de Dr. Richard L. Pratt, Jr. împreună cu Ra McLaughin
IIIM Magazine Online, Volume 3, Number 50, December 10 to December 16, 2001
Pavel a început o discuţie (11:2-14:40) despre un alt domeniu controversat şi problemele dintre creştini: închinarea. El a adresat trei subiecte importante: chestiunea acoperirii capului pentru femei în închinarea publică (11:2-16); ceremonia Cinei Domnului (11:17-34); şi darurile Duhului Sfânt în închinare (12:1-14:40). Aceste probleme aveau legătură specific cu biserica din Corint în cultura lor specifică, dar răspunsurile lui Pavel faţă de problemele corintenilor au implicaţii pentru fiecare biserică din fiecare eră.
CUVINTE DE LAUDĂ (11:2)
Pavel a început într-o notă foarte pozitivă, în contrast cu începutul foarte negativ al următoarei secţiuni (11:17). El i-a susţinut pe corinteni, spunând, „Vă laud.” Cuvinte pozitive ca acestea erau neobişnuite în scrierile lui Pavel deoarece el a petrecut o mare parte din timpul său pentru a corecta problemele din biserică. El se va întoarce la corectare înainte de sfârşitul acestui capitol, dar a deschis discuţia sa despre închinare remarcând ceva care ei au făcut corect. Făcând astfel, Pavel a ilustrat importanţa încurajării credincioşilor. Tendinţa multor conducători ai bisericii este constant să corecteze şi să mustre. Cu siguranţă Pavel a făcut mult din aceasta în scrierile sale, dar de asemenea el a cunoscut valoarea observării locului în care credincioşii făceau bine şi i-a lăudat pentru succesul lor.
Cineva doar îşi poate imagina uşurarea care a venit spre corinteni când ei au auzit cuvintele de început ale acestui capitol. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine. Totul (NIV, NASB, NRSV) în acest sens înseamnă „toate felurile de lucruri” („toate lucrurile” NKJV). În timp ce mintea lui Pavel s-a mutat spre lucruri despre închinare, el a fost evident satisfăcut că multe dintre învăţăturile sale erau urmate de majoritatea credincioşilor corinteni. Astfel, el a lăudat biserica pentru că ţine învăţăturile întocmai după cum el le-a dat lor. În zilele lui Pavel, „transmiterea” era terminologia tehnică rabinilor pentru transmiterea oficială, sacră a tradiţiilor religioase (compară 11:23). Probabil Pavel a sperat că acest cuvânt pozitiv îi va ajuta pe ei să se conformeze corecturilor pe care el urma să le ofere, mai întâi subtil (11:3-12) apoi prin confruntare (11:13-16).
Versetul 16 descoperă faptul că Pavel trata o chestiune cumva controversată (11:16). Evident, unii oameni din biserica din Corint au respins practica comună a bisericii că soţiile ar trebui să îşi acopere capul lor în închinarea publică. Pavel era satisfăcut că un bun număr în biserică a înţeles şi practica această politică, dar el totuşi a simţit nevoia de a explica motivele pentru care toţi ar trebui să o continue.
Acest pasaj clarifică faptul că Pavel era preocupat de închinarea publică, nu cu viaţa în general. Deşi având implicaţii pentru viaţa zilnică, cuvintele sale s-au concentrat pe rugăciune şi proorocie (învăţarea şi predicarea Cuvântului lui Dumnezeu) (11:4-5), care puteau să aibă loc în primul rând când credincioşii se adunau. Corintul era cosmopolit în vremea lui Pavel, şi cetăţenii săi reflectau mult din diversitatea obiceiurilor şi a practicii închinării. În mod natural, Pavel şi creştinii corinteni erau foarte conştienţi de diferenţele dintre ei şi cei necredincioşi, fie evrei fie greci (9:20-21), şi aceste diferenţe au ridicat tot felul de întrebări. În acest pasaj, Pavel era preocupat în special cu felul în care bărbaţii şi femeile din biserica din Corint se purtau unul faţă de celălalt în întrunirile lor de închinare. Oare ei au imitat ce făceau alţii în închinare? Cum trebuia să fi fost ei diferiţi?
Răspunsurile lui Pavel faţă de aceste feluri de întrebări erau derivate din trei preocupări de bază pe care el le-a menţionat din când în când în acest capitol şi în altele. În primul rând, el era dedicat pentru a-l onora pe Dumnezeu prin aplicarea principiilor Scripturii faţă de închinare (11:3,8-9, 12, 23-26; 14:21, 34). În al doilea rând, el era preocupat pentru ca, credincioşii să arate atenţia cuvenită fiecăruia în timpurile lor de închinare (11:7, 10, 21-22, 33-34; 12:14-16, 21-26; 13:1-2; 14:1-5, 12, 16-17, 19, 26, 34-35, 39). În al treilea rând, el era preocupat de mărturia întrunirilor de închinare corintene înaintea celor necredincioşi (11:14-15; 14:22-25,35). Acest capitol se concentrează asupra felului în care practica acoperirii capului pentru femei reflectă aceste trei preocupări. De ce ar trebui să îşi acopere capul lor femeile în închinare? Răspunsul lui Pavel este triplu: 1) aceasta este adevărată faţă de poruncile divine; 2) aceasta îi onorează pe soţi în închinare; şi 3) aceasta reflectă aşteptările culturale ale decenţei în zilele lor.
În acest pasaj Pavel a trecut fără observare de la relaţiile bărbaţilor şi femeilor în general, şi soţi şi soţii în particular. În greacă termenii traduşi de obicei prin „bărbat” şi „femeie” sunt destul de flexibile pentru a fi folosiţi în amândouă sensurile. Trebuie să avem mare grijă să ne amintim că cuvintele lui Pavel în orice moment se pot aplic în general bărbaţilor şi femeilor, către soţi şi soţii, sau către amândoi. Totuşi, accentul său central, era pe comportamentul soţilor şi soţiilor în închinare.
ORDINEA DIVINĂ (11:3)
Pavel şi-a început discuţia sa cu o triadă de propoziţii descoperind preocuparea sa pentru urmarea ordinii pe care Dumnezeu a rânduit-o. El a afirmat că există trei relaţii paralele: 1) Hristos în relaţie cu fiecare bărbat; 2) bărbatul în relaţie cu femeia (probabil soţii în relaţie cu soţiile, nu bărbaţii şi femeile în general; compară Efeseni 5:23); şi 3) Dumnezeu (Tatăl) în relaţie cu Hristos. În fiecare relaţie, el îl descrie pe primul ca şi cap al celui din urmă. Faptul că Pavel a învăţat existenţa paralelor dintre aceste relaţii este evident pentru fiecare interpret. Totuşi, controversa continuă, cu privire la două chestiuni: 1) ce a înţeles Pavel prin conducere în fiecare caz; şi 2) cât de strâns ar trebui să fie luate aceste paralele în aceste relaţii?
Motivul principal pentru dezacordul dintre interpreţi apare din faptul că Pavel nu a completat explicit complet aceste metafore. El a descris toate aceste trei relaţii prin termenul cap: Hristos este capul; soţii sunt capete; Dumnezeu este capul. Totuşi, el nu a afirmat explicit rolurile analogiilor corespondente (bărbaţi, soţii şi Hristos). Dacă un membru al fiecărei perechi este capul, ce rol joacă celelalte? Pentru cea mai mare parte, interpreţii au căutat să răspundă la această întrebare în acelaşi fel pentru toate cele trei relaţii. Ca un rezultat, au apărut două interpretări principale.
Prima, un număr de interpreţi au argumentat că în acest pasaj „capul” înseamnă „sursa,” precum „capul” unui râu este sursa din care curge râul. În această viziune, Hristos este sursa bărbaţilor în sensul că Hristos l-a creat pe Adam din ţărână (Geneza 2:7; Coloseni 1:16; Ioan 1:3). În manieră similară, bărbaţii sunt sursa femeilor în sensul că Eva a fost luată din Adam (Geneza 2:22). Dumnezeu Tatăl este capul lui Hristos pentru că Hristos „a venit de la Tatăl” (Ioan 1:14; 16:27-28).
