Botezul – Definitia Catolica

Unul dintre cele Șapte Sacramente ale Bisericii Creștine; numit frecvent ca “primul sacrament”, “poarta sacramentelor” și “poarta Bisericii”. Subiectul va fi tratat sub următoarele capitole:

• Declararea autoritară a doctrinei
• Etimologia
• Definiția
• Tipurile
• Instituirea sacramentului
• Materia și forma sacramentului
• Botezul condiționat
• Rebotezarea
• Necesitatea botezului
• Substituții pentru sacrament
• Pruncii nebotezați
• Efectele botezului
• Administrarea sacramentului
• Beneficiarul botezului
• Atributele botezului
• Ceremoniile botezului
• Botezul metaforic

Declararea autoritară a doctrinei

Încă de la început suntem de părere că ar fi indicat să oferim două documente ce exprimă clar opiniile Bisericii în ceea ce privește botezul. Sunt valoroase, deoarece conțin o desciere a punctelor principale ce trebuiesc luate în considerare pentru tratarea acestei probleme importante. Bptezul este definit într-un mod pozitiv într-o lucrare și negativ în cealaltă.

Documentul pozitiv: “Decretul pentru Arminieni”

“Decretul pentru Arminieni”, în Bull “ExultateDeo” al Papei Eugene IV, este referit deseori ca un decret al Consiliului din Florența. În timp ce nu este necesar considerarea acestui decret ca o definiție dogmatică asupra materiei, formei și administrării sacramentelor, este totuși cu siguranță o instruire practică, ce emană din Văzul Sfânt, și asftfel, are o autenticitate deplină din punct de vedere canonic. Asta însemnând, este autoritativ. Decretul vorbește astfel despre Botez:

Botezul Sfânt păstrează primul loc printre sacramente, deoarece reprezintă poarta spre viața spirituală; deoarece prin el devenim membrii ai lui Hristos și suntem incluși în Biserică. Și din cauză că prin primul om, moartea ne-a atins pe toți, doar dacă nu vom fi renăscuți prin apă și Duhul Sfânt, nu vom putea intra în regatul Cerului, după cum Adevărul Însuși ne-a spus. Materia acestui sacrament este apa adevărată și naturală; indiferent dacă este rece sau fierbinte. Forma este: Eu te botez pe tine în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Nu negăm, totuși, faptul că cuvintele: Fie ca acest servitor al lui Hristos să fie botezat în numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, sau: Această persoană este botezată prin mâinile mele în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, constituie adevăratul botez; de vreme ce cauza principală din care botezul își preia eficacitatea este Treimea Sfântă, iar cauza instrumentală este preotul ce îndeplinește sacramentul în exterior, iar dacă actul îndeplinit de administrator este exprimat, îmrepună cu invocarea Treimii Sfinte, sacramentul este perfecționat. Administratorul acestui sacramentu este preotul, a cărui datorie este de a boteza, prin cerința oficiului săi. În caz de necesitate, totuși, nu doar preotul sau diaconul, dar până și bărbatul sau femeia laică, nu, până și un păgân sau un heretic poate boteza, atâta timp cât respectă forma folosită de Biserică și intenționează să îndeplinească ceea ce Biserica cere. Efectul acestui sacrament este spălarea păcatelor, original și actuale; la fel și pedepsele datorate păcatelor. În consecință, nicio satisfacție pentru păcatele trecute rămâne asupra celor ce sunt botezați; iar dacă ei mor înainte să comită vreun păcat, ei vor atinge imediat regatul cerului și viziunea lui Dumnezeu.

Documentul negativ: “De Baptismo”

Documentul negativ este cunoscut drept canoanele despre botez, decretate de Consiliul din Trent (Sess. VII, De Baptismo), în care următoarele doctrine sunt decalrate eretice:

• Botezul lui Ioan (Precursorul) a avut același eficacitate ca botezul lui Hristos
• Apa adevărată și naturală nu este necesară pentru botez, și astfel cuvintele Domnului Nostru Isus Hristos: “Doar dacă un om este renăscut prin apă și Duhul Sfânt”, sunt metaforice.
• Adevărata doctrină a sacramentului botezului nu este învățată de Biserica Romană
• Botezul oferit de eretici în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt cu intenția de a îndeplini ceea ce cere Biserica, nu reprezintă un botez adevărat
• Botezului este liber, asta însemnând că nu este necesar pentru salvare
• O persoană botezată, chiar și dacă dorește, nu poate pierde sfințenie, oricât de mult păcătuiește, doar dacă refuză să creadă.
• Cei ce sunt botezați sunt obligați să aibă credință, dar să nu respecte strict toată legea lui Hristos.
• Persoanele Botezate nu sunt obligate să observe toate perceptele Bisericii, scrise și tradiționale, decât dacă doresc acest lucru.
• Toate jurămintele făcute după botez sunt nule din cauza promisiunii făcute prin botezul însuși; deoarece prin aceste jurăminte, este creată o rană împotriva credinței ce a fost profesată în botez și față de sacramentul însuși.
• Toate păcatele ce au loc după botez sunt fie iertate fie declarate nule prin credința botezului ce a fost primit.
• Botezul deși administrat cum trebuie, trebuie să fie repetat în cazul în care o persoană a negat credința lui Hristos înainte păgânilor, și a fost adusă din nou pentru căință.
• Nimeni nu trebuie botezat decât la aceeași vârstă la care a fost botezat Hristos sau în momentul morții.
• Copiii, neputând să facă un act de credință, nu se află printre cei credincioși după botez, și astfel atunci când ei ajung la vârsta necesară ei trebuie să fie rebotezați; sau este mai bine să fie omis botezul lor în totalitate decât să-i botezăm asupra singurei credințe în Biserică, atunci când ei înșiși nu pot îndeplini un act de credință.
• Cei botezați în copilărie trebuie să fie întrebați, atunci când cresc, dacă doresc să urmeze ceea ce le-a fost spus în momentul botezului sau nu, ei fiind lăsați să aleagă singuri legat de această problemă și trebuie să fie pedepsiți sau forțați să ducă o viață Creștină; ei fiind privați doar de primirea Eucaristului și a celorlalte sacramente până la reforma lor.

Doctrinele de aici condamnate de Consiliul din Trent, sunt cele ale diferiților lideri din rândul reformatorilor inițiali. Contrazicerea tuturor acestor sacramente trebuie considerată ca învațarea dogmatică a Bisericii.

Etimologia

Cuvântul Botez este derivat din cuvântul Grec bapto, sau baptizo, și înseamnă a spăla sau a scufunda. Semnifică, așadar, faptul că spălarea este o idee esențială a sacramentelor. Scriptura folosește termenul botez atât literar cât și la figurat. Este folosit într-un sens metaforic în Faptele Apostolilor 1:5, unde semnifică abundența de sfințenia a Duhului Sfânt, și deasemenea în Luca 12:50, unde termenul face referirea la suferințele lui Hristos în Pasiunile Sale. Altfel în Noul Testament, rădăcina cuvântului din care botezul este derivat, este folosită pentru a crea legătura cu apa, și este folosită atunci când se vorbește despre obiceiurile Evreiești, și despre botezul lui Ioan, la fel și despre Sacramentul Creștin al Botezului (Evrei 6:2; Marcu 74). În folosirea ecleziastică, totuși, atunci când termenii A boteza și Botez sunt folosiți fără un cuvânt calificat, există o intenția de a semnifica spălarea sacramentală prin care sufletul este curățat de păcat în același timp în care apa este turnată asupra trupului. Mulți alți termeni au fost folosit ca sinonime descriptive pentru botez atât în Biblie cât și în antichitatea Creștină, ca spălarea a regenrării, iluminării, sigiliul lui Dumnezeu, apa vieții eterne, sacramentul Treimii, și așa mai departe. În Engleză, termenul a creștina este o folosire familiară pentru botez. În timp ce, totuși, primul cuvânt semnifică doar efectul botezului, și anume, a face o persoană Creștină, și nu și maniera și actul, moraliștii sunt de părere că “Eu creștinez” nu poate fi probabil un substitut valid pentru “Eu botez”, cu referință la sacrament.

Definiția

Catechismul Roman (Ad parochos, De bapt., 2, 2, 5) definește botezul astfel: Botezul este sacramentul regenerării prin apă în cuvânt (per aquam in verbo). St. Thomas Aquinas (III:66:1) oferă următoarea definiție: “Botezul este spălarea exterioară a trupului, îndeplinită printr-o formă de cuvinte prescrisă.”

Mai târziu, teologii și-au dat seama de distincția dintre definiția fizică și metafizică a acestui sacrament. Prin prima ei înțeleg formula ce exprimă acțiunea spălării și invocarea Treimii; prin cea din urmă, definiția: “Sacramentul regenării” sau instituția lui Hristos prin care sunt renăscuți în viața spirituală.

Termenul “regenerare” distinge botezul de orice alt sacrament, deoarece deși rugăciunea revitalizează spiritualitatea omului, totuși aceasta este mai degrabă o resuscitare, o readucere din morți, decât o renaștere. Rugăciunea nu ne face Creștini; din contră, presupune că noi deja ne-am născut prin apă și Duh Sfânt într-o viață sfântă, în timp ce botezul, pe de altă parte, a fost instituit pentru a aduce asurpa oamenilor începutul vieții spirituale, de a-i transfera din dușmani de-ai lui Dumnezeu spre un stadiu de adopție, în calitate de copii ai lui Dumnezeu.

Definiția Catechismului Roman combină definițiile fizice și metafizice ale botezului. “Sacramentul regenerării” este o esență metafizică a sacramentului, în timp ce esența fizică este exprimată prin a doua parte a definiției, și anume spălarea cu apă (materie), acompaniată de invocarea Treimii Sfinte (formă). Botezul este, așadar, sacramentul prin care suntem renăscuți prin apă și Duh Sfânt, și anume, prin care noi primim o nouă viață spirituală, demnitatea adopției ca fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai regatului Său.

Tipuri

După ce am luat în considerare înțelesul Creștin al termenului “botez”, ne întoarcem acum spre diferitele ritualuri ce reprezentau baza dinaintea Noii Dispensări.

Tipurile acestui sacrament sunt găsite printre Evrei și Gentili. Locul său în sistem sacramental al Vechii Legi a fost luat de circumcizie, ce este numită de unii Părinți ca “spălarea sângelui” pentru a o distinge de “spălarea prin apă”. Prin ritualul circumciziei, recipientul a fost incorporat în oamenii lui Dumnezeu și făcut părtaș la promisiunile Mesiei; un nume i-a fost atribuit, iar el a fost recunoscut printre copiii lui Avraam, părintele tuturor credincioșilor.

Alte baze ale botezului au fost numeroasele purificări prescrise în dispensația Mosaică pentru mizerie legală. Simbolul unei spălări exterioare pentru a curăța murdăria invizbilă a fost afișat ca unul familiar Evreilor, prin ceremonii sacre. Însă pe lângă aceste tipuri mai directe, atât scriitorii Noului Testament cât și Părinții Bisericii găsesc multe înțelesuri misterioase ale botezului. Astfel St. Pavel (1 Corintieni 10) invocă pasajul din Israel prin Marea Roșie, iar St. Petru (1 Petru 3) face același lucru cu Deluge, ca tipuri de purificare ce se găsesc în botezul Creștini. Alte înțelesuri ale sacramentului sunt găsite de către Părinți în îmbăierea lui Naaman în Iordan, în împletirea Duhului lui Dumnezeu asupra apelor, în râurile din Paradis, în sângele Mielului Pascal, de-alungul Vechiului Testament, și în iazul lui Bethsaida, și în vindecarea orbului în Noul Testament.

Felul natural și expresiv prin care simbolismul spălării exterioare a fost recunoscută ca o indicare pentru purificarea exterioară, reiese destul de simplu din practica sistemelor păgâne ale religie. Folosirea apei este găsită și în cazul Babylonienilor, Asirienilor, Egiptenilor, Grecilor, Romanilor, Hindușilor și alții. O asemănare apropiată față de botezul Creștin este găsită într-o formă a botezului Evreiesc, oferit asupra prozeliților, oferit în Talmud-ul Babylonian (Dollinger, First Age of the Church).

Însă mai presus de tot trebuie să fie luat în considerare botezul lui St. Ioan Precursorul. Ioan a botezul cu apă (Marcu 1) și a fost un botez al căinței pentru spălarea păcatelor (Luca 3). În timp ce, atunci, simbolismul sacramentului instituit de Hristos nu era nou, eficacitatea pe care El a adus-o ritualului este cea care face diferența de toate celelalte tipuri. Botezul lui Ioan nu a produs sfințenia, după cum mărturisește și el (Matei 3) atunci când declară că el nu este Mesia a cărui botez oferă Duhulu Sfânt. Mai mult, nu botezul lui Ioan a fost cel ce a spălat păcatul, ci căința ce l-a acompaniat; și astfel St. Augustine o numește (On Baptism, Agaainst the Donatists, Book V) “o spălare a păcatelor prin speranță”. Cât despre natura botezului Precursorului, St. Thomas (III.38.1) declară: “Botezul lui Ioan nu a fost în sine un sacrament, ci un anume sacrament, ce a pregătit calea pentru botezul lui Hristos.” Durandus îl numește un sacrament, însă al Legii Vechi, iar St. Bonaventure îl plasează ca un medium între Vechia și Noua Dispensație. Aparține credinței Catolice faptul că botezul Precursorului a fost într-un mod esențial diferit în efectele sale decât botezu lui Hristos. Trebuie deasemenea evidențiat că cei care au primit anterior botezul lui Ioan, au trebuit să primească mai târziu botezul Creștin (Faptele Apostolilor 19).

Instituirea sacramentului

Faptul că Hristos a instituit Sacramentul Botezului, este indisputabil. Raționaliștii, ca Harmack (Dogmengeschichte, I, 68), îl pun la îndoială, doar prin chestionarea textelor ce-l dovedesc. Hristos nu doar că le poruncește Adepților Săi (Matei 28:19) să fie botezați, și le dă forma în care să fie folosit, dar El deasemenea declară explicit necesitatea absolută a botezului (Ioan 3): “Doar dacă un om este născut din nou prin apă și Duh Sfânt, acesta poate intra în Regatul lui Dumnezeu”. Mai mult, din doctrina generală a Bisericii asupra sacramentelor, cunoaștem că eficacitatea atașată lor este derivată doar din insistuirea Mântuitorului.

Atunci când, totuși, ajungem la întrebarea când mai precis a insistuit Hristos botezul, descoperim că scriitorii ecleziastici nu cad de acord. Scripturile însăși nu spun nimic despre acest subiect. Diferite ocazii au fost evidențiate ca perioadă probabil pentru instituire, și anume atunci când Hristos însuși af ost botezat în Iordan, atunci când El a declarat necesitatea renașterii lui Nicodemus, atunci când El și-a trimis Apostolii și Discipolii să predice și să boteze.

Prima opțiune a fost favorabilă multora dintre Părțini și Școlari, iar ei preferă să se refere la sanctificarea pei botezului prin contact cu trupul Dumnezeului-om. Alții, ca St. Jerome și St. Maximus, par să asume că Hristps l-a botezat pe Ioan cu această ocazie și astfel a instituit sacramentul. Nu există nimic, totuși, în Evanghelii, care să indice că Hristos a botezul Precursorul în timpul botezului Său. Cât despre opinia că sacramentul a fost insitutit în timpul lui Nicodemus, nu este surprinzător faptul că această idee are susținători. Cuvintele lui Hristos întradevăr declară necesitatea unei astfel de instituții, dar nimic mai mult. Deasemenea nu pare prea probabil că Hristos ar fi instituit sacramentul într-o conferință secretă cu o persoană ce nu avea rolul de mesager al instituirii sale.

