O declaratie de credinta a englezilor ramasi în Amsterdam, 1611

Mărturisirile Separatiştilor Baptişti Englezi

O declaraţie de credinţă a englezilor rămaşi în Amsterdam, 1611

Când partida Smyth a căutat primirea în Biserica Waterlander din Amsterdam în 1610, o anumită rezistenţă a fost întâlnită în interiorul părtăşiei Menonite. Unii dintre Waterlanderi descurajaţi s-au pripit în această chestiune, sugerând că Menoniţii din unele părţi din Olanda dincolo de Amsterdam şi chiar şi în Prusia şi Germania ar trebui consultaţi pentru a preveni o ulterioară posibilă lipsă de armonie şi de unitate.

Totuşi, partida lui Smyth nu a fost de acord în unanimitate. Cu privire la chestiunea botezului lor, Smyth, Gerrits şi alţi adepţi apropiaţi ai lui Smyth au stat într-o poziţie aproape de cea a Menoniţilor, pentru că ei acum credeau că propriul lor botez a fost nebiblic.

Între timp, Thomas Helwys era ocupat să scrie în 1610 şi 1611, şi în cel din urmă an a publicat, în numele bisericii lui, o mărturisire de credinţă de douăzeci şi şapte de articole. Aceasta a respins punctele de vedere conciliatoare ale articolelor în latină pe care le-a depus anterior la Waterlanders, în special renunţarea la opiniile Arminiane despre păcat şi voinţă.

Influenţa menonită este văzută repede în mărturisire pentru că aceasta arată o depărtare de la Calvinismul marcat până acum consecvent ca făcând parte din mişcarea Separatistă. Dar aceasta arată de asemenea semne decise ale mediului Calvinist al autorilor săi. Aceasta este anti-Calvinistă în doctrina referitoare la ispăşire şi anti-Arminiană în viziunea sa despre păcat şi voinţă.

Mărturisirea arată o independenţă considerabilă de gândire şi este judecată pe drept ca fiind prima Mărturisire de Credinţă Baptistă în Engleză.

„MĂRTURISIRILE BAPTISTE DE CREDINŢĂ”, Lumpkin

Comparaţi articolul 26 cu secţiunile 19-20 ale Mărturisirii personale a lui Smith (Burgess, op. cit.) şi cu Fapte 26-27: Când a republicat-o în 1738, Crosby (Vol.2, 389) a combinat accidental articolele 24 şi 25, astfel reducând numărul total al articolelor la douăzeci şi şase.

EPISTOLA CĂTRE CITITOR

Considerând că toate mijloacele şi ajutoarele sunt necesare pentru oameni, pentru a-1 provoca spre practica religiei, şi ascultarea de adevăr, în special în această eră târzie a lumii, când Mântuitorul nostru Cristos mărturiseşte că din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci, aceasta apare prea limpede în aceste zile. De aceea am gândit că este bine să îţi arătăm ţie „bunule cititor” felul vieţii (lui Ioan Smith), rămânând pentru o vreme la Amsterdam în Olanda, şi cum s-a purtat pe sine în boala lui, chiar până la moartea lui. De ce am anexat mici mărturisiri ale credinţei: cu un mic tratat pe care el l-a scris nu mult timp înainte de moartea lui, dorind ca acesta să fie publicat în lume; în care noi te implorăm să alungi prejudecata, şi să nu fi prevenit cu presupuse erori susţinute de el, sau de noi, nici cu cenzura altuia, care s-au înfipt prea departe în camera lui Dumnezeu, pentru a judeca lucrurile înainte de vreme; ci să încerci toate lucrurile, şi să iei ceea ce este bun: şi în încercare, îmbracă-te cu dragostea, care te va învăţa să interpretezi toate lucrurile mai degrabă în cea mai bună parte, pentru că a lua lucrurile în partea lor rea este proprietatea unei minţi rele. Chiar precum albina şi păianjenul vin amândoi la o floare, una ia polenul şi celălalt ia otrava, potrivit cu natura lor, aşa este şi cu omul: pentru că cel care este plin dispreţuieşte fagurele, şi stomacul bolnav nu poate suferi cea mai plăcută mâncare, dar pentru cei sănătoşi şi flămânzi toate lucrurile au un gust bun; chiar aşa este şi în lucrurile spirituale: şi de aceea noi direcţionăm aceste lucruri în special spre două feluri de oameni, unul este profesorul neatent, care îşi pune toată religia lui în cunoştinţă, în vorbire, şi în profesia exterioară; pentru ca astfel să poată cunoaşte că religia adevărată nu constă în cunoştinţă, ci în forma evlaviei, şi neagă puterea din ea, şi sunt separaţi de aceasta: celălalt fel este sufletul înfometat, şi corect în inimă, care îl caută pe Domnul, ca să îi lase să vadă şi să cunoască că există în Domnul toată îndestularea, şi o astfel de măsură a vârstei plinătăţii naturii, şi să poată veni la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos (Efeseni 4:13), şi să aducă fiecare gând în ascultare faţă de Cristos. Cei care consideră bine aceasta, îi va determina să nu fie neglijenţi şi neatenţi, ci grijulii şi atenţi, pentru a folosi toate mijloacele care să îi facă să înainteze în această mare lucrare a Domnului. De asemenea, toţi ştiu că intenţia autorului nu este de a învăţa pe vre-un om nici de a dispreţui sau a neglija poruncile sfinte, rânduite de Isus Cristos pentru ajutorul Bisericii Sale, nici de a le atribui mai mult decât se cuvine, ci de a le folosi ca mijloace de a ne aduce la final; adică Domnul nu a dat cuvântul Său, sacramentele şi disciplina Bisericii către poporul Său pentru ca ei să se împlinească pe sine cu ascultarea exterioară de acestea, nu ca să gândească, că totul este bine când ei umblă în ele; ci de asemenea pentru a fi mutate în ascultare faţă de ceea ce învaţă cuvântul şi ce semnifică sacramentele pentru ei; adică, să fie făcuţi asemenea lui Isus Cristos în viaţa Lui, suferinţele, moartea, îngroparea, învierea şi înălţarea, prin a fi părtaşi cu El la unul şi acelaşi duh; consideraţi ceea ce spune, şi Domnul să vă dea înţelegere în toate lucrurile.

