim a avut de a face cu semnele în relația cu mesajul care este proclamat, care a fost împărăția oferită, nu viața veșnică (deși viața veșnică este tratată mai târziu în discurs [versetele 14-16]).

Cele două afirmații de deschidere ale lui Cristos către Nicodim au fost extrase dintr-o secțiune mai largă a istoriei lui Israel, extinsă de la trecerea Mării Roșii în Exod capitolul patrusprezece spre intrarea israeliților în țară în cartea lui Iosua. Aceasta este ceva cu care Nicodim ar fi fost destul de familiarizat, deși el nu a fost în stare să lege corespunzător afirmațiile lui Cristos față de această parte din istoria israelită. Şi aceasta explică mustrarea tăioasă a lui Cristos mai târziu în conversație, când aceasta devine destul de evidentă:

„Isus i-a răspuns: „Tu ești învățătorul lui Israel [literar, nu doar orice învățător, ci un învățător special] și nu pricepi aceste lucruri? ” (Ioan 3:10)

În această privință, observați afirmația lui Isus înapoi în Ioan 3:5, explicând ceea ce El a deschis în versetul trei. Şi o înțelegere a acesteia va explica de ce mesajul împărăției lui Israel a fost însoțită de botez, sau de ce creștinii sunt botezați azi.

„Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh [Greacă: dacă un om nu se naște (este născut) din apă și Duh], el nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. ” (Ioan 3:5)

(Construcția textului grecesc din Ioan 3:5 necesită ca deopotrivă „apa” și „Duhul” să fie înțelese în același fel – fie deopotrivă într-un sens literal fie amândouă într-un sens figurativ. „Apa” nu poate fi înțeleasă într-un fel și „Duhul” în alt fel.)

Atunci, tipul, începând în Exod capitolul patrusprezece, deschide Ioan 3:3, 5 pentru înțelegerea cuiva.

1) Din Apă

Într-adevăr nu există nici un fel în care Nicodim să fi putut asocia afirmațiile lui Cristos în Ioan 3:3, 5 cu evenimentele din înapoi din Exod capitolul doisprezece – Paștele. Paștele, prima dintre cele șapte sărbători evreiești date israeliților sub Moise (conform Levitic 23:11 și următoarele versete), a trebuit să aibă de a face cu evenimente pe care Nicodim le-ar fi cunoscut că națiunea le-a ținut, care Isus le respectase an după an de-a lungul secolelor de timp. Şi, fiind printre liderii religioși ai lui Israel, el ar fi putut doar să fie printre participanții la aceste evenimente.

Conversația între Cristos și Nicodim în Ioan 3:1 și următoarele versete ar fi putut fi doar o conversație intre Cristos și o persoană care deja a experimentat moartea întâilor născuți, așa cum este văzut în Exod 12:1 și următoarele versete. Şi, dincolo de aceasta, potrivit cu ceea ce este văzut clar și afirmat deopotrivă în text și în context, subiectul materie trebuia să aibă de a face cu poporul evreu și împărăția (un popor care ar fi putut să fie privit doar ca mântuit, folosindu-se ei înșiși de sângele mieilor pascali junghiați, cu întâii născuți care muriseră prin înlocuire).

Această conversație ar fi putut să nu aibă nimic de a face cu viața veșnică, care, din necesitate, s-ar fi înrudit cu evenimentele din Exod capitolul doisprezece.

Aceea la care s-a referit Isus a putut fi văzută doar în tip ca având de a face cu evenimentele dincolo de Paște în Exod 12:1 și următoarele versete. Aceasta ar fi putut fi înțeles doar ca având de a face cu o lucrare divină continuată dincolo de ceea ce este prevestit prin evenimentele dintr-o zi în Geneza capitolul unu. Aceasta ar fi putut să fie înțeleasă doar ca având de a face cu ceea ce este văzut între zilele doi până la șase – o naștere continuată de sus, cu un scop avut în vedere.

În tipul original din Geneza 1:1-2:3, acest scop este văzut ca a șaptea zi de odihnă. În tipul începând în Exod capitolul doisprezece, acest scop este văzut ca realizând o moștenire în altă țară, în cadrul unei teocrații. Şi ambele tipuri indică spre fațete diferite ale exact aceluiași lucru și având loc exact în același timp – evenimente din timpul Erei Mesianice de 1000 de ani, care va fi al șaptelea mileniu urmând celor șase milenii de lucrare divină restaurativă.

Născut din apă din Ioan 3:5, în tipul începând în Exod capitolul doisprezece, poate avea de a face doar cu simbolismul așa cum este văzut în trecerea Mării Roșii urmând Paștelui.