Cea mai probabil părere pare să fie cea că botezul, ca sacrament, și-a avut originea atunci când Hristos le-a dat misiunea Apostolilor Săi de a boteza, conform Ioan 3,4. Nu există nimic direct în text ca o instituire, însă după cum au acționat Discipolii sub instrucțiunile lui Hristos, probabil că El i-a învățat despre materia și forma sacramentului pe care ei trebuiau să-l răspândească. Este adevărat că St. John Chrysostom (Homily 28 despre Evanghelia lui Ioan), Theophylactus (in cap, iii, Joan.) și Tertullian (On Baptism, Capitolul 2) declară că botezul oferit de Adepții lui Hristos, după cum a fost narat în capitolele scrise de St. Ioan, a fost botezul doar al ape și nu al Duhului Sfânt; însă ideea lor este că Duhul Sfânt nu a fost oferit decât după Înviere. După cum au evidențiat și teologii, aceasta este o confuzie între manifestația vizibilă și invizibilă a Duhului Sfânt. Autoritatea lui St. Leo (Epistola 16) este deasemenea invocată pentru aceeași opinie, el susținând că Hristos a instituit sacramentul atunci când, după ridicarea sa din morți, El a poruncit (Matei 28) astfel: “Mergeți și predicați… botezați”; însă cuvintele lui St. Leo pot fi explicate cu ușurință în alt mod, iar în altă parte a aceleiași epistole el face referire la sanctitatea regenerării oferite de Hristos atunci când apa botezului a curs din El pe Cruce; în consecință, înaintea Învierii. Toate autoritățiile sunt de acord că Matei 28 conține promulgarea solemnă a acestui sacrament, iar St. Leo nu pare că intenționează mai mult de atât. Nu trebuie să întârziem asupra argumentelor celor care declară că botezul a fost stabilit din necesitate după moartea lui Hristos, deoarece eficacitatea sacramentelor este derivată din Pasiunea Lui. Acest lucru va dovedi deasemenea că Sfântul Eucarist nu a fost instituit înaintea morții Sale, fapt ce este de neconceput. Cât despre declarația frecventă a Părinților că sacramentele au curs din Hristos pe Cruce, este destul de a spune că peste simbolismul găsit aici, cuvintele lor pot fi explicate ca o referire la moartea lui Hristos, legat de cauza misterioasă sau perfecțiunea sacramentelor, dar nu neapărat la timpul lor de instituire.

Cu toate astea, putem declara cu siguranță, așadar, că Hristos a instituit botezul înaintea Pasiunii Sale. Deoarece în primul rând, după cum este evident din Ioan 3 și 4, Hristos a conceput cu siguranță botezul, cel puțin prin mâinile Discipolilor Săi, înaintea Pasiunii Sale. Pare evident faptul că acesta a fost un ritual total diferit de botezul lui Ioan Precursorul, deoarece botezul lui Hristos este mereu favorabil în comparație cu cel al lui Ioan, iar acesta din urmă declară el însuși motivul: “Eu botez cu apă… [Hristos] a botezat cu Duhul Sfânt” (Ioan 1). În botezul oferit de Discipoli după cum este spus în aceste capitole, se pare că avem toate lucrurile necesare sacramentului din Noua Lege:

• Ritualul extern
• Instituirea lui Hristos, deoarece ei au botezat prin porunca Lui
• Acordarea sfințeniei, prin oferirea Duhului Sfânt (Ioan 1).

În al doilea rând, Apostolii au primit celelalte sacramente de la Hristos, înainte de Pasiunea Sa, și anume Sfântul Eucarist la Împărtășanie, și ordinele Sfinte (Consiliul din Trent, Sess. XXVI, c.i). De vreme ce botezul a fost mereu considerat ca o poartă a Bisericii și o condiție necesară pentru primirea oricărui alt sacrament, rezultă că Apostolii au primit botezul Creștin înainte de Împărtășanie. Acest argument este folosit de St. Augustine (Epistola 44) și pare cu siguranță valid. A presupune că primii pastori ai Bisericii au primit celelalte sacramente prin dispensație, înainte de a primi botezul, este o părere fără nicio bază în Scriptură sau Tradiției, și este considerată nulă. Scripturile nu declară nicăieri că Hristos însuși a oferit botezul, însă o tradiție străveche (Nicephorus, Hist. Eccl, II, iii; Clement of Alexandria, Stromata, Cartea III) declară că El l-a botezat doar pe Apostolul Petru, și că mai târziu acesta i-a botezat și pe Andrei, Iacob și Ioan, iar aceștia pe restul Apostolilor.

Materia și forma sacramentului

Materia

În toate sacramentele sunt prezente materia și forma. Este deasemenea obișnuit de a distinge materia îndepărtată de cea apropiată. În cazul botezului, materia îndepărtată este apa naturală și adevărată. Vom luat în considerare prima dată acest aspect al întrebări.

• Materie îndepărtată

Ține de credință (de fide) faptul că apa naturală și adevărată reprezintă materia îndepărtată a botezului. Pe lângă autoritățile deja citate, vom menționa deasemenea și Cel de-al Patrulea Consiliu Lateran (c.i).

Unii dintre Părinții timpurii, ca Tertullian (On Baptism 1) și St. Augustine (Adv. Haer, xlvi și lix) au enumerat ereticii ce au respins apa în totalitate ca o parte a botezului. Aceștia erau Gaienii, Manichienii, Seleucienii și Hermienii. În Evul Mediu, se spune că Waldesienii au susținut aceeași părere (Ewald, Contra Walden, vi). Unii dintre reformatorii secolului șaisprezece, în timp ce acceptă apa ca o materie obișnuită a acestui sacrament, declară că atunci când apa nu era accesibilă, orice lichid putea fi folosit în locul său. La fel și Luther (Tischr., xviii) și Beza (Ep., ii, ad Till.). Din cauza acestei învățături anumite canoane Tridentine au fost create. Calvin a susținut că apa folosit la botez era un simplu simbol al Sângelui lui Hristos (Instit., IV, xv).

Ca regulă, totuși, acele secte care cred în botez în prezent, recunosc apa ca o materie necesară a sacramentului.

Scriptura are declarații pozitive legate de folosirea ape naturale și adevărate pentru botez, astfel fiind foarte greu de a deduce de ce este necesară punerea sub semnul întrebării. Nu doar că avem cuvintele explicite ale lui Hristos (Ioan 3:5) “Doar dacă un om este renăscut prin app”, dar deasemenea în Faptele Apostolilor și Epistolele Sf. Pavel există pasaje ce resping orice interpretare metaforică. Astfel (Acte 10:47) Sf. Petru spune: “Poate un om să interzică apa, astfel încât aceștia să nu fie botezați?” În cel de-al optelea capitol din Faptele Apostolilor este povestită epistola lui Philip și a eunucului din Etiopia, iar în versetul 36 citim: “Ei au venit la o anumită apă; iar eunucul a spus: Vezi, aici este apă: ce mă oprește de a fi botezat?”

Într-o egală măsură de pozitivism se află și mărturia tradiției Creștine. Tertullian (On Baptism 1) își începe tratatul astfel: “Sacramentul fericit al apei noastre”. Justin Martyr (First Apology, Capitolul 1) descrie ceremonia botezului și declară: Apoi ei sunt conduși de noi acolo unde există apă… iar apoi ei sunt scăldați în apă. St. Augustine declară într-un mod pozitiv că nu există botez fără apă (Tractate 15 despre Evanghelia lui Ioan).

Materia îndepărtată a botezului, atunci, este apa, iar acest lucru fiind luat în sensul său obișnuit. Teologii ne spun că ceea ce oamenii ar declara deobicei că apa este un element valid pentru botez, fie ea apă de mare, sau fântână, sau izvor, etc; ife ea limpede sau tulbure; proaspătă sau sărată; fierbinte sau rece; colorată sau transparentă. Apa derivată din gheață topită este deasemenea validă. Dacă, totuși, gheața sau zăpada nu sunt topite, acestea nu reprezintă apa. Apa minerală și apa ce provine din aburi sunt deasemenea valide pentru acest sacrament. Cât despre un amestec de apă și un alt material, este considerat element bun, atâta timp cât apa predomină, iar amestecul poate fi numit apă. Materia invalidă este orice lichid ce nu poate fi numit apă adevărată. Acestea sunt uleiul, saliva, vinul, lacrimi, lapte, sudoare, bere, supă, sucul fructelor, și orice alt amestec ce conține apa pe care oamenii nu o mai pot considera astfel. Dacă există dubiu asupra acurateței unui lichid de a fi numit apă, acesta nu poate fi folosit pentru botez decât dacă este absolut necesar atunci când nicio materie validă nu poate fi obținută.

Pe de altă parte, nu este niciodată permis de a botez într-un lichid invalid. Există un răspus la Papei Gregory IX către Arhiepiscopul din Trondhjem, Norvegia, unde berea (sau miedul) au fost folosite pentru botez. Pontiful spune: “De vreme ce conform învățăturilor Evangheliei, un om trebuie să fie renăscut prin apă și Duh Sfânt, cei ce sunt botezați cu bere nu sunt validați ca fiind botezați”. Este adevărat că o declarație ce spune că vinul este valid pentru botez, este atribuită Papei Stephen II, însă documentul este nul de orice autoritate (Labbe, Conc., VI).

Cei ce au susținut că “apa” din textul Evanghelic trebuie să fie văzută într-un mod metaforic, recurg la vorbele Precursorului (Matei 3): “Te va boteza în Duhul Sfânt și foc”. Aici cuvântul “foc” reprezentând doar o figură de vorbire, iar în același fel și “apa” în alte texte. Pentru această obiecție, se poate spune că Biserica Creștină, sau cel puțin Apostolii înșiși, probabil că au înțeles din tot ce a fost scris, lucrurile ce trebuiau luate într-un mod literar și cele la figurat. Noul Testament și istoria bisericii dovedesc că nu au privit niciodată focul ca un element al botezului, în timp ce cu siguranță este nevoie de apă. În afara sectelor semnificative ale Seleucienilor și Hermienilor, nici măcar ereticii nu au văzut cuvântul “foc” ca pe un element real. Trebuie să observăm, totuși, că unii Părinți, ca St. John Damascene (Of the Orthodox Faith IV. 9), au căzut de acord că această declarație a Botezătorului are o îndeplinire literară pentru limbile de foc Pentecostale. Însă ei nu fac referire, totuși, la botez. Faptul că doar apa este o materie necesară pentru acest sacrament, depinde doar de cursul voinței Lui ce l-a instituit, deși teologii descoperă multe motive pentru apa a fost preferată mai mult decât alte lichide. Cel mai evident dintre acestea este faptul că apa curăță și purifică într-un mod mai perfect decât altele, și astfel simbolismul este mult mai natural.

• Materie apropiată

Materia apropiată a botezului este îmbăierea îndeplinită cu ajutorul apei. Însăși cuvântul “botez”, din câte am observat, înseamnă a spăla.

Printre Creștini au avut succes trei forme de îmbăiere, iar Biserica le consider pe toate ca fiind valide deoarece îndeplinesc semnificația necesară a spălării botezului. Aceste forme sunt scufundarea, turnarea și stropirea.

Cea mai antică formă folosită deobicei este cu siguranță scufundarea. Acest lucru nu este evident doar din scrierile Părinților și ritualurile timpurii ale Bisericilor Latine și Orientale, ci poate fi deasemenea observat din Epistolele Sf. Pavel, care vorbește despre botez ca o baie (Efesieni 5:26; Romani 6:4; Titus 3:5). În Biserica Latină, scufundarea pare că a avut succes până în secolul al doisprezecelea. După acea perioadă, o descoperim în unele locuri până în secolul șaisprezece. Turnarea și stropirea, totuși, erau tot mai populare în secolul treisprezece și treptat au câștigat în Biserica Vestică. Bisericile Orientale au păstrat scufundarea, deși nu întotdeauna prin așezarea întregului trup sub apă. Billuart (De. Bapt., I, iii) spune că deobicei catechumenul este așezat în față, iar apa este turnată pe cap. El citează autoritatea lui Goar pentru această declarație.

Deși, după cum am spus, scufundarea a fost o formă a botezului ce a avut succes în general în primii ani, nu trebuie așadar să rezulte că formele de turnare și stropire nu erau deasemenea folosite și susținute ca fiind valide. În cazul celor bolnavi sau pe moarte, scufundarea era imposibilă, iar sacramentul trebuia să fie îndeplinit prin alte forme. Acest lucru era atât de bine recunoscut încât turnarea și stropirea au primit numele de botez pentru bolnavi (baptismusclinicorum). St. Cyprian (Epistola 75) declară această formă ca fiind validă. Din canoanele diferitelor consilii timpurii, știm că candidații pentru ordinele Sfinte care au fost botezați prin această metodă par a fi văzuți ca iregulari, însă asta doar din cauza neglijenței ce era manifestată în întârzierea botezului până în cazul bolii sau morții. Faptul că asemenea persoane, totuși, nu trebuiau să fie rebotezate, este o mărturie că Biserica vedea botezul său ca fiind valid. Este deasemenea evidențiat că circumstanțele în care Sf. Pavel (Acte 16) și-a botezat temnicierul și toată casa sa par să arate spre folosirea scufundării. Mai mult, actele martirilor timpurii fac frecvent referire la botezarea închisorilor unde turnarea și stropitul erau cu siguranță folosite.

Prin ritualul prezent autorizat de Biserica Latină, botezul trebuie să aibă loc prin spălarea capului candidatului. Moraliștii, totuși, declară că în caz de necesitate, botezul ar fi probabil valid dacă apa era aplicată oricărei alte părți princopale ale trupului, ca de exemplul pieptul sau umărul. În acest caz, totuși, botezul condițional ar trebui administrat dacă persoana a supraviețuit (St. Alphonsus, no. 107). În același fel ei iau în considerare ca fiind valid botezul unui prunc ce se află în pântecul mamei, atâta timp cât apa ar curge pe copil. Asemenea botez este, totuși, repetat doar condiționat mai târziu, dacă copilul supraviețuiește nașterii (Lehmkuhl, n. 61).

Trebuie observat că nu este suficient ca apa doar să atingă candidatul; trebuie deasemenea să curgă, altfel nu va fi o adevărată îmbăiere. În cel mai bun caz, un asemenea botez ar fi considerat dubios. Dacă apa atinge doar părul, sacramentul a fost oferit cu succes, deși în practică este necesar un mod mai sigur. Dacă doar hainele unei persoane au primit stropirea, botezul este considerat nul.

Apa folosită doar cu scopul botezării ar trebui sfințită deasemenea cu această ocazie, însă despre acest lucru vom vorbi în altă secțiune a acestui articol. Este necesar în botez să fie folosită o îmbăiere cu trei feluri în oferirea acestui sacrament, conform prescrierii ritualului Roman. Această necesitate se referă, totuși, la partea legitimă, nu la validitatea ceremoniei, după cum declară St. Thomas și alți teologi.