Traducere în olandeză:

DE EPISTLE JEGENS DE LEZER Beschouwen dat alle bedoelt en helpt bent noodzakelijk voor mannen, jegens provoceren hen jegens de oefenen of godsdienst, en gehoorzaamheid of de waarheid, especially in dit laatstgenoemde leeftijd of de wereld, toen onze Redder Christus witnesseth dat vanwege de bounding iniquity de beminnen of veel zal wax kou, hetwelk appeareth ook ladingsbrief in deze dagen.Daarom we hebben dacht goed jegens ladingsbrief unto thee “goed lezer” de manier of de leven of (Ioan Smith), achtergebleven voor een maal at Amsterdam in Holland, en hoe hij droeg himself in zijn sickness, effenen unto zijn dood. Whereunto we hebben annexed een small bekentenissen of geloof: mede een klein treatise hetwelk hij writ niet lang vóór zijn dood, desiring dat het zou stel gepubliceerd unto de wereld; in de leest whereof we beseech thee jegens gietstuk voort vooroordeel, en stel niet forestalled mede de vermoed errors gehouden bij hem, or ons, nor mede de censure of ander, hetwelk hebben thrust themselves ook ver into de kamer of God, jegens beoordelen dingen vóór de maal; doch proberen alle dingen, en nemen hetgeen is goed: en in probeert, gezet aan beminnen, hetwelk will onderwijzen thee jegens vertolken alle dingen in de best deel, en de liever, omdat dat jegens nemen dingen in de euvel deel is de eigenschap of een euvel mind.Effenen als de bij en spin komen beide jegens een- bloem, de een- taketh hone en de ander vergif, volgens hun natuur, dus het is mede man: voor hij dat is vol despiseth een honeycomb, en de misselijk maag abhorreth meest aangenaam vlees, doch jegens de geluid en hongerig alle goed dingen hebben een goed smaak; effenen dus het is in geestelijk matters: en daarom we besturen deze dingen especially unto twee sorts of mannen, de een- is de achteloos professor, wie placeth alle zijn godsdienst in kennis, in spreekt, en in outward beroep; dat dergelijk mei weten dat waar godsdienst consisteth niet in kennis, doch in form of goddelijkheid, en doen ontkennen de macht thereof, bent jegens stel gescheiden van: de ander is de hongerig ziel, en de rechtopstaand in hart, hetwelk zoeken de Lord, jegens gelaten hen zien een weten dat aldaar is in de Lord alle sufficience, en zo’n maat of de leeftijd of de fulness of natuur, en mei gekomen jegens de maat of de leeftijd of de fulness of Christus (Efeseni IV.13), en jegens brengen al dacht into de gehoorzaamheid of Christus. De hetwelk wie dus put considereth, het will bewerken hen niet jegens stel achteloos en nalatig, doch zorgvuldig en diligent, jegens aanwenden alle bedoelt hetwelk mei verder hen in dit great arbeiden of de Lord. Al weten mee, dat de bedoeling of de auteur is niet jegens onderwijzen enig man either jegens verachten or verwaarlozen de holy ordinances, genoemde bij Jesus Christus voor de helpen of Zijn Kerk, niet jegens attribuut unto hen meer dan is ontmoeten, doch jegens aanwenden hen als bedoelt jegens brengen ons jegens de einde; dat is dat de Lord hath niet gegeven Zijn woord, sacraments en de discipline of de Kerk unto Zijn lieden, jegens de einde dat ze zou voldoen themselves mede de outward gehoorzaamheid thereof, geen jegens denken dat alle is put toen ze wandelen daarin; doch mee jegens stel vertaald into de gehoorzaamheid of hetgeen de woord teacheth, en sacraments betekenen unto hen; dat is, jegens stel gemaakt evenals jegens Jesus Christus in Zijn leven, sufferings, dood, burial, verrijzenis en ascension, bij is partakers mede Hem of een-en dezelfde geest; aanzien wat we zeggen, en de Lord geef thee begrijpen in alle dingen.

Propoziţii şi Concluzii cu privire la Religia Creştină Adevărată, conţinând o Mărturisire a Credinţei unor anumiţi englezi, trăind la Amsterdam.

