Mărturisirile Baptiştilor Americani
Tratat de credinţă şi practica voinţei libere a baptiştilor
Fondată iniţial de Benjamin Randall cam în 1779, după ce s-a dezlipit de baptiştii calvinişti din New Hampshire care au devenit foarte critici faţă de vederile lui teologice. Benjamin Randall s-a alăturat unei biserici arminiene baptiste din Strafford, NH şi a fost ordinat în aprilie 1779, de două biserici arminiene. Fondarea unei biserici a Voinţei libere la Durham, NH în iunie, 1779 a fost doar începutul unei lucrări pline de succes de adunare de biserici şi întâlniri anuale şi de patru ori pe an.
Pentru o vreme, noua denominaţie nu a avut o mărturie de credinţă şi s-a opus mărturisirilor de credinţă, dar în a treia decadă a secolului 19, această atitudine a început să se schimbe. Conferinţa generală, organizată în anul 1827, formată din delegaţii de la întâlnirile anuale, a căzut de acord în anul 1832 ca un tratat cu privire la doctrina Voinţei libere şi a practicării ei este necesar. Au petrecut doi ani cu pregătirile tratatului şi a fost adoptat în aprilie 1834. A fost revizuit şi mărit în 1848.
În lumina schimbărilor graduale din doctrină şi practică, conferinţele generale din 1865 şi 1868 au ridicat întrebarea unei revizuiri a Mărturiei şi a Folosirii. La începutul secolului 20, era evident că teologia calvinistă a multor baptişti, mai ales în nord, a fost considerabil modificată. Baptiştii cu voinţa liberă au realizat că grupul mai mare de baptişti din nord au ajuns să îşi apropie poziţia teologică, şi în anul 1911 s-au unit cu Convenţia nordică.
În sud, grupul cunoscut sub numele Baptiştii iniţiali cu voinţa liberă aveau o existenţă separată şi în prima jumătate a secolului 20 au arătat o vitalitate considerabilă.
CAPITOLUL I
Sfintele Scripturi
Acestea sunt VT şi NT; scrise de oameni sfinţi, inspiraţi de Duhul Sfântt şi sunt cuvântul lui Dumnezeu, revelat omului. Sunt regula suficientă şi infaiolibilă şi duc la salvare şi la închinarea şi slujirea creştină.
Deoarece Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, nu are eroare în nici unul din domeniile despre care vorbeşte, fie istorie, geografie, ştiinţă sau orice alt subiect.
CAPITOLUL II
Fiinţa şi Atributele lui Dumnezeu
Scripturile ne învaţă că există doar un Singur Dumnezeu adevărat şi viu, care este Duh, auto existent, etern, imutabil, omniprezent, omniscient, omnipotent, independent, bun, înţelept, sfânt, drept şi milos,… Creatorul, Păstrătorul şi guvernatorul universului; Răscumpărătorul, Salvatorul, Sfinţitorul şi judecătorul oamenilor; şi singurul care merită închinarea.
Modul existenţei Lui este un subiect superior înţelegerii umane – fiinţele finite nu Îl pot înţelege. Nu este nimic în univers care să îl poată reprezenta, deoarece nu este nimeni ca El. El este fântâna perfecţiunii şi fericirii. El este glorificat de întreaga creaţie şi merită să fie iubit şi slujit de toată inteligenţa.
CAPITOLUL III
Guvernarea şi providenţa divină
1. Dumnezeu exercită o grijă providenţială şi o superintendenţă peste toate creaturile Sale şi guvernează lumea cu înţelepciune şi milă, conform cu mărturia Cuvântului Său.
2. Dumnezeu a dat putere omului de a alege liber şi îl guvernează cu legi morale şi motivaţii; şi această putere a alegerii libere este măsura exactă a responsabilităţii omului.
3. Toate evenimentele sunt prezente cu Dumnezeu din veşnicie în veşnicie; dar cunoştinţa Sa despre ele nu le cauzează, nici nu decretează toate evenimentele are El ştie că se vor întâmpla.
CAPITOLUL IV
Creaţia, starea primitivă a omului şi căderea lui.
SECŢIUNEA I: Creaţia
1. Lumea. Dumnezeu a creat lumea şi toate lucrurile pe care le conţine pentru plăcerea şi slava Lui şi pentru bucuria creaturilor Lui.
2. Îngerii. Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu pentru a-L slăvi şi a se supune poruncilor Lui. Celor care şi-au păstrat starea iniţială, le-a încredinţat administrarea de binecuvântări pentru moştenitorii salvării şi executarea judecăţilor Lui asupra lumii.
