O Scurta Marturisire sau o Scurta Relatare a Credintei, 1691

Mărturisirile Baptiştilor Englezi

O Scurtă Mărturisire sau o Scurtă Relatare a Credinţei, 1691

 

În Ţara Vestului în timpul ultimului sfert al secolului şaptesprezecelea a existat un curent remarcabil departe de Calvinism printre câteva biserici Baptiste Deosebite, întemeiat de Thomas Collier, „Apostolul pentru Vest.” Explicaţia pentru această alunecare poate fi găsită în schimbarea viziunilor lui Collier şi dorinţa lui de a-i înţelege Baptiştii Generali cât şi pe cei Particulari în cercul său. Bisericile Particulare din Londra au trimis delegaţii către Vest ca să-l convingă pe Collier de eroarea lui şi să oprească tendinţa influenţei lui. Câteva biserici au fost recuperate, câteva s-au alăturat Adunării Generale a Baptiştilor Particulari în 1689. alţii l-au urmat pe Collier prin rămânerea distanţă faţă de aceasta. Aceştia par să fi pregătit Mărturisirea Somerset din 1691 ca răspuns la Mărturisirea Adunării cu doi ani mai devreme, împotriva căreia Collier nu a fost de acord cu un număr de puncte.

Mărturisirea Somerset nu a putut fi pregătită de grupul de Baptişti Generali, după cum spune McGlothlin, în ciuda tonului Baptist General din unele din articolele sale. Baptiştii Generali erau puţini în zona Somerset în anul 1691, şi se pare că ei nu au avut o viaţă de asociere decât după 1693. Ceea ce este mai important, Mărturisirea arată clar modelul de gândire Calvinistic al autorului ei, şi în cel mai lung capitol al său (XXIII) aceasta vorbeşte cu critică hotărâtă despre o misiune învăţată. Adunarea Generală a Baptiştilor Particulari a dat de recent mai multă atenţi problemei de a creşte o misiune antrenată, şi acest articol aparent oferă răspunsul la bisericile Particulare din afara Adunării din Vest cu acest accent. Două motive au fost afirmate pentru publicarea Mărturisirii: pentru a oferi o bază de acord pentru bisericile din zonă şi pentru a curăţa autorii de suspiciunea aflată în ochii Baptiştilor, că autorii ar fi „oameni degeneraţi din aproape toate adunările botezate.”

Mărturisirea este notabilă pentru claritatea sa şi forţa de expresie. Ea este preocupată în primul rând cu doctrina, deşi există un articol elaborat şi informativ referitor la Biserică. Ordinea şi forma articolelor este în întregime independentă; nici Westminster nici Mărturisirea Somerset din 1656 nu este urmată. Probabil Mărturisirea nu a găsit o folosire dincolo de Vestul Angliei. Semnificaţia ei stă în depărtarea arătată din aceasta de către un grup de Baptişti Particulari de la Calvinismul înălţat la sfârşitul secolului şaptesprezecelea, şi în încercarea sa de a vorbi deopotrivă pentru Baptiştii Particulari şi Baptiştii Generali.

„Mărturisirile Baptiste de Credinţă”, Lumpkin

(textul mărturisirii este din „Istoria Baptiştilor Englezi”, Vol. II, Crosby)

 

Capitolul I.

1. Noi credem că există doar un singur Dumnezeu viu şi adevărat, şi că acest unic Dumnezeu, este o fiinţă şi substanţă spirituală, care îşi are fiinţa în şi de la sine, şi în omnipotenţă, omniprezenţă, sau prin duhul lui prezent pretutindeni, omniscient, sau cunoscător a tuturor lucrurilor, invizibil, veşnic, nemuritor, incomprehensibil şi glorios, marele creator şi păstrător a tuturor lucrurilor, peste tot, răsplătitorul lor, care îl caută cu sârguinţă; Domnul oştirilor în numele lui.

2. Deoarece noi credem că acest unic Dumnezeu este infinit, veşnic, glorios, fiinţă prin sine însuşi, invizibil, imortal, şi incomprehensibil, potrivit cu Scripturile adevărului, noi credem că Tatăl, Fiul şi Duhul, sunt acest unic Dumnezeu, astfel că acest unic Dumnezeu subzistă în trei, şi anume, Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei sunt fiecare dintre ei este Dumnezeu, şi totuşi există doar un Dumnezeu. Referitor la fiecare vom oferi gândurile noastre în mod distinct, totuşi foarte pe scurt.

I. Referitor la Dumnezeu Tatăl, noi credem că el este original, sau cauza eficientă măreaţă a tuturor lucrurilor. Pentru noi există un Dumnezeu, Tatăl a căruia sunt toate lucrurile, pentru toate lucrurile; un Dumnezeu Tatăl tuturor.

II. Referitor la Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Isus Cristos, noi credem că el este Fiul lui Dumnezeu, şi fiul omului, cu adevărat Dumnezeu, şi cu adevărat om, Mesia cel promis; că în privinţa naturii lui divine, a fost şi este de o existenţă veşnică, din şi cu Tatăl, şi astfel cu adevărat Dumnezeu, şi această Divinitate s-a învelit pe sine într-un Trup uman, şi a luat asupra lui natura şi substanţa omului, în toate părţile şi infirmităţile sale, doar păcatul fiind exceptat. Şi deoarece el a fost astfel învelit într-un trup uman unit în acea una persoană, astfel el este cu adevărat, nu doar Fiul lui Dumnezeu, ci şi fiul omului. Şi noi credem că răscumpărătorul nostru nu a fost niciodată revelat sau descoperit vre-unui om, decât în uniunea naturilor, după cum el a ajuns în timp, nici nu va fi vre-odată descoperit altfel. Astfel el a fost în toate promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut referitor la el; acestea au fost după cum el a fost manifestat în timp, şi nu altfel. În prima promisiune, aceasta a fost sămânţa femeii. Când a fost reînnoită promisiunea către Avraam, a fost faţă de sămânţa lui. Aceeaşi promisiune a fost reînnoită faţă de Isaac, şi aceeaşi către Iacov. Şi aceeaşi promisiune către David, că sămânţa lui va rămâne pentru totdeauna. Şi astfel el vorbea profetic ca un profet, sau în Slujba lui profetică, şi astfel el a înfăptuit slujba lui preoţească pe cruce, şi încă o săvârşeşte la dreapta Tatălui său. Şi astfel se profeţeşte despre el sau despre slujba lui împărătească; din toate acestea noi concluzionăm că Domnul nostru Isus Cristos, înainte să fie manifestat în trup, şi încă de la manifestarea lui în acesta, şi în ziua slavei, nu a fost, nu este, nici nu va fi vre-odată, cunoscut de vre-un om, în oricare dintre titlurile, slujbele, puterea, şi slava, ci numai în unirea naturilor; şi astfel noi îl avem ca subiect al credinţei noastre, şi ca răscumpărător al nostru.

III. Referitor la Duhul Sfânt, noi credem, potrivit cu Scripturile care vorbesc despre aceasta, că Duhul Sfânt este din Dumnezeu, şi este Dumnezeu, de esenţă divină, coetern cu Tatăl şi cu Fiul şi purcede de la amândoi, Dumnezeu de aceeaşi natură, cel care luminează, convinge, converteşte, sfinţeşte, întăreşte, şi mângâietorul poporului său, în şi prin mijloacele rânduite pentru acest scop, şi anume, cuvântul adevărului, şi doctrina evangheliei.

 

Capitolul II.

Despre Sfintele Scripturi.

Referitor la sfintele Scripturi, noi credem, că Scripturile Vechiul şi Noul Testament sunt Cuvântul scris şi voia lui Dumnezeu, dată prin inspiraţie către sfinţii profeţi şi apostoli; şi sunt lăsate pentru învăţătura noastră, pentru ca noi prin răbdarea, şi mângâierea Scripturilor, să putem avea speranţă; şi că acestea sunt o regulă perfectă, care conţine toate lucrurile necesare pentru mântuire; ele fiind sfatul lui Dumnezeu referitor la toate lucrurile necesare pentru slava lui, şi binele veşnic al sufletelor, referitoare deopotrivă la chestiuni de credinţă şi practică, în special doctrina evangheliei conţinută în acestea.

 

Capitolul III.

Despre Creaţie.