Scufundarea în trei feluri este cu siguranță foarte veche în Biserică și are aparent o origine Apostolică. Este menționată de Tertullian (De Corona 3), St. Basil (On the Holy Spirit 27), St. Jerome (Against the Luciferians 9) și mulți alți scriitori timpurii. Scopul său este, bineînțeles, de a onora cele trei Persoane din Treimea Sfântă în numele cărora este acordată. Este evident faptul că această îmbăiere în trei feluri nu a fost considerată necesară pentru validitatea sacramentului. În secolul al șaptelea, Al patrulea Consiliu de la Toledo (633) a aprobat folosirea unei singure îmbăieri pentru botez, ca un protesc împotriva teoriilor trinitariene fale ale Arienilor, care par să fi acordat îmbăierii în trei feluri o semnificație ce a implicat cele trei naturi ale Treimii Sfinte. Pentru a insista asupra unității celor trei Persoane Divine, Catolicii Spanioli au adoptat îmbăierea simplă, iar această metodă a avut parte de aprobarea Papei Gregory cel Mare (Letters I.43). Ereticii Eunomieni au folosit doar o scufundare, iar botezul lor a fost considerat invalid de Primul Consiliu de la Constantinopol (can. Vii); însă acest lucru nu era asupra unei singure îmbăieri, ci aparent din cauza faptului că au botezat prin moartea lui Hristos. Autoritatea acestui canon este, în cel mai bun caz, dubioasă.

Forma

Singura formă necesară și validă a botezului este: “Te botez pe tine (sau Această persoană este botezată) în numele Tatălui, Fiului și al Duhului Sfânt”. Aceasta a fost forma dată de Hristos Discipolilor Săi în capitolul douăzeci și opt al Evangheliei lui Matei, cel puțin în ceea ce privește existența întrebării legate de invocarea Persoanelor separate ale Treimii și exprimarea naturii acțiunii îndeplinite. Pentru folosirea Latină: “Te botez”, avem autoritatea Cosiliului din Trent (Sess. Vii, can. Iv) și a Consiliului din Florența în Decretul Uniunii. Mai mult, avem practica constantă a întregii Biserici de Vest. Latinii deasemenea recunosc ca fiind validă forma folosită de Greci: “Acest servitor al lui Hristos este botezat”. Decretul Florentinian acceptă validitatea acestei forme și mai mult, aceasta este recunoscută prin termenul “Accepimunsnuper” a lui Leo X și “Provisionisnostrae” a lui Clement VII. Formele Latine și Greci sunt la fel, iar Biserica Latină nu a rebotezat niciodată Orientalii pentru întoarcerea lor în uniune.

La un moment dat, unii teologi vestici au pus la îndoială forma Grecească, deoarece se îndoiau de validitatea formulei: “Fie această persoană botezată” (baptizetur). Defapt, Grecii folosesc formula indicativă: “Această persoană este botezată” (baptizetai, baptizetur). Aceasta este cu siguranță din Eucologiile lor și din mărturiile lui Arcudius (apud Cat., tit. ii, cap. i), Goar (Rit. Graec. Illust.), Martene (De Ant. Eccl. Rit., I) și altor surse teologice ale Rușilor schismatici (St. Petersburg, 1799). Este adevărat că în decretul pentru Arminieni, Papa Eugene IV folosește termenul de baptizetur, conform versiunii obișnuite ale acestui decret, însă Labbe, în ediția sa a Consiliului din Florența, o consideră drept o sursă coruptă, deoarece el susține termenul baptizatur. A fost sugerat de către Goar că asemănarea dintre baptizetai și baptizetur reprezintă vina greșelii. Traducerea corectă este, bineînțeles, baptizatur.

În administratrea acestui sacrament este absolut necesar de a evita cuvântul “a boteza” sau echivalentul său (Alex. VIII, Prop. damn., xxvii), altfel ceremoia nu este validă. Acest lucru a fost deja decretat de Alexander III (Cap. Si quis, I, x, De Bapt.) și este confirmat de decretul Florentinian. A reprezentat o practică constantă a Bisericilor Latine și Grecești pentru a folosi cuvinte ce exprimă actul îndeplinit. St. Thomas (III;66:5) spune că de vreme ce o îmbăiere ar putea fi folosită cu multe scopuri, este necesar ca în cazul botezului, înțelesul îmbăierii să fie determinat prin cuvinte ale formei. Totuși, cuvintele: “În numele Tatălui”, nu ar putea fi suficiente pentru a determina natura sacramentală a îmbăierii. St. Pavel (Colosieni 3) ne cere să facem multe lucruri în numele lui Dumnezeu, și în consecință o îmbăiere ar putea fi înfăptuită în numele Treimii pentru a obține regenerarea sănătății. Așadar în forma acestui sacrament, actul botezului trebuie exprimat, iar materia și forma trebuie să fie unite pentru a nu crea vreun dubiu legat de sensul ceremoniei.

Pe lângă necesitatea cuvântului “a boteza”, sau un echivalent al său, este deasemenea obligatoriu de a menționa separat Persoanele din Treimea Sfântă. Aceasta este porunca lui Hristos pentru Discipolii Săi, și după cum sacramentul își primește eficacitatea de la El care l-a instituit, nu putem omite nimic din ce El a prescris. Nimic nu este mai sigura decât ceea ce a reprezentat înțelegerea și practica generală a Bisericii. Tertullian ne spune (On Baptism 13): “Legea botezului (tingendi) a fost impusă, iar formularul prescris: Duceți-vă, învățați națiunile, botezați-i în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh.” St. Justin Martyr (First Apology 1) mărturisește despre practica din timpul său. St. Ambrose (On the Mysteries 4) declară: “Doar dacă o persoană a fost botezată în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, aceasta poate obține iertarea păcatelor,” St Cyprian (Epistola 72), respinge validitatea botezului oferit doar în numele lui Hristos, afirmând că numirea tuturor Persoanelor din Treime a fost poruncită de Dumnezeu (in plena et adunata Trinitate). Același lucru este declarat de mulți alți scriitori primitivi, ca și St. Jerome (IV, in Matt.), Origen (De Principiis, I.2), St. Athanasius (Against the Arians, Oration 4), St. Augustine (On Baptism 6.25). Nu este, bineînțeles, absolut necesară folosirea numelor Tată, Fiu și Duh Sfânt, atâta timp cât Persoanele sunt exprimate prin cuvinte ce sunt echivalente sau sinonime. Însă o numire distinctă a Persoanelor Divine este necesară, iar forma: “Te botez în numele Sfintei Treimi”, ar avea cu siguranță o validitate dubioasă.

Forma singulară “În numele”, și nu “numele” (plural) este deasemenea folosită, deoarece exprimă unitatea cu natura Divină. Atunci când, prin ignoranță, o schimbare accidentală, dar nu substanțială, a fost făcută în formă (ca în In nomine patria pentru Patris), botezul trebuie să fie considerat valid.

Mintea Bisericii legată de necesitatea respectării formulei trinitariene din acest sacrament, a fost arătată clar prin tratarea sa a botezului oferit de eretici. Orice ceremonie ce nu a sevit această formă a fost declarată invalidă. Montaniștii au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al lui Montanus și Priscilla (St. Basil, Epistola 188). Drept consecință, Consiliul din Laodicea a poruncit rebotezarea. Arienii din perioada Consiliului din Niceea nu par a fi avut vreun amestec în schimbarea formulei botezului, deoarece acel Consiliu nu a ordonat rebotezarea. Atunci când St. Athanasius (Against the Arians, Oration 2) și St. Jerome (Against the Luciferians) declară că Arienii trebuie botezați în numele Creatorului și al creaturilor, ei trebuie să se refere fie la doctrina lor sau la o schimbare ulterioară a formei sacramentale. Este bine cunoscut faptul că cea din urmă a reprezentat cazul de față în cazul Arienilor Spanioli, iar convertiții sectei au fost rebotezați. Anomaenii, o ramură a Arienilor, au botezat prin formula: “În numele Dumnezeului necreat și în numele Fiului creat, și în numele Duhului Sanctificator, procreat prin Fiul creat” (Epiphanius, Haer, lxxvii).

Alte secte Arienii, asemeni Eunomienilor și Aetienilor, botezau folosind formula: “prin moartea lui Hristos”. Convertiții din Sabellianism aveau poruncă din partea Primului Consiliu din Constantinopol (can. Vii) să fie rebotezați deoarece doctrina lui Sabellius, conform căreia exista o singură persoană în Treime, a infectat forma lor de botez. Cele două secte au reieșit din Paul din Samosata, care a respins Divinitatea lui Hristos, astfel oferind un botez nevalid. Aceștia erau Paulienii și Photinienii. Papa Innocent I (Ad. Episc. Maced., vi) declară că aceste secte nu făceau diferența între Persoanele Treimii atunci când botezau. Consiliul de la Niceea (canonul 19) a poruncit rebotezarea Paulienilor, iar Consiliul din Arles (can. Xvi și xvii) au decretat același lucru despre Paulieni și Photinieni.

A existat o controversă teologică asupra întrebării dacă botezul doar în numele lui Hristos a fost considerat vreodată valid. Anumite texte din Noul Testament au ridicat această dificultate. Astfel Sf. Pavel (Acte 19) poruncește unora discipoli din Ephesus să fie botezați în numele lui Hristos: “Ei au fost botezați în numele Domnului Isus”. În Faptele Apostolilor 10, citim că Sf. Petru le-a poruncit altora să fie botezați “în numele Domnului Isus Hristos”. Cei ce au fost convertiți de Philip (Acte 8) “au fost botezați în numele lui Isus Hristos”, iar mai presus de toate avem porunca Prințului Apostolilor: “Fiți toți botezați în numele lui Isus Hristos, pentru iertarea păcatelor voastre” (Acte 2).

Conform acestor texte, teologii au susținut că Apostolii au botezat doar în numele lui Hristos. St. Thomas, St. Bonaventure, și Albertus Magnus sunt invocați ca autorități pentru această părere, ei declarând că Apostolii au acționat astfel printr-o dispensație specială. Alți scriitori, ca Peter Lombard și Hugh din St. Victor, deasemenea susțin că asemenea botez ar fi valid, însă nu spun nimic altceva despre o dispensație pentru Apostoli. Cea mai probabilă idee, totuși, pare a fi că termenii “în numele lui Isus”, “în numele lui Hristos”, fie se referă la botezul prin credință învățat de Hristos, sau sunt folosite pentru a distinge botezul Creștin de cel al lui Ioan Precursorul. Nu pare probabil că imediat după ce Hristos a promulgat formula trinitariană a botezului, ca Apostolii înșiși să o fi substituit cu o alta. Defapt, cuvintele lui Pavel (Acte 19) implică destul de simplu că nu. Deoarece, atunci când unii Creștini din Ephesus au declarat că ei nu au auzit niciodată de Duhul Sfânt, Apostolul întreabă: “În cine atunci ai fost tu botezat?” Acest text cu siguranță declară că Sf. Pavel a luat de bun faptul că Efesienii au auzit de numele de Duh Sfânt atunci când formula sacramentală a botezului le-a fost adusă la cunoștință.

Autoritatea Papei Stephen I a fost folosită pentru validarea botezului oferit doar în numele lui Hristos. St. Cyprina spune (Epistola 72) că acest pontif a declarat tot botezul ca valid, atâta timp cât era oferit în numele lui Isus Hristos. Trebuie să fie observat că aceeași explicație se aplică cuvintelor lui Stephen ca și textelor Scripturale date mai sus. Mai mult, Firmilian, în scrisoarea sa către St. Cyprian, sugerează că Papa Stephen a cerut o mențiune explicită a Treimii în botez, el citându-l pe pontif în declarația că sfințenia sacramentală este oferită deoarece o persoană a fost botezată “prin invocarea numelor Treimii, Tată, Fiu și Duh Sfânt”.

Un pasaj ce este foarte dificil de explicat este găsit în lucrările Sf. Ambrosie (On the Holy Spirit I.3), unde el declară că dacă o persoană menționează un nume din Treime, acesta îi numește pe toți: “Dacă spui Hristos, atunci ai vorbit despre Dumnezeu Tatăl, de care Fiul a fost ales, iar El ce a fost ales ca Fiu, și Duhul Sfânt în care El a fost ales.” Acest pasaj a fost în general interpretat ca o referire la credința catecumenă, dar nu și pentru forma botezului. Mai dificilă este explicația unui răspuns al Papei Nicolas I către Bulgari (cap. civ; Labbe, VIII), în care el declară că o persoană nu trebuie să fie rebotezată dacă a fost deja botezată “în numele Treimii Sfinte, sau doar în numele lui Hristos, după cum citim în Actele Apostolilor (deoarece este unul și același lucru, după cum explică Sf. Ambrosie)”. Cât despre pasajul la care face papa referire, Sf. Ambrosie vorbea despre credința celui ce primește botezul, după cum am declarat deja, a fost susținut ca fiind probabil că asta este deasemenea același lucru la care Papa Nicholas făcea referire prin declarația sa (vezi altă explicație în Pesch, Praelect. Dogm., VI, no. 389). Ceea ce pare să confirme acest lucru este aceeași replică a pontifului pentru Bulgari (Resp. 15) cu o altă ocazie atunci când ei l-au consultat în legătură cu un sens practic. Ei au vrut să știe dacă anumite persoane pot fi rebotezate dacă un om, ce pretindea a fi preot Gec, le-a oferit primul botez? Papa Nicholas răspunde că botezul trebuie să fie considerat valid “dacă ei au fost botezați în numele supremei și nedivizatei Treimi”. Aici papa nu oferă botezul doar în numele lui Hristos ca o alternativă. Moraliștii ridică întrebarea validității unui botez în administrarea căruia altceva a fost adăugat formei prescrise ca “și în numele Sfintei Fecioare Maria”. Ei răspund că un asemenea botez ar fi invalid, dacă preotul a intenționat așadar să atribuie aceeași eficacitate numelor adăugate ca și numelor celor Trei Persoane Divine. Dacă, totuși, a fost îndeplinit doar printr-o greșeală a evlaviei, nu ar strica validitatea (S. Alph., n. 111).

Botezul condiționat

Din ce s-a spus până acum este evident că nu toate botezurile administrate de eretici sau schismatici sunt invalide. Din contră, dacă materia și forma cerută este folosită, iar cel ce oferă sacramentul intenționează cu adevărat ceea ce Biserica îndeplinește, botezul este cu siguranță valid. Acest lucru este deasemenea declarat în mod autoritar în decretul pentru Arminieni și canoanele Consiliului din Trent. Întrebarea devine una practică atunci când convertiții la Credință trebuie să fie băgați în seamă. Dacă ar fi existat un mod autorizat de a boteza în rândurile sectelor, și dacă semnificația necesară și adevărată a sacramentului ar fi fost învățată în mod uniform și practicată în rândurile lor, atunci ar exista puțină dificultate în ceea ce privește statutul convertiților din secte. Însă nu există o asemenea unitate a învățăturii și practicii printre ei, și în consecință cazul particular al fiecărui convertit trebuie să fie examinat atunci când există o întrebare a acceptării Bisericii. Deoarece nu doar că există denominații religioase în care botezul este cel mai probabil greșit administrat, însă există și cei ce au un ritual suficient pentru a asigura validitatea, dar în practică majoritatea dintre membrii lor nu au primit botezul cum trebuie. Ca o consecință, convertiții trebuie să fie menajați diferit. Dacă ar fi fost sigur că un convertit era botezat valid în erezie, sacramentul nu era repetat, însă ceremoniile ce au fost omise într-un asemenea botez trebuie refăcute, doar dacă episcopul este de părere altfel. (Pentru Statele Unite, vedeți Primul Consiliu din Baltimore.) Dacă ar fi neclară validitatea botezului unui convertit, atunci el trebuie să fie rebotezat condiționat. În asemenea cazuri ritualul este: “Dacă nu ești deja botezat, atunci te botez în numele…”. Primul Sinod din Westminster, Anglia, declară că convertiții adulți nu trebuie să fie botezați public, ci în privat prin apă sfințită (nu apa de botez consacrată) și fără ceremoniile obișnuite (Decr. xvi). Practic, convertiții din Statele Unite sunt aproape în totalitate botezați absolut sau condiționat, nu pentru că botezul administrat de eretici nu este văzut ca fiind valid, ci deoarece este în general imposibil de a descoperii dacă au fost botezați cum trebuie. Până și în cazurile în care o ceremonie a fost îndeplinită cu siguranță, va rămâne totuși un dibiu legat de validitatea sa, legat fie de intenția administratorului sau modului de administrare. Totuși fiecare caz trebuie să fie examinat, astfel sacramentul să fie îndeplinit cum trebuie.