Un cuplu de fapte sprijinind această viziune merită menţionare: 1) anticii greci au folosit frecvent termenul „cap” în mod metaforic pentru a indica sursa din care a venit ceva; şi 2) în acest pasaj, Pavel a menţionat specific că bărbatul nu a venit din femeie, ci femeia din bărbat (11:8). „Sursa” este cu siguranţă una dintre implicaţiile pe care Pavel le-a aşteptat să fie înţelese de corinteni prin folosirea sa a termenului cap.
A doua, un număr de interpreţi au argumentat că în acest pasaj cap implică „autoritate.” În această viziune, un lanţ de autoritate se extinde de la Dumnezeu Tatăl, spre Hristos, spre soţi şi spre soţiile lor. Această interpretare câştigă sprijin în primul rând din felurile în care termenul evreiesc „cap” este folosit în Vechiul Testament (Numeri 17:3; Deuteronom 20:9; Iosua 11:10; 22:14; 1 Samuel 9:22; 15:17; 1 Cronici 24:31; Isaia 7:8, 9; Habacuc 3:13, 14; dar numai în Habacuc 3:13, 14 cuvântul grec „cap” apare în Septuaginta, şi acesta se referă clar la capul literal al unui trup într-o metaforă). Acest lucru este sprijinit şi de folosirea de către Pavel a termenului „cap” în Coloseni 2:10, şi în Efeseni 5:23 (singurul pasaj din Noul Testament care foloseşte acest tip de limbaj cu privire la soţi şi soţii, şi la Hristos şi biserică). Acesta este de asemenea sensul din spatele „capului” ca o metaforă în Efeseni 1:22 care spune despre Hristos că Dumnezeu „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui.” În plus, mai mulţi autori ai Noului Testament au citat Psalmul 118:22 care foloseşte „capul” pentru a însemna „principal” sau „şef” (Matei 21:42; Marcu 12:10; Luca 20:17; Fapte 4:11; 1 Petru 2:7).
O interpretare alternativă la aceste perspective populare sugerează că Pavel nu a completat metaforele pentru că paralelele printre Hristos, soţi şi Dumnezeu nu sunt strict sau precis aceleaşi. Recunoscând că aceste analogii ar putea să fie întinse prea departe prin tratarea paralelelor prea strict, Pavel însuşi a calificat aceste metafore în următoarea porţiune din acest capitol (11:11-12). Hristos, soţii şi Dumnezeu sunt toţi surse şi/sau autorităţi în moduri diferite. Termenul cap are o varietate de implicaţii, incluzând „sursă” şi „autoritate.” În anumite privinţe implicaţiile „sursei” ar trebui să fie accentuate şi în alte privinţe „autoritatea” pare mai clară în vedere. Potrivit acestui pasaj, Pavel în mod voit a lăsat înţelesul lui cap ambiguu deoarece termenii nu aveau aceleaşi implicaţii în toate cele trei metafore.
În anumite privinţe, această variaţie ar trebui să fie evidentă în sine. Soţii nu sunt niciodată capul soţiilor lor în exact acelaşi fel în care Hristos este capul bărbaţilor. După toate, Hristos a creat fiinţele umane şi este autoritatea perfectă şi absolută. Nici un bărbat nu ar putea să fie astfel pentru o femeie. Nici Hristos nu este exact capul bărbaţilor exact în felul în care Dumnezeu este capul lui Hristos. Tatăl nu l-a creat pe Fiul, nici Hristos nu este simplu subordonatul Tatălui. Diferenţele printre feluriţi membri ai acestor analogii fac imposibile comparaţiile exacte. Este dificil să ne imaginăm un singur fir care să lege împreună aceste trei metafore în acelaşi fel.
Atunci ce spunea Pavel în 1 Corinteni 11:3? Acest pasaj este foarte clar în anumite privinţe, dar nu în alţii. Pe de o parte, nu este evident în sine ce a înţeles exact Pavel prin cap în acest pasaj. Este un lucru să afirmi că Dumnezeu a rânduit roluri de conducere, dar chiar altul să specifici ce înseamnă „conducere” în orice relaţie particulară. Trebuie să ne uităm la alte porţiuni ale scrierilor lui Pavel, cât şi la alte porţiuni ale Scripturii, pentru a şti cum Tatăl este capul lui Hristos (Matei 11:27; Luca 1:32; 10:22; Ioan 3:35; 5:20-27; 8:28; 10:37-38; 13:16-20; Romani 2:16; 8:17,34; 1 Corinteni 3:23; 15:28; 2 Corinteni 4:4; 5:19; Efeseni 1:17; Filipeni 1:11; 2:11; 1 Timotei 2:5; Evrei 1:5), cum Hristos este capul bărbatului (Ioan 13:16-20; Romani 9:5; 12:4-5; 1 Corinteni 3:23; 8:6; 9:21; 10:16-17; 12:12-27; Galateni 2:20; Efeseni 1:22-23; 3:6; 4:11-16; 5:22-33; Coloseni 1:16-20; 2:19; 3:15) şi cum soţii sunt capul soţiilor lor (1 Corinteni 7:4; 14:35; Efeseni 5:22-33; Coloseni 3:18-19; Tit 2:4-5; 1 Petru 3:1-7). Pentru această chestiune, putem extinde acest principiu şi faţă de alte relaţii. Deşi Pavel nu a folosit terminologia specifică de conducere pentru a descrie aceste relaţii, este potrivit să vorbim despre părinţi ca şi capi ai copiilor lor (1 Corinteni 7:14; 2 Corinteni 12:14; Efeseni 6:1-4; Coloseni 3:20-21;), stăpânii ca şi capi ai slujitorilor lor (Matei 10:24; Efeseni 6:5-9; Coloseni 3:22; 4:1; 1 Timotei 3:4, 12; 6:1-2; Tit 2:9; 1 Petru 2:18), conducătorii bisericii ca şi capi ai bisericilor lor (Fapte 14:23; 15:4-6,22; 20:17,28-32; 2 Corinteni 10:8; 13:10; 1 Tesaloniceni 2:6; 1 Timotei 5:17; Iacov 5:14-15; 1 Petru 5:1-3, 5) şi oficialii guvernamentali ca şi capi ai cetăţenilor lor (Romani 13:1-7; Tit 3:1; 1 Petru 2:13-14). Pentru a şti mai exact ce înseamnă conducerea în aceste relaţii felurite, trebuie să ne uităm dincolo de simplul termen „cap” şi să înţelegem trăsăturile unice ale fiecărei relaţii.
Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că preocuparea principală a lui Pavel de aici nu era de a specifica ce a înţeles el prin conducere. El i-a lăudat pe corinteni pentru că au înţeles această doctrină (11:2), şi evident a simţit puţin nevoia de se a explica pe sine. Preocuparea sa primară era mai practică. În acest pasaj, domnia lui Hristos, soţii şi Dumnezeu aveau un lucru în comun faţă de care el a atras atenţia: fiecare cap ar trebui să fie onorat. Această preocupare practică vine în primul plan în repetiţia cuvântului „dezonoare” (11:4, 5). Prin acţiunile lor în închinare publică, se aşteaptă de la bărbaţi ca ei să îl onoreze pe Hristos (11:4), şi de la soţii se aşteaptă să îşi onoreze soţii lor (11:5). Desigur, Pavel a realizat că 11:3 nu a spus totul. Astfel, în 11:11-12 el a clarificat că soţiile trebuie de asemenea să îl onoreze pe Hristos aşa cum o fac soţii lor, şi că soţii nu trebuie să considere pe ei înşişi superiori soţiilor lor. Cu toate acestea, el s-a concentrat aici asupra principiului că toţi ar trebui să îşi onoreze capul lor. Hristos aduce onoare şi slavă Tatălui său ceresc (15:24), şi bărbaţii şi femeile ar trebui să imite exemplul lor perfect în timp ce se străduiesc să aducă onoare capilor lor de asemenea.
RESPONSABILITĂŢIILE CAPILOR (11:4-16)
Deoarece din natura creaţiei, onoarea este datorată de la bărbaţi spre Dumnezeu, şi de la soţii spre soţi. În societatea corinteană, acoperirea capului bărbaţilor îl dezonorau pe Dumnezeu, şi acoperirea capului femeilor îi onora pe soţii lor. De aceea, soţiile trebuiau să poarte acoperitori pe cap în închinare, şi bărbaţii nu trebuiau să poarte acoperitori pe cap în închinare.