Referitor la creaţie noi credem, că la început a fost pe placul lui Dumnezeu cel Atotputernic, din motive bine cunoscute de el să creeze sau să facă lumea, şi toate lucrurile din aceasta fie vizibile fie invizibile, în timp de şase zile, şi toate foarte bune.

După ce Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, şi toate celelalte creaturile, el l-a făcut pe om, bărbat şi femeie, după imaginea lui proprie, într-o stare de perfecţiune glorioasă, liber de păcat, dar cu puţin mai jos decât Îngerii; având stăpânire asupra lucrărilor mâinilor lui. Şi Domnul făcându-l pe om, îl aşază în grădina din Eden, unde Domnul a oferit toate lucrurile necesare pentru acomodarea lui, care să aibă menirea să facă starea sau condiţia lui cu totul fericită. În care stare de inocenţă, fericire şi binecuvântare, el ar fi putut continua, orice decret al lui Dumnezeu fără să ţină seama de orice soţie.

 

Capitolul IV.

Despre căderea omului.

Referitor la căderea omului noi credem:

1. Că deşi Dumnezeu l-a făcut pe om drept, într-o stare perfectă, nu doar liber faţă de păcat, ci de asemenea liber de acele nenorociri care sunt acum partea omenirii, ca efecte triste ale păcatului, şi deşi i-a dat o lege perfectă, pe care dacă el ar fi păzit-o, aceasta ar fi fost spre viaţă, şi a ameninţat cu moartea călcarea legii; totuşi, prin instigarea şarpelui, şi subtilitatea lui Satan în şi prin el; omul nu a continuat în acea stare, ci fără nici o constrângere, în mod voit a căzut din aceasta prin încălcarea legii drepte a creatorului său, prin mâncarea din fructul interzis. Care călcare a primilor noştri părinţi, Dumnezeu a fost mulţumit, potrivit cu sfatul lui cel mai întelept şi mai sfânt, să o permită, cunoscând cum să o ordoneze spre slava Lui.

2. Prin care călcare primii noştri părinţi au căzut din dreptatea lor originală, şi au devenit vinovaţi de acel păcat, în mod comun cunoscut sub numele de păcatul original, şi în ei toată posteritatea lor, fiind atunci în mădularele lor.

3. Omul căzând astfel, prin călcarea legii creatorului său, Dumnezeu, ca un drept executor al legii continuă după o manieră ordonată pentru a pronunţa sentinţa, 1. Împotriva şarpelui, 2. Împotriva femeii, 3. Împotriva bărbatului.

4. După cum această fărădelege nu a ajuns să influenţeze doar pe primii noştri părinţi, ci de asemenea posteritatea lor, fiind atunci în ei; tot astfel a fost şi cu sentinţa pe care Domnul a dat-o asupra lor, are legătură nu doar cu persoanele primilor noştri părinţi, ci în ei toate acele generaţii de oameni, care în erele succesive au coborât din ei. Judecata a venit asupra tuturor oamenilor, etc. Aceleaşi penalităţi care au fost date asupra primilor noştri părinţi pentru acel păcat, care penalităţi includ moartea, împreună cu acele nenorociri temporale care au venit asupra lor ca un efect al acelui păcat, vin cu siguranţă asupra posterităţii lor. Ei sunt aduşi într-o stare pasibilă de moarte, supusă tuturor nenorocirilor acestei vieţi, şi în fine către moartea în sine. Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit. Omul muritor nu a putut să procreeze o fiinţă nemuritoare; el a născut un fiu după asemănarea lui, după propria lui imagine.

5. De aici noi concluzionăm, că primii noştri părinţi, în virtutea primului păcat, s-au adus nu doar pe ei înşişi ci au dus întreaga lor posteritate, într-o stare de păcat şi moarte; împreună cu acele multe inconvenienţe şi nenorociri care au venit acum asupra omenirii ca efecte triste ale păcatului. Dar faptul că această fărădelege nu a adus în sine a doua moarte, şi anume în iazul de foc, sau chinurile iadului, fie spre Adam, fie spre oricine din posteritatea lui, după cum nu doar îşi imaginează unii ci şi afirmă aceasta; deoarece este o doctrină care este în întregime nescripturală, şi astfel falsă, tot astfel este cu totul iraţională; pentru că aceasta nu are loc pentru credinţa noastră. Vom aşeza aici ceea ce spune Dr. Jer. Taylor, luat din discursul său despre Păcatul Original, în opoziţie cu cei care au această judecată, că toţi copiii care mor fără botez, sunt condamnaţi la chinurile iadului din cauza păcatului original: cuvintele lui sunt acestea:

1. Păcatul original nu este un rău ineret, nu este un păcat propriu-zis, ci menonimical, adică, este efectul unui păcat, şi cauza a mai multe; o (slăbiciune?)1 dar nu un păcat.

2. Acesta nu distruge libertatea noastră pe care o aveam natural.

3. Acesta nu introduce o necesitate naturală de a păcătui.

4. Acesta nu osândeşte nici un copil la durerea veşnică a iadului. Şi în Epistola către Cititor (de acelaşi autor) găsim aceste cuvinte: „Mă mângâie mult aceasta, că doctrina mea stă de partea unde justiţia, bunătatea şi mila lui Dumnezeu stau evidente.”

6. Acest păcat nu a preocupat doar omenirea în general, ci de asemenea creaţia care a fost făcută pentru a fi folosită de om, fiind prin virtutea acestei căderi sub blestem, fiind adusă într-o stare de descompunere, de moarte, şi este făcută supusă zădărniciei.

 

Capitolul V.

Despre iubirea lui Dumnezeu.

Referitor la Iubirea lui Dumnezeu, noi credem, că omul fiind căzut într-o stare de păcat, şi nenorocire, şi moarte, ca un efect al păcatului, Dumnezeu din harul şi iubirea lui gratuită, când nimeni nu a dorit aceasta precum mâinile lui, a izbutit să găsească felul de recuperare al omului din starea lui căzută. Nu mai devreme a căzut omul din inocenţa lui creată, dar Domnul găseşte o cale de recuperare; şi înainte ca el să pronunţe sentinţa împotriva lui, promisiunea că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui; care sămânţă a femeii noi înţelegem a fi Domnul Isus Cristos, care a fost sămânţa şi fiul femeii; pe care Dumnezeu Tatăl, din harul şi iubirea lui gratuită faţă de omul căzut, a trimis în lume, nu să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin el: Iubirea lui Dumnezeu Tatăl noi o înţelegem că stă la temelia întregului har al Evangheliei. Şi acel Dumnezeu, prin Isus Cristos, a planificat nu doar recuperarea a câţiva, cum unii îşi imaginează, ci a întregii omeniri. Noi am văzut, şi mărturisim, că Tatăl l-a trimis pe Fiul pentru a fi Mântuitorul lumii. Este este ispăşirea pentru păcatele noastre; şi nu doar pentru ale noastre, ci pentru păcatele întregii lumi.

 

Capitolul VI.

Despre proporţiile morţii lui Cristos.

Referitor la proporţiile morţii dragului nostru răscumpărător, noi credem, că potrivit cu scopul măreţ al lui Dumnezeu Tatăl în trimiterea lui în lume, el s-a dat pe sine ca o răscumpărare pentru toată omenirea; pentru lume, întreaga lume; şi că de aceea lumea îşi are existenţa sa prezentă; şi că prin aceasta există o cale de împăcare, acceptare şi mântuire deschisă pentru toţi oamenii: De aici noi concluzionăm, că dacă vre-un om eşuează din a obţine împăcarea, acceptarea, şi mântuirea, nu este din lipsa harului din Tatăl, nici o sacrificare în Fiul.

 

Capitolul VII.

Despre Evanghelie.

Referitor la Evanghelie, noi credem, că Evanghelia este în sine, veştile bune sau încântătoare; şi că nu există veşti rele în aceasta către orice om cu excepţia celor care în mod voit resping şi neglijează harul din aceasta care este furnizat şi oferit sincer către ei, prin voita lor necredinţă şi neascultare; şi că aceste veşti bune sau noutăţi bune trebuie să fie publicate sau făcute de cunoscut tuturor oamenilor din toate erele.

 

Capitolul VIII.

Despre puterea şi voinţa omului.