Cât despre botezul diferitelor secte, Sabetti (no. 662) declară că Bisericile Orientale și “Vechii Catolici” administrează în general botezul cu precizie; Socinienii și Quakerii nu practică botezul; Baptiștii folosesc ritualul doar pentru adulți, iar eficiența botezului lor a fost pusă sub semnul întrebării în ceea ce privește separarea materiei de formă, deoarece cea din urmă este pronunțată înainte de scufundare; Cogregaționaliștii, Unitarienii și Universaliștii neagă necesitatea botezului, și astfel presupunerea este că ei nu-l administrează cum trebuie; Metodiștii și Presbiterienii botează prin turnare și stropire, și ar putea fi sub semnul întrebării dacă apa a atins trupul și a curs asupra lui; printre Episcopalieni mulți ar considera botezul ca neavând o eficiență reală și că ar fi doar o ceremonie fără sens; în consecință există o frică că nu au destulă grijă în administrarea sa. Pe lângă asta, trebuie adăugat că Episcopalienii deseori botează prin turnare, și deși asemenea metodă este cu siguranță validă, totuși în practică este destul de posibil ca apa stropită să nu atingă deloc pielea. Sabetti deasemenea observă că preoții aceleiași secte nu urmează perste tot o metodă uniformă de botezare.

Metoda practică a împăcării ereticilor cu Biserica este după cum urmează: Dacă botezul este oferit absolut, convertitul nu trebuie să facă o profesare a credinței, și nici nu trebuie să facă o confesiune a păcatelor sale sau să primească iertare, deoarece sacramentul regenerării spală mereu păcatele sale trecute. Dacă botezul său ar fi condiționat, el trebuie să-și regrete greșelile, sau să profeseze credința, apoi să primească botezul condiționat, și în ultimul rând să facă o confesiune sacramentală urmată de iertare condiționată. Dacă botezul precedent al convertitului era judecat ca fiind valid, atunci el trebuie să regrete păcatele comise sau să profeseze credința și astfel să primească iertare (Excerpta Rit. Rom., 1878). Regretul sau profesarea credinței prescrise aici reprezintă Crezul lui Pius IV, tradus în dialectul local. În cazul botezului condiționat, confesiunea ar putea preceda adminstrarea ritualului, iar iertarea condiționată ar trebui oferită după botez. Acest lucru este deseori îndeplinit, de vreme ce confesiunea este o pregătire excelentă pentru primirea sacramentului (De Herdt, VI, viii; Sabetti, no. 725).

Rebotezarea

Pentru a completa considerarea validității botezului oferit de eretici, trebuie să oferim o anumită relatare a controversei sărbătorite, ce duce până la Biserica antică. În Africa și Asia Minoră, obiceiul rebotezării convertiților din erezie a fost introdus în prima parte a secolului trei. Atât cât poate fi dedus acum, practica rebotezării a apărut în Africa în urma decretelor Sinodului din Cartagina, ținut probabil undeva între anii 218 și 222; în timp ce în Asia Minoră se pare că a apărut în urma Sinodului din Iconium, ținut între 230 și 235. Controversa rebotezării este în special conectată de numele Papei Stephen și St. Cyprian din Cartagina. Cel din urmă a fost principalul susținător al practicii rebotezării. Papa, pe de altă parte, a condamnat practica, și a poruncit ca ereticii ce intră în rândul Bisericii să primească doar o impunere a mâinilor in paenitentiam. În această controversă este observat că Papa Stephen declară că respectă obiceiul obișnuit atunci când declară validitatea botezului oferit de eretici.

Cyprian, din contră, admite implicit că antitchitatea este împotriva practicii sale, însă susține că este în conformitate cu un studiu elevat al subiectului. El declară că tradiția ce nu-i este favorabilă este “o tradiție umană și ilegală”. Nici Cyprian, totuși, nici susținătorul său fanatic, Firmillian, nu au putut dovedi că rebotezarea era mai veche decât secolul în care trăiau ei. Autorul anonim al cărții “De Rebaptismate” spune că decretele Papei Stephen, ce interziceau rebotezarea convertiților, sunt pe aceeași pagină cu tradiția antică și ecleziastică, fiind consacrate ca o observare antică, memorabilă și solemnă a tuturor sfinților și a tuturor credincioșilor. St. Augustine este de părere că obiceiul de a nu reboteza este o tradiție Apostolică, iar St. Vincent din Lerins declară că Sinodul din Cartagina a introdus rebotezarea împotriva Legii Divine (canonem), împotriva regulii Bisericii universale, și împotriva obiceiurilor și instituțiilor antice. Prin decizia Papei Stephen, antichitatea a fost păstrată, iar noutatea distrusă (retentaestantiquitas, explosanovitas). Este adevărat că așa numitele Canoane Apostolice (xlv și xlvi) vorbesc despre non-validitatea botezului oferit de eretici, însă Dollinger spune că aceste canoane sunt destul de recente, iar De Marca evidențiază că St. Cyprian ar fi apelat la ele dacă ar fi existat înaintea controversei. Papa St. Stephen, așadar, a susținut o doctrină deja antică în secolul al treilea atunci când el a declarat că este împotriva rebotezării ereticilor, și a decis că sacramentul nu trebuia să fie repetat pentru că dacă prima administrare ar fi fost validă, Aceasta ar fi fost legea Bisericii încă de atunci.

Necesitatea botezului

Teologii disting o necesitate cu două fețe, pe care le numesc necesitatea scopului (medii) și necesiattea percepției (praecepti). Prima (medii) indică un lucru ce este atât de necesar încât, dacă nu există, salvarea nu poate fi obținută. Al doilea (praecepti) este obținut atunci când un lucru este întradevăr atât de necesar încât nu poate fi omis oluntar fără a păcătui; și totuși, ignoranța percepției sau inabilității de a-l îndeplini, îl scuză pe individ de a-l observa.

Botezul este considerat ca fiind necesar atât prin medii cât și praecepti. Această doctrină este bazată pe cuvintele lui Hristos. În Ioan 3, El declară: “Doar dacă un om este renăscut prin apă și Duh Sfânt, acesta poate intra în regatul lui Dumnezeu.” Hristos nu face nicio excepție în această lege și este așadar aplicată în general, acceptând adulții și copiii. Este în consecință nu doar o necesitate a percepției, ci deasemenea o necesitate a scopului.

Acesta este sensul în care a fost înțeles mereu de către Biserică, iar Consiliul din Trent (Sess, IV, cap, vi) învață că justificarea nu poate fi obținută, încâ de la promulgarea Evangheliei, fără spălarea regenerării. În a șaptea sesiune, este declarată anathema asupra oricărei persoane ce afirmă că botezul nu este necesar pentru salvare. Am folosit cuvântul votum ca “dorință”, din lipsa unui termen mai bun. Consiliul nu se referă prin termenul votum la o simplă dorință de a primi botezul sau până o cale spre asta. Prin votum înțelegem un act de caritate perfectă, inclusiv, cel puțin implicit, voința de a face toate lucrurile necesare pentru botez și astfel în special de a primi botezul.

O necesitate absolută a acestui sacrament este deseori cerută de către Părinții Bisericii, în special atunci când este vorba despre botezul infantil. Astfel St. Irenaeus (Against Heresies 2.22) spune: “Hristos a venit să-i salveze pe toți cei care sunt renăscuți prin El spre Dumnezeu – prunci, copii și tineri” (infantes et parvulos et pueros). St Augustine (On the Soul, Cartea III) spune: “Dacă vrei să fi un Catolic, atunci să nu crezi, să nu spui, să nu înveți, că pruncii care mor înainte de botez pot obține spălarea păcatului original.” Un pasaj și mai puternic scris de același individ (Episola 28) spune: “Oricine declară că până și pruncii sunt salvați prin Hristos atunci când pleacă din această viață fără a luat parte la Sacramentul Său (Botezul), se opune predicării Apostolice și condamnă întreaga Biserică ce grăbește botezarea pruncilor, deoarece crede fără grel că altfel nu pot fi cu adevărat însuflețiți în Hristos”, St. Ambrose (II De Abraham, c. xi) vorbinde despre necesitatea botezului, spune: “Nimeni nu reprezintă o excepție, nici măcar un prunc, nici măcar cel pentru care este necesar.”

În controversa Pelagiană găsit într-un mod similar, pronunțări puternice din partea Consiliilor din Cartagina și din Milevis, și din partea Papei Innocent I. Conform credinței Bisericii legată de această necesitate a botezului ca un mod de salvare, după cum a fost deja observat de St. Augustin, aceasta folosește puterea botezului în diferite feluri până și în cazul oamenilor laici. Atunci când se spune că botezul este deasemenea necesar, prin necesitatea perceptuală (praecepti), se înțelege bineînțeles că acest lucru se aplică doar celor ce sunt capabili de a accepta preceptul, și anume adulții.

Necesitatea în acest caz este arătată prin porunca lui Hristos către Apostolii săi (Matei 28): “Mergeți și învățați toate națiunile, botezați-i”. De vreme ce Apostolii au primit porunca de a boteza, națiunile primesc porunca de a primi botezul. Necesitatea botezului a fost pusă sub semnul întrebării de către unii Reformatori sau predecesorii lor apropiați. A fost negată de Wyclif, Bucer și Zwingli. Conform lui Calvin, este necesar ca adulții în calitate de precursori, dar nu ca scop. Astfel el este de acord că pruncii din părinți credincioși trebuie să fie sanctificați în pântec și astfel liberați de păcatul original fără botez. Socinienii învață că botezul este doar o profesare externă a credinței Creștini, iar ritualul depinde de liberul arbitru al fiecăruia, să fie primit sau neglijat.

Un argument împotriva necesității absolute a botezului a fost căutat în textul Scripturii: “Doar dacă mănânci trupul Fiului omului și îi bei sângele, vei avea viață în tine” (Ioan 6). Aici, spun ei, este o paralelă la textul: “Doar dacă un om este renăscut prin apă.” Totuși toată lumea admite că Eucaristul nu reprezintă neapărat un scop ci doar un percept. Răspuns la această problemă este evident. În primul rând, Hristos și-a adresat cuvintele către adulți; în al doilea rând, El vorbește în a treia persoană și fără a face vreo distincție.

Un alt text favorit este cel al Sf. Pavel (1 Corintinieni 7): “Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin soțul credincios; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.” Din păcate pentru puterea acestui argument, contextul arată că Apostolul în acest pasaj nu tratează regenerarea sau sanctificarea sfințeniei, ci doar răspunde la anumite întrebări propuse de către Corintinieni, în ceea ce privește validitatea mariajelor între păgâni și credincioși. Validitatea unui asemenea mariaj este dovedită din faptul că copiii născuți din ei sunt legitimi. Cât despre termenul “sfințit”, poate, cel mult, să însemne că soțul sau soția credincioasă ar putea converti pe cealaltă persoană necredincioasă și astfel să devină o ocazie pentru a obține sanctificarea.

O anumită declarație în discursul funeral al Sf. Ambrosie pentru Împăratul Valentinian II, a fost adus ca mărturie că Biserica a oferit sacrificiile și rugăciunile pentru catecumenii ce au murit înainte de botez.  Nu există vreun vestigiu al vreunui obicei asemănător nicăieri. Este posibil ca Sf. Ambrosie să fie acționat astfel pentru sufletul catecumentului Valentinian, însă acest lucru ar fi doar un exemplu unic, iar el a făcut asta deoarece credea că împăratul a avut doința botezului. Practica Bisericii este mult mai corect arătată în canonul (xvii) celui de-al Doilea Consiliu din Braga: “Nici comemorarea Sacrificiului [oblationis] și nici serviciul incantării [psallendi] nu trebuiesc îndeplinite pentru catecumenii care au murit fără a fi mântuiți prin botez.” Argumentele pentru o folosire contrară căutate în al Doilea Consiliu din Arles (c. xii) și al Patrulea Consiliu din Cartagina (c. lxxix) nu sunt relevante, deoarece aceste consilii nu vobresc despre catecumeni, ci despre oamenii evlavioși care au murit subit înainte ca ispășirea lor să fie completă. Este adevărat că unii scriitori Catolici (ca Cajetan, Durandus, Biel, Gerson, Toletus, Klee) au susținut că pruncii ar putea fi salvați printr-un act de dorință din partea părinților, ce este aplica lor printr-un semn extern, ca de exemplu o rugăciune sau o invocare a Sfintei Treimi; însă Pius V, prin eliminarea acestei opinii, după cum ne informează Cajetan, din comentariul autorului despre St. Thomas, a declarat că o asemenea teorie nu era agreată de credința Bisericii.

Înlocuitori pentru sacrament

Părinții și teologii au împărțit frecvent botezul în trei feluri: botezul prin apă (aquae sau fluminis), botezul dorinței (flaminis) și botezul sângelui (sanguinis). Totuși, doar primul reprezintă un sacrament real. Ultimele două sunt considerate botez doar din punct de vedere analogic, doar prin faptul că oferă efectul principal al botezului, și anume sfințenia ce iartă păcatele. Învățătura Bisericii Catolice spune că atunci când un botez prin apă devine o imposibilitate fizică sau morală, viața eternă poate fi obținută prin botezul dorinței sau botezul prin sânge.

Botezul dorinței

Botezul dorinței (baptismus flaminis) este o căință perfectă a inimii, iar fiecare act perfect de caritate sau dragoste pură a lui Dumnezeu conține, cel puțin implicit, o dorință (votun) către botez. Cuvântul latin flamen este folosit pentru a-l numi pe Duhul Sfânt, a Cărui sarcină specială este de a convinge inima să-l iubească pe Dumnezeu și să-și dorească spălarea păcatelor. “Botezul prin Duhul Sfânt” este un termen folosit în secolul al treilea de autorul anonim al cărții “De Rebaptismate”. Eficiența acestui botez al dorinței de a oferi botezul prin apă, în calitate de efect principal, este dovedit din cuvintele lui Hristos. După cel El a declarat necesitatea botezului (Ioan 3), El a promis justificarea sfințeniei pentru actele de caritate (Ioan 14): “Cel ce mă iubește pe Mine, va fi iubit deTatăl meu: iar eu îl voi iubi și mă voi arăta lui.” Și din nou: “Dacă cineva mă iubește, acesta îmi va respecta cuvântul, iar Tatăl meu îl va iubi, iar noi vom veni înaintea lui și vom rămâne cu el.” De vreme ce textele acestea declară că sfințenia justificată este oferită conform actelor de caritate perfectă, este evident că aceste acte oferă botezul prin principalul său efect, și anume spălarea păcatelor. Această doctrină este susținută clar de Consiliul din Trent. În a paisprezecea întrunire (cap. iv), consiliul declară că căința este uneori perfecționată prin caritate, și face pace între om și Dumnezeu, înainte ca Sacramentul Ispășirii să fie primit. În capitolul al patrulea din a șasea întrunire, legat de necesitatea botezului, se spune că oamenii nu pot obține dreptatea originală “decât prin spălarea regenerării sau dorința pentru aceasta” (voto). Aceeași doctrină este oferită de Papa Innocent III (cap. Debitum, iv, De Bapt.), iar propunerile contrare sunt condamnate de Papii Pius V și Greogry XII, în propunerile 31 și 33 din Baius.