11:4. Pavel s-a adresat mai întâi bărbaţilor, spunând că orice bărbat, care se roagă sau proroceşte cu capul acoperit, îşi necinsteşte Capul său, Hristos. Este posibil ca Pavel să fi avut în minte pur şi simplu că bărbaţii îşi dezonorează capul lor fizic, dar această interpretare pare puţin probabilă din context. În Imperiul Roman, bărbaţii în general îşi acopereau capul lor cu toga lor în timp ce realizau ritualurile lor de închinare păgâne. Este cunoscut cu certitudine că această practică a ajuns o închinare corinteană păgână, dar se pare că Pavel cel puţin a avertizat împotriva adoptării acestei practici în biserică.
Într-un cuvânt, pentru bărbat care îşi acopereau capul în închinarea faţă de Hristos însemna să se închine în acelaşi fel păgân în care bărbaţii se închinau zeilor lor. Imitând această practică amestecată cu religia falsă în închinarea faţă de Hristos, şi de aceea îl dezonorau.
Un punct extrem de important de amintit în această clipă este că nu este posibil ca Pavel să fi intenţionat aceasta ca o afirmaţie mai degrabă absolută decât una cultural specifică pentru că Dumnezeu însuşi a poruncit lui Aron ca marele preot să poarte mereu un turban când slujeşte, care ar fi putut include profeţia şi rugăciunea (Exod 28:2-4,37-39; 29:6). Mai mult, în toată istoria bisericii bărbaţii creştini şi-au acoperit capul lor în închinare de dragul căldurii şi decoraţiei, arătând prin acţiune poziţia lor. Învăţătura lui Pavel era în răspuns faţă de influenţa păgână particulară care a venit în Corint, nu o afirmaţie absolută în privinţa etichetei închinării biblice pentru bărbaţi.
11:5-6. După ce a tratat cu bărbaţii, Pavel s-a întors spre femei, sau mai specific spre soţii. În primul rând, el a afirmat că uneori o femeie se roagă sau prooroceşte în închinarea publică. Practica rugăciunii publice ar include cu siguranţă rugăciunea în adunare şi cea tăcută, dar Pavel nu a limitat explicit femeile la aceste feluri de rugăciune. Mai mult, prorocia în Noul Testament includea expresia şi explicaţia cuvântului lui Dumnezeu pentru poporul său. Deşi Pavel a interzis femeilor să slujească în poziţii ordinate de păstor, bătrân şi învăţător (1 Timotei 2:12), el nu a limitat femeile de alte forme mai neoficiale de a vorbi adevărul cuvântului lui Dumnezeu, chiar în închinare. Precum bisericile moderne încurajează femeile să cânte Cuvântul lui Dumnezeu şi să îşi împărtăşească înţelegerile lor din Scriptură, Pavel s-a aşteptat ca femeile să facă la fel în biserica din Corint.
Cu toate acestea, Pavel a insistat că orice soţie care se roagă sau prooroceşte în închinare publică ar trebui să facă aceasta cu capul ei acoperit. Dacă ea vorbea în închinare cu capul ei acoperit, atunci ea îşi dezonora capul ei. Din nou, Pavel ar fi putut avea în mintea sa că femeia ar aduce ruşine capului ei fizic, dar această interpretare este puţin probabilă. El aproape cu siguranţă a înţeles că ea îşi dezonora soţul ei. Mulţi comentatori au sugerat că, în lumea Mediteraneană din zilele lui Pavel, era un obicei în unele cercuri pentru femei cu o reputaţie bună să poarte un voal sau să îşi acopere capul în public, şi că prin această practică ele îşi onorau soţii lor. În timp ce acest lucru era adevărat în anumite zone, nu este nici un motiv să ne îndoim că acesta era cazul în Corintul secular (vezi Săpând mai adânc, secţiunea B). Era totuşi, din motive nu în întregime clare, o practică care îi onora pe soţi în biserică, şi care bisericile lui Dumnezeu au practicat-o în mod universal (11:16).
Pentru a convinge sectanţii de punctul său de vedere, Pavel a făcut o legătură între femeile având capetele descoperite şi a fi rase în cap. Soţiile care nu îşi acopereau capul lor în închinare aduceau ruşine soţilor lor ca şi când capul lor era ras. Aici Pavel se poate să se fi referit la obiceiul din primul secol din lumea Mediteraneană că având capul lor ras în dezonoare a femeilor adultere pedepsite. Cineva doar îşi poate imagina ruşinea pe care această practică o aducea femeilor. Dacă aceste femei erau căsătorite, aceasta ar fi adus multă dezonoare soţilor lor.
De aceea, Pavel a argumentat că dacă este o ruşine faţă de soţul ei pentru ca o femeie să aibă capul ras, atunci ea ar trebui să îşi acopere capul ei în închinarea publică. Într-o cultură care nu vedea nici o ruşine în femeile cu capul descoperit, aceasta ar fi fost un argument în întregime inutil. Probabil Pavel s-a simţit încrezător argumentând că această cale era diferită de lumea seculară în acest punct doar datorită sub-culturii bisericii. (Sub-cultura bisericii poate să fi fost determinată de adaptarea la biserici în alte domenii în care societatea a egalat public capul descoperit al femeilor cu imoralitatea.) În orice caz, el a concluzionat că, pentru a-l onora soţul ei în biserică, o soţie ar trebui să îşi acopere capul ei când participă în închinarea publică.
11:7a. Pavel a elaborat pe poziţia sa prin sprijinirea (pentru) punctului său de vedere faţă de Scriptură. În primul rând, el a argumentat că un bărbat nu ar trebui să imite o acoperire păgână a capului pentru că el este imaginea şi slava lui Dumnezeu. Potrivit lui Geneza deopotrivă Adam şi Eva au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” (Geneza 1:27). Atunci ce a vrut să spună Pavel când a afirmat că bărbatul este imaginea … lui Dumnezeu în contrast cu femeia? Cu siguranţă Pavel nu a negat învăţătura clară din Geneza că bărbaţii şi femeile deopotrivă sunt imaginea lui Dumnezeu. Probabil, el a vrut să spună că Adam a deţinut un statut special (slava) ca imaginea lui Dumnezeu pentru că el a fost creat primul (vezi 11:8). Dumnezeu l-a făcut pe Adam direct din ţărână, dar el a făcut-o pe Eva din trupul lui Adam. Aceasta i-a dat lui Adam şi descendenţilor săi bărbaţi un rol unic pe pământ pe care femeile nu îl completează (compară cu 1 Timotei 2:12-13).
Această perspectivă pare chiar mai probabilă pentru că Pavel nu doar l-a descris pe bărbat ca imaginea lui Dumnezeu, ci de asemenea ca slava lui Dumnezeu. Adam nu a fost planificat pentru slava sa, ci pentru slava lui Dumnezeu. Înainte de a o face pe Eva, Dumnezeu l-a pus pe Adam în grădina lui Dumnezeu (Ezechiel 28:13) şi i-a dat instrucţiunea de a lucra pământul în slujba sa (Geneza 2:15). De aceea, în acest sens, descendenţii de parte bărbătească ai lui Adam au o responsabilitate mai directă de a-l sluji pe Dumnezeu în împlinirea mandatului creaţiei sale. Acest rol special pentru bărbaţi nu micşorează responsabilităţile femeilor. Ele de asemenea sunt imagini ale lui Dumnezeu şi oferă slujire lui. Chiar astfel, bărbaţii sunt în poziţia unică de a fi de acelaşi gen ca primul care a stat înaintea lui Dumnezeu şi l-a slujit.
Pavel a argumentat că istoria biblică a creaţiei indică faptul că bărbaţii ar trebui să se vadă pe ei înşişi ca slujitori ai lui Dumnezeu într-un sens imediat. Din acest motiv, ei au responsabilitatea serioasă de a aduce onoare lui Dumnezeu în toate lucrurile, dar în special în închinare. Dacă bărbaţii urmează practica păgână de a-şi acoperi capul lor în închinare, ei nu împlinesc acest rol.
11:7b. În timp ce soţii sunt slava lui Dumnezeu, femeia este slava bărbatului. Pavel nu a înţeles că femeia nu este slava lui Dumnezeu pentru că toată creaţia este pentru slava lui Dumnezeu (Romani 11:36). Mai probabil, el a înţeles că femeia este slava deopotrivă a omului şi a lui Dumnezeu, şi nu doar a lui Dumnezeu. Determinarea dacă soţiile ar trebuie să poarte sau nu acoperitori ale capului a decât mai complicată decât a fost pentru bărbaţi. De fapt, acesta era exact punctul în care el era pentru a-l dovedi: femeile ar trebui să poate acoperitoare ale capului, chiar dacă bărbaţii nu ar trebui.