3. Omul. Dumnezeu a creat omul, constând într-un trup material şi un suflet raţional. El a fost creat după chipul lui Dumnezeu, pentru a-L glorifica pe Creator.
SECŢIUNEA II: Omul primitiv şi căderea sa
Primii noştri părinţi, în starea lor iniţială, erau drepţi. Ei preferau şi doreau în mod natural să se supună Creatorului lor şi nu aveau preferinţa sau dorinţa de a încălca voinţa Lui, pânăî când nu au fost influenţaţi şi de ispititorul să nu se supună poruncilor lui Dumnezeu. Înainte de aceasta, singura tendinţă a naturii lor era neprihănirea. Ca şi consecinţă a primei încălcări, starea sub care posteritatea lui Adam a venit în lume este foarte diferită de cea a lui Adam, ei neavând acea neprihănire şi puritate pe care le avea Adam înainte de cădere; ei nu voiesc să se supună lui Dumnezeu, ci sunt înclinaţi spre rău. Deci, nici unul, prin virtute vreunei bunătăţi naturale sau lucrări proprii, nu poate deveni copil al lui Dumnezeu, ci ei sunt toţi dependenţi pentru salvarea lor de răscumpărarea efectuată prin sângele lui Hristos şi pentru a fi înnoiţi pentru supunere, prin operarea Duhului; ambele fiind oferite liber pentru fiecare descendent al lui Adam.
CAPITOLUL V
Despre Hristos
SECŢIUNEA I: Divinitatea Sa
Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu posedă toată perfecţiunea divină. El şi tatăl sunt una, El, în natura Sa divină este umplut cu toate atributele şi face lucrările lui Dumnezeu creaturilor Sale, care au fost subiecte ale revelaţiei pentru noi. Ca om, El a făcut tot ce era dator faţă de Dumnezeu şi ceea ce şi noi suntem datori să facem, cu excepţia pocăinţei de păcat.
Divinitatea Sa este dovedită de titlurile Sale, atributele Sale şi lucrările Sale.
1. Titlurile Sale. Biblia îi atribuie lui Hristos titlurile Salvator, Iehova, Domnul domnilor, Cel dintâi şi Cel din urmă, Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, Dumnezeu atotputernic, Dumnezeu mare, Dumnezeu peste toate, şi Tatăl veşnic.
2. Atributele Sale. El este veşnic, neschimbat, omniscient, omnipotent, sfânt şi vrednic de închinare.
3. Lucrările Sale. Prin Hristos a fost creată lumea. El o păstrează şi o guvernează a oferit răscumpărarea pentru toţi oamenii şi El va fi judecătorul lor în final.
SECŢIUNEA II: Întruparea lui Hristos
Cuvântul care la început era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, s-a smerit, fiind unit cu natura umană şi a devenit ca noi, cu excepţia păcatului. În această stare, supus legii, era predispus infirmităţilor naturii noastre, ispitit ca şi noi, dar a trăit ca un exemplu, în supunere perfectă faţă de cerinţele divine. Hristos a fost din sămânţa lui David, după carne, El este „fiul omului”, iar existenţa divină este fântâna din care a pornit, singura din care a fost născut, El este „Fiul lui Dumnezeu”, singurul născut al Tatălui, şi singura întrupare a Fiinţei divine.
CAPITOLUL VI
Jertfa şi mijlocirea lui Hristos
1. Plata. Păcatul nu poate fi iertat fără jertfă, iar sângele animalelor nu poate spăla păcatul, Hristos S-a dat pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii, făcând astfel salvarea posibilă pentru oameni. El a murit pentru noi, a suferit în locul nostru, pentru a face cunoscută neprihănirea lui Dumnezeu, ca El să poată fi drept în îndreptăţirea păcătoşilor care cred în Fiul Lui. Prin răscumpărarea făcută de Hristos, salvarea este satisfacţia în această lume şi în cealaltă a tuturor celor care nu refuză acum supunerea faţă de cerinţele cunoscute ale lui Dumnezeu. Plata păcatului a fost necesară. Pentru că supunerea prezentă şi viitoare nu poate îndepărta păcatele trecute aşa cum supunerea trecută nu poate îndepărta vinovăţia prezentă şi păcatele viitoare. Dacă Dumnezeu a iertat păcatele oamenilor fără a cere socoteală pentru încălcarea legii Lui, ar însemna că încălcarea poate merge cu lipsa de pedeapsă sau consecinţe; guvernul ar fi abrogat şi obligaţia de supunere faţă de Dumnezeu ar fi îndepărtată, în fapt.