Referitor la puterea şi voinţa omului, noi credem:

1. Că puterea şi voinţa omului sunt atribute şi facultăţi proprii sufletului; şi dacă este aşa, atunci este lucrarea lui Dumnezeu, şi în mod corespunzător din şi de la Dumnezeu; astfel că omul nu are nici voinţa nici puterea, ci ceea ce primeşte de la Domnul, deşi el le îmbunătăţeşte spre scopuri contrare, şi nu pentru acel scop pentru care le-a primit.

2. Cu toate că toată puterea şi abilităţile pe care le au oamenii, sunt din şi de la Domnul, totuşi noi suntem puternici înclinaţi să credem, că voia şi puterea omului este în mare parte afectată negativ de cădere, dar nu sunt în întregime pierdute; omul, în toate părţile lui, este slăbit de cădere, dar nici o parte nu este pe deplin pierdută.

3. Noi credem că încă mai rămâne în om, o putere de a dori binele lui propriu.

4. Totuşi noi credem, că omul nu cunoaşte ce este bine oricum altfel decât după cum este învăţat de Domnul.

5. Omul fiind învăţat de Dumnezeu ce este bine, şi cum şi când să vrea acest bine, fiindu-i arătat astfel de Domnul, el are acum capacitatea, în folosirea mijloacelor pe care Dumnezeu le-a rânduit, pentru a-şi aduce voinţa lui într-un cadru înclinabil, pentru a fi cu adevărat căutarea binelui său veşnic; astfel, pe scurt, noi sumarizăm toate acestea: Că omul nu are nici puterea nici voinţa, nici o substanţă care să dorească pentru binele lui propriu, nici cum, nici când, cu privire la un timp potrivit, decât ceea ce are de la Dumnezeu, pentru că toată puterea îi aparţine lui Dumnezeu; totuşi noi credem, că omul ar trebui să-şi folosească voinţa lui, da, toate puterile şi facultăţile sufletului său, în şi cu privire la lucrurile spirituale, în care dacă oamenii ar fi credincioşi, Dumnezeu ar avea slava şi ei avantajul.

 

Capitolul IX.

Despre harul gratuit.

I. Referitor la harul gratuit, noi credem, că orice face un om, sau de orice se bucură, fie temporal, spiritual, fie veşnic, îi este dat lui în mod gratuit de către Dumnezeu, fără nici măcar cel mai mic merit din partea omului; de aceea este în întregime din harul gratuit, sau efectele marii iubiri a lui Dumnezeu faţă de om. Deoarece, 1. Darul Fiului său este un dar milostiv şi gratuit. 2. Darul sfintei sale legi a harului este un dar gratuit. 3. Darul Duhului său Sfânt este un dar gratuit. 4. Horărârile lui oferite sunt daruri gratuite; da, toate harurile şi calificările unui creştin sunt oferite în mod gratuit acestuia de către Dumnezeu; pentru că omul nu ar putea face nici un lucru, nici unul în orice înţelepciune, prin care el ar putea merita cea mai mică favoare pe care el o merită acum, sau se va bucura în viaţa de apoi; şi de acea toate bucuriile de aici, şi viaţa veşnică din viitor, ne sunt oferite în mod gratuit nouă de Dumnezeul nostru bun; şi totuşi nu a fi obţinute fără acceptul nostru al harului gratuit al lui Dumnezeu; prin Isus Cristos, şi trăind pentru Dumnezeu prin el, precum condiţiile sfinte din aceasta; totuşi nu astfel că prin a face sau a accepta merituos să procuri viaţa veşnică; pentru că atunci când am făcut totul noi suntem doar servitori neprofitabili şi de aceea nu merităm nimic de la Domnul ca o recompensă dreaptă şi merituoasă; ci Viaţa veşnică ne este oferită în mod gratuit de către Dumnezeu, ca un act al harului şi milei sale gratuite, planificate de el în felul datoriei noastre; şi noi credem că acest har al lui Dumnezeu, prin Fiul său, şi în legea lui, este cu adevărat oferită lumii în general.

 

Capitolul X.

Despre credinţă.

Referitor la credinţă, noi credem, că credinţa mântuitoare justificatoare nu constă doar într-o simplă credinţă în Dumnezeu, Cristos, etc., ci de asemenea în adevărul cuvântului lui Dumnezeu, după cum este declarat literal în Scripturi, care sunt regula credinţei noastre; astfel că orice este clar afirmat în Scripturi referitor la harul şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om, şi la jertfa lui Cristos pentru lume, şi la datoria omului faţă de Domnul, cu orice altceva care este clar afirmat în cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să credem aceasta, după cum este predat în acesta, şi să se străduim să aducem înţelegerile noastre pentru a ne supune cuvântului simplu al Domnului, şi nu să facem cuvântul expres simplu al lui Dumnezeu să se oprească în faţa înţelegerilor şi interpretărilor noastre; pentru a face astfel, înseamnă să înălţăm interpretările noastre mai presus de cuvântul Domnului, care totdeauna ar trebui să aibă supremaţia. Este adevărat, astfel de cuvinte în Scriptură, care sunt exprimate prin felul unei alegorii, metafore, etc. ar trebui să aibă un sens dat lor, care totdeauna ar trebui să fie unul, care să se poarte şi să fie de acord cu cuvântul simplu şi expres al Domnului, şi marele plan al lui Dumnezeu din acesta; şi nu să înţelegem astfel de afirmaţii din Scriptură, pentru ca într-un fel înţelept să le ştirbim reputaţia; pentru că credinţa divină, înseamnă cu adevărat a crede adevărul a ceea ce Domnul a spus în Cuvântul lui; sau a fi pe deplin convinşi şi satisfăcuţi în judecăţile şi conştiinţele noastre, că orice este declarat către noi de Domnul în sfânta Scriptură, este absolut şi într-adevăr adevărat, fără nici un fel de rezerve de orice fel. Aceasta a fost credinţa lui Avraam, credinţa celor credincioşi, şi de aceea trebuie să fie credinţa copiilor săi; care credinţă, dacă este urmată cu dragoste faţă de Dumnezeu, şi ascultare sinceră faţă de voia lui, noi o luăm a fi credinţa care are o natură mântuitoare justificatoare.

 

Capitolul XI.

Despre pocăinţă

Referitor la pocăinţă, noi credem:

1. Că este o datorie a Evangheliei de o măreaţă şi grea preocupare faţă de toţi cei de la care se cere, şi de la care se aşteaptă, fără de care ei nu pot avea nici o aşteptare înaintea Domnului; care pocăinţă noi o înţelegem astfel, şi anume, A fi umil cu adevărat şi sincer înaintea Domnului, cu o privire şi simţ adânc şi cuprinzător al păcatelor noastre, nu doar pentru unele păcate, ci pentru toate fărădelegile noastre actuale şi personale împotriva lui Dumnezeu şi împotriva legii lui sfinte.

2. Că această pocăinţă este datoria tuturor păcătoşilor actuali.

3. Oricând Scriptura cere oamenilor să se pocăiască, noi înţelegem că aceasta are drept ţel pe aceştia, ei fiind consideraţi păcătoşi înaintea lui Dumnezeu; şi că nu este cerută nici o pocăinţă în cuvântul Domnului, pentru acel păcat pe care noi nu am fi putut în nici un fel preveni, şi anume, păcatul original, ci pentru păcatele actuale ale oamenilor şi pentru fărădelegile împotriva Cuvântului sfânt şi călcarea voii Domnului, este de datoria lor şi marea lor preocupare de a se pocăi.

4. Noi credem că unde această pocăinţă este în adevăr şi putere, aceasta aduce ca efect o schimbare, şi este însoţită, nu doar de părăsirea păcatelor de care se pocăiesc, ci cu o deplină detestare şi dezgust faţă de ele, dintr-un simţ şi înţelegere profundă că ele sunt o ofensă faţă de Domnul.

 

Capitolul XII.

Despre botez.

Referitor la botez, noi credem:

1. Că există un singur botez în mod propriu-zis numit astfel; şi că acest unic botez este un sfânt ritual, planificat de Domnul Isus Cristos însuşi, pentru a fi pentru partea botezată, un semn al părtăşiei lui cu acesta în moartea şi învierea lui, că acesta este altoit în el, că are păcatele achitate, şi că el se predă pe sine Domnului pentru a umbla în înnoirea vieţii.

2. Cei care actual profesează pocăinţa faţă de Dumnezeu, credinţa în, şi ascultarea faţă de Domnul nostru Isus Cristos, sunt singurii subiecţi potriviţi al acestui sfânt ritual.