Pavel şi-a bazat argumentul său pe Scriptură prin notarea faptului că Dumnezeu nu a făcut-o pe Eva direct din ţărână. În schimb, ea a fost slava soţului ei. Observaţi că Pavel nu a spus că femeia este „imaginea bărbatului.” Aceasta ar face femeile în întregime derivate din bărbaţi, ceea ce nu este adevărat. Pavel a cunoscut că Geneza 1:27 a respins o astfel de eroare, şi a spus la fel de mult ca în 11:11-12. în schimb, Pavel a numit femeile slava soţilor lor pentru că acesta este unul dintre rolurile ei unice în ordinea creaţiei. Potrivit lui Geneza 2:18, 20. Dumnezeu a creat-o pe Eva pentru a face posibil pentru rasa umană să împlinească sarcina originală pe care i-a dat-o lui Adam (Geneza 2:15). Din acest motiv Moise a numit-o pe Eva „un ajutor potrivit pentru [Adam]” (Geneza 2:18). Cuvântul evreiesc pentru „ajutor” nu înseamnă „inferior,” ci „ajutor” sau „asistent.” El poate fi folosit chiar pentru superiori sociali. Mai mult, termenul „potrivit pentru” înseamnă „similar lui” sau „imaginea oglindită a lui.” Adam a numit-o pe Eva „femeie” pentru că el a realizat deplina sa umanitate. Chiar aşa, Eva a fost slava lui Adam într-un mod foarte special. Cu unirea ei cu Adam, rasa umană a devenit tot ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru aceasta să fie, şi deopotrivă ea şi Adam va primi multă onoare ca un rezultat.
Acest rol unic deţinut de Eva şi femeile căsătorite descendente ale ei, l-au condus pe Pavel să vadă soţiile ca având o responsabilitate de a aduce multă onoare sau slavă soţilor lor. Ca urmaşi ai lui Hristos, toţi creştinii trebuie să caute binele altora mai presus de binele lor (1 Corinteni 10:24). Relaţia specială dintre soţii şi soţi doar intensifică această responsabilitate. Pentru a fi siguri, soţii trebuie să caute de asemenea binele soţiilor lor. Pavel a clarificat aceasta în altă parte (Efeseni 5:25-33; 1 Timotei 5:8), dar în acest context el s-a concentrat asupra unei responsabilităţi speciale pe care relatarea creaţiei o descoperă că soţiile trebuie să o aibă faţă de soţii lor. Datorită acestei responsabilităţi, soţiile trebuie să caute să aducă onoare soţilor lor în închinarea publică.
11:8-9. Mai departe argumentul lui Pavel că femeia este slava bărbatului este sprijinit prin apelarea la un alt aspect al relatării creaţiei. El a amintit cititorilor săi că bărbatul nu a venit din femeie şi că bărbatul nu a fost creat pentru femeie. De aceea el a implicat că soţii nu sunt slava femeii. În schimb, femeia a venit din bărbat şi a fost creată pentru bărbat. Pentru că ea a fost creată din şi pentru bărbat, o soţie trebuie să aducă slavă soţului ei.
11:10. În acest punct din argumentul lui Pavel, cineva s-ar putea aştepta ca el să fi concluzionat că soţiile trebuie să îşi acopere capul lor în închinarea publică. De fapt, aceasta este ceea ce sugerează majoritatea traducerilor, dar nu poate fi exact ceea ce a spus el. Pavel a concluzionat (din acest motiv) că femeile trebuie să aibă … autoritate asupra capilor lor.
Acest pasaj prezintă un număr de dificultăţi. Majoritatea traducerilor principale adaugă la textul original cuvintele „un semn al” sau „un simbol al” astfel că versetul spune „un semn al autorităţii” (NIV), sau „un simbol al autorităţii” (NASB, NRSV, NKJV). Dacă această abordare este corectă, atunci aceasta probabil înseamnă că femeile atunci trebuie să poarte acoperitori ale capului ca simboluri că ele sunt sub autoritatea soţilor lor. În general, majoritatea interpreţilor preferă această opţiune. Chiar dacă această opţiune este corectă, trebuie să ne amintim aţi că acoperitoarele capului erau un simbol specific cultural al autorităţii bărbatului. Creştinii moderni nu pot simplu să îşi pună voaluri pe soţiile lor şi să creadă că astfel au împlinit intenţia învăţăturii lui Pavel.
Totuşi, este posibil ca traducerile majore să fi greşit prin inserarea cuvântului „un semn / simbol al.” Păstrând mai mult pasul cu greaca este mai bine să traducem versetul „femeia ar trebui să aibă autoritate asupra capului ei,” însemnând că femeile trebuie să ia sau să exercite autoritate asupra capetelor lor fizice. Această înţelegere ar indica faptul că Pavel a dorit ca femeile să acţioneze responsabil şi pe cont propriu în chestiune de acoperitori ale capului. Această citire mai literală este confirmată de următoarea afirmaţie, „totuşi, femeia nu este independentă de bărbat” (11:11). Această clauză pare să califice o afirmaţie a autorităţii femeii încurajată în 11:10.
Pavel a argumentat de asemenea că femeile ar trebui să aibă (un semn al [?]) autorităţii deasupra capetelor lor datorită îngerilor. Termenul îngeri apare de patru ori în această epistolă (4:9; 6:3; 11:10; 13:1), dar folosirea sa aici este neclară. Două interpretări ale acestei expresii sunt larg răspândite. Prima, „îngeri” ar putea să se refere la creaturile celeste reale. Noul Testament indică faptul că bisericile au îngeri care frecventează biserica şi reprezintă biserica lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7, 14). Chiar indivizii pot avea astfel de îngeri (Matei 18:10). Dacă Pavel se referea la aceşti îngeri, apoi el a înţeles că îngerii supranaturali priveau închinarea din biserica din Corint pentru a se asigura că ea era acceptabilă. Femeile şi bărbaţii ar trebui să fie atenţi să nu încalce comportamentul propriu în închinare datorită ochilor îngerilor care veghează.
În mod alternativ, termenul îngeri poate fi tradus prin „mesageri,” referindu-se la mesageri umani (Matei 11:10; Marcu 1:2; Luca 7:24, 27; 9:52; Fapte 12:15; Iacov 2:25). Dacă aceasta este înţelegerea corectă a acestui pasaj, atunci Pavel se poate să se fi referit la mesageri umani care îi raportau lui (compară 1:11; 5:1). În acest caz, Pavel i-a avertizat pe corinteni să îşi amintească de faptul că comportamentul lor în închinare era monitorizat de oameni care îi raportau lui, şi că el îi considera pe ei responsabili (compară 4:21).
Pavel se poate să se fi referit la mesagerii din alte biserici. Unele dintre biserici care ţineau practica acoperirii capului pentru femei (11:16) făceau aceasta fără îndoială pe baza faptului că societăţile lor cereau astfel de veşminte pentru femeile respectabile. Se poate ca Pavel să se fi îngrijorat că mesagerii vor fi ofensaţi, şi vor duce rapoarte rele despre Corint înapoi la bisericile lor. Aceşti mesageri ar fi putut raporta că soţiile din Corint nu îşi onorează soţii lor în închinare. Acest caz din urmă ar fi putut deveni o ocazie pentru apariţia poticnirilor – femeile din Corint ar fi putut influenţa negativ comportamentul altor biserici (compară 8:7-13).
10:11-12. Oricând cineva face o afirmaţie, există potenţialul ca afirmaţia să fie înţeleasă greşit. Acest lucru nu era mai puţin adevărat pentru Pavel decât este pentru indivizii moderni. Afirmaţiile lui Pavel despre bărbaţi şi femei (şi alte lucruri, compară 2 Petru 3:16) erau uşor înţelese greşit în zilele sale, chiar aşa cum sunt ele azi. Astfel, afirmând responsabilităţile soţilor şi soţiilor de a-şi onora capii lor în închinare, el s-a temut că instrucţiunile sale ar putea fi luate ca o afirmaţie completă despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei. De aceea, Pavel a calificat (totuşi) ceea ce a spus.