2. Mijlocirea lui Hristos. Domnul nostru nu numai că a murit pentru păcatele noastre, dar a înviat şi S-a înălţat la cer pentru îndreptăţirea noastră, ca singur Mijlocitor între Dumnezeu
şi om, El mijloceşte pentru noi până va veni din nou.
3. Noi credem că toţi copiii care mor când sunt mici, care nu au încălcat legea lui Dumnezeu în ei înşişi, au parte numai de prima moarte, care a fost adusă de căderea primului Adam şi nici unul dintre ei care moare în acea stare nu va suferi pedeapsa în iad datorită păcatului lui Adam, căci a lor este Împărăţia cerurilor.
CAPITOLUL VII
Duhul Sfânt
1. Scripturile atribuie Duhului Sânt actele şi atributele unei fiinţe inteligente. El călăuzeşte, mişcă, oferă informaţii, cunoaşte, porunceşte, interzice, trimite, mustră şi se poate păcătui împotriva Lui.
2. Atributele lui Dumnezeu sunt atribuite Duhului Sfânt
3. Lucrările lui Dumnezeu sunt atribuite Duhului Sfânt: creaţia, inspiraţia, începerea vieţii şi sfinţirea.
4. Apostolii afirmă că Duhul Sfânt este Domn şi Dumnezeu.
Din acestea, concluzia este că Duhul Sfânt este în realitate Dumnezeu şi una cu Tatăl, în toate perfecţiunile divine. S-a mai arătat că Isus Hristos este Dumnezeu – una cu Tatăl. Apoi aceştia trei – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt un Dumnezeu.
Adevărul acestei doctrine mai este dovedit şi din faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt uniţi în autoritatea prin care credincioşii sunt botezaţi; şi în binecuvântările rostite de către apostoli, care sunt acte de închinare.
CAPITOLUL VIII
Chemarea evangheliei
Chemarea evangheliei este co-extensive cu plata pentru toţi oamenii, ambele prin cuvânt şi lupta Duhului, astfel salvarea este oferită egal tuturor; iar dacă unii eşuează, vina este total a lor.
CAPITOLUL IX
Pocăinţa
Pocăinţa cerută de Biblie include o convingere profundă, o durere spre pocăinţă, o mărturisire deschisă, o ură a păcatului şi o părăsire a păcatului. Această pocăinţă a fost dată de Dumnezeu tuturor oamenilor; şi fără ea, păcătosul piere pe vecie.
CAPITOLUL X
Credinţa
Credinţa salvatoare este un acord al minţii faţă de adevărurile fundamentale ale revelaţiei, o acceptare a evangheliei, prin influenţa Duhului Sfânt şi o încredere fermă şi încredere în Hristos. Roada credinţei este supunerea faţă de Evanghelie. Puterea de a crede este darul lui Dumnezeu, dar a crede este actul creaturii, care este cerut ca şi condiţie a iertării, şi fără de care, păcătosul nu poate obţine salvarea. Tuturor oamenilor li se cere să creadă în Hristos, şi cei care se supun devin copii ai lui Dumnezeu, prin credinţă.
CAPITOLUL XI
Regenerarea
Deoarece omul este o fiinţă păcătoasă şi căzută, el trebuie regenerat, pentru a obţine salvarea. Această schimbare este o înnoire a inimii făcută de Duhul Sfânt, când păcătosul care se pocăieşte primeşte viaţa nouă, devine copil al lui Dumnezeu şi este dispus să îi slujească. Aceasta se numeşte în biblie naştere din nou, naştere din Duhul, trezire, venirea din moarte la viaţă şi parte a naturii divine.
CAPITOLUL XII
Îndreptăţirea şi sfinţirea
1. Îndreptăţirea. Îndreptăţirea personală implică vinovăţia persoanei îndreptăţite, înaintea lui Dumnezeu; şi pentru plata lui Hristos, acceptată prin credinţă, păcătosul este iertat şi absolvit de vina păcatului şi restaurat în favoarea divină. Plata lui Hristos este baza răscumpărării păcătosului, totuşi fără pocăinţă şi credinţă, nu îi poate da niciodată îndreptăţirea şi pacea cu Dumnezeu.
2. Sfinţirea este continuarea harului lui Dumnezeu prin care creştinul poate creşte constant în har şi în cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos.
CAPITOLUL XIII
Perseverenţa sfinţilor
Este un teren puternic pentru speranţa că adevăratul regenerat va persevera cu adevărat până la sfârşit şi va fi salvat, prin puterea harului divin care este dat pentru sprijinul lor; dar supunerea lor viitoare şi salvarea finală nu sunt sigure sau determinate, deoarece ispitele aduc pericolul căderii; şi ei trebuie deci, să vegheze ca să nu eşueze şi să se piardă.