Noi credem că există un Dumnezeu (Evrei 11:6) împotriva tuturor Epicurienilor şi Ateilor, care fie spun în inimile lor fie rostesc cu gurile lor că nu există Dumnezeu (Psalmul 14:1; Isaia 22:13).
Că acest Dumnezeu este unul la număr (1 Corinteni 8:4, 6) împotriva Păgânilor şi a altora care susţin o pluralitate de zei.
Că Dumnezeu este de nepătruns şi greu de descris, cu privire la substanţa sau esenţa Lui, adică esenţa lui Dumnezeu nu poate fi nici înţeleasă în minte, nici rostită de cuvintele oamenilor sau îngerilor (Exod 3:13-15 şi 33:18-21).
Că creaturile şi Sfintele Scripturi nu intenţionează să ne înveţe ce este Dumnezeu în substanţă sau esenţă, ci ceea ce este El în efect şi proprietate (Romani 1:19-22; Exod 33:23).
Că aceşti termeni, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu învaţă substanţa lui Dumnezeu, ci doar părţile stânjenitoare ale lui Dumnezeu; care pot fi cunoscute despre Dumnezeu (Romani 1; Exod 33).
Că Dumnezeu poate fi cunoscut prin titlurile, proprietăţile, efectele Sale, imprimate şi exprimate în creaturi şi în Scripturi (Ioan 17:3).
Că pentru a înţelege şi concepe despre Dumnezeu în minte nu este o cunoştinţă mântuitoare despre Dumnezeu, ci a fi ca Dumnezeu în efectele şi proprietăţile Lui; a fi făcut conform cu atributele Sale divine şi cereşti. Aceasta este cunoştinţa mântuitoare a lui Dumnezeu (2 Corinteni 3:18; Matei 5:48; 2 Petru 1:4), la care trebuie să fim atenţi.
Că acest Dumnezeu manifestat în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Matei 3:16, 17) este cel mai milostiv, cel mai puternic, cel mai sfânt, cel mai drept, cel mai înţelept, cel mai adevărat, cel mai glorios, veşnic şi infinit (Exod 34:6, 7; Psalmul 90:2 şi 102:27).
Că Dumnezeu înainte de întemeierea lumii a prevăzut şi a determinat chestiunea şi evenimentul tuturor lucrărilor Lui (Fapte 15:18), şi că de fapt în timp El a lucrat toate lucrurile prin providenţa Lui, potrivit cu buna plăcere a voii Lui (Efeseni 1: 2), şi de aceea noi nu putem suferi opinia celor care afirmă că toate lucrurile s-au întâmplat prin noroc sau şansă (Fapte 4:27, 28; Matei 10:29, 30).
Că Dumnezeu nu este autorul sau lucrătorul păcatului (Psalmul 5:4; Iacov 1:13), ci, Dumnezeu doar a prevăzut şi a determinat ce rău va face voinţa liberă a oamenilor şi a îngerilor; dar El nu a dat nici o influenţă, instinct, mişcare sau înclinare spre nici un păcat.
Că Dumnezeu la început a creat lumea, şi anume, cerurile, şi pământul şi toate lucrurile din ele (Geneza 1; Fapte 17:24). Astfel că lucrurile care se văd, nu au fost din lucruri care au apărut (Evrei 11:3).
Că Dumnezeu l-a creat pe om spre binecuvântare, potrivit cu chipul Său, într-o stare de inocenţă, liber fără corupţia păcatului (Geneza 1:27; 2:17, 25); El 1-a creat parte masculină şi parte feminină, un bărbat şi o femeie (Geneza 1:27); El l-a alcătuit pe om din ţărâna pământului, şi 1-a suflat suflare de viaţă, astfel că omul a fost un suflet viu (Geneza 2:7; 1 Corinteni 15:45). Dar femeia El a făcut-o dintr-o coastă, luată trupul bărbatului (Geneza 2:21, 22). Că Dumnezeu 1-a binecuvântat, le-a poruncit să crească, şi să se înmulţească, şi să umple pământul, şi să stăpânească peste el şi peste toate creaturile din el (Geneza 1:28, 9:1, 2; Psalmul 8:6).
Că de aceea căsătoria este o stare onorabilă printre toţi oamenii, şi patul nepătat: şi anume între un bărbat şi o femeie (Evrei 13:4; 1 Corinteni 7:2) dar curvarii şi adulterii Dumnezeu îi va judeca.
Că Dumnezeu l-a creat pe om cu libertatea voinţei, astfel că el a avut abilitatea de a alege binele şi de a evita răul, sau de a alege răul şi de a refuza binele, şi că această libertate a voinţei a fost o abilitate sau putere naturală, creată de Dumnezeu în sufletul omului (Geneza 2:16, 17; 3:6, 7; Eclesiastul 7:29).
Că păcătuirea lui Adam nu a fost mutată sau înclinată de Dumnezeu, sau de orice poruncă a lui Dumnezeu, ci el a căzut din inocenţa lui şi a murit moartea singur, prin ispitirea lui Satan, voinţa lui liberă consimţind liber la aceasta (Geneza 3:6).
Că în aceeaşi zi în care Adam a păcătuit, el a murit moartea (Geneza 2:17), pentru că răsplata păcatului este moartea (Romani 6:23), şi aceasta este ceea ce a spus Apostolul, morţi în fărădelegi şi păcate (Efeseni 2:1), ceea ce este pierderea inocenţei, a păcii conştiinţei şi a prezenţei liniştitoare a lui Dumnezeu (Geneza 3:7, 2).
Că Adam fiind căzut nu şi-a pierdut nici o putere sau facultate naturală pe care Dumnezeu a creat-o în sufletul lui, căci lucrarea diavolului, care este (păcatul), nu poate anula lucrările sau creaturile lui Dumnezeu: şi de aceea fiind căzut el încă şi-a păstrat libertatea de voinţă (Geneza 3:23, 24).
Că păcatul original este un termen inutil, şi că nu există nici un astfel de lucru după cum vor oamenii să exprime prin acest cuvânt (Ezechiel 18:20), pentru că Dumnezeu a ameninţat cu moartea doar pe Adam (Geneza 2:17) nu posteritatea lui, şi pentru că Dumnezeu a creat sufletul (Evrei 12:9).
Că dacă păcatul original ar fi putut trece de la Adam la posteritatea lui, moartea lui Cristos, care a fost în vigoare înainte de naşterea lui Cain şi Abel, El fiind mielul junghiat de la întemeierea lumii, a oprit problema şi transmiterea ei (Apocalipsa 13:8).
Că, copiii sunt concepuţi şi născuţi în inocenţă fără păcat, şi că aceia care mor astfel sunt mântuiţi fără îndoială, şi că acest lucru trebuie să fie înţeles de toţi copiii de sub Cer (Geneza 5:2, 1:27 comparat cu 1 Corinteni 15:49), pentru că acolo unde nu există lege nu există călcare de lege, păcatul nu este imputat unde nu există nici o lege. (Romani 4:15 şi 5:13), dar legea nu a fost dată copiilor, ci pentru cei care o pot înţelege (Romani 5:13; Matei 13:9; Neemia 8:3).
Că toţi păcătoşii din prezent poartă imaginea primului Adam, în inocenţa lui, căderea şi restaurarea în oferta harului (1 Corinteni 15:49), şi astfel trece sub aceste trei condiţii, sau stare triplă.
Că Dumnezeu nu l-a urât pe Adam care era căzut, ci încă l-a iubit, şi a căutat binele lui (Geneza 3:8-15), nici nu a urât orice om care a căzut cu Adam, ci El a iubit omenirea, şi din dragostea Lui l-a trimis în lume pe singurul Lui Fiu născut, pentru a mântui ceea ce era pierdut, şi pentru a căuta oaia care s-a rătăcit (Ioan 3:16).