3. Elementul exterior care este de folosit în acest ritual este apa, prin care candidatul este de a fi botezat, în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh.

4. Imersiunea, sau scufundarea persoanei în apă, este necesară pentru administrarea corectă a acestui ritual.

5. De aici noi concluzionăm, că stropirea cu puţină apă în faţă nu este botez, nici copiii nu sunt subiecţii potriviţi ai botezului.

 

Capitolul XIII.

Despre Cina Domnului.

Referitor la Cina Domnului, noi credem:

1. Că aceasta a fost instituită de el, în aceeaşi noapte în care el a fost trădat, pentru a fi păzită în bisericile lui până la sfârşitul lumii, pentru o veşnică amintire a morţii lui iubitoare, în oferirea lui însuşi pe cruce o dată pentru toţi.

2. Materialele de a fi folosite în acest sfânt ritual, sunt pâinea şi vinul, care figurat reprezintă trupul şi sângele lui Cristos.

3. Că nimeni nu trebuie să se împărtăşească în acest sfânt ritual decât cei care sunt membri ordonaţi ai bisericii lui Cristos, făcuţi astfel prin pocăinţă, credinţă, şi botez, şi atunci ei au un drept legal la acesta; care sfânt ritual trebuie să fie păzit corespunzător şi păstrat în biserica ordonată a lui Cristos, doar pentru scopul pentru care acesta a fost rânduit.

 

Capitolul XIV.

Despre lucrarea Duhului Sfânt.

Referitor la lucrarea Duhului Sfânt, noi credem:

1. Că Dumnezeu dă binecuvântările Duhului său în şi cu Cuvântul lui; Cuvântul fiind ajutorul Duhului, astfel că unde cuvântul este în adevăr, lumină, şi cu putere predicat, acolo el este însoţit cu Duhul.

2. Că există o necesitate absolută a lucrărilor Duhului, deopotrivă în a aduce şi în a păstra sufletele către Domnul.

3. Totuşi, noi credem, că Duhul Sfânt nu este dat astfel, dar că se poate să te împotriveşti lui, şi aceasta a fost spre pieirea oamenilor. Şi noi avem cauze să credem că multe suflete încă se împotrivesc mişcărilor Duhului, sau nu ar continua, şi în mod voit ar persista în practicarea păcatului şi răutăţii după cum o fac ei.

4. Noi credem că Dumnezeu dă măsuri mai mari din Duhul lui, după credinţă şi ascultare, decât înainte; pe care el este mulţumit să transmită spre ei în felul datoriei lor în a căuta, a cere, şi a aştepta pe Domnul, în felul hotărârii lui proprii; care pare evident în lumina acestor Scripturi. Noi dorim să îl onorăm pe Dumnezeu în darurile şi harurile Duhului său cel Sfânt; da, noi credem că ar trebui să ne supunem la mişcările şi operaţiile lui asupra sufletelor noastre, ca nu cumva să respingem sfatul şi lucrarea Domnului spre distrugerea noastră proprie.

 

Capitolul XV.

Despre îndreptăţire.

Referitor la îndreptăţire, noi credem:

1. Că oamenii nu sunt îndreptăţiţi, înainte şi fără credinţă.

2. Că nici un om nu este sau nu poate fi îndreptăţit prin faptele legii, aşa cum a fost dată de Moise.

3. Că nici un om nu este îndreptăţit numai prin credinţă.

4. Noi credem, că termenii în baza cărora oamenii sunt îndreptăţiţi, sunt credinţa şi faptele Evangheliei; care, potrivit cu doctrina Evangheliei, sunt termenii interesului nostru în îndreptăţire şi viaţa promisă în aceasta, şi că atât de absolută este condiţia din aceasta, încât fără de aceasta nici unul dintre cei care sunt subiecţi capabili nu o pot obţine. Totuşi nu ca o cauză meritorie sau de merit, aceasta fiind doar în Cristos Isus; care în termeni scurţi sunt, 1. Credinţa, fără de care este imposibil să fim pe placul lui Dumnezeu. 2. Pocăinţa, fără de care noi trebuie să pierim. 3. Iubirea faţă de Isus Cristos în căile lui, şi faţă de oameni, fără de care noi suntem blestemaţi. 4. Sfinţenie, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. De aici noi argumentăm astfel. Oricare sunt termenii acceptării noastre înaintea Domnului, aceştia sunt termenii îndreptăţirii noastre; prin credinţă, pocăinţă, iubire faţă de Cristos, şi sfinţenie, fără de care nici un om nu poate vedea pe Domnul, sunt termenii acceptării noastre, prin urmare, astfel că ei sunt din îndreptăţirea noastră. 5. Pe scurt noi înţelegem că oamenii sunt îndreptăţiţi. 1. Prin harul lui Dumnezeu, ca primă cauză eficientă. 2. Prin moartea şi suferinţa lui Cristos, ca fiind o cauză meritorie şi de merit. 3. Prin Cuvântul Domnului, cu misiunea lui, ca fiind o cauză instrumentală, pentru a naşte credinţă şi ascultare. 4. Prin credinţă şi ascultare, ca fiind cauza condiţională, sau termenii sfinţi în baza cărora suntem îndreptăţiţi.

 

Capitolul XVI.

Despre sfinţire.

Referitor la sfinţire, noi credem, că după cum Dumnezeu a avut un popor în lume, pe care el l-a acceptat şi avut ca popor al lui, pe care el l-a ales din toată lumea, de asemenea pentru a fi un popor specific pentru sine; tot astfel el le-a oferit nu doar harul îndreptăţirii ci de asemenea şi cel al sfinţirii. Pe cei pe care el i-a îndreptăţit, de asemenea el i-a şi sfinţit. Dumnezeu, care este un Dumnezeu sfânt, vrea ca poporul lui să fie un popor sfânt şi sfinţit. Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, chiar sfinţirea voastră. Acesta a fost unul din măreţele scopuri ale Domnului în a se dărui pe sine pentru biserica lui; şi spre acelaşi scop el a dat poporului său o sfântă lege a harului; cu tendinţa de a nu face mai mult decât să promoveze sfinţenia, în care el a poruncit sfinte ritualuri pentru poporul lui de a fi păzite, şi le comunică prin Duhul lui cel Sfânt, pentru ca ei să fie un popor sfânt şi sfinţit, fără pată sau zbârcitură, sau orice astfel de lucru (petele şi defectele păcatului, sunt cele care fac persoanele să fie redate a fi neatrăgătoare în ochii Domnului). Marele plan al lui Dumnezeu în Evanghelie, este să pregătească un popor sfânt în această zi a harului, prin operaţia puternică a Cuvântului şi Duhului său, potrivit şi pregătit nu doar pentru a fi luat de nevastă de sfântul Isus în timp ce sunt aici, ci pentru a fi cu el unde este el, sau va fi, în sfânta lui locuinţă în lumea cealaltă în slavă. Cine se va sui la muntele Domnului? Şi cine va sta în locaşul lui cel sfânt? Cel care are mâini curate şi o inimă curată, etc.

2. Această sfinţire este lucrată în poporul lui Dumnezeu ca un efect al promisiunii Domnului, prin Cuvânt şi Duh, în şi prin exerciţiul credinţei; în virtutea căruia trupul păcatului este distrus, şi mai multe pofte din acesta mai mult şi mai mult slăbite şi mortificate, şi ei mai mult şi mai mult sunt acceleraţi şi întăriţi în toate harurile mântuitoare, spre practica şi exerciţiului întregii sfinţenii adevărate, fără de care nici un om nu îl va vedea pe Domnul.

3. Această sfinţire este peste tot, în omul întreg; totuşi imperfectă în această viaţă: În timp ce aici, în această stare imperfectă, încă mai locuiesc rămăşiţe ale corupţiei în fiecare parte, de aici se ridică un război continuu, carnea poftind împotriva Duhului, şi Duhul împotriva cărnii.

4. În care război, deşi corupţiile rămase pot uneori, prin ispitire să-i învingă pe cei mai buni dintre slujitorii lui Dumnezeu; totuşi, prin aprovizionarea continuă a tăriei din Duhul sfinţitor al lui Cristos, le este transmis, în felul datoriei lor, în aşteptarea Domnului în sfintele sale ritualuri, partea regenerată învinge, şi astfel sfinţii cresc în har, desăvârşind sfinţenia în frica Domnului; şi stăruiesc după o viaţă cerească, în ascultare de toate poruncile Domnului Isus Cristos capul şi regele lor.