Calificarea sa a început cu expresia în Domnul, o frază pe care el a folosit-o în altă parte pentru a identifica oameni în trupul lui Hristos (Romani 16:8, 11, 12, 13; 1 Cor. 4:17; 7:22, 39; Efeseni 2:21; 5:8; Filipeni 4:2; Coloseni 3:18). Cu alte cuvinte, calificările pe care el urma să le exprime ar trebui să fie amintite întotdeauna de cei care îl slujesc pe Hristos. Alţii ar putea să facă mai mult din afirmaţiile lui Pavel din 11:3-10, dar cei în Hristos ar trebui să înţeleagă că Pavel nu a contrazis alte adevăruri Scripturale.
Fără restul învăţăturii creştine, unii ar putea să concluzioneze din pasajul anterior că bărbaţii nu poartă responsabilitatea de a-şi onora soţiile lor în închinare. Alţii ar putea gândi că soţiile nu ar putea purta nici o relaţie directă cu Domnul. Pavel a dorit să clarifice că astfel de presupuneri nu aveau nici o bază în învăţătura sa. În biserica din Corint rolurile diferite ale bărbaţilor şi femeilor în închinare trebuie să fie privite prin alte consideraţii.
Pavel a adus două consideraţii în primul plan. Prima, nici soţii nici soţiile nu sunt independente unii faţă de alţii. Pavel a reafirmat că femeia (o soţie) nu este independentă de bărbat (un soţ), un principiu evident din 11:3-10. Autoritatea sa (11:10) era înţeleasă mereu ca o completare pentru bărbat, astfel că ea nu trebuie să se gândească despre ea ca fiind autonomă. Apoi, Pavel a adăugat corolarul că bărbatul (un soţ) nu este independent de femeie (o soţie). Soţii nu trebuie să gândească că, conducerea lor implică independenţa sau superioritatea faţă de soţiile lor. Dependenţa lor de soţiile lor îi califică pentru rolurile lor ca şi capete.
Pentru a sprijini această pretenţie (căci), Pavel s-a referit la interdependenţa biologică de bărbaţi şi femei. Pentru a fi siguri, femeia a venit din bărbat (11:8) când Eva a fost făcută din coasta lui Adam (Geneza 2:22), dar este de asemenea adevărat că bărbatul este născut din femeie. Fiecare bărbat are o mamă, şi acest fapt biologic uşurează împotriva oricărei ispitiri a bărbatului de a se gândi pe sine ca fiind liber de obligaţia de a onora femeile. Principiul de a onora mamele (Exod 20:12; Deuteronom 5:16) implică faptul că soţii ar trebui să aibă o considerare înaltă şi o onoare pentru soţiile lor.
A doua, ca nimeni să nu greşească descrierea sa a conducerii în 11:3, Pavel a clarificat faptul că soţiile au de asemenea o relaţie cu Dumnezeu prin amintirea corintenilor că totul vine de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, faptul că Eva a venit din coasta lui Adam nu contrazice faptul că Dumnezeu însuşi a întocmit prima femeie. De aceea, femeile au o relaţie cu Dumnezeu aşa cum o au şi bărbaţii. Ei nu depind în întregime de mijlocirea bărbaţilor în vieţile lor. Soţiile se închină şi îl onorează pe Dumnezeu în mod direct pentru că „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.” (Galateni 3:28). Mai mult, această origine comună implică o obişnuinţă a închinării, astfel că distincţiile dintre sexe în rolurile lor de închinare nu implică separarea completă. Bărbaţii şi femeile trebuie deopotrivă să îşi împlinească rolurile lor împreună dacă închinarea vrea să fie acceptabilă (compară 12:20-21).
Apostolul a făcut o pauză pentru a da aceste calificări pentru că el a cunoscut că un mare rău ar putea veni peste biserică dacă el ar fi fost înţeles greşit. Dacă soţii eşuează să îşi onoreze soţiile lor, ei eşuează în una dintre cele mai de bază responsabilităţi ale lor, determinând un rău enorm familiilor lor. Când femeile percep autonomia ca mergând mână în mână cu autoritatea, ele ar putea de asemenea să determine probleme semnificative (compară 7:2-5). Suplimentar, când femeile eşuează să realizeze relaţiile lor directe şi responsabilităţile faţă de Hristos, ele trăiesc uneori pentru şi prin soţii lor în locul lui Hristos. Pentru a fi sigur, soţii au un rol de conducere, dar acest rol nu elimină nevoia ca soţiile să cultive relaţiile lor personale cu Hristos. În contextul închinării, aceasta înseamnă că femeile trebuie să caute să îl onoreze pe Hristos tot atât de mult ca şi pe soţii lor.
CONSIDERAŢII CULTURALE (11:13-16)
În acest punct, Pavel s-a întors explicit la chestiunea acoperitorilor capului. Aici el a utilizat o strategie diferită. El nu a apelat direct la Scriptură pentru a sprijini această perspectivă, ci la natură şi la practicile obişnuite ale bisericii.
11:13. Această secţiune începe cu o expresie neobişnuită: Judecaţi voi singuri. Prin aceste cuvinte Pavel nu i-a încurajat pe corinteni să ignore instrucţiunile sale. Mai degrabă, el a vrut să spună că ei nu ar trebui să asculte orbeşte de directivele sale. Ei trebuiau să gândească chestiunea. Pavel a spus aceasta pentru că el era convins că credincioşii din Corint aveau abilitatea de a gândi potrivit despre această chestiune (vezi 11:2). El a sperat că ei vor raţiona aceste probleme cu el şi vor vedea cum a ajuns el la concluziile sale. De fapt, de vreme ce aceasta era o zonă în care el ştia că biserica urma instrucţiunile sale (11:2), probabil el s-a aşteptat ca majoritatea cititorilor săi să fie de acord cu poziţia sa. Direcţia sa ca ei să judece ei înşişi poate să fi fost un ghiont retoric pentru a-i face pe corinteni să compare notele unul cu altul. Poate că Pavel a dorit ca această afirmaţie să înceapă un dialog între corinteni astfel ca majoritatea să-i influenţeze pe sectanţi într-un mod pozitiv.
Pavel a pus chestiunea clar faţă de ei, întrebând dacă este potrivit pentru femei să se roage în închinarea publică cu capul lor descoperit. Prin afirmarea întrebării în termeni de potrivire, Pavel a evitat să vorbească direct despre păcat. Deşi unele lucruri nepotrivite sunt de asemenea păcate, cele două nu sunt atât de strâns înrudite că cineva trebuie să se abţină de la orice nepotrivire (compară Matei 3:15; Efeseni 5:3; 1 Timotei 2:10; Tit 2:1; Evrei 2:10; 7:26). Pavel a ales conştient să argumenteze mai degrabă din ceea ce era potrivit decât din ce era drept. El a apelat la noţiunile corintenilor. Cunoscând perspectiva lor globală, el a aşteptat un acord puternic cu poziţia sa.
11:14-15. Această porţiune a argumentului lui Pavel este dificil de desluşit. Evident el i-a condus pe corinteni spre răspunsul corect prin punerea unei alte întrebări, cerându-le să considere dacă nu era adevărat că chiar natura lucrurilor învăţa punctul său de vedere particular în această chestiune. Totuşi, înţelesul acestei întrebări este destul de enigmatic. Au fost avansate mai multe explicaţii, dar nici una nu pare a fi potrivită.
1. Expresia chiar natura lucrurilor poate fi de asemenea tradusă „natura în sine” (NASB, NRSV, NKJV). Pe această bază, unii interpreţi au argumentat că întrebarea lui Pavel era un apel la decretele creaţiei. Ei au presupus fie că Pavel prin ordinea creată a demonstrat că bărbaţii ar trebui să aibă părul scurt şi femeile părul lung, fie că el a crezut că Dumnezeu de fapt i-a creat pe bărbaţi cu părul mai scurt decât femeile. Unii au sugerat (deşi greşit, vezi Săpând mai adânc) punctul de vedere din urmă de a fi fost opinia filozofului Stoic Epictetus, şi de aceea au bănuit că aceasta a fost viziunea corintenilor.
Dat fiind faptul că Vechiul Testament nu spune nimic despre lungimea relativă a părului, totuşi, este puţin probabil că Pavel a sprijinit un punct de vedere particular despre lungimea părului în vremea originilor umane.