Că Dumnezeu niciodată nu a uitat creatura până când nu mai este nici un remediu, nici nu a dat afară pe creaturile Sale inocente pentru toată veşnicia; ci 1-a dat afară pe oamenii irecuperabili în păcat (Isaia 5:4; Ezechiel 18:23, 32, şi 33:11; Luca 13:6, 9).
Că precum există în toate creaturile o înclinaţie naturală spre cei mai tineri ai lor, să le facă bine, tot aşa este şi în Domnul faţă de om; pentru că fiecare scânteie de bunătate din creatură este infinit bună în Dumnezeu (Romani 1:20; Psalmul 19:4; Romani 10:18).
Că după cum nici un om nu îşi naşte copilul său pentru spânzurătoare, nici olarul nu face un vas pentru a-l sparge; tot aşa Dumnezeu nu creează sau predestinează nici un om spre distrugere (Ezechiel 33; Geneza 1:27; 1 Corinteni 15:49; Geneza 5:3).
Că Dumnezeu înainte de întemeierea lumii a determinat calea de viaţă şi mântuire să fie alcătuit în Cristos, şi că El a prevăzut cine îl va urma (Efeseni 1:5; 2 Timotei 1:9), şi în mod contrar a determinat calea spre pierzare să fie alcătuit din infidelitate, şi în lipsa de pocăinţă, şi că el a prevăzut cine o va urma (Iuda versetul 4).
Că după cum Dumnezeu 1-a creat pe toţi oamenii după chipul Său, tot astfel El 1-a răscumpărat pe toţi care au căzut prin păcat, spre acelaşi final; şi că Dumnezeu în răscumpărarea Lui nu s-a abătut de la mila Lui, pe care El a manifestat-o în creaţia Lui (Ioan 1:3, 16; 2 Corinteni 5:19; 1 Timotei 2:5, 6; Ezechiel 33:11).
Că Isus Cristos a venit în lume să mântuiască păcătoşii, şi că Dumnezeu în dragostea Lui faţă de duşmanii Lui L-a trimis pe El (Ioan 3:16); că Cristos a murit pentru duşmanii Lui (Romani 5:10); că El 1-a cumpărat pe cei care Îl neagă (2 Petru 2:1), prin aceasta învăţându-ne să ne iubim duşmanii (Matei 5:44, 45).
Că Isus Cristos după botezul Său printr-o voce din cer de la Tatăl, şi prin ungerea Duhului Sfânt, care a apărut pe capul Lui în forma unui porumbel, este numit profetul bisericii, pe care toţi oamenii trebuie să-l asculte (Matei 3; Evrei 3:1:2); şi că deopotrivă prin doctrina şi viaţa Lui, pe care El a trăit-o aici pe pământ, prin tot ceea ce El a făcut şi a suferit, El a fost declarat şi publicat, ca singurul profet şi dătător de lege Bisericii Sale, calea păcii şi a vieţii, veştile bune ale Evangheliei (Fapte 3:23, 24).
Că Isus Cristos este strălucirea slavei şi forma gravată a substanţei Tatălui, susţinând toate lucrurile prin puterea Lui măreaţă (Evrei 1:3); şi că el a devenit mijlocitorul Noului Testament, Regele, Preotul şi Profetul Bisericii, şi că prin El cei credincioşi sunt făcuţi astfel Regi, Preoţi şi Profeţi (Apocalipsa 1:6; 1 Ioan 2:20; Apocalipsa 19:10).
Că Isus Cristos este El care la început a pus temelia cerurilor şi a pământului care vor pieri (Evrei 1:10; Psalmul 102:26); că el este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, primul şi ultimul, El este înţelepciunea lui Dumnezeu, care a fost născut din veşnicie înainte de toate creaturile (Mica 5:2; Proverbe 7:24; Luca 11:49); El a fost în forma lui Dumnezeu, şi nu a gândit ca un lucru de jefuit să fie egal cu Dumnezeu, ci El a luat forma unui slujitor, Cuvântul a devenit trup (Ioan 1:14), minunat prin puterea lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria; El a fost sămânţa lui David potrivit cu trupul, (Filipeni 2:7; Evrei 10; Romani 1:3) şi că El S-a făcut fără reputaţie, S-a smerit, şi a devenit ascultător până la moarte de cruce, răscumpărându-ne din purtarea noastră deşartă, nu cu argint sau aur ci cu sângele Lui preţios, ca miel fără pată şi curat (1 Petru 1:18, 19).
Că în timp ce sacrificiul trupului şi sângelui lui Cristos, oferit către Dumnezeu Tatăl Lui pe cruce, pentru a fi o jertfă de o savoare plăcut mirositoare, şi că Dumnezeu în El este mulţumit, totuşi nu l-a împăcat pe Dumnezeu cu noi, care niciodată nu ne-a urât, nici nu a fost duşmanul nostru, ci ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu (2 Corinteni 5:19), şi a nimicit duşmănia şi ura, care este în noi împotriva lui Dumnezeu (Efeseni 2:14, 17; Romani 1:30).
Că Cristos a fost dat la moarte pentru păcatele noastre (Romani 4:25), şi că prin moartea Lui noi avem iertarea păcatelor noastre (Efeseni 2:7), pentru că el a anulat scrisul ritualurilor, ura, legea poruncilor în ritualuri (Efeseni 2:15; Coloseni 2:14) care era împotriva noastră (Deuteronom 31:26); El a prădat căpeteniile şi puterile, şi a făcut o expoziţie deschisă a lor, şi a triumfat asupra lor pe cruce (Coloseni 2:15); prin moarte El ş-a distrus pe cel care avea puterea morţii, şi anume pe diavolul (Evrei 2:14).
Că duşmanii mântuirii noastre, pe care Cristos înfrânt pe crucea Lui, sunt porţile iadului, puterea întunericului, Satan, păcatul, moartea, mormântul, blestemul condamnării, oamenii răi, şi persecutorii (Efeseni 6:12; 1 Corinteni 15:26, 54, 57; Matei 16:18; Apocalipsa 20: 10, 14, 15), care duşmani noi trebuie să-i biruim nu altfel decât precum a făcut Cristos (Ioan 21: 22; 1 Petru 2: 21; Apocalipsa 14: 4).
Că eficienţa morţii lui Cristos este obţinută doar pentru ei, care îşi mortifică păcatele lor, care sunt altoiţi cu El în asemănare cu moartea Lui (Romani 6: 3-6), care sunt circumcişi cu circumcizia făcută fără mâini, prin dezbrăcarea de trupul păcătos al cărnii, prin circumcizia pe care Cristos o lucrează (Coloseni 2:2) care este slujitorul circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, pentru a confirma promisiunile făcute părinţilor (Romani 15: 8 comparat cu Deuteronom 30: 6).
Că există trei care poartă mărturie pe pământ, duhul, apa şi sângele, şi aceştia trei sunt una în mărturie, mărturisind că Cristos cu adevărat a murit (1 Ioan 5: 8) pentru că Şi-a dat duhul (Ioan 19:30); şi din a cărui coastă străpunsă cu o suliţă a ieşit apă şi sânge (versetul 34, 35), acoperitoarea inimii fiind străpunsă, acolo unde este conţinută apă.
Că fiecare persoană mortificată are această mărturie în sine (1 Ioan 5:10), pentru că spiritul sângelui, şi apa păcatului s-a dus, adică viaţa păcatului cu hrănirea şi nutrirea din ea (1 Petru. 4: I; Romani 6: 7; 1 Ioan 3: 6).
Că Isus Cristos fiind cu adevărat mort a fost de asemenea îngropat (Ioan 19: 39, 42), şi că El a stat în mormânt întregul Sabat al evreilor; dar în mormânt El nu a văzut putrezirea (Psalmul 16: 10; Fapte 2: 31).