Israeliții (care au experimentat moartea primilor născuți) au fost atunci trecuți în Mare, simbolizând îngroparea după moarte (trecuți în locul de moarte) și ridicați din Mare, simbolizând învierea (înviați dintr-un loc al morții) și puși pe malurile estice ale Mării (Exod 12-15).

Ei au stat pe malurile estice ale Mării și prin mijloace supranaturale, în care puterea de înviere a fost arătată. Şi ei au stat în această poziție cu o viziune a unei moșteniri în altă țară, în cadrul unei teocrații.

Israeliții, trecând prin Mare, au trecut în locul de moarte. Doar morții sunt de îngropat, și moartea întâilor născuți tocmai s-a întâmplat. Astfel, o îngropare trebuie de asemenea să aibă loc. Dar dincolo de îngropare, cu o moarte înlocuitoare a întâilor născuți, trebuie de asemenea să fie o înviere.

Israeliții, după moartea întâilor născuți, au avut viață spirituală. Astfel, ei a trebuit să fie înviați dintr-un loc al morții ca să umble „într-o viață nouă” – ceva care are de a face numai cu omul spiritual, căci această înviere nu are nimic de a face cu omul din carne. El este de lăsat în locul morții.

Aceasta este ilustrat în timpul dispensației prezente de și prin actul botezului. O persoană (un creștin), experimentând moartea întâilor născuți în mod înlocuitor (de și prin sângele Mielului Pascal care a murit în locul lui), este pus jos în ape. Apoi el, în simbolismul implicat, se găsește pe sine în locul de moarte, sub ape.

Dar, deoarece Unul oferind moartea înlocuitoare a biruit moartea, creștinul poate fi înlăturat din ape și se găsește pe sine în poziția de a fi fost înviat cu Cristos (Coloseni 2:12; 3:1 și următoarele versete).

Şi în această poziție – lucrată prin puterea supranaturală, de înviere – creștinul trebuie să umble „în viața nouă” (Romani 6:4), cu o privire a moștenirii în altă țară, în cadrul unei teocrații.

Aceasta merge în jos în locul de moarte datorită morții întâilor născuți, și este ridicare din acest loc, după cum Cristos a fost înviat, deoarece persoana are viață spirituală. Şi această înviere are de a face cu omul spiritual doar, căci din nou, învierea nu are nimic de a face cu omul din carne. El este lăsat în locul de moarte.

2) Din Duhul

În Ioan 3:5, Cristos nu s-a referit doar la o naștere din apă în privința anterioară, ci El de asemenea s-a referit la o naștere din Duhul de asemenea.

În tip, aceasta este văzută în și prin israeliți, pe malul estic al Mării, fiind conduși de un stâlp de nor ziua și de un stâlp de foc noaptea, în timp ce ei au mers spre o moștenire în altă țară, în cadrul unei teocrații.

Şi antitipul este evident. Un creștin, înviat din ape pentru a trăi „o viață nouă,” are locuirea Duhului pentru a-l călăuzi în tot adevărul, în timp ce el merge spre o moștenire în altă țară, în cadrul unei teocrații.

Trebuie să fie o înviere avută în vedere. Apoi, cel înviat dintr-un loc de moarte trebuie să urmeze omul din duh, permițând Duhului să îl umple și să îl conducă prin călătoria lui de pelerin (conform Efeseni 5:18, 19; Coloseni 3:16).

Şi întreaga chestiune stă pe ceea ce este inițial văzut și arătat într-o manieră neschimbătoare în Geneza 1:2b-25 – creația ruinată înlăturată din mormântul ei apostolul și complet restaurată după un timp de șase zile prin intermediul lucrării Duhului în întregime.

Trebuie să fie o naștere de sus inițială (o trecere „de la moarte la viață” [Geneza 1:2b-5; conform Ioan 5:24; Efeseni 2:1, 5]); apoi, trebuie să fie o naștere de sus continuată (Geneza 1:6-25). Şi Ioan 3:3-5 tratează cu două aspecte ale celei din urmă, nu cu cea dintâi.

(* Luat din Prin Credință de Arlen L. Chitwood)

În final, botezul în apă, o poruncă a lui Cristos, este legată direct cu un creștin în cele din urmă dobândind scopul afirmat pentru răscumpărarea lui, acela de a se alătura lui Cristos ca mireasă a Lui pentru a domni și conduce împreună cu El în era Mesianică.

Multe dintre scrierile lui Chitwood pot fi accesate textual la www.bleone.net, și acest scriitor recomandă foarte mult ca fiecare cititor să se străduiască spre acest acces. Fără o înțelegere corespunzătoare a Mesajului Împărăției, care este mesajul predominant al Bibliei și în particular Noul Testament, posibilitatea de „a rata ținta” în ce privește scopul lui pentru viața ta este o realitate dezolantă.

Chiar așa, vino, Doamne Isuse! (Apocalipsa 22:20b).