Mai mult, Vechiul Testament se referă la părul lung al bărbaţilor într-o lumină pozitivă în cel puţin două ocazii: cu privire la Nazirei (Numeri 6:5, 18); şi în descrierea lui Absalom (2 Samuel 14:25-26). Instrucţiunea ca Nazireii să îşi crească părul lung ca o parte a separării sfinte pentru Dumnezeu demonstrează că nici un păcat sau ruşine înnăscută nu însoţeşte părul lung la bărbaţi. În plus, Biblia afirmă şi explică înfăţişarea chipeşă a lui Absalom şi meritul său prin descrierea cantităţii mari a părului său. Aceste pasaje indică faptul că scriitorii biblici au văzut părul lung pe bărbaţi ca meritoriu, nu dezonorant.
2. Unii au sugerat că „natura” se referă aici la lumea naturală aşa cum a existat atunci. Problema cu această viziune este că nici o paralelă pentru punctul lui Pavel nu se poate găsi în natură. În împărăţia animală, masculii tind să aibă pene mai mari (păsările), păr mai lung (leii), coarne mai mari (cerbul), etc. Când bărbatul este considerat în starea sa „naturală,” părul bărbaţilor creşte la fel de lung ca şi cel al femeilor. Natura în acest sens simplu nu oferă tipul de exemplu necesar pentru a sprijini argumentul lui Pavel. De asemenea, Dio Chrysostom (anii 40-120 d. Hr.) a argumentat că lumea naturală sugerează că bărbaţii ar trebui să îşi lase părul să crească lung, şi că bărbaţii cu părul lung nu sunt dezonoraţi deoarece practica lor este probabil corectă pe baza lumii naturale (vezi Săpând mai adânc).
3. Alţi comentatori subliniază că „natura” ar putea însemna simplu „felul în care sunt lucrurile,” sau „practici acceptabile.” Ei afirmă că Pavel nu a apelat la creaţie, ci la experienţa umană obişnuită, la practicile răspândite care nu erau puse sub semnul întrebării şi bunul simţ al zilei sale. Prin acest argument, în timp ce aceasta ar fi putut fi greşit şi ruşinos în cultura lui Pavel ca bărbaţii să poarte părul lung, nu ar fi fost aşa, nici nu ar fi aşa acum, în culturi să avem practici contrare. În sprijinul acestei viziuni, Pavel a sprijinit concluzia sa prin apelarea la practica obişnuită a bisericii, nu la creaţie sau Scriptură (11:16). Punctul său era că problema lungimii părului bărbaţilor era atât de larg stabilită de convenţiile culturale umane obişnuite încât aceasta i se părea lui bun simţ.
Problema cu acest punct de vedere este că el se bazează pe presupunerea că, cultura corintenilor considera dezonorant părul lung la bărbaţi, dar aceasta nu pare să fi fost cazul. Epictetus şi Dio Chrysostom oferă exemple care indică faptul că părul lung la bărbaţi nu era dezonorant, chiar dacă acesta era modelul (vezi Săpând mai adânc).
4. Dovada din lumea antică sugerează că mulţi din cei care purtau părul lung erau filozofi greci sau clerici păgâni. Dacă Pavel s-a referit la aceşti bărbaţi, înţelesul exact al „naturii” ar putea să nu fie teribil de important. Fraza „nu vă învaţă chiar natura lucrurilor?” ar servi scopul primar de a întreba, „Nu este evident?”
În acest caz, dezonoarea nu ar fi recunoscută în mod obişnuit, ci percepută doar de creştinii care stăteau în opoziţie faţă de filozofii greci şi religia păgână. Ar fi dezonorant pentru bărbaţii creştini să pară că sprijină ori religia păgână ori filozofia anti-creştină îmbrăcându-se ca liderii altor religii. Această citire interpretează aici argumentul lui Pavel ca o paralelă la cel din 11:4 care apelează la practica păgână a bărbaţilor de a-şi acoperi capul lor cu togi când ei aduceau jertfe zeilor lor. Din soluţiile prezentate aici, doar aceasta nu este respinsă direct de dovada din timpul lui Pavel, dar absenţa acestei respingeri nu o face pe aceasta în mod necesar corectă.
În rezumat, cel mai mult din ce se poate spune este că Pavel s-a aşteptat ca, corintenii să recunoască faptul că bărbaţii ar trebui să aibă părul scurt şi femeile părul lung. De asemenea el s-a aşteptat ca ei să vadă că slava părului lung al femeii implica proprietatea acoperitorilor capului femeii în închinare. Pentru că „natura” nu poate fi identificată, acest argument nu ajută audienţele moderne să determine dacă soţiile sau femeile ar trebui să poarte sau nu acoperitoare ale capului, sau bărbaţii părul lung, cu excepţia stabilirii regulilor de bază că, creştinii nu ar trebui să adopte practicile de închinare care îl dezonorează pe Dumnezeu sau pe soţi, sau care compromit mărturia bisericii faţă de evanghelie.
11:16. Pavel a anticipat rezistenţa faţă de argumentul său, recunoscând că unii ar fi putut dori să fie certăreţi în această privinţă. Termenul „certăreţ” înseamnă „dornic de a argumenta sau de a lupta.” Certurile ar putea veni de la oricine, adică, de la bărbaţi sau femei. Totuşi, Pavel a căutat să stabilească chestiunea apelând la practica larg răspândită a bisericii, spunând, „Noi nu avem nici o altă practică.” Această frază poate fi de asemenea tradusă „Noi nu avem nici un astfel de obicei” (NRSV, NKJV).
În consecinţă, unii interpreţi au înţeles că Pavel a spus că în biserică nu exista nici un obicei de a argumenta sau de a disputa. Totuşi, este mai bine să îl înţelegem pe Pavel aşa cum sugerează versiunea NIV. Pavel a înţeles că el şi alţi lideri ai bisericii (noi) şi bisericile lui Dumnezeu nu aveau nici o altă practică decât ca femeile să îşi acopere capul lor în închinarea în public. Practica larg răspândită trebuie să îi fi determinat pe sectanţi cel puţin să ezite în privinţa obiecţiilor lor.
SĂPÂND MAI ADÂNC
A. Fiecare bărbat care se roagă sau prooroceşte cu capul acoperit (11:4)
În Imperiul Roman antic, bărbaţii purtau tradiţional togi pe capul lor când ofereau jertfe. Arheologia a descoperit o statuie mare a lui Augustus, care a domnit din anul 27 î. Hr. până în anul 15 d. Hr., pe care „toga sa, veşmântul învelit exterior al cetăţeanului roman, este purtat pe cap, aşa cum era caracteristic într-o jertfă religioasă romană” (Thompson, Cynthia L. „Coafuri, acoperitori ale capului, şi Sf. Pavel: portrete din Corintul roman.” Arheologul Biblic, vol. 51, nr. 2, iunie, 1988, p. 101). Statuia „a fost expusă proeminent într-o clădire civică mare la capătul forumului din Corintul roman, numită Julian Basilica,” dar nu a fost ridicată decât „la mai multe decade după moartea lui Augustus” (Thompson, p. 101). De când ea a fost ridicată aproape de timpul când Pavel a scris 1 Corinteni, pare raţional să concluzionăm că cititorii lui Pavel au ştiut despre practica bărbaţilor de a-şi acoperi capetele lor cu togi când jertfeau zeilor păgâni. Când nu jertfeau, toga era în mod normal purtată în jurul umerilor.
Ridicând întrebări despre jertfele romane, Plutarch a întrebat, „De ce ei îşi acoperă capul lor când se închină zeilor, dar când ei întâlnesc pe oricare dintre semenii lor bărbaţi ei sunt descoperiţi?” (Plutarch. Moralia, vol. 4., p. 21 Cambridge: Harvard University Press, 1936. Aka Moralia, Întrebări romane 266c). De asemenea se poate să fi fost un obicei pentru bărbaţii evrei să poarte o acoperitoare a capului numită himation când se roagă, echivalentul modernului tallith (de asemenea menţionat în Talmud) (Hurley, James B. „A cerut Pavel voaluri sau tăcerea femeilor? O Considerare a lui 1 Corinteni 11:2-16 şi 1 Cor. 14:33b-36.” Westminster Theological Journal, vol. 35, no. 2, Winter, 1973, pp. 194-195).
B. Orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul descoperit (11:5)
Multe artefacte recuperate din Corintul din zilele lui Pavel, inclusiv figurine, statui, şi monede, le prezintă pe femei cu voaluri sau acoperitori ale capului (vezi fotografii în Thompson, Cynthia L. „Coafuri, acoperitori ale capului, şi Sf. Pavel: portrete din Corintul roman.” Arheologul Biblic, vol. 51, nr. 2, iunie, 1988, p. 106-111). Cineva ar putea specula pe această bază „că, descoperirea capului nu era un semn al unui stil de viaţă dezaprobat social. Aceste femei îşi doreau să fie văzute ca respectabile” (Thompson, p. 112). Totuşi, în nici unul dintre aceste artefacte nu sunt arătate femei angajate într-o activitate religioasă.
În contrast cu aceasta, Dio Chrysostom (anii 40-120 d. Hr.), scriind către oraşul natal al lui Pavel, Tars (Fapte 9:11) scurt după ziua lui Pavel, sugerând că în public femeile se înveleau complet, astfel că ele nici nu puteau vedea. De asemenea el a pretins acest obicei a fi extins pentru o perioadă înainte de Pavel. El a scris: „Multe dintre obiceiuri încă în forţă descoperă într-un fel sau altul sobrietatea şi severitatea comportamentului din acele zile timpurii,” referindu-se la zilele când Athenodorus, un contemporan al lui Augustus şi Cicero, a fost guvernator în Tars. „Printre aceştia este convenţia referitoare la veşmintele femeilor, o convenţie care prescrie femeilor să fie aranjate astfel şi să se comporte încât când merg pe stradă nimeni să nu poată vedea vre-o parte din ele, nici faţa şi nici restul trupului, şi ca ele să nu vadă nimic dincolo de stradă. (Dio Chrysostom. Discursul treizeci şi trei, secţiunea 48. Cohoon, J.W., şi H. Lamar Crosby, trans. Dio Chrysostom, vol. 3., p. 319. Cambridge: Harvard University Press, 1940.) Tot astfel Plutarch, scriind într-o lucrare probabil publicată după anul 96 d. Hr., a sugerat că printre romani era „mai uzual pentru femei să meargă în public cu capetele lor acoperite” (Plutarch. Moralia, vol. 4., p. 27 Cambridge: Harvard University Press, 1936. Aka Moralia, Întrebările romane 267a).
Poate că Pavel a venit dintr-o cultură (Tars) în care dezonoarea ataşată femeilor care nu se înveleau în public, dar a scris unei biserici din cultura (Corint) care nu împărtăşea acest punct de vedere. În timp ce multe femei poate că îşi purtau voalurile în închinarea publică (11:2) potrivit obiceiului bisericii (11:16), unele preferau ca practicile din Corint să renunţe la voaluri.
C. Ca şi când capul ei ar fi ras (11:5)
Poate că a fost un obicei în primul secol al lumii Mediteraneene ca femeile adultere şi prostituate să fie pedepsite prin raderea capului lor în dezonoare. De exemplu, Dio Chrysostom (anii 40-120 d. Hr.), a înregistrat că cipriana „Demonassa, o femeie înzestrată deopotrivă în politică şi în drept… a dar oamenilor din Cipru următoarele trei legi: o femeie vinovată de adulter i se va tăia părul şi va o prostituată – fiica ei a devenit o adulteră, i s-a tăiat părul potrivit legii, şi a practicat prostituţia,” deşi el a atribuit aceasta „zilelor din vechime,” indicând probabil o dată anterioară lui Pavel (Dio Chrysostom. Discursul şaizeci şi patru, sect. 2-3. Dio Chrysostom, vol. 5, p. 47).
Lucian (cca. 120-200 d. Hr.), într-o piesă scrisă pentru audienţa sa contemporană, a scris despre o femeie care şi-a lăsat soţul pentru compania filozofilor având „părul său tuns scurt în stil spartan, băieţeşte şi total masculin” (Lucian, „Fugarii,” 27. Lucrările lui Lucian, vol. 5, p. 85). S-a raportat de asemenea despre ea că a fost o adulteră (Lucian, „Fugarii,” 31 [compară 18-19]. Lucrările lui Lucian, vol. 5, p. 93). În păstrarea ideii că părul scurt era „masculin,” în altă dintre lucrările sale Lucian a scris despre un cuplu lesbian „căsătorit” Megilla şi „soţia” sa Demonassa din Corint. Megilla, care s-a numit pe sine „Megillus” (un nume de bărbat), şi-a dat jos peruca ei pentru a arăta că „pielea capului ei era rasă destul de apropiat, tocmai ca cel mai energic dintre atleţi” (Lucian. „Dialoguri despre curtezani,” 291. Lucrările lui Lucian, vol. 7, p. 383). În acelaşi Dialog, Leaena, o femeie care s-a angajat în acte lesbiene cu Demonassa şi Megilla, a pretins în privinţa aventurii, „Mi-e ruşine, căci este nenaturală (allokotos)” (Lucian. „Dialoguri despre curtezani,” 289. Lucrările lui Lucian, vol. 7, p. 381).
Astfel, Dio Chrysostom a indicat că o femeie rasă ar putea indica adulterul şi prostituţia înainte de vremea lui Pavel. Lucian a indicat că după vremea lui Pavel acesta ar fi putut fi un semn de lesbianism. Lucian de asemenea a asociat părul scurt cu o femeie convinsă de adulter. Dincolo de aceasta, Biblia însăşi pare să indice că raderea capului unei femei era dezonorantă sau „umilitoare” (Deuteronom 21:12-14), deşi fără referire la adulter sau prostituţie.
D. Un semn al autorităţii (11:10)
Textul grec spune literal că o femeie trebuie să aibă „autoritate (exousia) pe / peste (epi) capul ei.” Versiunea NIV introduce cuvintele „un semn al” pentru că ea presupune că Pavel vorbeşte despre o acoperitoare a capului care reprezintă autoritatea. În timp ce epi înseamnă adesea „pe” sau „peste,” dovada din folosirea greacă în altă parte în Biblie sugerează că epi când era folosit după exousia se referă la domeniul în care autoritatea este posedată (de exemplu, „autoritate pe pământ” [Matei 9:6; 28:18; Luca 5:24]), sau lucrul asupra căruia este posedată autoritatea (Luca 9:1; 10:19; Apocalipsa 2:26; 6:8; 11:6; 13:7; 14:8; 16:9; 20:6; 22:14). Dovada gramaticală sugerează că Pavel a înţeles că femeile trebuie să aibă autoritate peste capetele lor.
E. Nu vă învaţă chiar natura lucrurilor că dacă un bărbat are părul lung (11:14)
Multele artefacte (monede, statui, etc.) recuperate din Corintul antic indică faptul că în mod tipic bărbaţii purtau păr scurt în Imperiul Roman în vremea lui Pavel (vezi fotografii în Thompson, Cynthia L. „Coafuri, acoperitori ale capului, şi Sf. Pavel: portrete din Corintul roman.” Arheologul Biblic, vol. 51, nr. 2, iunie, 1988, p. 100-103). Plutarch, scriind nu mult după Pavel, a înregistrat, „În Grecia … este obişnuinţa ca bărbaţii să se tundă iar femeile să îl lase să crească” (Plutarch. Moralia, vol. 4., p. 27 Cambridge: Harvard University Press, 1936. A.k.a. Moralia, Întrebările romane 267b). Relatarea lui Herodotus este mult mai veche, el fiind născut în 484 î. Hr., şi arată o varietate de obiceiuri: „De atunci încoace aceste Argives, care înainte şi-au purtat părul lor lung prin obiceiul fixat, şi-au ras capetele lor, şi au făcut o lege, cu un blestem adăugat la ea, ca nici o Argive să nu îşi lase părul să crească, şi nici o femeie Argive nu ar trebui să poarte aur, până când îşi recuperează Thyreae; şi Lacedaemonianii au făcut o lege contrară, că vor purta părul lor lung; căci până acum nu l-au purtat astfel” (Herodotus. Cartea I, sect. 82. Cambridge: Harvard University Press, 1920. p. 105).