 

Capitolul XVII.

Despre perseverenţă.

Referitor la perseverenţă, noi credem, că este absolut necesar, pentru a obţine finalul (şi anume mântuirea cu slavă veşnică) de către credincioşi, să se alipească de Domnul, şi să rămână aproape de el în felul unei îndatoriri.

1. De a veghea şi a se ruga. 2. De a rămâne aproape de închinarea şi slujirea publică a lui Dumnezeu. 3. De a mortifica faptele corupte ale trupului. 4. De a continua în exerciţiul credinţei. 5. De a creşte şi a spori în toate harurile noului legământ. În care fel de a rămâne aproape de Domnul, veghind şi rugându-se, închinându-se şi slujindu-l pe Dumnezeu, mortificând faptele trupului, crescând şi sporind în harurile noului legământ; şi anume, credinţa, dragostea, umilinţa, răbdarea, etc. Ei vor fi aprovizionaţi cu suficienţă de har aici, pentru a-i păstra în siguranţă pentru împărăţia slavei viitoare.

2. Totuşi noi credem, că este posibil pentru credincioşi adevăraţi, prin neatenţia sau neglijenţa lor în punctul datoriei faţă de Dumnezeu, prin ispitirile Satanei, şi corupţiile propriilor lor inimi înşelătoare, în final să se lepede de credinţa şi de adevărul pe care odată l-au profesat, şi făcând astfel să facă, finalul lor să fie mai rău decât începutul lor.

 

Capitolul XVIII.

Despre decretele lui Dumnezeu.

Referitor la decretele lui Dumnezeu, noi credem că, Cuvântul lui Dumnezeu este voia lui decretată; şi că nu există nici o voie sau decret secret al lui Dumnezeu, contrar Cuvântului şi voii sale revelate; şi că decretul său este, ca oricine crede şi îl ascultă, perseverând în aceasta până la sfârşit, va fi mântuit; şi cel care nu crede va fi condamnat.

2. Noi credem că orice a decretat Dumnezeu în mod absolut, se va împlini cu siguranţă şi inevitabil. Dar atunci,

3. Noi credem, că multe lucruri care ajung să se întâmple nu sunt decretate de Dumnezeu. Pentru că ni se pare nu doar nescriptural, ci de asemenea cu totul iraţional, să ne imaginăm, că un Dumnezeu drept şi sfânt ar decreta vre-un păcat, sau nesfinţire, fie în îngeri fie în oameni; care fiind nu doar contrar cu Cuvântul lui, care porunceşte oamenilor să fie sfinţi, ci de asemenea şi numelui şi naturii lui, care este prea sfântă; şi că de aceea nu poate decreta nici o nedreptate. De aici noi concluzionăm, că toate acţiunile rele şi neevlavioase, fie ale îngerilor fie ale oamenilor, Dumnezeu le permite să se întâmple, totuşi nu există nici un decret al lui, care să necesite existenţa lor. S-ar putea potrivi naturii Diavolului, sau oamenilor răi, să decreteze răutatea; dar departe de Dumnezeul cel drept să facă astfel; nu va face ce este drept judecătorul întregului pământ?

 

Capitolul XIX.

Despre providenţă, sau preştiinţă.

Referitor la providenţă sau preştiinţă, noi credem, că deşi Dumnezeu a cunoscut mai dinainte orice se va întâmpla, totuşi noi credem, că această preştiinţă nu este astfel exercitată, încât să necesite întâmplarea lucrurilor; ci, că ele pot fi, sau nu pot fie, pot ajunge să se întâmple, sau pot fi împiedicate. Cum spre exemplu este cazul lui David. David fiind rege în Cheila (n. tr., 1 Samuel 23:11-13) şi Saul venea să îl prindă, David l-a întrebat pe Domnul, pe unde se va coborî Saul? Şi dacă oamenii din Cheila îl vor preda în mâinile lui Saul? Domnul i-a răspuns că Saul se va coborî, şi că oamenii din Cheila îl vor preda lui Saul. David cu oamenii lui au plecat, şi l-au împiedicat deopotrivă pe Saul, şi pe oamenii din oraş; astfel că ceea ce Domnul i-a spus lui David că se va întâmpla, nu a avut loc, etc. Un alt exemplu pe care îl avem, că atunci când Dumnezeu vorbeşte referitor la o naţiune, să o să o smulgă, o să o dărâme, sau o să o clădească sau planteze; dacă oamenii împotriva cărora Domnul vorbeşte, se vor pocăi de rău; şi atunci când el a promis că îl va zidi, etc., dacă oamenii au făcut răul, el se va pocăi de binele pe care el l-a promis că îl va face, şi pentru ei. Adevărul acestui lucru este evident în cazul lui Ninive. Iona a predicat, că Ninive va fi derâmată în patruzeci de zile, şi totuşi prin pocăinţa lor acest lucru a fost împiedicat, Dumnezeu s-a pocăit de răul pe care se gândise să îl facă. Un alt exemplu este referitor la Israel: Ei au păcătuit, iar pentru aceasta Domnul a vrut să îi distrugă; dar la mijlocirea lui Moise, Domnul a fost înduplecat, şi s-a pocăit de răul, pe care el se gândise să li-l facă. Mult mai multe Scripturi ar putea fi folosite spre acelaşi scop; da, toate promisiunile şi ameninţările din Cuvântul lui Dumnezeu dovedesc acelaşi lucru; adică, că providenţa lui Dumnezeu, sau prevederea lucrurilor nu necesită existenţa lor, ci pentru folosirea mijloacelor prin care acestea pot fi împiedicate, Dumnezeu având de a face cu oameni capabili să îl înţeleagă, deopotrivă în promisiunile şi ameninţările lui, şi nu cu butuci sau pietre, nici cu creaturi vegetale sau creaturi puţin sensibile.

 

Capitolul XX.

Despre alegere.

Referitor la alegere, noi credem, nu aşa cum se exprimă unii după această manieră, în aceste cuvinte, decretul lui Dumnezeu, pentru manifestarea slavei lui, potrivit căruia unii oameni şi îngeri sunt predestinaţi sau pre-rânduiţi spre viaţa veşnică, prin Isus Cristos; şi că aceşti îngeri şi oameni, astfel predestinaţi şi pre-rânduiţi, sunt în mod particular, şi neschimbător destinaţi, şi numărul lor atât de sigur, şi definit că acesta nu poate fi nici crescut nici micşorat.

2. Şi afirmativ noi credem, că Dumnezeul infinit înţelept şi sfânt, potrivit cu numele şi natura lui, a ales sau ales spre sine din veşnicie, şi (doar din buna lui plăcere) din tot corpul şi cantitatea omenirii, o specie întreagă, sau fel de oameni, şi anume pe cei care în timp cred, şi sincer îl ascultă, cu răbdare continuând în felul de a face bine până la sfârşit.

3. Noi credem că această alegere este în Cristos Isus, din harul şi scopul veşnic al lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii.

4. Noi credem că harul alegător al lui Dumnezeu se extinde asupra întregului număr de evlavioşi din toate naţiunile din toate erele, sub felurite dispensaţii, în care ei trăiesc.

 

Capitolul XXI.

Despre dezaprobare.

Referitor la dezaprobare, noi credem, că Dumnezeu nu decretat, din veşnicie, dezaprobarea oricărei persoane din omenire, considerată astfel, o persoană care nu ar putea fi mântuită, în ciuda oricărui decret în Dumnezeu; cu mult mai puţin susţinem un decret al dezaprobării, din veşnicie, despre cea mai mare parte a omenirii, excluzând o posibilitate ca fiinţa lor să fie salvată; pentru că noi credem că Dumnezeu nu urăşte sau dezaprobă vre-un om, ca şi creatură a lui, înainte să-l considere ca un păcătos real.

2. Noi credem, că oricând Dumnezeu respinge sau dezaprobă orice persoană din omenire, este din cauza fărădelegilor lor în mod voit şi reale, ca fiind cauza dreaptă pentru care merită aceasta, şi nu din propria lui voinţă, oricum altfel considerat.