Am făcut deja aluzie la discursul funerar ținut de Sf. Ambrosie pentru Împăratul Valentinian II, un catecumen. Doctrina botezului dorinței este prezentă aici. Sf. Ambrosie întreabă: “Nu a obținut el sfințenia pe care și-a dorit-o? Nu a obținut el ceea ce a cerut? Cu siguranță a obținut-o deoarece a cerut-o.” St. Ausgutine (On Baptism, Against the Donatists, IV.22) și St. Bernard (Ep. Lxxvii, ad H. de S. Victore) vorbesc deasemenea în același fel despre botezul dorinței. Dacă s-ar spune că această doctrină contrazice legea universală a botezului înfăptuit de Hristos (Ioan 3), răspuns este că dătătorul de lege a făcut o excepție (Ioan 14) în favoarea celor ce au avut parte de botezul dorinței. Nici nu ar reprezenta o consecință a acestei doctrine că o persoană justificată prin botezul dorinței ar fi așadar scutită de a căuta botezul prin apă atunci când cel din urmă a devenit o posibilitate. Deoarece, după cum a fost deja explicat, baptismus flaminis conține votun­-ul de a primi baptismus aquae. Este adevărat că unii dintre Părinții Bisericii i-au condamnat sever pe cei ce s-au mulțumit cu dorința de a primi sacramentul regenerării, însă ei vorbesc despre catecumenii care prin propria alegere întârzie primirea botezului pe motive nevrednice. Într-un final, trebuie să fie reținut că doar adulții sunt capabili de a primi botezul dorinței.

Botezul prin sânge

Botezul prin sânge (baptismus sanquinis) reprezintă obținerea sfințeniei justificării prin martiriu pentru credința în Hristos. Termenul “spălare prin sânge” (lavacrum sanguinis) este folosit de Tertullian (On Baptism 16) pentru a distinge speciile regenerării de “spălarea prin apă” (lavacrum aquae). “Avem o a doua spălare”, spune el, “ce este una și aceeași [cu prima], și anume spălarea prin sânge”. St. Cyprian (Epistola 73) vorbește despre “cel mai mare și glorios botez prin sânge” (sanguinis baptismus). St. Augustine (City of God 13.7) spune: “Atunci când o persoană moare pentru confesiunea lui Hristos fără să fi primit spălarea regenerării, păcatele sale vor fi iertate în același mod dacă ar fi fost spălată în fontul sacru al botezului”.

Biserica își bazează credința în eficiența botezului sângelui, prin faptul că Hristos face o declarație generală despre putere de salvare a martiriului în Matei 10: “Așadar oricine îmi va răspândi numele înaintea oamenilor, la fel și Eu îi voi pronunța numele înaintea Tatălui meu ce se află în rai” (versetul 32); și: “Cel ce își pierde viața pentru mine, o va găsi” (versetul 39). Este evidențiat că aceste texte sunt atât de vaste încât să-i includă și pe copii, în special ultimul text. Faptul că primul text li se aplică deasemenea, a fost evidențiat constant de către Părinți, ce declară că dacă copii nu pot confesa o credință în Hristos pe cale verbală, atunci ei pot acționa. Tertullian (Against the Valentinians 2) vorbește despre copiii măcelăriți de Irod ca fiind martiri, iar acest lucru a reprezentat o învățătură constantă în Biserică.

O altă dovadă a mentalității Bisericii în ceea ce privește eficacitatea botezului prin sânge, este găsită în inexistența rugăciunilor pentru martiri. Opinia ei este bine apărată de St. Augustine (Tratatul 74 asupra Evangheliei lui Ioan): “El îi provoacă o rană martirului ce se roagă lui.” Acest lucru arată că martiriul este văzut ca o iertare a păcatelor și evitare a pedepselor atrase de acestea. Mai târziu teologii susțin că botezul prin sânge justifică martiriul adulților ca o lucru independent de actul carității sau căinței perfecte. Motivul este că dacă caritatea perfectă, sau căința, ar fi fost necesare pentru martiriu, distincția dintre botezul prin sânge și botezul dorinței ar fi una inutilă. Mai mult, după cum trebuie acceptat că martiriul infantil este justificat fără vreun act caritabil, de care ei sunt incapabili, nu există niciun motiv solid pentru a nega același privilegiu adulților. (Cf. Francisco Suarez, De Bapt., disp. xxxix.)

Pruncii nebotezați

Soarta pruncilor care mor fără botez trebuie să fie luată în considerare aici. Învățătura Catolică este fără compromis în acest punct de vedere, și anume că toți cei ce pleacă din această viață fără botez, fie prin apă, sânge sau dorință, sunt excluși din viziunea lui Dumnezeu. Această învățătură este bazată, din câte am observat, pe Scriptură și tradiție, și decretele Bisericii. Mai mult, cei ce mor în păcatul original, fără a fi avut vreodată vreo tangență cu vreun alt păcat, sunt dreprivați de fericirea raiului, acest lucru fiind declarat explicit în Confesiunea de Credință a Împăratului din Est, Michael Palaeologus, ce i-a fost propusă lui de către Papa Clement IV în 1267, și pe care el a acceptat-o în prezența lui Gregory X în al Doilea Consiliul din Lyon, 1274. Aceeeași doctrină se poate găsi deasemenea în Decretul Uniunii al Grecilor, în lucrarea Laetentur Caeli a Papei Eugene IV, în Profesiunea de Credință prescrisă pentru Greci de către Papa Gregory XIII, și în cea autorizată Orientalilor de către Urban VIII și Benedict XIV. Mulți teologi Catolici au declarat că pruncii care more fără a fi botezați, sunt excluși din viziunea fericirii; însă în ceea ce privește statutul exact al acestor suflete în următoarea lume, ei nu cad de acord.

Vorbind despre sufletele ce au eșuat de a atinge salvarea, acești teologi disting durerea pierderii (paena damni), sau interzicerea viziunii fericirii, de durerea simțului (paena sensus). Deși acești teologi au fost de părere că pruncii nebotezați trebuie să îndure durerea pierderii, ei nu au fost la fel de siguri dacă ei vor avea parte de durerea simțului. St. Augustine (Of Sin and Merit I.16) a susținut că nu for face o excepție în cazul durerii simțului, dar în același timp el era de părere că reprezenta forma mai ușoară. Pe de altă parte, St. Gregory Nazianzen (Oration 40) a fost de părere că pruncii ce se aflau într-o asemenea situație, vor experimenta doar durerea pierderii. Sfondrati (Nod. Praedest., I, i) declară că în timp ce ei sunt cu siguranță excluși din rai, totuși ei nu sunt privați de fericirea naturală. Această părerea părea a fi oarecum obiectivă pentru unii episcopi Francezi, astfel ei au cerut judecata Viziunii Sfinte legată de această problemă. Papa Innocent XI a răspus că va pregăti o comisie de teologi care să examineze această opinie, însă se pare că nicio sentință nu a fost dată. Începând cu secolul doisprezece, opinia majoritară a teologilor a fost că pruncii nebotezați sunt imuni la orice fel durere a simțului. Acest lucru a fost predicat de St. Thomas Aquinas, Scotus, St. Bonaventure, Peter Lombard și alții, și este acum o învățătură obișnuită în școli. Este în conformitate cu cuvintele unui decret al Papei Innocent III (III Decr., xlii, 3): “Pedeapsa păcatului original este deprivarea viziunii lui Dumnezeu; cea a păcatului actual, durerile eterne din iad.” Pruncii, bineînțeles, nu pot fi vinovați de un păcat normal.

Alți teologi au susținut că, sub legea naturii și a dispensației Mosaice, copiii ar putea fi salvați prin acțiunile părinților, iar acest lucru ar putea fi mai ușor de obținut deoarece puterea credinței nu a pierdut teren, ci din contră a crescut.

Obiecțiile obișnuite aduse acestei teorii includ faptul că despre prunci nu se spune că sunt deprivați de justificare în Noua Lege printr-o scădere a puterii credinței, ci din cauza promulgării lui Hristos a botezului ce nu a existat înainte de Noua Dispensație. Acest lucru nu face cazul pruncilor să fie mai rău decât a fost înainte ca Biserica Creștină să fie insituită. În timp ce este o problemă pentru unii, cu siguranță a îmbunătățit condiția multora. Credința supernaturală este acum mult mai relaxată în comparație cu perioada credinței active a părinților. Mai mult, boteztul poate fi aplicat mai ușor pruncilor decât ritualul de circumcizie, iar prin legea antică această ceremonie trebuie să fie amânată până în a opta zi după naștere, în timp ce botezul poate fi oferit pruncilor imediat după ce se nasc, iar daca este necesar până și în pântecul mamei. Într-un final trebuie să înțelegem că pruncii nebotezați, dacă sunte deprivați de rai, nu vor fi deprivați pe nedrept. Viziunea lui Dumnezeu nu este un lucru față de care oamenii au liber arbitru. Este un dar liber al Creatorului, care poate impune condițiile prin care-l oferă. Nicio nedreptate nu este implicată atunci când un privilegiu nu este oferit unei persoane. Păcatul roiginal a interzis rasei umane dreptul liber la rai. Prin mila Divină, această barieră spre fericirea lui Dumnezeu este înlăturată de botez; însă dacă botezul nu a fost oferit, păcatul original rămîne, iar sufletul neregenerat, neavând vreun drept la rai, nu este exclus din aceasta pe nedrept.

Cât despre întrebarea dacă pe lângă eliberarea de durerea simțului, pruncii nebotezați se bucură de vreo fericire în lumea următoare, teologii nu cad de acord, și nici nu există vreo declarație din partea Bisericii pe acest subiect. Mulți, ce-l urmează pe Sf. Toma (De Malo, Q. V, a . 3), declară că acești prunci nu sunt întristați de pierderea viziunii fericirii, fie pentru că ei nu o cunosc, sau pentru că, cunoscând-o, ei s-ar fi conformat imediat la voința lui Dumnezeu și sunt conștienți că au pierdut un privilegiu fără a avea vreun cuvânt de spus în această privință. Pe lângă această libertate de regret la pierderea raiului, acești prunci ar putea avea o oarecare fericire pozitivă. Sf. Toma (In II Sent., dist. XXXIII, Q. ii, a. 5) spune: “Deși pruncii nebotezați sunt separați de Dumnezeu în ceea ce privește gloria, ei nu sunt totuși separați de El în totalitate. Mai dragbă ei sunt atașați de el prin participarea la bunurile naturale; și astfel ei se pot bucura prin El în dragostea naturală”, Din nou el spune: “El se vor bucura că vor împărtăși în mare parte sfințenia divină și perfecțiunile naturale.” În timp ce opinia că pruncii nebotezați s-ar putea bucura de cunoașterea naturală și dragostea lui Dumnezeu, este perfect solidă, totuși Părinții Bisericii nu o susțin în unanimitate.

Însemnările autorului: Pe acest subiect, în anul 1992 Catechism of the Catholic Church declară: “În ceea ce-i privește pe copii care au murit fără Botez, Biserica poate doar să le încredințeze mila Domnului, după cum spune și în ritualurile funerare pentru ei. Întradevăr, măreața milă a lui Dumnezeu, care dorește ca toți oamenii să fie salvați, și bunătatea lui Isus către copii, fapt ce-l fac sa declare: “Lăsați copiii să vină la mine, nu-i împiedicați”, ne permite să sperăm că există o cale spre salvare pentru pruncii ce au murit fără a fi Botezați. Cu atât mai urgentă este chemarea Bisericii pentru permiterea copiilor de a veni la Hristos prin darul sfânt al Botezului.”

Putem adăuga aici unele remarci scurte despre disciplina Bisericii legate de persoanele nebotezate. La fel cum botezul este poarta Bisericii, persoanele nebotezate sunt întotatlitate înafara ei. Ca o consecință:

• Asemenea persoane, prin legea obișnuită a Bisericii, ar putea să nu primească ritualurile funerare Catolice. Motivul acestei reguli date de Papa Innocent III (Decr., III, XXVIII, xii): “A fost decretat prin canoanele sfinte că nu trebuie să avem vreo comuniune cu cei ce sunt morți, atâta timp cât nu am comunicat cu ei cât erau vii.” Conform Legii Canonice (CIC 1183), totuși, catecumenii “trebuie să fie considerați membrii ai credinței Creștine” în ceea ce privește ritualurile funerare. Consiliul din Baltimore declară deasemenea (No. 389) că obiceiul îngropării unor rude nebotezate ale Catolicilor în cavourile familiei, poate fi tolerat. Însemnarea editorului: Codul Legii Canonice din 1983 face excepție pentru copilul nebotezat ce provine din părinți Catolici, dacă părinți intenționau să-l boteze.

• Un Catolic ar putea să nu se căsătorească cu o persoană nebotezată fără dispesanție, cu riscul nulificării. Acest impediment este derivat din Legea naturală, deoarece în asemenea uniuni, partea Catolică și progenitura mariajului ar fi expusă, în cele mai multe cazuri, la pierderea sfințeniei. Invaliditatea unui asemenea mariaj, totuși, reprezintă o consecință a legii pozitive. Deoarece, la începutul Creștinismului, uniunile dintre cei botezați și cei nebotezați erau frecvente, iar acestea erau cu siguranță tratate drept valide. Atunci când au apărut circumstanțele unde pericolul perversiunii față de partea Catolică este înlăturat, Biserica dând legea prohibiției, însă mereu cerând garanții din partea persoanei non-Catolice că nu va interfera cu drepturile spirituale ale partenerului. (Vedeți Impediments of Matrimony)

În general, putem declara că Biserica pretinde nicio autoritate asupra persoanelor nebotezate. Aceasta crează legi legate de ei doar atât cît să mențină relația cu subiecții Bisericii.

Efectele botezului

Acest sacrament este poarta Bisericii lui Hristos și intrarea într-o viață nouă. Noi suntem renăscuți din statutul de sclavi ai păcatului spre libertate în calitate de Fii ai lui Dumnezeu. Botezul ne incorporează în trupul mistic al lui Hristos și ne face părtași la toate privilegiile ce provin din actul de mântuire al Fondatorului Divin al Bisericii. Vom evidenția acum efectele principale ale botezului.

Iertarea tuturor păcatelor, original și actuale

Acest lucru este evident prezent în Biblie. Astfel citim (Acte 2:38): “Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Această promisiune este pentru voi și copiii voștrii și pentru toți cei care sunt departe, pe care Dumnezeu îi va chema.” Citim deasemenea în capitolul 22 din Faptele Apostolilor (versetul 16):

“Fiți botezați și spălați-vă păcatele.” Sf. Pavel în capitolul 15 al Epistolei sale către Efesieni, prezintă întreaga Biserică ca fiind botezată și purificată (5:25): “Hristos a iubit Biserica și s-a sacrificat pentru ea: astfel să o poată sanctifica, curățând-o prin apă în lumea vieții: ca să o poată prezenta Lui ca o Biserică glorioasă, fără pată sau vreo imperfecțiune; astfel încât să fie sfântă și fără vină.”