Că toate persoanele mortificate sunt de asemenea îngropate cu Cristos, prin botezul în moartea Lui (Romani 6: 4; Coloseni 2: 12); ţinând Sabatul lor cu Cristos în mormânt (adică) odihnindu-se de propriile lor fapte după cum Dumnezeu a făcut faţă de ale Sale (Evrei 4:10), aşteptând acolo în speranţa învierii (Psalmul 16:9).
Că Isus Cristos dis de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, a înviat după moartea şi îngroparea Lui (Matei 27:6) pentru îndreptăţirea noastră (Romani 4:25), fiind puternic declarat a fi Fiul lui Dumnezeu, prin duhul sfinţirii, în învierea dintre morţi (Romani 1:4).
Că aceia care sunt altoiţi cu Cristos în asemănare cu moartea şi îngroparea Lui de asemenea vor fi făcuţi asemenea în învierea Lui (Romani 6: 4, 5); pentru că El înviază sau dă viaţă lor, împreună cu El (Coloseni 2: 13; Efeseni 2: 5,6); pentru că aceasta este mântuirea lor, şi aceasta este prin har (Efeseni 2: 5; 1 Ioan 5: 11, 12, 13; Tit 3: 5, 6, 7).
Că această înviere a lui Cristos, acest vas al regenerării, această reînnoire a Duhului Sfânt, este justificarea şi mântuirea noastră (Tit 3:6, 7). Acesta este acel râu pur de apă a vieţii clară ca cristalul, care porneşte din tronul lui Dumnezeu, şi al Mielului (Apocalipsa 22:1); care de asemenea curge din pântecele celui care crede în Cristos (Ioan 7:38); acestea sunt acele promisiuni preţioase prin care noi suntem făcuţi părtaşi ai naturii divine, prin fuga de corupţiile care sunt în lume prin poftă (2 Petru 1:4); acesta este rodul pomul vieţii care este în mijlocul paradisului lui Dumnezeu; aceasta este piatra cea albă pe care este scris un nume, pe care nici un om nu îl cunoaşte, decât cel care o primeşte. Acesta este luceafărul de dimineaţă, acesta este numele cel nou, numele lui Dumnezeu, numele Cetăţii lui Dumnezeu; noul Ierusalim care coboară de la Dumnezeu din cer; aceasta este mâna ascunsă, haina albă, alifia pentru ochi şi aurul, şi acel ospăţ ceresc pe care Cristos l-a promis celor care biruiesc (Apocalipsa 2: 7, 17, 18, şi 2: 5, 12, 18, 20).
Că există trei care mărturisesc în cer, Tatăl, Cuvântul, şi Duhul Sfânt; şi că aceştia trei sunt una în mărturie, mărturisind învierea lui Cristos. Tatăl a spus, Tu eşti Fiul meu, în această zi Te-am născut (Fapte 13:33-35). Fiul mărturiseşte despre propria Lui înviere fiind patruzeci de zile cu ucenicii Lui (Fapte 1:3). Duhul Sfânt mărturiseşte la fel, pe care Cristos L-a trimis ucenicilor Săi în ziua Cincizecimii (Fapte 2).
Că fiecare persoană care este regenerată şi înviată împreună cu Cristos are aceşti trei martori mai înainte menţionaţi în sine (1 Ioan 5:10); căci Cristos locuieşte în inima lui prin credinţă (Efeseni 3:17); şi Tatăl locuieşte cu Fiul (Ioan 14:23); şi Duhul Sfânt tot astfel (1 Corinteni 3:16); şi că harul Domnului nostru Isus Cristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi părtăşia Duhului Sfânt este cu ei (2 Corinteni 13:13).
Că, Cristos, discutând patruzeci de zile cu ucenicii Lui după învierea Lui (Fapte 1:3), s-a ridicat local în ceruri (Fapte 1:9), care trebuie să-L primească până la vremea când toate lucrurile sunt restaurate (Fapte 3:21). Că aceia care sunt înviaţi cu Cristos, se ridică spiritual împreună cu El, căutând acele lucruri care sunt sus, unde Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu, şi că ei îşi îndreaptă dragostea lor spre lucrurile cereşti, şi nu spre lucrurile pământeşti. (Coloseni 2:1-5).
Că, Cristos, acum fiind primit în cer, stă la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16:9), luând robia roabă, şi dând daruri oamenilor (Efeseni 4:8); că Dumnezeu acum L-a înălţat, şi I-a dat un nume mai presus de orice nume; ca în numele lui Isus fiecare genunchi să se plece, a lucrurilor din cer, de pe pământ şi de sub pământ (Filipeni 2:9, 10), că el a obţinut toată puterea deopotrivă în cer şi pe pământ (Matei 27:18), şi a făcut toate lucrurile supuse sub picioarele Lui, şi L-a numit pe El mai presus de toate lucrurile să fie capul bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Lui care umple toate lucrurile (Efeseni 1:22-23).
Că cei regeneraţi stau împreună cu Isus Cristos în locurile cereşti (Efeseni 2:6), că ei stau cu El pe tronul Lui după cum El stă cu Tatăl pe tronul Lui (Apocalipsa 3:21), că ei au putere asupra naţiunilor, şi să îi conducă cu un toiag de fier, şi ca un olar care sparge un vas în bucăţi (Apocalipsa 2: 26, 27); şi că, stând pe doisprezece tronuri ei vor judeca pe cele doisprezece triburi ale lui Israel (Matei 19:28), care spiritual înseamnă să îi pună pe toţi duşmanii lor în supunere sub picioarele lor, astfel că cel rău nu îi atinge (1 Ioan 5:18), nici porţile iadului nu îi vor birui (Matei 16:28), şi că ei devin stâlpi în casa lui Dumnezeu, şi nu vor mai ieşi din ea (Apocalipsa 3:12).
Că Isus Cristos fiind înălţat la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, mai presus de toate domniile şi puterile, mărire şi stăpânire, şi orice nume care se numeşte, nu doar în această lume, ci în lumea care vine (Efeseni 1:21), a primit de la Tatăl Lui promisiunea Duhului Sfânt, pe care El a revărsat-o peste ucenicii Săi în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:33).
Că Isus Cristos, în învierea, ridicarea şi înălţarea Lui, este mai mult decât Domn şi Cristos, Mântuitor, uns, şi Rege, decât în umilirea, suferinţele şi moartea Lui (Fapte 2:36; Filipeni 2:7, 11), pentru că sfârşitul este mai excelent decât eficienţa morţii Lui în mortificarea şi iertarea păcatelor.
Că, cunoaşterea lui Cristos potrivit cu firea este de mic folos (2 Corinteni 5:16, 17), şi cunoştinţa genealogiei şi istoriei lui Cristos nu este altceva decât ceea ce a făcut Diavolul la fel după cum nu este mai bine decât orice om viu; dar cunoştinţa lui Cristos potrivit cu duhul este eficientă pentru mântuire, ceea ce spiritual trebuie să fie altoit în asemănarea cu naşterea, viaţa, minunile, lucrările, suferinţele, moartea, îngroparea, învierea, ridicare şi înălţarea Lui (Romani 6:3, 6).