Totuşi, Epictetus, care a trăit probabil între anii 50-120 d. Hr., nu a sugerat că natura a dat bărbaţilor părul scurt, aşa cum i s-a atribuit lui. El a scris: „Veniţi, să lăsăm lucrările majore ale naturii, şi să considerăm doar ce face ea în trecere. Poate fi ceva mai inutil decât părul pe o bărbie? Ei bine, atunci apoi? Nu a folosit natura chiar acestea în cel mai potrivit mod posibil? Nu a distins ea prin aceste mijloace între bărbaţi şi femei? Oare nu strigă natura de departe printre noi de departe, „Sunt un bărbat; cu această înţelegere apropiaţi-vă de mine, cu această înţelegere vorbiţi cu mine; nu întrebaţi mai departe; iată semnele?” Din nou, în cazul femeilor, tocmai precum natura a contopit în vocea lor o anumită notă mai moale tot astfel ea a luat părul de pe bărbiile lor. Nu astfel, spuneţi voi; ci din contră animalul uman trebuie să fie lăsat fără trăsăturile distinctive, şi fiecare dintre noi trebuie să proclame prin cuvântul gurii, „Sunt un bărbat.” Nu, dar cât de corect şi potrivit şi demn este semnul! Cu cât mai corect decât creasta cocoşului, cu cât mai splendid decât coama leului! De aceea, noi trebuie să păstrăm semnele pe care Dumnezeu ni le-a dat; nu trebuie să le înlăturăm; nu trebuie, atât cât ţine de noi, să confundăm sexele care au fost distinse în această manieră.” (Epictetus 1.16.9-14. Page, T.E., ed. Oldfather, W.A., trans. Cambridge: Harvard University Press, 1925.)
În altă parte, Epictetus a apărat onoarea filozofilor, dintre care a fost şi el unul, şi i-a descris ca purtând „o pelerină ordinară şi părul lung” (4.8.5). Dio Chrysostom, scriind nu mult timp după Pavel, şi-a apărat părul său lung, şi de asemenea a încercat să risipească o idee evident predominantă că bărbaţii cu părul lung erau puri în special într-un anumit mod: „În prezent destul de posibil oamenii suspectează că eu sunt unul dintre încrezuţii voştri, unul dintre ai voştri care ştie-totul, bazând suspiciunea lor pe o dovadă ridicolă şi absurdă, şi anume că eu port părul lung” (Discursul treizeci şi cinci, secţiunea 2 Dio Chrysostom, vol. 3, p. 391). De asemenea, el a menţionat multe tipuri de bărbaţi care purtau părul lung, indicând că în nici un caz ruşinea nu îi însoţea. Mai mult, el a sugerat că lumea naturală a fiarelor şi a animalelor indica înţelepciunea bărbaţilor care îşi lăsau părul să crească lung:
„Remarcile mele nu sunt nivelate de toţi sofiştii, căci există unii care urmează acea chemare onorabil şi pentru binele altora… Vreau să spun mai degrabă că cei pe care ei îi numesc să vă slujească pe voi ca experţi în înţelepciune, trei din patru persoane cu părul lung ca şi mari-preoţi ai riturilor voastre locale. Mă refer la „cei binecuvântaţi,” care îşi exercită autoritatea asupra tuturor preoţilor voştri, a căror titlu reprezintă unul din cele două continente în întregimea lor. Căci aceşti bărbaţi îşi datorează de asemenea „binecuvântarea lor coroanelor şi purpurei şi îmbulzelii tinerilor cu părul lung care poartă tămâie… Încă susţin că părul lung nu trebuie luat în nici un caz ca un semn al virtuţii. Căci multe fiinţe umane îl poartă lung datorită unei zeităţi, şi fermierii poartă părul lung, fără a fi auzit de cuvântul filozofie; şi, prin Zeus, majoritatea barbarilor de asemenea poartă părul lung, unii pentru o acoperire şi unii pentru că ei cred că acesta este potrivit. În nici unul dintre aceste cazuri nu este un bărbat supus dispreţului sau ridiculizării. Motivul poate fi deoarece practica lor este corectă. De exemplu, voi observaţi că iepurii, creaturi slabe, sunt protejaţi de părul lor, şi că printre păsări chiar cea mai slabă găseşte penele sale o protecţie suficientă împotriva vântului şi ploii. Dar în privinţa fiinţelor umane, în timp ce ne tundem părul… şi de asemenea ne bărbierim bărbile noastre, noi facem acoperitori pentru capetele noastre… Şi totuşi ce bonetă cea Arcadiană sau Laconiană ar fi mai potrivită pentru părul unui bărbat?” (Discursul treizeci şi cinci, secţiunile 10-12. Dio Chrysostom, vol. 3, p. 401-403).
În altă parte, reflectând asupra laudei lui Homer a părului bărbaţilor, Dio Chrysostom a mers atât de departe spunând, „Podoaba permisă de păr, pentru a judeca prin Homer, pare să fie mai potrivită mai mult pentru bărbaţi decât pentru femei” (Dio Chrysostom din a sa „Elogiul părului,” după cum este citat în Elogiul lui Synesuis despre chelie. Dio Chrysostom, vol. 5, 341-343). În timp ce Dio Chrysostom a admis de asemenea că bărbaţii care purtau „o pelerină dar nici o tunică, cu părul şi barba curgând” (Discursul şaptezeci şi doi, secţiunea 2. Dio Chrysostom, vol. 5, p. 177-179) au fost adesea ridiculizate, insultate şi chiar bătute, el a indicat clar că aceasta se datora faptului că ei purtau înfăţişarea tradiţională a filozofilor, şi că cei care i-au maltratat au făcut aceasta datorită prejudecăţilor lor împotriva filozofilor, nu împotriva bărbaţilor cu păr lung (întregul Discurs tratează cu chestiunea prejudecăţii împotriva filozofilor).
Aceste pasaje par să indice faptul că în zilele lui Pavel nici un stigmat sau nici o dezonoare ataşată bărbaţilor cu părul lung potrivit culturii, religiei, filozofiei, sau chiar lumii naturale.
PROBLEME PENTRU DISCUŢIE
1. De ce i-a lăudat Pavel pe corinteni? Vi se pare că această secţiune din Scriptură sună a laudă pentru voi? De ce şi de ce nu?
2. Ce se înţelege prin „cap”? Ce au feluritele capete în comun? De ce a folosit Pavel această metaforă? Credeţi că el a introdus metafora pentru a ne învăţa multe lucruri despre „conducere,” sau doar pentru a face unul sau două puncte? Este sigur să tragem concluzii din această metaforă pe care Pavel nu le-a implicat?
3. În care părţi ale argumentului său a apelat Pavel la cultură? În care părţi a apelat el la Scriptură? Cum vă ajută recunoaşterea acestor diferenţe să determinaţi care porţiuni din învăţătura lui Pavel sunt principiile obligatorii şi care sunt aplicaţiile ne-obligatorii?
4. Ce roluri joacă femeile în închinarea publică din biserica voastră? Se roagă ele? Proorocesc ele? Deţin ele slujbe ordinate? Ce simt bărbaţii şi femeile din biserica voastră în privinţa rolurilor pe care le joacă în închinarea publică?
Cum îşi onorează soţiile soţii lor în închinarea publică din biserica voastră? Cum percepe biserica voastră cultura voastră?
5. Cum este cultura voastră similară faţă de şi / sau diferită faţă de lumea lui Pavel? Se adaptează biserica voastră la cultură, sau ea sfidează cultura? Dacă aceasta se adaptează la cultură sau o sfidează, este ea justificată în a face aceasta?
Şi sunt feluri în care biserica voastră ar putea schimba în ordine pentru a-l onora mai bine pe Dumnezeu, biserica, soţii şi evanghelia în închinarea sa publică?
6. Cum sunt practicile de închinare ale bisericii similare sau diferite de cele din alte biserici?
7. La sfârşitul acestui pasaj, Pavel a apelat la practica „bisericilor lui Dumnezeu” pentru a-şi sprijini punctul său – este acest tip de apel posibil azi? De ce sau de ce nu?
8. De ce este atât de important contextul acestui pasaj? Dacă nu ai şti contextul cultural, cum ai citi acest pasaj? Ce implicaţie are aceasta faţă de întrebările pe care le punem despre Scriptură? Indică aceasta că probabil ai nevoie să re-evaluezi înţelegerea ta a altor texte?
9. Cum funcţionează acest pasaj în argumentul mai larg al lui Pavel în această scrisoare? Este doar o fărâmă izolată de învăţătură, sau decurge cumva din ceea ce el a spus mai înainte de acesta, şi a condus spre ceea ce a spus el după aceasta? Ce indicii puteţi găsi în pasaj pentru a sprijini concluziile voastre?