Profeția lui Ezekiel (36:25) vorbește deasemenea despre botez: “Voi turna asupra ta apă curată, iar tu vei fi curățat de toată murdăria ta (inquinamentis)”, aici profetul vorbind cu siguranță despre păcatele morale.

Aceasta este deasemenea și învățătura solemnă a Bisericii. În profesiunea credinței prescrisă de Papa Innocent III pentru Waldesieni în 1210, citim: “Credem că toate păcatele noastre sunt iertat prin botez, atât păcatul original cât și păcatele pe care le-am comis în mod voluntar.” Consiliul din Trent (Sess. V., can. V) declară anathema pe orice persoană ce neagă faptul că sfințenia lui Hristos, ce este oferită prin botez, nu iartă păcatul original; sau care susține că tot ce poate fi considerat păcat nu este dat la o parte.

Același lucru este învățat de Părinții Bisericii. St. Justin Martyr (First Apology 66) declară că în botez noi suntem creați din nou, liberi de orice pată a păcatului. Sf. Ambrosie (On the Mysteries 3) spune despre botez: “Aceasta este apa în care trupul este scufundat, astfel toate păcatele carnale sunt spălate. Fiecare greșeală este îngropată.” Tertullian (On Baptism 7) scrie: “Botezul reprezintă un act carnal la fel de mult cum noi suntem scufundați în apă; însă efectul este spiritual, deoarece noi suntem eliberați de păcatele noastre.” Cuvintele lui Origen (In Gen., xiii) sunt clasice: “Dacă calci strâmb, vei scrie asupra ta cuvintele [chirographum] păcatului. Dar, priviți, atunci când v-ați apropiat de crucea lui Hristos și de sfințenia botezului, cuvintele voastre sunt întipărite pe cruce și în fontul botezului.” Nu trebuie să multiplicăm mărturiile din primii ani ai Bisericii. Este un punct de vedere asupra căruia Părinții au opinii unanime, iar citate ce pot fi în favoarea acestei afirmații pot fi preluate de la St. Cyprian, Clement din Alexandria, St. Hilary, St. Cyril din Ierusalim, St. Basil, St. Gregory Nazianzen, și alții.

Iertarea pedepsei temporare

Butezul nu doar că spală păcatul, ci deasemenea înlătură pedeapsa atrasă de acesta. Aceasta este învățătura Bisericii primitive. Citim din textele lui Clement din Alexandria (Paedagog., i) despre botez astfel: “Este numită o spălare deoarece suntem spălați de păcatele noastre: este numită sfințenie, deoarece prin ea pedepsele datorate păcatului sunt ignorate.” St. Jerome (Ep. Lxix) scrie: “După iertarea oferită de botez, severitatea Judecătorului nu trebuie să mai constituie o frică.” St. Augustine (De Pecc. Et Mer., II, xxviii) spune clar: “Dacă imediat [după botez] urmează o îndepărtare de această viață, un om nu trebuie să răspundă pentru nimic [quod obnoxium hominem teneat], deoarece el va fi liber de orice-l leagă.” Într-o relatare perfectă a doctrinei timpurii, decretul Florentinean spune: “Nicio satisfacție nu trebuie să se abată asupra persoanei botezat în ceea ce privește păcatele trecute; iar dacă ei mor înainte de a păcătui, ei vor obține instantaneu regatul cerului și viziunea lui Dumnezeu.” În același mod  Consiliul din Trent (Sess. V) declară: “Nu există cauză de a-i blestema pe cei care au fost întradevăr îngropați cu Hristos prin botez. Nimic nu poate împiedica intrarea în rai.”

Includerea sfințeniei, darurilor și virtuților supernaturale

Un alt efect al botezului este includerea sfințeniei sanctificatoare, a darurilor supranaturale și a virtuților. Această sfințenie sanctificatoare este cea care ajută oamenii să atingă statutul de fii adoptivi ai lui Dumnezeu și oferă dreptul la gloria cerească. Doctrina legată de acest subiect este găsită în al șaptelea capitol despre justificare în a șasea sesiune a Consiliului din Trent. Mulți dintre Părinții Bisericii au dezvoltat acest subiect (St. Cyprian, St. Jerome, Clement din Alexandria, și alții), deși nu prin limbajul tehnic al decretelor ecleziastice târzii.

Oferirea dreptului la sfințenie specială

Teologii învață că botezul oferă omului dreptul pentru acea sfințenie specială ce reprezintă elementul necesar pentru obținerea sfârșitului pentru care sacramentul a fost instituit și pentru ghidarea omului spre promisiunile botezului. Această doctrină a școlilor, ce pretinde că pentru fiecare sacrament acea sfințenie ce este diversă față de sfârșitul și obiectul sacramentului, a fost deja pronunțată de către Tertullian (On the Resurrection 9). Este tratat și dezvoltat de St. Thomas Aquinas (III:62:2). Papa Eugene IV repetă această doctrină în decretul pentru Arminieni. În tratarea sfințeniei oferită de către botez, presupunem că recipientul sacramentului nu pune niciun obstacol (obex) în calea sfințeniei sacramentale. Într-un copil, bineînțeles, acest lucru ar fi imposibil, și drept consecință, acesta primește imediat sfințenia botezului. În cazul unui adult este altfel, deoarece în el este necesar ca dispozițiile sufletului să fie prezente.

Consiliul din Trent (Sess. VI, c. vii) declară că fiecare persoană primește sfințenie conform dispoziției și co-operării sale. Nu trebuie să confundăm un obstacol (obex) față de sacrament cu un obstacol față de sfințenia sacramentului. În cazul primului, există implicit un defect în materie sau formă, sau o lipsă a intenției necesare din partea administratorului sau recipientului, și astfel sacramentul va deveni nul. Însă chiar dacă toate aceste necesități esențiale pentru constituirea sacramentului, ar fi prezente, tot va exista un obstacol în calea sfințeniei sacramentale, în așa fel încât adultul ar putea primi botezul din motive greșite sau fără vreo destinație reală pentru păcat. În acest caz persoana respectiva va fi cu adevărat botezată, dar nu va luat parte la sfințenia sacramentală. Dacă, totuși, mai târziu această persoană încearcă să compenseze pentru păcatele comise, obstacolul va fi șters, iar sfințenia pe care a eșuat să o dobândească atunci când sacramentul i-a fost oferit inițial, va intra în posesia sa. În asemenea caz sacramentul este considerat este renăscut, și nu va mai fi necesară o rebotezare.

Impresia caracterului asupra sufletului

Într-un final, botezul, odată ce a fost oferit în mod valid, nu poate fi repetat. Părinții (Sf. Ambrosie, Crysostom, și alții) astfel înțeleg cuvintele Sf. Pavel (Evrei 6:4), iar aceasta a fost învățătura constantă a Bisericăă în Est și Vest încă de la începutul timpului. Astfel, se spune că botezul impresionează un caracter de neuitat asupra sufletului, pe care Părinții Tridentini îl numeau drept o urmă spirituală și permanentă. Faptul că botezul (asemeni Confirmării și ordinelor Sfinte) imprimă un asemenea caracter, este declarat explicit de către Consiliul din Trent (Sess. VII, can. ix). St. Cyril (Prologue to the Catechetical Lectures 17) numește botezul drept “un sigiliu sfânt și permanent”, iar Clement din Alexandria (Who is the Rich Man That Shall Be Saved? 42), “sigiliul Domnului.” St. Augustine compară acest caracter sau urmă imprimată asupra sufletului Creștin cu caracterul militaris lăsat asupra soldațiilor din serviciul imperial. Sf. Toma vorbește despre natura acestui sigiliu, sau caracter, în Summa (III:63:2).

Primii lideri ai așa numitei Reforme au susținut doctrine total diferite de cele ale Creștinismului antic asupra efectelor botezului. Luther (De Captiv. Bab.) și Calvin (Antid. C. Trid.) au susținut că acest sacrament i-au făcut pe cei botezați să fie siguri de sfințenia perpetuă a adopției. Alții au declarat că botezul unei persoane o va elibera pe aceasta pe toate păcatele comise după; alții că transgresiunile legii Divine, deși păcate prin natura lor, nu vor fi luate drepte păcate de către persoanele botezat atâta timp cât ei vor avea credință. Decretele Consiliului din Trent, aduse în opoziție față de erorile trecute, sunt martore la multe teorii stranii și noi create de diferite păreri ale teologiei Protestante.

Administratorul sacramentului

Biserica face distincția între un adminstrator al botezului obișnuit și unul extraordinar. O distincție poate fi deasemenea făcută în ceea ce privește modul administrării. Botezul solemn este cel oferit cu toate ritualurile și ceremoniile prescrise de Biserică, iar botezul privat este cel ce poate fi administrat în orice moment sau loc conform exigențelor necesității. La un moment dat botezul solemn și public era oferit în Biserica Latină doar în sezonul pascal. Orientalii îl administrau deasemenea și la Epifanie.

Administrator obișnuit

Administratorul obișnuit al botezului solemn este primul episcop și al doilea preot. Prin delegație, un deacon ar putea oferi sacramentul solemn în calitate de administrator în situații extraordinare.

Se spune despre Episcopi că sunt simplii administratori deoarece ei sunt asuccesorii Apostolilor care au primit porunca Divină în mod direct: “Mergeți și instruiți națiunile, botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.” Preoții sunt deasemenea administratori simplii deoarece prin oficiul lor și ordinele lor sacra ei sunt păstorii sufletelor și administratori ai sacramentelor, și astfel decretul Florentinean spune: “Administratoryl acestui Sacrament este preotul, a cărui datorie este de a administra botezul oficiului său.” De vreme ce, bineînțeles, episcopii sunt superiori preoților prin legea Divină, administrarea solemnă a acestui sacrament a fost la un moment dat rezervată doar episcopilor, iar un preot nu a administrat niciodată acest sacrament în prezența unui episcop decît dacă i s-a poruncit astfel. Se poate observa din scrierile lui Tertullian (On Baptism 17) cât de veche este această disciplină.

Dreptul de a oferi botezul aparține mai marelui preot care este episcopul, apoi preoților și deaconilor, dar nu fără autorizația episcopului.

Ignatius (Epistle to the Smyrnaeans 9) spune: “Nu este legal de a boteza sau sărbători fără episcop.” St. Jerome (Against the Luciferians 9) este martor la o asemenea folosire în zilele sale: “Fără porunca episcopului, nici preotul și nici deaconul nu au dreptul de a oferi botezul.”

Deaconii sunt administratori excepționali ai botezului solemn, conform oficiului lor ei fiind doar asistenți ai ordinului preoției. St. Isidore din Seville (De Eccl, Off., ii, 25) spune: “Este clar că botezul trebuie să fie oferit doar de preoți, și nu este legal ca deaconii să-l administreze fără permisiunea episcopului sau preotului.” Faptul că deaconii erau administratori ai acestui sacrament prin delegație, este evident din citatele găsite. În serviciul decretului unui deacon, episcopul spune candidatului: “Este datoria diaconului de a sluji la altar, de a boteza și dea predica.” Philip diaconul este menționat în Biblie (Acte 8) că oferă botezul, presupunându-se că este delegat de Apostoli.

Este observat că orice preot, prin virtutea decretului său este un administrator obișnuit al botezului, însă prin decrete ecleziastice acesta nu-și poate folosi puterea decât dacă are juristicție. De aceea Ritualul Roman declară: Adminstratorul legitim al botezului este preotul paroh, sau oricare alt preot delegat de către preotul paroh sau episcopul din acel loc. Al doilea Consiliu din Baltimore adaugă: “Preoții merită pedeapsă dură dacă botează pruncii unei alte parohii sau a unei alte diocleții.” St. Alphonsus (n. 114) spune că părinții care-și aduc copiii pentru botez la un preot care nu le este pastor, sunt vinovați de păcat deoarece ei violează drepturile preotului paroh. El adaugă, totuși, că alți preoți ar putea boteza acești copii, dacă au permisiunea din partea pastorului din acel loc. Cei ce nu au un loc stabil pot fi botezați de preotul oricărei biserici vor.

Administratorul excepțional

În caz necesar, botezul poate fi administrat legal și valid de orice persoană care respectă toate condițiile esențiale, fie această persoană un om laic Catolic sau orice al bărbat sau femeie, eretic sau schismatic, infidel sau Evreu.

Condițiile esențiale sunt ca acea persoană să toarne apă asupra celui botezat, în același timp în care pronunță cuvintele: “Te botez în numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh.” Mai mult, această persoană trebuie să vrea cu adevărat să boteze, sau mai bine spus, trebuie să vrea să înfăptuiască ceea ce Biserica îndeplinește atunci când administrează acest sacrament.

Ritualul Roman adaugă că, până și în oferirea botezului în cazuri excepționale, trebuie să existe o ordine de preferință ce trebuie urmată în ceea ce privește administratorul. Această ordine este: dacă un preot este prezent, acesta trebuie să fie preferabil pe lângă un diacon, un diacon pentru un subdiacon, un cleric pentru un om laic, și un bărbat pentru o femeie, doar dacă modestia cere (ca în cazul nașterii) ca doar o femeie să fie administrator, sau din nou, doar dacă o femeie poate înțelege metoda cea mai bună de botezare. Riatulul spune deasemenea că tatăl sau mama nu-și poate boteza propriul copil, doar dacă există pericolul de moarte și nimeni altcineva nu este prezent pentru a administra sacramentul. Pastorii sunt deasemenea obligați de Ritual să instruiască credincioșii, în special nevestele, asupra metodelor adecvate de botezare. Atunci când o asemenea botezare privată este administrată, ceremoniile ritualurilor sunt oferite mai târziu de un preot, dacă subiectul sacramentului supraviețuiește.

Acest drept ca orice persoană să boteze în caz de necesitate este în conformitate cu tradiția și practica Bisericii. Tertullian (On Baptism 7) spune astfel despre laicii care au o oportunitate de a administra botezul: “Va fi vinovat de pierderea unui suflet, dacă neglijează oferirea a ceea ce poate în mod liber”, St. Jerome (Against the Luciferians 9) spune: “În cazul unei necesități, știm că este permis unui laic [să boteze]; deoarece la fel cum o persoană poate primi, la fel și el poate oferi”; Al Patrulea Consiliu Lateran (cap. Firmiter) delcară: “Sacramentul Botezului… indiferent de cine este oferit, duce la salvare”; St. Isidore din Seville (can. Romanus de cons., iv) declară: “Spiritul lui Dumnezeu administrează sfințenia botezului, deși poate fi un păgân cel care administrează botezul”; Papa Nicholas I îi învață pe Bulgari (Resp. 104) că botezul din partea unui Evreu sau păgân este valid.

Conform faptului că femeilor le este interzisă orice juristicție ecleziastică, întrebarea necesară ce se ridică este legată de abilitatea lor de a oferi un botez valid. Tertullian (On Baptism 17) se opune cu tărie administrării sacramentului de către femei, însă nu-l declară nul. În aceeași măsură, St. Epiphanius (Haer, lxxix) spune despre femei: “Nici măcar puterea botezului nu le-a fost oferită lor”, însă vorbește despre botezul solemn, ce este o funcție a preoțimii. Expresii similare se pot găsi în scrierile altor Părinți, însă doar atunci când se opun doctrinei grotești a ereticilor, asemeni Marcioniților, Pepuzienilor și Cataphrigienilor, care doresc să facă femei preoetese Creștine. Decizia autoritativă a Bisericii, totuși, este clară. Papa Urban II (c. Super quibus, xxx, 4) scrie: “Este un botez adevărat dacă femeia în caz de necesitate botează copilul în numele Treimii.” Decretul Florentinian pentru Arminieni spune explicit: “În caz necesar, nu doar un preot sau un diacon, dar până și un laic sau o femeie, chiar și un păgân sau eretic ar putea oferi botezul.”