CAPITOLUL XIV
Ziua Domnului
Aceasta este una din şapte, pusă deoparte de Domnul de la crearea lumii, pentru odihnă şi slujbă divină. Sub prima dispensaţie, a şaptea zi a săptămânii, ca şi comemorarea creaţiei, a fost pusă deoparte pentru Domnul. În vremea Evangheliei, prima zi a săptămânii, ca şi amintire a lui Hristos, a învierii şi prin autoritatea lui Hristos şi a apostolilor, este observată ca sabatul creştin. În această zi toţi oamenii trebuie să se abţină de la munca zilnică şi să se dedice închinării şi slujbei Domnului.
CAPITOLUL XV
Biserica
O biserică creştină este un corp organizat de credincioşi în Hristos care se întâlnesc pentru a se închina la Dumnezeu şi care susţin poruncile Evangheliei, conform cu Scripturile. 134 de credincioşi sunt admişi în această biserică pentru a da dovada de credinţă în Hristos, obţinând consimţământul trupului, fiind botezaţi şi primind dreptul de părtăşie.
Biserica lui Dumnezeu sau membrii trupului lui Hristos este întregul corp al creştinilor din toată lumea, şi doar cei regeneraţi sunt membrii.
CAPITOLUL XVI
Zeciuiala
VT şi NT ne învaţă zeciuiala ca şi plan financiar al lui Dumnezeu pentru susţinerea lucrării Lui.
CAPITOLUL XVII
Lucrarea Evangheliei
1. Calificarea lucrătorilor. Ei trebuie să aibă abilităţi bune, naturale şi obţinute, pietate adâncă şi arzătoare, să fie chemaţi special de Dumnezeu la lucrare şi ordinaţi prin rugăciune şi punerea mâinilor.
2. Îndatoririle lucrătorilor. Ei trebuie să predice Cuvântul, să administreze poruncile Evangheliei, să viziteze oamenii şi să facă lucrarea unor lucrători credincioşi.
CAPITOLUL XVIII
Poruncile în Evanghelie
1. Botezul creştin. Este imersiunea credincioşilor în apă, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, reprezentând îngroparea şi învierea lui Hristos, moartea creştinilor faţă de lume, spălarea sufletelor de păcat, învierea la viaţa nouă, angajarea la slujirea lui Dumnezeu şi învierea în zilele din urmă.
2. Cina Domnului. Este o comemorare a morţii lui Hristos pentru păcatele noastre, prin folosirea pâinii care simbolizează trupul Lui frânt şi a vinului, care simbolizează sângele Lui, credinciosul exprimându-şi dragostea pentru Hristos, credinţa şi speranţa în El şi dedicarea veşnică.
Este privilegiu şi îndatorire pentru cei care au o unitate spirituală cu Hristos, de a-i comemora moartea şi nici un om nu are dreptul să interzică aceste simboluri nici celui mai mic din discipoli.
3. Spălarea picioarelor sfinţilor. Este o poruncă sacră, ce ne învaţă umilinţa şi ne aminteşte necesitatea spălării zilnice de păcat. A fost instituită de Domnul Isus Hristos, şi numită „exemplu”, în noaptea trădării şi legată de Cina Domnului. Este datoria şi prerogativul fericit al fiecărui credincios, de a observa aceasta poruncă sacră.
CAPITOLUL XIX
Moartea
Ca rezultat al păcatului, toată omenirea este subiectul morţii trupului. Sufletul nu moare cu trupul, dar imediat după moarte intră într-o stare conştientă de fericire sau durere, conform cu caracterul avut aici.
CAPITOLUL XX
A doua venire a lui Hristos
Domnul Isus, care S-a înălţat şi şede la dreapta tatălui, va veni din nou pentru a încheia dispensaţia evangheliei, pentru a glorifica pe sfinţi şi pentru a judeca lumea.
CAPITOLUL XXI
Învierea
Scriptura ne învaţă despre învierea trupurilor tuturor oamenilor, fiecare la rândul lui; cei care au făcut bine vin la învierea pentru viaţă, iar cei care au făcut răul vin la învierea pentru pedeapsă.
CAPITOLUL XXII
Judecata şi răsplata
1. Judecata. Va fi o judecată, când timpul şi încercarea oamenilor se va sfârşi pentru totdeauna. Atunci toţi oamenii vor fi judecaţi conform cu ceea ce au lucrat.
2. Răsplata. Imediat după judecată, cei neprihăniţi vor intra în viaţa veşnică, iar cei răi vor intra într-o stare de pedeapsă nesfârşită.