Că Isus Cristos, potrivit cu firea şi istoria în faptele şi suferinţa Lui, este o mare taină, şi sacramentul divin din Sine, şi din misiunea Lui în duh, şi despre acele lucruri spirituale pe care El le lucrează în cei care vor fi moştenitori ai mântuirii (Romani 6:3, 6; Efeseni 2:5, 6), şi că spiritual El a înfăptuit toate acele minuni în cei regeneraţi pe care El le-a lucrat în trupul Său; el a vindecat lepra, scurgerea de sânge, orbirea, muţenia, surzirea, şchiopătarea, paralizia, febra lor, El a alungat demonii şi duhurile necurate, El a înviat morţii, a mustrat vânturile şi marea, şi acestea s-au calmat; El a hrănit mii cu câteva pâini şi peşti (Matei 8: 16, 17, comparat cu Isaia 53:4, Ioan 6:26, 27).
Că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Ioan 14:26, şi 16:7); şi că El este duhul veşnic, prin care Cristos s-a oferit pe sine fără pată lui Dumnezeu (Evrei 9:14); că El este celălalt mângâietor, pe care Cristos îl cere, îl obţine în cei regeneraţi (1 Corinteni 3:16), care îi conduce în tot adevărul (Ioan 16:13), El este acea ungere care îi învaţă toate lucrurile, şi că ei nu au nevoie de nici un om să-i înveţe, dar aceeaşi ungere îi învaţă (1 Ioan 2:20, 27).
Că deşi există felurite daruri ale Duhului totuşi există un singur Duh, care le distribuie fiecăruia după cum vrea El (1 Corinteni 12:4, 2; Efeseni 4:4), că darurile exterioare ale Duhului pe care Duhul Sfânt le-a turnat în Ziua Cincizecimii peste ucenici, prin limbi şi proorocie, şi daruri, şi vindecări, şi miracole, care este numit Botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc (Fapte 1:5), erau doar o imagine şi o mână care conducea spre lucruri mai bune, chiar cele mai potrivite daruri ale duhului sfinţirii, care este noua creaţie; care este acel unic botez (Efeseni 4: 4, comparat cu Fapte 2:33, 38, şi cu Luca 10:17, 20).
Că Ioan Botezătorul şi Cristos sunt două persoane, misiunile lor sunt misiuni distincte, şi botezurile lor sunt două botezuri, deosebite unul de celălalt (Ioan 1:20; Fapte 13:25; Fapte 1:4, 5; Matei 3:2).
Că Ioan a învăţat botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor, botezând cu apă spre îndreptarea vieţii (Matei 3:2), pregătind astfel o cale pentru Cristos şi botezul Lui (Luca 3:3, 6), prin aducerea oamenilor spre pocăinţa şi credinţa în Media, pe care el l-a arătat cu degetul (spunând), iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatele lumii (Ioan 1:31, 29; Fapte 19:4).
Că, Cristos este mai puternic, şi a avut o slujbă şi o misiune mai excelentă decât Ioan (Matei 3:2); că El a botezat cu Duhul Sfânt şi cu foc; că El a venit şi a mers pe calea pe care a pregătit-o Ioan; şi că noua creaţie urmează pocăinţa (Luca 3:6).
Că pocăinţa şi credinţa în Mesia sunt condiţiile de îndeplinit din partea noastră, pentru obţinerea promisiunilor (Fapte 2:38; Ioan 1:12); că circumcizia inimii, mortificarea şi promisiunile care sunt făcute cu condiţiile mai înainte menţionate (Deuteronom 30:6; Fapte 2:38; Galateni 3:14; 2 Peter 1:4, 5), care promisiuni sunt toate da şi Amin în Isus Cristos (2 Corinteni 1:20), şi aceasta în cei regeneraţi (Galateni 3:16).
Că pocăinţa şi credinţa sunt lucrate în inimile oamenilor prin predicarea cuvântului, în exterior în Scripturi şi creaturi, harul lui Dumnezeu împiedicându-ne prin mişcările şi instinctul duhului, pe care un om are puterea să le primească sau să le respingă (Matei 23:37; Fapte 7:51; Fapte 6:10; Romani 10:14, 18); că justificarea noastră înaintea lui Dumnezeu nu constă în înfăptuirea condiţiilor pe care le cere Dumnezeu de la noi, ci în împărtăşirea promisiunilor lui Cristos, iertarea păcatelor şi noua creaţie.
Că Dumnezeu Tatăl, din buna Lui voie ne-a născut prin cuvântul adevărului (Iacov 1:18), care este o sămânţă nepieritoare (1 Petru 1:23), nu doctrina pocăinţei şi a credinţei prin care mulţi s-au pierdut (Luca 8:13); şi că Dumnezeu Tatăl, în regenerarea noastră, nici nu a avut nevoie nici nu a folosit ajutorul nici unei creaturi, ci, că Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt imediat a lucrat acea lucrare în suflet, unde voinţa liberă a oamenilor nu poate face nimic (Ioan 1:13).
Că aceia care nu au ajuns la creaţia nouă au nevoie de Scripturi, de creaturile şi poruncile Bisericii, pentru a-i instrui, pentru a-i mângâia, a-i stârni să înfăptuiască mai bine condiţia de pocăinţă spre iertarea păcatelor (2 Peter 1:19; 1 Corinteni 11:26; Efeseni 4:12-23).
Că noua creaţie care este născută din Dumnezeu nu are nevoie de Scripturile exterioare, de creaturi, sau poruncile bisericii, pentru a-i sprijini sau ajuta (1 Corinteni 13:10, 12; 1 Ioan 2:27; 1 Corinteni 1:15, 16; Apocalipsa 21:23), văzând că are în sine trei mărturii, Tatăl, Cuvântul, şi Duhul Sfânt; care sunt mai buni decât toate Scripturile, sau creaturile.
Că după cum Cristos care a fost mai sus de lege cu toate acestea a fost făcut sub lege, din cauza noastră: tot astfel cei regeneraţi în dragoste faţă de alţii pot şi fac nimic altceva, decât să folosească lucrurile exterioare ale bisericii pentru câştigarea şi susţinerea altora: şi astfel biserica exterioară şi poruncile sunt totdeauna necesare, pentru tot felul de persoane (Matei 3:15; 28:19, 20; 1 Corinteni 8:9).
Că noua creatură deşi este mai presus de lege şi Scripturi, totuşi ea nu poate face nimic împotriva legii sau a Scripturilor, ci mai degrabă toate faptele lui vor sluji pentru confirmarea şi întemeierea legii (Romani 3:31). De aceea el nu poate nici să mintă, nici să fure, nici să comită adulter, nici să ucidă, nici să urască pe vre-un om, sau să facă oricare dintre celelalte fapte carnale, şi de aceea tot libertinismul carnal este contrar faţă de regenerare, este detestabil şi condamnabil (Ioan 8:34, Romani 6:15, 16, 18; 2 Petru 2:18, 19; 1 Ioan 5:18).
Că biserica exterioară vizibilă, constă doar din persoane pocăite, şi dintre aceştia care cred în Cristos aduc roade vrednice de o viaţă schimbată (1 Timotei 6:3, 5; 2 Tim. 3:1, 5; Fapte 19:4).
Că biserica vizibilă este o figură mistică exterioară a bisericii invizibile, spirituale, adevărate, care constă doar din duhurile celor drepţi şi perfecţi, adică dintre cei regeneraţi (Apocalipsa 1:20, comparat cu Apocalipsa 21:2, 23, 27).
Că pocăinţa este schimbarea minţii de la rău la ceea ce este bun (Matei 3:2), o părere de rău pentru păcatul comis, cu o inimă umilă pentru aceasta; şi o hotărâre de schimbare pentru vremea care urmează; cu o strădanie neprefăcută în aceasta (2 Corinteni 7:8. 2; Isaia 1:16, 17; Ieremia 31:18, 19).