Motivul principal pentru această extindere a puterii de botezare este bineînțeles din cauză că Biserica a înțeles încă de la început că aceasta este voia lui Hristos. Sf. Toma (III:62:3) spune că conform unei necesități absolute de botez pentru salvarea sufletelor, este conform milei lui Dumnezeu, care dorește ca toți să fie salvați, că modul obținerii acestui sacrament a fost făcut prin apă, ce poate fi obținută cel mai ușor, astfel în aceeși măsură era un lucru normal ca orice om să fie făcut administrator. Într-un final, trebuie observat că, prin leaga Bisericii, persoana ce administrează botezul, până și în cazuri necesare, crează o relație spirituală cu copilul și părinții săi. Această relați constituie un impediment ce ar face un mariaj cu oricare dintre ei nul, doar dacă o dispensație ar putea fi obținută dinainte. Vezi Affinity.

Recipientul botezului

Fiecare ființă umană, ce nu a fost încă botezată, poate primi acest sacrament.

Botezul adulților

În ceea ce privește adulții, nu există nicio controveră sau dificultate. Porunca lui Hristos nu face excepții atunci când le poruncește Apostolilor să învețe toate națiunile și să le boteze.

Botezul copiilor

Botezul copiilor a fost, pe de altă parte, subiectul multor dispute. Waldesienii și Catarii, și mai târziu Anabaptiștii, au respins doctrina conform căreia copiii sunt capabili de a primi un botez valid, iar unii sectarieni din prezent susțin aceeași părere.

Biserica Catolică, totuși, susține cu tărie că legea lui Hristos se aplică la copiilor cât și adulților. Atunci când Mântuitorul declară (Ioan 3) că este necesar de a te renaște prin apă și Duh Sfânt pentru a intra în Regatul lui Dumnezeu, prin cuvintele Lui se poate înțelege că El îi include pe toți cei care sunt capabili de a primi dreptul de a intra în regatul său. El a oferit acest drept până și celor care nu sunt adulți, atunci când spune (Matei 19:14): “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” În pasajul paralel din Sf. Luca (18:15), totuși, textul spune: “I-au adus şi nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei”; iar apoi urmează cuvintele citate din Matei. În textul Grecesc, cuvintele brephe și prosepheron se referă la copii din brație.

Mai mult, Sf. Pavel (Colosieni 2) spune că botezul în Legea Nouă a preluat locul circumcizie în cea Veche. A fost în special pentru copii faptul că ritualul circumciziei era aplicat prin poruncî Divină. Dacă se spune că nu există vreun exemplu al botezului infantil în Biblie, putem răspunde că copiii sunt incluși în fraze ca: “Ea a fost botezată împreună cu toată casa ei” (Acte 16:15); “El însuși a fost botezat, iar imediat toată casa sa” (Acte 16:33); “Am botezat casa lui Stephanus” (1 Corintinieni 1:16).

Tradiția antichității Creștine în ceea ce privește necesitatea botezului infantil este clară încă de la început. Am oferit multe citate importante asupra acestui subiect, în ceea ce privește necesitatea botezului. Unele, așadar, vor fi de ajuns aici.

• Origen (in cap. vi, Ep. Ad Rom.) declară: “Biserica a primit din partea Apostolilor tradiția botezului infantil.”
• Augustine (Serm. Xi, De Verb Apost.) spune despre botezul infantil astfel: “Acest lucru a fost mereu susținut de biserică; acest lucru l-a primit din credința strămoșilor noștrii; acest lucru este apărat cu tărie.”
• Cyprian (Epistola 58) scrie: “Din botez și din sfințenie… nu trebuie împiedicat copilul care, din cauză că a fost recent născut, nu a comis niciun păcat, doar faptul că a fost născut din Adam, și a primit contagiunia morții antice în prima sa viață; și vine să primească iertarea păcatelor mai ușor astfel decât altfel.”
• Scrisoarea lui St. Cyprian către Fidus declară că Consiliul din Cartagina din 253 a revizuit opinia că botezul infantil ar trebui întârziat până la a opta zi după botez.
• Consiliul din Milevis în 416 a declarat anathemă pe oricine spune că pruncii nu trebuie botezați.
• Consiliul din Trent a definit doctrina botezului infantil (Sess. VII, can. xiii). Condamnă deasemenea (can. xiv) opinia lui Erasmus ce spune că toți cei care au fost botezați în pruncie, ar trebui să fie liberi de a respinge promisiunile botezului după ce au devenit adulți.

Teologii atrag deasemenea atenția asupra faptului că de vreme ce Dumnezeu dorește sincer ca toți oamenii să fie salvați, El nu-i exclude și pe copii, pentru care botezul prin apă sau sânge reprezintă singurele moduri posibile. Doctrinele universalității păcatului original și a ispășirii totale a lui Hristos sunt declarate clar și absolut în Scriptură, astfel să nu lase niciun motiv de negare a pruncilor de a fi incluși împreună cu adulții.

La obiecția că botezul necesită credință, teologii răspund că adulții trebuie să fie credincioși, însă copiii primesc credința depinsă, ce este incorporată în ei prin sacramentul regenerării. Cât despre credința propriu-zisă, ei se bazează pe credința unei alte persoane; după cum spune St Augustine (De Verb. Apost., xiv, xviii): “Acesta crede printr-o persoană, care a păcătuit printr-o alta.”

Cât despre obligațiile impuse de botez, pruncul este obligat de a le respecta proporțional cu vârsta și capacitatea sa, după cum este și cazul tuturor legilor. Hristos, este adevărat, a prescris instrucțiunile și credința propriu-zisă pentru adulți ca necesară pentru botez (Matei 28 Marcu 16), însă în legea Sa generă asupra necesității sacramentului (Ioan 3), El nu impune nicio restricție în ceea ce privește subiectul botezului; și în consecință, în timp ce copiii sunt incluși în lege, lor nu li se va cere să îndeplinească condițiile ce sunt imposibile la acea vârstă.

În timp ce nu neagă validitatea botezului infantil, Tertullian (De Bapt., xvii) dorește ca sacramentul să nu fie oferit asupra lor până nu obțin rațiunea, astfel să nu fie în pericol de a profana botezul în tinerețe din cauza tentației păgâne. În același fel, St. Gregory Nazianzen (Or. xl, De Bapt.) a fost de părere că botezul, cu excepția unui pericol de moarte, ar trebui întârziat până când copilul avea trei ani, deoarece doar atunci putea auzi și răspunde la ceremonii. Asemenea opinii erau împărtășite doar de câțiva, și nu conțin nicio negare a botezului infantil. Este adevărat că Consiliul din Neocaesarea (can. vi) declară că un copil nu poate fi botezat în pântecul mamei, dar învăța doar că nici botezul mamei și nici credința sa nu este obișnuită pentru ea și pruncul din pântec, ci sunt mai degrabă strict pentru mamă.

Botezul pruncilor nenăscuți

Acesta este în cazul botezului infantil în caz de probleme la naștere. Atunci când Ritualul Roman declară că un copil nu trebuie botezat cât timp este închis (clausus) în pântecul mamei,  presupune că apa botezul nu poate atinge trupul copilului. Atunci când, totuși, acest lucru pare posibil, până și cu ajutorul unui instrument, Benedict XIV (Syn. Diaec., vii, 5) declară că nevestele ar trebuie instruite pentru a oferi botezul condiționat. Ritualul spune mai departe că atunci când apa poate curge pe capul copilului, sacramentul trebuie să fie administrat absolut; însă dacă poate fi turnat doar pe anume părți ale trupului, botezul este întradevăr oferit, însă trebuie în mod condiționat repetat în cazul în care copilul supraviețuiește nașterii, Trebuie să fie evidențiat că în aceste două ultime cazuri, rubrica Ritualului presupune că copilul a ieșit parțial din pântec. Deoarece dacă pruncul ar fi fost în totalitate închis, botezul trebuie să fie repetat condițional în toate cazurile (Lehmkuhl, n, 61).

Botezarea persoanelor nebune

Persoanele nebune, care nu au folosit niciodată rațiunea, sunt în aceeași categorie ca pruncii în orice legat de oferirea botezului, și în consecință sacramentul este valid dacă este administrat.

Dacă la un moment dat ei ar fi fost sănătoși, botezul oferit asupra lor în timpul nebuniei ar putea fi considerat invalid decât dacă și-au exprimat vreo dorință pentru a-l primi înainte de-și pierde facultățile mentale. Moraliștii învață că, în practică, această clasă a fost mereu botezată condiționat, atunci când nu este sigur dacă au cerut botezul sau nu (Sabetti, no. 661). În această conexiune trebuie remarcat că, conform multor scriitori, oricine dorește să primească toate lucrurile necesare salvării, are o dorință față de botez, iar o altă dorință nu este absolut necesară.

Copii fără părinți

Aceștia trebuie să fie botezați condiționat, dacă nu există vreo metodă de a descoperi dacă au fost deja botezați valid sau nu. Dacă un bilet a fost descoperit lângă un copil fără părinți, ce declara că a primit deja botezul, cea mai obișnuită opinie ar fi că botezul condiționat trebuie oferit oricum, doar dacă circumstanțele vor demonstra clar că botezul a fost oferit. O’Kane (no. 214) declară că aceeași regulă trebuie să fie urmată atunci când nevestele sau alte persoane laice au botezat pruncii în cazuri necesare.

Botezarea copiilor din părinți Evrei și Păgâni

Există deasemenea întrebarea dacă pruncii Evreilor sau cei ai păgânilor ar putea fi botezați împotriva voinței părinților. În general răspunsul este unul negativ, deoarece un asemenea botez ar viola drepturile naturale ale părinților, iar pruncii vor fi expuși mai târziu pericolelor perversiunii. Spune asta, bineînțeles, doar legat de licențierea unui asemenea botez, deoarece dacă ar fi fost administrat propriu-zis, ar fi valid. Sf. Toma (III:68:10) neagă cu tărie legalitatea oferirii unui astfel de botez, iar acest lucru a reprezentat judecata constantă a Viziunii Sfinte, după cum este evident din diferite decrete ale Congregațiilor Sacre și ale Papei Benedict XIV (II Bullarii). Spunem că răspunsul este negativ la întrebarea generală, deoarece circumstanțele particulare au nevoie de un răspuns diferit. Deoarece ar fi legal de a oferi un astfel de botez dacă copiii sunt în pericol de moarte’ sau dacă ei au fost luați din grija părinților și nu a existat vreo șansă ca ei să se întoarcă; sau dacă ar fi nebuni; sau dacă unul dintre părinți ar fi fost de acord cu botezul; sau într-un final, dacă după moartea tatălui, bunicul ar vrea, chiar dacă mama nu e de acord. Dacă copiii nu mai erau, totuși, în perioada de pruncie, ci aveau parte de puterile raționale și aveau destulă instruire, ei ar trebui botezați dacă este necesar.

În cazul copilului Evreu, Edgar Mortara, Pius IX a poruncit întradevăr ca acesta să fie adus în Biserica Catolică, până și împotriva voinței părinților; botezul pe de altă parte a fost deja administrat în urmă cu câțiva ani atunci când s-a aflat în pericol de moarte.

Botezarea copiilor din Părinți Protestanți

Nu este legal de a boteza copiii împotriva voinței părinților lor, atunci când aceștia sunt Protestanți; deoarece botezarea lor va viola drepturile parentale, îi va expune la pericolele perversiunii, și ar fi contrar practicii Bisericii. Kenrick condamnă moașele care botează copiii Protestanților atâta timp cât aceștia nu se află în pericol de moarte.

Botezarea cu permisiunea părinților non-Catolici

Poate un preot să boteze copilul unor părinți non-Catolici dacă aceștia doresc asta? Poate cu siguranță dacă există speranța ca acel copil să fie adus în Biserica Catolică (Primul Consiliu Provincial din Baltimore, decr. x). O securizare și mai puternică a educației Catolice pentru un asemenea copil ar fi promisiunea unui sau ambilor părinți că ei înșiși vor îmbrățișa Credința.

Botezarea morților

În ceea ce privește botezarea morților, un sapaj curios și dificil din Epistola Sf. Pavel a dat naștere unor controverse. Apostolul spune: “Altfel, ce ar face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă nu învie morţii nicidecum, de ce se mai botează ei pentru cei morţi?” (1 Corintinieni 15:29). Se pare că nu există nicio întrebare aici referitoare la așa un obicei absurd ca oferirea botezului cadavrelor, după cum a fost practicat la un moment dat de sectele eretice. A fost speculat că această folosire necunoscută a Corintinienilor a constat în obținerea unui botez simbolic de către persoanele vii pentru o altă persoană ce a murit cu dorința de a deveni un Creștin, dar visul său a fost întrerupt din cauza unei morți neprevăzute. Cei ce dau această explicație spun că Sf. Pavel face referire la acest obicei al Corintinienilor ca un argumentum ad hominem, atunci când discută despre reînvierea morților, fără să aprobe modul menționat.

Arhiepiscopul MacEvilly, în expunerea sa a Epistolei lui Pavel, susține o opinie diferită. El reface textul Sf. Pavel după cum urmează: “Un alt argument în favoarea învierii. Dacă morții nu se vor ridica, ce înseamnă atunci profesarea credinței în învierea morților, înfăptuită la botez? De ce suntem noi toți botezați cu o profesare a credinței noastre în înviere?” Arhiepiscopul comentează, după cum urmează:

Este aproape imposibil de a trata orice lucru ca fiind sigur în ceea ce privește sensul acestor cuvinte obscure, din partea sursei de interpretații ce le-a hazardat (vedeți Dissertation on the matter a lui Calmet).

În primul rând, fiecare interpretare a cuvintelor “botezat” sau “mort”, pentru oricare practică eronată sau rea, pe care oamenii le-ar fi folosit pentru a-și exprima credința în doctrina învierii, ar trebui respinsă; după cum pare puțin probabil că Apostolul ar oferi un argument, chiar dacă ar fi ceea ce logicienii numesc un argumentum ad hominem, asupra unei practici rele sau eronate.

Cu toate astea, un asemenea sistem de raționament ar fi destul de neconcludent. Astfel, cuvintele nu ar trebui să fac referire la Clinici, botezați în clipa morții, sau la botezurile împuternicite folosite printre Evrei, pentru prietenii lor decedați ce au plecat fără botez.

Interpretarea adoptată în frază face ca cuvintele să se refere la Sacramentul Botezului, la care toți erau obligați prin credință față de învierea morților ca o condiție necesară. “Credo in resurrectionem mortuorum“. Această interpretare – cea adoptată de St. Chrysostom – are avantajul de a oferi cuvintelor “botezat” și “mort” semnificațiile lor literare.

Singura problemă este introducerea cuvântului înviere. Dar, se înțelege din tot contextul, și este garantat printr-o referire la alte pasaje din Scriptură. Deoarece, din Epistola către Evrei (6:2), se pare că o cunoaștere a credinței învierii a avut puncte elementare în instruirea necesară pentru botezul adulților; și astfel Scripturile înșiși oferă baza pentru introducerea cuvântului.