3. Că intenţia (cel puţin intenţia primară sau antecedentă) a lui Dumnezeu în decretul său de dezaprobare, este mântuirea şi nu pierzarea oamenilor. Domnul declară că el i-a respins sau i-a dezaprobat, totuşi îi îndeamnă la datorie, cu promisiuni bazate pe înfăptuirea lor; şi dacă vre-odată Domnul dezaprobă final orice persoană sau persoane, este pentru respingerea lor finală faţă de el, în multele sale chemări, şi invitaţii îndurătoare.

4. De aici noi concluzionăm, că cei care susţin alegerea lor personală, şi dezaprobarea personală înainte de timp, astfel că neagă iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, nu au credinţa Evangheliei.

5. Noi credem, că Dumnezeu nu a decretat dezaprobarea nici unui copil, murind înainte de comiterea păcatului real.

 

Capitolul XXII.

Despre guvernarea lumii de către Dumnezeu.

Referitor la guvernarea lumii de către Dumnezeu, noi credem, că Dumnezeu este Domnul suprem şi guvernatorul lumii întregi.

2. Referitor la metoda pe care o foloseşte Domnul în guvernarea lumii (ne referim la lumea formată din omenire) noi credem că, 1. Pentru păstrarea şi menţinerea întregii societăţi civile între oameni, în lucrurile naturale şi morale, Domnul a stabilit guvernatori, ordinaţi de sine însuşi, cărora el le-a dat puterea şi autoritatea de a executa judecata şi justiţia printre oameni; care guvernatori, în respect faţă de acea putere şi autoritate pe care Domnul le-a dat-o, sunt numiţi în Scriptură dumnezei, fiind deputaţii lui; a căror lucrare este să fie o groază pentru cei care fac răul, şi o laudă pentru cei care fac binele; pentru a păstra, menţine, şi îngriji de toate principiile civile, naturale, şi morale printre oameni, şi să pedepsească călcarea acestora; pentru că legea este făcută pentru cei fărădelege şi neascultători; adică, pentru cei care calcă legea; şi magistratul este executorul Domnului, şi nu poartă sabia în zadar; pentru că el este slujitorul lui Dumnezeu, un răzbunător care să execute mânia asupra celor care fac răul. Şi până în acest punct guvernatorii lumii ar trebui să exercite autoritatea lor asupra oamenilor, şi anume, în toate lucrurile de preocupare umană şi civilă; şi până aici este datoria şi marea preocupare a creştinilor, să fie ascultători şi supuşi lor, şi le acorde toată cinstea care li se cuvine datorită hotărârii lui Dumnezeu faţă de ei. 2. Cât despre lucrurile spiritual, religioase, eclesiastice, sau preocupare divină, noi credem, că Dumnezeu, prin Isus Cristos, guvernează lumea: Vrem să spunem astfel; Că guvernul de aici (potrivit cu voia Domnului) nu este lăsat la voinţa oamenilor, ci Domnul a oferit şi a instituit legi sfinte şi spirituale prin care oamenii să creadă, să se alipească de ele, şi să fie salvaţi de ele; şi că aceste legi sunt date de Domnul Isus Cristos, ca singurul legislator, sau dătător de lege; şi aceste legi sfinte şi spirituale trebuie, în virtutea împuternicirii Domnului, să fie predicate la toată lumea, ca o regulă pentru ei, nu doar să creadă, ci de asemenea să umble în acord cu acestea. Şi cei dintre oameni care ascultă de Domnul în aceste legi spirituale ale lui, el îi ia de nevastă la sine pentru a fi biserica şi nevasta lui, în şi cu împărăţia lui spiritual care este exercitată şi menţinută. Şi cei care nu cred, nici nu ascultă de Domnul în aceste legi sfinte, care nu vrea ca el să domnească peste ei, ci sunt duşmani faţă de el şi guvernul lui, Domnul îi va distruge, când el va fi descoperit din cer într-un foc arzător, făcând răzbunare asupra celor care nu îl cunosc pe Dumnezeu, nici nu ascultă de Evanghelia lui.

Astfel că pedepsele oamenilor, pentru călcarea legilor evangheliei aparţine numai lui Dumnezeu, şi în nici un caz omului; ne referim la astfel de lucruri în ce priveşte doar închinarea înaintea lui Dumnezeu. Totuşi noi credem că acolo unde Evanghelia nu vine, că dacă oamenii sunt guvernaţi de legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor, şi prin lucrările lui Dumnezeu fără ei, care sunt suficiente pentru a-i învăţa că există un Dumnezeu, şi se a se strădui să trăiască pentru Dumnezeu, potrivit cu lumina pe care ei au primit-o, fără îndoială că ei vor fi acceptaţi, deşi ei nu sunt sub administraţia Evangheliei, şi în marea zi de judecată vor fi răsplătiţi potrivit cu faptele lor.

 

Capitolul XXIII.

Despre Biserica lui Cristos.

Referitor la biserica lui Cristos, noi credem, că Domnul Isus Cristos are o biserică în lume, care noi înţelegem a fi considerată, 1. mai general, pentru numărul întreg al celor evlavioşi din toate erele; 2. mai particular, pentru o adunare particulară de oameni, adunaţi afară din lume prin misiunea Evangheliei, spre profesarea vizibilă a credinţei în Cristos, şi ascultare de voia lui, în toate instituţiile sale sfinte. Un astfel de popor, astfel adunat într-o congregaţie particulară, continuând credincios în doctrina lui Cristos, şi sfinţii lui apostoli, noi înţelegem a fi o biserică Evanghelică.

2. Noi credem că Domnul Isus Cristos este singurul cap al bisericii lui fie că înţelegem aceasta mai general pentru tot poporul lui Dumnezeu, sau mai particular pentru orice congregaţie particulară dintre ei; şi nici un alt Domn sau dătător de lege noi nu avem în religie şi lucruri divine, care au legătură cu închinarea şi slujirea lui Dumnezeu, decât numai pe Domnul Isus Cristos.

3. Despre calea de intrare în biserica lui Cristos, noi înţelegem că aceasta este credinţa, pocăinţa, şi botezul, şi nimeni nu ar trebui să intre în ea decât în acest fel.

4. Noi credem, că fiecăreia dintre aceste biserici, sau congregaţii particulare astfel adunate, potrivit cu mintea şi voia Domnului declarată în Cuvântul lui, el le-a toată acea putere şi autoritate, care este în orice feluri necesară pentru ca ei să continue acel ordin în închinare şi disciplină, pe care el l-a instituit pentru ei ca să-l păzească, cu porunci şi reguli pentru exersarea şi executarea dreaptă şi cuvenită a acelei puteri.

5. Deoarece toţi credincioşii sunt obligaţi de legea lui Cristos să se alăture la biserici particulare, atunci şi unde ei au oportunitatea de a face astfel; tot astfel toţi sunt admişi la privilegiile unei bisericii, şi de asemenea sunt sub guvernarea şi criticile din aceasta, potrivit cu regula lui Cristos.

6. Noi credem, că nimeni dintre membrii bisericii, indiferent de ofensa luată asupra lor, înfăptuindu-şi datoria lor cerută de la ei către persoana care i-a ofensat, nu ar trebuie să facă vre-o spărtură în ordinea bisericii, sau să absenteze de la adunările bisericii, sau de la administrarea oricăror ritualuri, datorită întâmplării unei astfel de ofense făcute de oricine dintre semenii săi împreună membru cu el; ci să îşi păstreze pacea şi datoria în biserică, şi să îl aştepte pe Domnul în ulterioarele dezbateri împotriva unor astfel de membri care au făcut ofensa.

7. Noi credem, că este de datoria fiecărei biserici de a se ruga continuu pentru binele bisericilor; pentru ca bisericile, când sunt plantate prin providenţa lui Dumnezeu, să poată avea oportunitatea acestui lucru trebuie să ţină comuniune una cu alta pentru pacea lor, creşterea iubirii, şi zidirea reciprocă.

8. Noi credem, că o biserică particulară adunată, şi complet potrivită, sau realizată, pentru închinarea şi slujirea publică a lui Dumnezeu, constă din slujbaşi şi membri, şi slujbaşii rânduiţi de Cristos pentru a fi aleşi şi puşi de o parte de biserică, pentru administrarea specifică a ritualurilor, şi executarea puterii datoriei în orice privinţă cu care el îi împuterniceşte, sau îi cheamă la aceasta, sunt episcopii, sau bătrânii, şi diaconii.