Că atunci când noi am făcut tot ceea ce putem noi suntem slujitori nerentabili, şi toată dreptatea noastră este o haină mânjită (Luca 17:20) şi că noi putem doar suprima şi curăţa ramurile păcatelor, dar rădăcina păcatului nu o putem smulge din inimile noastre (Ieremia 4:4, comparat cu Deuteronom 30:6, 8).
Că credinţa este o cunoştinţă în minte a doctrinei legii şi Evangheliei conţinute în Scripturile profetice şi apostolice din Vechiul şi Noul Testament, însoţind pocăinţa; cu o asigurare că Dumnezeu, prin Cristos, va înfăptui condiţia pocăinţei noastre neprefăcute, şi schimbarea vieţii (Romani 10:13, 14, 15; Fapte 5:30-32, şi Fapte 2:38, 39; Evrei 11:1; Marcu 1:15).
Că toţi creştinii pocăiţi şi credincioşi sunt fraţi în comuniunea bisericii exterioare, oriunde trăiesc, prin orice nume sunt cunoscuţi, care în adevăr şi în zel urmează pocăinţa şi credinţa, deşi limitaţi de multe ignoranţe şi infirmităţi; şi noi îi salutăm pe toţi cu o sărutare sfântă, fiind întristaţi în inimă că noi care urmăm o singură credinţă, şi un singur duh, un Domn şi un Dumnezeu, un trup, şi un botez, trebuie să fim rupţi în atât de multe secte şi schisme; şi aceasta doar pentru chestiuni de importanţă mai mică.
Că botezul exterior cu apă trebuie să fie administrat doar celor pocăiţi şi credincioşi (cum am spus anterior), şi nu copiilor inocenţi, sau persoanelor rele (Matei 3:2, 3, comparat cu Matei 28:19, 20 şi Ioan 4:1).
Că în Botezul persoanei pocăite, şi credincioase, există prezentat, şi figurativ, botezul spiritual al lui Cristos, (adică) botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc: botezul în moartea şi învierea lui Cristos: chiar promisiunea Duhului, faţă de care el va fi făcut părtaş cu siguranţă, dacă el continuă până la sfârşit (Galateni 3: 14; Matei 3: 2; 1 Corinteni 12: 13; Romani 6: 3, 6; Col. 2: 10).
Că în cina exterioară din care doar persoanele botezate trebuie să ia parte, este prezentat şi figurat, înaintea ochilor celor pocăiţi şi credincioşi, acea cină spirituală, pe care Cristos o face din trupul şi sângele Său care este crucificat şi vărsat pentru iertarea păcatelor (după cum pâinea este frântă şi vinul este turnat), şi care este mâncat şi băut (după cum este pâinea şi vinul în mod trupesc) doar de cei care sunt carne din carnea Lui, şi os din oasele Lui: în comuniune din acelaşi duh (1 Corinteni 12: 13; Apocalipsa 3: 20, comparat cu 1 Corinteni 11:23, 26; Ioan 6: 53, 58).
Că botezul exterior şi cina nu conferă şi nu transmit harul şi regenerarea către participanţii la comuniune; dar în timp ce cuvântul este predicat, ele slujesc doar pentru a susţine şi a stârni pocăinţa şi credinţa celor care participă la comuniune până când vine Cristos, până în zorii zilei, şi când luceafărul de dimineaţă răsare în inimile lor (1 Corinteni 11:26; 2 Peter 1:19; 1 Corinteni 1:5-8).
Că sacramentele au aceeaşi folosinţă pe care o are cuvântul; că ele sunt un cuvânt vizibil, şi că ele învaţă pentru ochiul din ele care înţelege aşa cum cuvântul învaţă urechile celor care au urechi de auzit (Proverbe 20:12), şi de aceea în timp ce cuvântul nu se referă la copii, nici sacramentele nu o fac mai mult.
Că predicarea cuvântului, şi misiunea sacramentelor, reprezintă misiunea lui Cristos în duh; care învaţă, botează, şi hrăneşte pe cei regeneraţi, prin Duhul Sfânt în interior şi invizibil.
Că Cristos a pus în biserica Lui exterioară două feluri de slujitori: şi anume, unii care sunt chemaţi păstori, învăţători sau bătrâni, care slujesc în cuvânt şi sacramente, şi alţii care sunt chemaţi diaconi, bărbaţi şi femei: a căror misiune este de a sluji la mese şi a spăla picioarele sfinţilor (Fapte 6:2-4; Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:2, 3, 8, 2, şi capitolul 5).
Că separarea celor nepocăiţi, de la comuniunea exterioară a Bisericii, este un semn al respingerii veşnice şi a dezaprobării celor care persistă nepocăiţi în păcat (Apocalipsa 21:27, cu Apocalipsa 3:12).
Că nimeni nu trebuie separat de comuniunea exterioară a Bisericii decât cei care părăsesc pocăinţa, care neagă puterea Evlaviei (2 Timotei 3:5), (şi anume care după mustrarea suficientă merg înapoi, potrivit cu regula (Matei 18:15-18)), şi că nimeni nu trebuie să fie respins pentru ignoranţă sau erori, sau infirmităţi atât timp cât ei reţin pocăinţa şi credinţa în Cristos (Romani 14, şi 1 Tesaloniceni 5:14; Romani 16:17, 18), dar ei trebuie instruiţi cu blândeţe; şi cei puternici trebuie să poarte infirmităţile celor slabi; şi noi trebuie să ne îngăduim unul pe altul prin dragoste.
Că un om poate vorbi un cuvânt împotriva Fiului, şi să fie iertat, (adică) un om poate greşi în cunoştinţa Istoriei lui Cristos, şi în chestiuni de biserica exterioară, şi să fie iertat, făcând aceasta într-un zel ignorant; dar cel care vorbeşte un cuvânt împotriva Duhului Sfânt (adică) după ce a fost iluminat părăseşte pocăinţa şi credinţa în Cristos, persecutându-i pe ei, călcând în picioare sângele legământului; întorcându-se cu câinele la vomă; că aceştia nu vor fi niciodată iertaţi, nici în această lume, nici în lumea care vine (Matei 12:31, 32, comparat cu Evrei 6:4, şi capitolul 10:26-29; 2 Petru 2:20, 22).
Că persoanele separate de comuniunea bisericii, trebuie să fie socotite ca păgâni şi vameşi (Matei 18:17), şi că ei sunt atât de departe de a fi evitaţi, deoarece ei pot polua: care se împotrivesc faţă de instruire, şi să îi uşureze în dorinţele lor; căutând prin toate mijloacele legale să îi câştige; considerând că excomunicarea este doar pentru distrugerea cărnii, pentru ca duhul să fie salvat în ziua Domnului (1 Corinteni 5:5, 2; Matei 11:19; Luca 15:1, 2).
Că nu există nici o succesiune în biserica exterioară, ci toată succesiunea este din cer, şi că noua creaţie a avut doar semnificat acest lucru, şi substanţa, din care biserica exterioară şi poruncile sunt umbre (Coloseni 2:16, 17), şi de aceea el singur are puterea, şi cunoaşte corect, cum să administreze în biserica exterioară, pentru beneficiul altora (Ioan 6:45); totuşi Dumnezeu nu este Dumnezeul confuziei ci al ordinii, şi de aceea noi suntem chemaţi în biserica exterioară atât de aproape de prima instituţie cât putem, în toate lucrurile (1 Corinteni 14:33); de aceea nu este legal pentru fiecare frate să administreze cuvântul şi sacramentele (Efeseni 4:11, 12, comparat cu 1 Corinteni 12:4, 5, 6, 28, 29).