Există o altă interpretare probabilă, prin care înțelegem cuvintele “botez” și “mort” într-un sens metaforic, acestea fiind referite ca suferințe pe care Apsotolii și mesagerii salvării le-au trăit pentru a predica Evanghelia păgânilor, morți în sfințenie și viață spiritualî, cu speranța de a fi părtași la gloria unei învieri fericite. Cuvântul “botez” este folosit în acest sens în Scriptură, chiar de Mântuitor – “Am un botez pentru cel ce trebuie botezat”. Iar cuvântul “mort” este folosit în diferite părți ale Noului Testament pentru a-i cataloga pe aceia ce sunt porți din punct de vedere spiritual în sfințenie și dreptate. În Greacă, cuvintele “pentru morți”, uper ton nekron, servesc pentru a confirma, până într-un anumit punct, această interpretare târzie.

Acestea par a fi cele mai probabile interpretări ale acestui pasaj; fiecare, negreșit, ar dificultățile proprii. Sensul cuvintelor a fost cunoscut de către Corintinienii din perioada Apostolilor. Tot ce poate fi cunoscut despre sensul lor în această perioadă îndepărtată, nu poate depășii limitele ipotezei probabile.

(loc. cit., chap. xv; cf. Deasemenea Cornely în Ep. I Cor.)

Ajutorul botezului

Baptisteriu

Conform canoanelor Bisericii, botezul cu excepția cazurilor speciale trebuie să fie administrat în biserici (Primul Consiliu Provincial din Baltimore, Decretul 16). Ritualul Roman spune: “Bisericile în care există un font de botez, sau unde există o baptisterie aproape de biserică”. Termenul de “baptisteriu” este folosit în general pentru spațiul păstrat pentru oferirea botezului. În același fel, folosirea cuvântului Grec photisterion cu același scop – un cvânt derivat din desemnarea botezului de către Sf. Pavel ca o “iluminare”.

Cuvintele Ritualului deja citate, totuși, se referă la “baptisteriu” ca la o clădire separată, construită cu scopul administrării botezului. Asemenea clădiri au fost ridicate în Est și în Vest, ca și în Tyre, Padua, Pisa, Florența și alte locuri. În asemenea baptisterii, pe lângă font, au fost construite și altare; iar aici botezul era oferit. Ca regulă, totuși, biserica însăși conține un spațiu cu fontul de botez. Fonturile antice erau atașate doar catedralelor, dar în ziua prezentă aproape fiecare parohie are un font. Acesta este înțelesul decretului din Baltimor citat mai sus. Al doilea Consiliu din Baltimore a declarat, totuși, că dacă misionarii sunt de părere că marea dificultate de a aduce un prunc în biserică este un motiv suficient pentru îndeplinirea botezului într-o casă privată, atunci ei vor administra sacramentul cu toate ritualurile necesare.

Legea obișnuită a Bisericii este că atunci când un botez privat este oferit, ceremoniile ce rămân vor fi îndeplinite în biserică, nu în casa respectivă. Ritualul spune deasemenea că fontul trebuie să fie un material solid, astfel apa botezului să fie păstrată în siguranță în aceasta. Fontul trebuie să fie înconjurat de un grilaj, și o reprezentare a Sf. Ioan botezându-l pe Hristos ar trebui să-l decoreze. Acoperirea fontului deobicei constră în uleiuri sfinte folosite la botez, iar acest acoperământ trebuie să fie ținut sub cheie, conform Ritualului.

Apa de botez

Vorbind despre materia botezului, declarăm că este adevărat că apa natural este singurul element necesar pentru ca acest sacrament să fie valid. În administratrea botezului solem, Biserica spune că apa folosită ar trebui consacrată în Sâmbăta Sfântă sau în ajunul Paștelui. Pentru validitatea botezului, așadar, preotul este obligat să folosească apă sfântă. Acest obicei este atât de antic încât nu-i putem descoperi originea. Se găsește în cele mai antice liturghii ale Bisericilor Laine și Grecești și este menționat în Consituțiile Apostolice (VII, 43). Ceremonia acestei consacrări este simbolică. După sfințirea apei cu crucea, preotul o împarte cu mâna și o aruncă în cele patru colțuri ale pământului. Acest lucru reprezintă botezarea tuturor națiunilor. Apoi el se apleacă asupra apei și scufundă lumânarea pascală în ea.

Mai departe el toarnă în apă, prima dată uleiul catecumenilor, iar apoi crisma sacră, și într-un final ambele uleiuri împreună, spunând rugăciunile cuvenite. Însă dacă în timpul anului, rezerva de apă sfințită va fi insuficientă? În acest caz, Ritualul declară că preotul poate adăuga apă obișnuită la ceea ce rămâne, însă doar într-o cantitate mai mică. Dacă apa sfințită pare putredă, preotul trebuie să examineze acest lucru în detaliu, deoarece aparență poate fi cauzată doar de amestecul uleiurilor sacre din ea. Dacă a devenit întradevăr putredă, fontul trebuie să fie renovat, iar apa proaspătă trebuie să fie sfințită printr-un mod oferit de Ritual. În Statele Unite, Viziunea Sfântă a sancționat o formulă scurtă pentru conservarea apei botezului (Al doilea Consiliu din Baltimore).

Uleiuri Sfinte

În botez, preotul folosește uleiul catecumenilor, ce este defapt ulei de măsline, și crisma, aceasta fiind un amestec de balsam și ulei. Uleiurile sunt consacrate de către episcop în Joia Sfântă. Sfințire apei este observată de St. Justin, St. John Chrysostom și alți Părinți antici. Papa Innocent I declară că crisma trebuie să fie aplicată pe creștetul capului, nu pe frunte, deoarece aceasta din urmă este rezervată doar episcopilor. Același lucru poate fi găsit în Sacramentariile lui St. Gregory și St. Gelasius (Martene, I, i). În Ritualul Grecesc uleiul catecumenilor este binecuvântat de preot în timpul ceremoniei de botez.

Sponsori

Atunci când pruncii sunt botezați, persoanele asistă la ceremonie pentru a face profesiunea de credință în numele copilului. Această practică provine din antichitate, iar Tertullian, St. Basil, St. Augustine și alții i-au fost martori. Asemenea persoane sunt numite sponsores, offerentes, susceptores, fidejussores și patrini. Termenul în limba engleză este de naș sau nașă, sau în Anglo-Saxonă, gossip.

Acești sponsori sunt obligați să dea instructaj în ceea ce privește credința și moralurile. Un sponsor este suficient, dar nu mai mult de doi sunt permiși. În ultimul caz, unul trebuie să fie bărbat, iar la doilea femeie. Scopul acestor restricții este faptul că sponsorul creează o relație spirituală cu copilul și părinții acestuia, fapt ce ar fi un impediment în cazul mariajului. Sponsorii trebuie să fie ei înșiși botezați prin alegea proprie și trebuie să fie desemnați ca sponsori de către preot sau părinți. În timpul botezului ei trebuie să atingă fizic copilul fie personal sau prin alt fel. Ei trebuie, mai mult, să ai intenția reală de a-și asuma îndatoririle de nași. Este preferabil ca ei să fi fost confirmați, însă acest lucru nu este necesar. Anumitor persoane le este interzis să fie sponsori. Aceștia sunt: membrii ai ordinelor religioase, persoanele căsătorite, sau părinți ai copiilor, și în general toți cei ce au păcătuit pe bazele infidelității, ereziei, excomunicării, sau care sunt membrii ai unor societăți secrete, sau păcătoși publici (Sabetti, no. 663). Sponsorii sunt deasemenea folosiți în botezul solemn pentru adulți. Ei nu sunt niciodată necesari în cazul unui botez privat.

Botezul de nume

Încă din timpuri străvechi, numele erau dat la botez. Preotul are misiunea de a preveni acordarea numelor obscene, fabuloase, ridicole, sau a unor zei păgâni. Mai mult preotul are dreptul de a sugera nume de sfinți. Această rubrică nu este un precept riguros, dar reprezintă o instruire pentru preot de a face ce poate în situația dată. Dacă părinții nu sunt înțelegători, preotul are puterea de a adăuga un nume de sfânt pe lângă cele alese.

Veșmântul de botez

În Biserica primitivă, o robă albă era purtată de persoana botezată timp de o anumită perioadă după ceremonie (Sf. Ambrosie, On the Mysteries 7). În timp ce botezul solemn deobicei avea loc în ajunul Paștelui sau Pentecostului, veșmintele albe au devenit asociate cu acele festivale. Astfel, Sabbatum in Albis și Dominica in Albis și-au primit numele de la obiceiurile de a purta roba botezului încă de la Paște. Este crezut că numele Englez pentru Pentecost – Whitsunday (duminica albă) sau Whitsuntide, a fost derivat de la veșmi ntele albe ale persoanelor proaspăt botezat. În ritualul de astăzi, un voal alb este plasat temporar pe capul catecumenului ca un substitut pentru roba botezului.

Ceremoniile botezului

Ritualurile ce acompaniază îmbăierea botezului sunt la fel de antice pe cât sunt de frumoase. Scrierile Părinților antici și a liturghiilor antice arată că majoritatea dintre acestea sunt derivate din perioada Apostolică.

Pruncul este adus la ușa bisericii de către sponsori, unde este întâmpinat de preot. După ce nașii au cerut credință din partea Dumnezeului Bisericii în numele copilului, preotul suflă asupra feței acestuia și exorcizează spiritele rele. St. Augustine (Ep. Cxciv, Ad Sixtum) folosește practica Apostolică a exorcismului pentru a doverdi existența păcatului original. Apoi fruntea și pieptul copilului sunt atinse cu crucea, simbolul mântuirii.

Mai departe urmează impunerea mâinilor, un obicei cu siguranță la fel de vechi ca Apostolii. Puțină sare sfințită este așezată în gura copilului. “Când sarea”, spune Catechismul Consiliului din Trent, “este pusă în gura unei persoane ce urmează să fie botezate, este evident că, prin doctrina credinței și a darului sfințeniei, această persoană trebuie să fie spălată de corupția păcatului, să experimenteze o ușurare pentru bunele lucrări, și să fie fericită cu hrana înțelepciunii divine.”

Punându-și patrafirul asupra copilului, preotul îl introduce în biserică, iar în drum spre font sponsorii fac o profesare a credinței pentru prunc. Preotul atinge acum urechile și nările copilului cu salivă. Sensul simbolic este astfel explicat (Cat. C. Trid.): “Nările și urechile sale sunt apoi atinse cu salivă, iar el este imediat trimis în fontul botezului, la fel cum vederea a fost oferită orbului din Evanghelie, pe care Domnul, după ce i-a pus țărână peste ochi, i-a poruncit să-i spele în apele Siloe; astfel el să înțeleagă că eficacitatea acestei îmbăieri sacre este de a aduce lumină minții pentru a observa adevărul ceresc.”

Catecumenul îndeplinește acum renunțarea triplă la Satană, lucrările și pompa sa, și este uns cu uleiul catecumenilor pe piept și între umeri: “Pe piept, prin darul Duhului Sfânt, să dea la o parte eroarea și ignoranță, și să primească credința adevărată, deoarece omul drept trăiește în credință (Galatieni 3:11); pe umeri, ca prin sfințenia Duhului Sfânt, să dea la o parte neglijența și letargia, și să înfăptuiască lucruri bune; credința fără lucrări este moartă. (Iacov 2:26)”, spune Catechismul.

Pruncul, prin sponsori, face o declarație de credință și cere botezul. Preotul,  schimbându-și între timp patrafirul violet într-unul alb, administrează apoi îmbăierea triplă, făcând semnul crucii de trei ori cu apa pe care o toarnă pe capul copilului, spunând în același timp: “Te botez în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.” Sponsorii în timpul îmbăierii fie țin copilul sau cel puțin îl ating. Dacă botezul este oferit prin scufundare, preotul scufundă partea din spate a capului de trei ori în apă, în formă de cruce, și spune cuvintele sacramentale. Creștetul capului copilului este acum uns cu crismă, “pentru a-i oferi înțelepciunea că din această zi înainte el este un membru unit cu Hristos, capul său, și imprimat în trupulLui; și așadar el este numit Creștin de la Hristos, și Hristos de la crismă.” (Catech.) Un voal alb este pus pe capul pruncului împreună cu cuvintele: “Primește acest veșmânt alb, pe care să-l porți fără pată înaintea tronului judecății Domnului nostru Isus Hristos, astfel să-ți primești viața de veci. Amin.” Apoi o lumânare aprinsă este pusă în mânca catecumentului, preotul spunând astfel: “Primește această lumină și păstrează-și botezul pentru a fi fără vină. Respectă poruncile lui Dumnezeu; astfel, atunci când Domnul nostru va veni, tu să-l întâmpini pe El împreună cu toți Sfinții și astfel să primești viață veșnică, și să trăiești pentru totdeauna. Amin.” Noul Creștin este apoi lăsat să meargă în pace.

În cazul botezului adulților, toate ceremoniile esențiale sunt la fel ca și cele pentru prunci. Există, totuși, unele adăugări impresionante. Preotul poartă mantia peste celelalte veșminte ale sale, și trebuie să fie ajutat de cel puțin doi membrii ai clerului. În timp ce catecumenul așteaptă afară la ușa bisericii, preotul recită unele rugăciuni la altar. Apoi merge la locul unde se află candidatul, îi pune unele întrebări și îndeplinește exorcizările aproape după cum au fost prescrise pentru ritualul pruncilor. Înainte de administrarea sării sfinte, totuși, el îi cere catecumentului să renunțe explicit la forma de eroare față de care a fost legat anterior, iar acesta este apoi sfințit cu crucea pe sprâncene, urechi, ochi, nări, gură, piept și între umeri. Apoi, candidatul, stând în genunchi, recită de trei oric Rugăciunea Domnului, iar o cruce este făcută pe fruntea sa, prima de către naș și următoarea de către preot. După asta, luându-l de mână, preotul îl duce în biserică, unde se citește Crezul Apostolilor și Rugăciunea Domnului. Celelalte ceremonii sunt practic la fel ca și pentru prunci. Trebuie să fie evidențiat că conform dificultății în îndeplinirea unui ritual perfect pentru botezarea adulților, episcopii din Statele Unite au obținut permisiunea din partea Viziunii Sfinte de a folosi aceeași ceremonie ca și în cazul pruncilor. Această dispensație generală a ținut până în anul 1857, atunci când o lege a Bisericii a fost impusă. (Vezi Councils of Baltimore). Unele diocleții Americane, totuși, au obținut permisiuni individuale de a continua folosireea ritualului pentru prunci atunci când administrează botezul adulților.

Botezul metaforic

Numele de “botez” este uneori aplica greșit celorlalte ceremonii.

Botezarea clopotelor

Acest nume a fost dat sfințirii clopotelor, cel puțin în Franța, încă din secolul unsprezece. Este derivat din spălarea clopotului cu apă sfințită de către episcop, înainte de a-l sfinți cu ulei înafară și crismă înăuntru. O cădelniță afumată este pusă sub acesta. Episcopul se roagă ca aceste sacramente ale Bisericii să îndepărteze, la bătaia clopotului, demonii, să protejeze de furtuni, și să-i cheme pe credincioși la rugăciune.

Botezarea corăbiilor

Încă din perioada Cruciadelor, riatulurile au conținut și botezarea corăbiilor. Preotul îl ruagă pe Dumnezeu să sfințească nava și să-i protejeze pe cei ce navighează cu aceasta, la fel cum El a făcut cu arca lui Noe, și Petru, atunci când Apostolul se scufunda în apă. Corabia este apoi stropită cu apă sfințită.