Mărturisirile Separatiştilor Baptişti Englezi
O scurtă Mărturisire de Credință în 20 de articole, 1609
întocmită de John Smyth
John Smyth este unul dintre liderii semnificativi baptiști timpurii. Aceasta este mărturisirea sa personală, niciodată publicată oficial. Documentul original se află în Arhivele Menonite, Amsterdam. Scopul lui Smyth în compunerea acestei mărturisiri pare să fi fost acela de a pune în evidență o poziție teologică distinctă în raport atât cu corpul principal al separatiștilor englezi, cât și cu anabaptiștii continentali de care se alăturase și el.
NOI CREDEM CU INIMA ȘI MĂRTURISIM CU GURA:
(1) Că există un singur Dumnezeu, cel mai bun, cel mai înalt și mai glorios Creator și Păzitor dintre toți; care este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
(2) Că Dumnezeu a creat și a răscumpărat rasa umană după chipul Său și a rânduit pe toți oamenii la viață (nimeni nu este respins).
(3) Că Dumnezeu nu impune nimănui nici o necesitate de păcat; dar omul în mod liber, prin instigare Satanică, se îndepărtează de Dumnezeu.
(4) Că legea vieții a fost inițial plasată de Dumnezeu în respectarea legii; apoi, din cauza slăbiciunii trupului, s-a schimbat, prin bunăvoința lui Dumnezeu, prin răscumpărarea lui Hristos, în justificarea credinței; din această cauză, nimeni nu ar trebui să-l învinovățească pe Dumnezeu ci, mai degrabă, cu inima cu cea mai profundă stare, să se închine, să adore și să laude mila Lui, că Dumnezeu să-i fi făcut posibil omului, prin harul Său, care înainte, de când omul căzuse, era imposibil din fire.
(5) Că nu există păcat originar (literalmente, nu există păcat de origine sau descendență), dar tot păcatul este actual și voluntar, și anume, un cuvânt, o faptă sau un plan împotriva legii lui Dumnezeu și, prin urmare, pruncii sunt fără păcat.
(6) Că Isus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat; adică, Fiul lui Dumnezeu luând pentru Sine, în plus, natura adevărată și pură a unui om, dintr-un suflet rațional adevărat, și existând într-un adevărat corp uman.
(7) Că Isus Hristos, aparținând trupului, a fost conceput de Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria, după aceea s-a născut, a fost tăiat împrejur, a fost botezat, ispitit; de asemenea, că i-a fost foame, sete, a mâncat, a băut, a crescut atât în statură cât și în cunoaștere; era obosit, dormea, în cele din urmă a fost răstignit, îngropat mort, a înviat, s-a înălțat la cer; și că pentru El însuși ca singur Rege, Preot și Profet al bisericii, i se dă toată puterea atât în Cer, cât și pe pământ.
(8) Că harul lui Dumnezeu, prin răscumpărarea finală a lui Hristos, trebuia să fie pregătit și oferit tuturor fără distincție și că nu cu prefacere, ci cu bună credință, parțial prin lucruri făcute, care declară lucrurile invizibile ale lui Dumnezeu și parțial prin predicarea Evangheliei.
(9) Că oamenii, ai harului lui Dumnezeu prin răscumpărarea lui Hristos, sunt capabili (Duhul Sfânt, prin har, fiind înaintea lor harul învingător) să se pocăiască, să creadă, să se întoarcă la Dumnezeu și să ajungă la viața veșnică; deci, pe de altă parte, ei înșiși sunt capabili să reziste Duhului Sfânt, să se îndepărteze de Dumnezeu și să se piară pentru totdeauna.
(10) Că justificarea omului în fața tribunalului Divin (care este atât tronul dreptății, cât și al milei), constă parțial în imputarea dreptății lui Hristos reținută prin credință și în parte a dreptății inerente, în sfințirea proprie, prin operarea Duhului Sfânt, care se numește regenerare sau sfințire. Întrucât oricine este drept din moment ce înfăptuiește dreptate.
(11) Această credință, lipsită de fapte bune, este zadarnică; dar credința adevărată și vie se distinge prin fapte bune.
(12) Că biserica lui Hristos este o companie a credincioșilor, botezată după mărturisirea păcatului și a credinței, înzestrată cu puterea lui Hristos.
(13) Că biserica lui Hristos și-a delegat puterea de a anunța cuvântul, de a administra sacramentele, de a numi slujitori, de a-i respinge și, de asemenea, de a excomunica; dar ultimul apel este adresat fraților trupului bisericii.
(14) Că botezul este semnul exterior al iertării păcatelor, al morții și al faptului că este făcut viu și, prin urmare, nu aparține pruncilor.
(15) Că Cina Domnului este semnul exterior al comuniunii lui Hristos și al credincioșilor dintre ei prin credință și dragoste.
(16) Că slujitorii bisericii sunt, nu numai episcopi (”Episcopos”), cărora li se dă puterea de a distribui atât cuvântul, cât și sacramentele, dar și diaconi, bărbați și văduve, care se ocupă de treburile fraților săraci și bolnavi.
(17) Acei frați care perseverează în păcatele cunoscute de ei înșiși, după a treia mustrare, trebuie excluși din părtășia sfinților prin excomunicare.
(18) Că cei excomunicați nu trebuie evitați în ceea ce privește afacerile lumești (civile commercium).
(19) Că morții (cei vii fiind transformați instantaneu) vor învia din nou cu aceleași trupuri; nu substanța, ci calitățile fiind schimbate.
(20) Că după înviere, toate vor fi duse la tribunalul lui Hristos, Judecătorul, pentru a fi judecat în funcție de faptele lor; cuviosul, după sentința de absolvire, se va bucura de viața veșnică cu Hristos în cer; cel rău, condamnat, va fi pedepsit cu chinuri veșnice în iad cu diavolul și îngerii săi.
courtesy of reformedreader.org