Că Cristos a stabilit în biserica lui exterioară vocaţia de stăpân şi slujitor, părinţi şi copii, soţ şi soţie (Efeseni 5:22-25, capitolul 6:1, 4, 5, 9), şi a poruncit ca fiecare suflet să fie supus puterilor mai înalte (Romani 13:1), nu doar din cauza mâniei, ci de dragul conştiinţei (versetul 5) pentru că noi trebuie să dăm datoriei lor, ca tribut şi obicei, onoare şi frică, fără a vorbi de rău pe cei care sunt în autoritate (Iuda, versetul 8), ci rugându-ne şi dând mulţumiri pentru ei (1 Timotei 2:1, 2), pentru că aceasta este acceptabil în ochii lui Dumnezeu, chiar Mântuitorul nostru.
Că slujba de magistrat, este o dispoziţie sau o rânduială permisă de Dumnezeu pentru binele omenirii: pentru ca un om ca o brută să nu îl devoreze pe altul (Romani 13), şi pentru ca justiţia şi politeţea să fie păstrată printre oameni: şi că un magistrat poate să îi placă lui Dumnezeu în chemarea lui, făcând ceea ce este drept şi corect în ochii Domnului, pentru ca el să poată aduce o binecuvântare exterioară peste el, posteritatea şi supuşii săi (2 Împăraţi 10:30, 31).
Că magistratul prin virtutea slujbei sale nu trebuie să se amestece în religie, sau chestiuni de conştiinţă, să forţeze pe oameni la o formă sau alta de religie sau doctrină; ci să lase religia creştină liberă, pentru conştiinţa fiecărui om, şi să trateze doar fărădelegile civile (Romani 13), rănirile şi greşelile omului împotriva omului, în crimă, adulter, hoţie, etc., pentru că doar Cristos este regele, şi dătătorul legii bisericii şi conştiinţei (Iacov 4:12).
Că dacă magistratul îl va urma pe Cristos, şi este ucenicul Său, el trebuie să se nege pe sine, să îşi ia crucea, şi să-l urmeze pe Cristos; el trebuie să-şi iubească duşmanii şi să nu-i ucidă, el trebuie să se roage pentru ei, şi să nu-i pedepsească, el trebuie să îi hrănească şi să le dea de băut, nu să-i închidă, nici să-i exileze, nici să-i dezmembreze, nici să-i prădeze; el trebuie să sufere persecuţia şi durerea cu Cristos, şi să fie calomniat, ocărât, hulit, biciuit, lovit, scuipat, închis şi omorât cu Cristos; şi că prin autoritatea magistraţilor, lucrurile pe care el nu poate să le facă, şi să reţină răzbunarea prin sabie.
Că Ucenicii lui Cristos, membrii bisericii exterioare, trebuie să judece toate cauzele lor între ei, şi că ei nu trebuie să meargă la lege înaintea magistraţilor (1 Corinteni 6:1; 7), şi că toate diferenţele lor trebuie să fie sfârşite prin (da) şi (nu) fără un jurământ (Matei 5:33-37; Iacov 5:12).
Că Ucenicii lui Cristos, membrii bisericii exterioare, nu se pot căsători cu nici unul dintre profani, sau răi, oameni fără evlavie din lume, ci fiecare trebuie să se căsătorească în Domnul (1 Corinteni 7:39), fiecare bărbat o singură soţie şi fiecare femeie un singur soţ (1 Corinteni 7:2).
Că părinţii sunt obligaţi să îşi crească copiii în instrucţia şi cunoştinţa Domnului (Efeseni 6:4), şi că ei trebuie să se îngrijească de familia lor: altfel ei neagă credinţa, şi sunt mai răi decât necredincioşii (1 Timotei 5:8).
Că chiar dacă Domnul va da unui om o chemare specială, ca Simon, şi Andrei, Iacov, şi Ioan, atunci ei trebuie să lase totul, tată, năvoade, soţie, copii, da, şi viaţa de asemenea pentru a-l urma pe Cristos (Luca 14:26; Matei 4:18-20).
Că în necesităţile bisericii, şi fraţii săraci, toate lucrurile trebuie să fie în comun (Fapte 4:32), da şi că o biserică trebuie să aibă grijă de alta în timp de nevoie (Galateni 2:10: Fapte 11:30; 2 Corinteni 8, şi capitolul 9).
Că toate trupurile tuturor oamenilor care sunt morţi, vor fi înviate prin puterea lui Cristos, fiecare din propria sa sămânţă, după cum răsar cerealele semănate în pământ (1 Corinteni 15).
Că cei care trăiesc în ultima zi nu vor muri, ci vor fi schimbaţi într-o clipă; la clipeala unui ochi, la ultima trompetă (1 Corinteni 15:52), pentru că trompeta va suna, şi cei morţi vor fi înviaţi incoruptibili, şi noi vom fi schimbaţi, nu în substanţă ci în calităţi; pentru că trupurile vor învia în onoare, în putere, în neputrezire, şi spiritual; fiind semănate în dezonoare, în slăbiciune, în putrezire, şi natural (1 Corinteni 15:42, 44).
Că trupurile, fiind înviate, vor fi unite cu sufletele cu care au fost anterior unite; care până la acea vreme au fost păstrate în mâinile Domnului (Apocalipsa 6: 9, Iov 19:25-27).
Că este destinat tuturor oamenilor ca odată ce mor, după aceea vine judecata (Evrei 9:27), şi că schimbarea celor care trăiesc pe pământ în ultima zi, va fi ca şi când ar fi o moarte pentru ei (1 Corinteni 15:52; 1 Tesaloniceni 4:15-17).
Că va fi o zi generală şi universală a judecăţii, când toţi vor primi potrivit cu lucrurile care le-au făcut în trup, fie bune fie rele (2 Corinteni 5:10; Fapte 17:31).
Că despre acea zi şi oră nu ştie nici un om; nu, nici Îngerii din cer, nici Fiul Însuşi, ci numai Tatăl (Marcu 13:32).
Că Isus Cristos îl va judeca pe acel om în acea zi (Fapte 17:31), că el va veni pe nori cu slavă; şi toţi sfinţii Săi îngeri cu El (Matei 25), cu un strigăt, şi cu vocea unui Arhanghel, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4:16), şi El va statistica pe un tron al slavei Lui; şi toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui, şi El îi va despărţi unii de alţii, după cum un păstor separă oile de capre, punând oile la dreapta Lui şi caprele la stânga (Matei 25).
Că regele le va spune oilor, celor regeneraţi, care sunt la dreapta Lui, „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia pregătită pentru voi înainte de întemeierea lumii;” şi aceasta se va face întocmai (Matei 25).
Că regele le va spune celor de la stânga Lui, caprelor, celor răi, „Depărtaţi-vă de la mine, voi blestemaţilor, în focul veşnic pregătit pentru Diavolul şi îngerii lui,” şi aceasta se va face întocmai (Matei 25).
Că după ce s-a terminat şi realizat judecata, şi ultimul duşman, adică moartea, fiind pusă sub piciorul lui Cristos, atunci Fiul Însuşi va preda împărăţia în mâinile Tatălui, şi va fi supus Lui, care i-a supus toate lucrurile Lui, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi (1 Corinteni 15:24-28).