9. Noi credem, că bisericile ar trebui să aibă mare grijă, ca persoanele pe care ei le aleg şi le pun de o parte pentru slujbă în biserici, să fie cei care sunt potrivit calificaţi şi cu daruri pentru acea lucrare, potrivit cu mintea lui Cristos.

10. Modalitatea rânduită de Cristos pentru chemarea oricărei persoane, potrivite şi cu daruri de la Duhul Sfânt, spre slujba de episcop sau bătrân într-o biserică, este, ca el să fei ales la aceasta prin acordul general al bisericii în sine; şi solemn pus de o parte, prin post, rugăciune, şi punerea mâinilor bătrânilor bisericii, dacă există vre-unul înainte constituit în aceasta; şi a unui diacon, ca el să fie ales prin consimţământ asemănător, şi pus de o parte prin rugăciune, şi tot la fel prin punerea mâinilor.

11. Deoarece noi credem că bisericile ar trebui să aibă mare grijă, şi să fie foarte atente ca persoanele pe care ei le aleg şi le pun de o parte pentru lucrarea şi slujba de bătrâni conducători în congregaţii, să fie astfel de oameni care sunt hăruiţi, şi calificaţi corespunzător, potrivit cu mintea Domnului, pentru acea slujbă; astfel noi credem că învăţarea limbilor, şi anume, ebraica, greaca, latina, etc. nu este o calificare absolut necesară să existe într-un slujitor, sau bătrân conducător, pentru că persoana poate fi suficient de calificată pentru acea slujbă fără cunoştinţa limbilor de mai sus; deşi noi încuviinţăm cu dragă inimă, ca învăţarea limbilor să fie folositoare la locul ei, ca un slujitor pentru a ajuta, etc. dar să facem din aceasta o calificare, absolut necesară pentru a exista într-un slujitor, noi nu îndrăznim aceasta. Motivele noastre sunt, 1. Pentru că Evanghelia a fost mai întâi predicată şi adusă în lume de oameni neînvăţaţi; cum au fost apostolii. 2. Pentru că printre multele calificări cerute în Scripturi, care să fie găsite în cei care sunt puşi de o parte pentru lucrarea şi slujba unui bătrân conducător, nu găsim niciodată aceasta înregistrată ca una dintre acele calificări. 3. Pentru că experienţa mărturiseşte, că oameni neînvăţaţi în limbi, au fost foarte folositori în mâinile Domnului, şi au fost instrumente faimoase pentru binele sufletelor. Nu au fost multe suflete convertite? Nu au fost multe biserici faimoase adunate de oameni neînvăţaţi? Atunci de ce astfel de persoane ar trebui să fie puse de o parte, ca fiind nepotrivit calificate pentru lucrarea Domnului, în punctul de misiune, sau conducere? Noi nu vedem nici astfel un motiv. 4. Deoarece îngrădirea la o misiune învăţată pare în mare parte contrară minţii Domnului, şi metodei lui de a aduce mai departe evanghelia; şi acest lucru apare, în faptul că Scriptura ne face de cunoscut, că Domnul a ales lucrurile nebune şi slabe pentru a înfrânge pe cele puternice; şi lucrurile care nu sunt, pentru a aduce la nimic lucrurile care sunt. Nu au fost ascunse lucrurile mari ale Evangheliei de cei înţelepţi şi prudenţi, şi descoperite la copilaşi; şi anume la cei care erau mici în ochii lumii, pentru ca astfel oamenii să nu se uite după lucrurile Evangheliei privind la excelenţa persoanelor care au adus-o, ci la valoarea şi excelenţa care este în aceasta; şi pentru ca credinţa oamenilor lui Dumnezeu să nu stea în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu, pentru ca nici o carne să nu se poată glorifica în prezenţa lui. I-a ales Domnul pe cei înţelepţi şi învăţaţi doar pentru a-i angaja în marea Lucrare de predicare a Evangheliei, a ales cumva el pe cei înţelepţi pentru a-i înfrânge pe cei proşti, şi pe cei puternici pentru a-i înfrânge pe cei slabi, şi lucrurile care sunt preţuite în ochii lumii, pentru a aduce la nimic lucrurile care nu sunt? Şi atunci dacă ar fi fost aşa, nu ar fi stat credinţa noastră în înţelepciunea oamenilor, şi nu în puterea lui Dumnezeu? Şi atunci nu ar putea carnea să fie glorificată în prezenţa lui, contrar planului Domnului? Ce efecte mari şi bune am văzut din învăţare? De ce ar trebui oamenii să fie atât de iubitori faţă de aceasta? Nu a fost Apostazia adusă în lume prin oameni învăţaţi? Nu a fost aceasta susţinută şi purtată de astfel de oameni din totdeauna? Şi nu ar putea fi cea mai mare cauză de teamă, că aducerea unor persoane la un nivel mare de învăţare, cu scopul de a-i califica pentru lucrarea de misiune, este aceea că gradele vor introduce o altă Apostazie? Şi că această învăţătură, care acum este pretinsă a fi un slujitor pentru a ajuta, după o vreme, va deveni un domn pentru a conduce; astfel că cei care nu o au, cei care de altfel sunt bine calificaţi şi hăruiţi pentru lucrarea de misiune, vor fi respinşi din acea lucrare, doar pentru că ei nu sunt oameni învăţaţi: Şi nu ar putea fi acestea mijloacele, în timp, pentru a reduce acei puţini lucrători credincioşi pe care Domnul îi are în via lui, aducându-i la un număr mai mic?

Dar cât despre calificările care ar trebui să se găsească în cei care sunt chemaţi la misiune, citiţi şi cântăriţi, 1 Timotei 3:2 etc., şi 2 Timotei xxxiv.25 comparat cu Tit 1:6, 7 etc., şi pentru diaconi, 1 Timotei 3:8, 9 etc.

12. Deoarece noi credem că aceasta este lucrarea pastorilor, ca în mod constant să se îngrijească de slujirea lui Cristos în bisericile lui, în misiunea de cuvânt şi rugăciune, cu veghere asupra sufletelor lor, ca unii care trebuie să îi dea socoteală lui; astfel noi credem, că este o datorie de o mare preocupare pentru bisericile faţă de care ei slujesc, nu doar să le dea tot respectul cuvenit, ci de asemenea să le comunice despre toate lucrurile bune, potrivit cu abiltiatea lor; pentru ca ei să aibă o rezervă comfortabilă fără ca ei înşişi să fie încurcaţi în afacerile seculare, pentru ca ei să aibă suficiente oportunităţi de a fi credincioşi în libertatea unei conştiinţe bune faţă de Dumnezeu, în marea lucrare în care el i-a chemat; şi aceasta este cerută prin legea naturii, şi prin porunca expresă a Domnului nostru care a poruncit ca aceia care predică Evanghelia să trăiască din Evanghelie.

13. Deşi noi credem că este obligatoriu pentru păstorii bisericilor, să fie stăruitori în predicarea Cuvântului prin felul unei slujbe; totuşi lucrarea de predicare a Cuvântului nu este limitată la ei, ci alţii de asemenea, dăruiţi şi potriviţi prin Duhul Sfânt pentru aceasta, şi aprobaţi, şi chemaţi de biserică, pot, şi ar trebui să o înfăptuiască.

14. După cum noi credem că este de datoria creştinilor să dorească cu seriozitate darurile spirituale, ca mai degrabă ei să profeţească; tot astfel noi credem, că fiecare biserică a lui Cristos ar trebui să fie un incubator, pentru a îngriji şi a nutri darurile între ei, şi a-i îmbrăţişa pe oricare dintre ei, fie învăţat fie neînvăţat, aceştia fiind cel mai probabil folositori în lucrarea Domnului.

 

Capitolul XXIV.

Despre învierea morţilor.

Referitor la învierea celor morţi, noi credem, potrivit Scripturilor, că va fi o înviere a celor morţi, deopotrivă a celor drepţi şi a celor nedrepţi.

2. Că aceleaşi persoane care dorm în ţărâna pământului, chiar toate generaţiile de oameni, de la un capăt al lumii la celălalt, vor fi ridicaţi în înviere; acelaşi trup va fi înviat din nou şi nu altul.

3. În această înviere, trupurile stricate ale sfinţilor vor fi schimbate şi croite precum trupul glorios al Domnului însuşi.

4. Sfârşitul învierii este pentru sfinţi, perfecţionarea restaurării noului legământ, şi primirea finalului credinţei lor, etc. Şi cei răi vor învia pentru a primi recompensa lor datorată şi dreaptă pentru răutatea şi rebeliunea lor împotriva Domnului.

5. Noi credem, că va fi o ordine în înviere, Cristos este roadele dintâi, apoi următorii sau după, cei care sunt ai lui Cristos la venirea lui, apoi sau după aceea vine sfârşitul.

 

Capitolul XXV.

Despre judecata veşnică.

Referitor la Judecata veşnică, noi credem, că Dumnezeu a rânduit o zi în care el va judeca lumea prin Isus Cristos, căruia i-a fost dată toată puterea şi judecata de către Tatăl, în care zi nu doar îngerii apostaţi vor fi judecaţi; ci tot astfel toate persoanele care au trăit pe pământ, vor apărea înaintea tribunalului lui Cristos, pentru a da socoteală de gândurile lor, cuvintele şi faptele lor, şi pentru a primi potrivit cu ceea ce au făcut în trup.

2. Noi credem, că după cum toţi oamenii vor da socoteală înaintea Domnului, tot astfel chestiunile despre care vor fi întrebaţi atunci, şi pentru care ei trebuie să fie răspunzători, vor fi păcatele lor personale făcute cu voia, fie prin omitere fie prin comitere; şi că toţi aceia care în ziua aceea vor fi condamnaţi, vor şti atunci, că a fost încăpăţânarea lor, nu slăbiciunea lor, de fapt, nici păcatul original, care a fost cauza determinantă din aceasta, sau ei vor fi lăsaţi fără scuze, adevărul acesta apare în lumina Scripturilor menţionate anterior.

3. Noi credem, că oricare dintre toţi fiii şi fiicele lui Adam care mor în copilărie, în marea zi a judecăţii vor apărea fără păcatul efectiv, ei nu vor cădea sub condamnare în acea zi; ci vor fi salvaţi cu un astfel de grad de mântuire, după cum dreptul şi milostiv Domn şi judecător va considera potrivit să li-l acorde; toate aceste motive le redăm aici în această chestiune fiind, 1. Ei nu au nici un păcat al lor ca să îi condamne. 2. Ei au harul Tatălui, şi meritele Fiului pentru a-i mântui. 3. Domnul ne spune de astfel (de mici copii) că a lor este împărăţia cerurilor. 4. Pentru că, contrarul este un principiu fără milă, contrar numelui şi naturii lui Dumnezeu.

4. Noi credem, că este potrivit pentru îmbunătăţirea timpului şi talentelor oamenilor aici, ca judecăţile lor să fie de aici înainte; din aceasta noi concluzionăm, că vor fi grade mari de răsplătire, deopotrivă în slavă şi în pedeapsă.

5. Noi credem, că în această mare judecată, starea veşnică deopotrivă a oamenilor şi a îngerilor va fi determinată; astfel că potrivit cu sentinţa, atunci dată de dreptul Domn şi judecător, va fi starea lor veşnică, şi că nu va fi nici o revocare sau schimbare a sentinţei, care va trece atunci fie asupra îngerilor fie asupra oamenilor; şi astfel va fi o judecată irevocabilă şi veşnică, şi oamenii vor cunoaşte în judecată, când sentinţa este dată cum va fi cu ei pentru veşnicie după aceea.

 

Capitolul XXVI.

Despre restabilirea tuturor lucrurilor.

Referitor la restabilire, noi credem, că va fi o restabilire a tuturor lucrurilor. Şi cel care stătea pe tron a spus, iată Eu fac toate lucrurile noi. Dumnezeu a făcut deopotrivă prima sau vechea lume, deopotrivă cerul şi pământul, şi toate lucrurile din acestea, pentru folosul omului, şi atunci l-a făcut pe om să le posede; dar omul a căzut prin păcat, şi întreaga creaţie împreună cu el pentru păcatul lui, planul lui Dumnezeu prin omul Cristos Isus, a fost recuperarea şi restaurarea tuturor din nou, şi pentru a face toate lucrurile noi, nu dintr-o materie nouă, ci lucrurile vechi trebuie să fie făcute noi, pentru că va fi o restituire, sau renovare, nu propriu o creare, care restaurare, va tinde să arate într-un mod minunat puterea şi divinitatea măreţului creator, şi înţelepciunea lui va fi ilustru văzută nu doar în aranjarea şi crearea unor astfel de variate şi multe soiuri de creaturi, şi de a aduce toate din nimic, ci de asemenea înţelepciunea şi puterea lui vor fi declarate minunate prin lucrările lui în restituire pentru totdeauna.

 

Capitolul XXVII.

Despre domnia lui Cristos.

Referitor la împărăţia şi domnia Domnului nostru Isus Cristos, după cum credem noi, că el este acum în cer la dreapta Tatălui său, tot astfel noi credem, că la timpul hotărât de Tatăl, el va veni din nou în putere şi mare slavă; şi că la, sau după venirea pentru a doua oară, el nu doar va învia morţii, judeca şi restaura lumea, ci de asemenea va lua pentru sine împărăţia lui, şi potrivit Scripturilor, el va domni pe tronul tatălui său David, pe muntele Sionului din Ierusalim pentru totdeauna.

2. Noi credem, că această împărăţie a Domnului nostru va fi o împărăţie universală şi că în această împărăţie Domnul Isus Cristos însuşi va fi singurul vizibil Domn şi Rege suprem peste întregul pământ.

3. Noi credem, că după cum împărăţia va fi universală, tot astfel va fi o împărăţie veşnică, care nu va avea sfârşit, nici nu poate fi zguduită; în care împărăţie sfinţii şi cei credincioşi în Cristos Isus vor primi de asemenea finalul credinţei lor, chiar mântuirea sufletelor lor; unde Domnul este, ei vor fi de asemenea.

4. Noi credem, că noul Ierusalim, care va coborî de la Dumnezeu din cer, când cortul lui Dumnezeu va fi cu ei, şi el va locui printre ei, va fi oraşul metropolitan al acestei împărăţii, şi va fi locul glorios de rezidenţă, deopotrivă a lui Cristos, şi al sfinţilor lui pentru totdeauna, şi va fi astfel situat, încât palatul regelui va fi pe muntele Sionului, dealul sfânt al lui David, unde era tronul lui.

5. Noi credem, că această împărăţie va fi o împărăţie a păcii şi una foarte glorioasă, dincolo de imaginaţie, şi cu mult mai mult dincolo de expresie, faţă de care împărăţia lui Solomon a fost un tipar.

6. Noi credem, că această împărăţie a Domnului nostru, va fi, astfel că va succeda al patrulea monarh despre care se spune, şi va fi piatra tăiată din munte fără ajutorul mâinilor, care va umplea întregul pământ.

7. Noi credem, că această împărăţie nu trebuie să fie întemeiată prin sabie materială, aceasta fiind atât de mult contrară cu însăşi natura creştinismului; pentru care noi vom da aceste scurte motive. 1. Pentru că o viaţă creştină înseamnă să îţi iubeşti duşmanii, şi să te rogi pentru ei, şi nu să-i distrugi; să te rogi pentru toţi oamenii. 2. Să fii supus guvenării în toate chestiunile civile; şi în mod răbdător să înduri şi să suferi necazul şi persecuţia de dragul împărăţiei lui Cristos. 3. Pentru că împărăţia lui Cristos nu este din lume, de aceea slujitorii lui nu ar trebui să lupte. Din care consideraţii, noi nu putem avea comuniune voioasă cu cei care consideră să întemeieze împărăţia lui Cristos prin puterea săbiei; crezând că împărăţia lui spirituală, care este biserica lui aici pe pământ; nu ar trebui întemeiată sau forţată, fie prin sabie, fie prin orice lege civilă de orice fel, ci prin predicarea evangheliei, care este sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, 4. împărăţia lui veşnică pe tronul tatălui său David, despre care noi vorbim, el însuşi va aranja la apariţia lui şi a împărăţiei, când oameni mari şi nobili, sclavi şi oameni liberi vor fugi la stânci şi la munţi ca acestea să cadă peste ei, şi să îi ascundă de prezenţa Mielului. Aceasta va fi ziua de răzbunare a Domnului; şi aceasta îi aparţine lui să o execute, şi nu nouă.

1 Din documentul original cuvântul este indescifrabil.

courtesy of reformedreader.org