Mărturisirile Baptiştilor Americani
COMPENDIU DE DOCTRINE CREŞTINE SUSŢINUTE DE BAPTIŞTI: ÎN CATEHISM
de Doctorul în Teologie W. W. EVERTS
CHICAGO:
CHURCH & GOODMAN, PUBLISHERS,
No. 51 La Salle Street
1866
Produs de W.W. Everts în 1866 în timp ce slujea ca păstor la Prima Biserică Baptistă din Chicago, IL, acest Compendiu de Doctrine Creştine Susţinute de Baptişti este un catehism echilibrat în ansamblu dar având câteva trăsături neobişnuite care îl disting de altele.
Acesta nu scapă cu totul de influenţa proximităţii sale istorice a Războiului Civil.
Seriile de întrebări referitoare la familie şi fericiri par să fie fără precedent în catehimele Baptiste.
Succesiunea Bisericească îşi găseşte expresie în formatul catechetic (III. 30) când se pune întrebarea, „Care este era Baptistă?”
Potrivit cu răspunsul oferit, Baptiştii nu pretind nici un fondator uman ci îşi urmăresc originea lor direct din vremea şi învăţătura Apostolilor; astfel, Baptiştii sunt „mai străvechi decât Protestantismul sau Papalitatea.”
Metodologia filozofică folosită în determinarea adevărului răspunsurilor catechetice oferă o altă trăsătură interesantă a acestui catechism. Everts combină intuiţia umană, raţionalitatea universală, religia păgână şi, în toate ocaziile, ştiinţa pentru a stabili o bază pentru un răspuns care este în final dovedit de Scriptură.
Teologia catechismului lui Everts este Calvinistă. Temeliile depravării totale din secţiunea soteriologică; oamenii sunt făcuţi păcătoşi prin „moştenirea unei naturi păcătoase, …”
CAPITOLUL 1
FIINŢA ŞI LEGEA LUI DUMNEZEU
Î. (1) Cum ne este făcut de cunoscut Dumnezeu?
R. Prin natură, intuiţie şi revelaţie specială. Psalmul 19:1; Romani 1:20.
Î. (2) Cum este arătată necesitatea revelaţiei speciale?
R. Prin eşecul religiei naturale de a horărî un standard al adevărului şi datoriei, sau de a oferi o cale de iertare şi mântuire. Romani 1; 2:1-25; 1 Corinteni 1:21; Luca 10:21.
Î. (3) Cum sunt arătate Scripturile Vechiul Testament şi Noul Testament ca fiind o revelaţie specială de la Dumnezeu?
R. Prin inspiraţie, minune, profeţie, unitate, caracter înălţat şi influenţă benefică. 2 Timotei 3:16; Fapte 1:16; Luca 16:29; Evrei 4:7; 2 Petru 1:21; Ioan 17:17; Psalmul 12:6, 119:140, 19:7-10.
Î. (4) Cum suntem asiguraţi de corectitudinea esenţială a canonului Scripturilor?
R. Prin grija evreilor în păzirea Vechiul Testament, şi cea a Bisericii în păzirea deopotrivă a Vechiul Testament şi a Noul Testament; prin comparaţie cu cataloguri şi manuscrise antice; şi prin mărturia care coincide a tuturor martorilor competenţi.
Î. (5) Care este semnificaţia titlurilor scrierilor sacre?
R. Ele sunt numite Scripturi, din deosebirea lor mai presus de toate scrierile umane: Biblia, ca fiind cartea cărţilor; Vechiul şi Noul Testament, ca îmbrăţişând voia şi promisiunea lui Dumnezeu în două dispensaţii; şi Cuvântul lui Dumnezeu, ca măreţul rezumat al revelaţiei divine.
Î. (6) Cum ar trebuie primite Scripturile?
R. Ca o comoară de adevăr ceresc, un standard al credinţei şi practicii, disponibile tuturor fără medierea unui preot al unui consiliu. Deuteronom 11:18-21; Iosua 1:8, Isaia 8:20; Psalmul 119:10, 19; 2 Timotei 3:16; 1 Petru 2:12; Deuteronom 5:5; Galateni 1:8, 9; Exod 20:8-11; Romani 15:4.
Î. (7) Ce învaţă în principal Scriptura?
R. Atributele, providenţa şi voia lui Dumnezeu, şi relaţiile şi datoriile omului. Deuteronom 31:12; Iov 11:7-11; Psalmul 15; Luca 10:25, 26.
Î. (8) Ce este Dumnezeu?
R. Un Duh – infinit, veşnic, şi neschimbabil în fiinţă, putere, înţelepciune, adevăr, dreptate, bunătate şi sfinţenie. Ioan 4:24; 1 Împăraţi 8:27; Ieremia 2:24; Psalmul 90:2; Maleahi 3:6; Geneza 17:1; Rom. 16:27; 1 Timotei 6:1-17; Ieremia 10:10; Ioan 17:3; Isaia 44:21; Psalmul 91:9; Apocalipsa 5:4.
Î. (9) Şi există mai mulţi Dumnezei?
R. Există un singur – Dumnezeu viu şi adevărat, a cărui nume este Iehova; descoperit nouă în distincţiile personale şi interdependente a Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt, la fel în esenţă, egal în putere şi slavă. Deuteronom 4:35 şi 4:4; Isaia 44:6; 1 Ioan 5:7; Matei 3:16 şi 27:2, 12.
Î. (10) Care este scopul principal al omului?
R. Să îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure de favoarea lui veşnic. Romani 14:8; Psalmul 71:22 şi 86:2, 12.
Î. (11) Cum putem să îl glorificăm pe Dumnezeu şi să ne bucurăm de favoarea lui?
R. Prin a-l iubi şi a păzi poruncile lui. 1 Corinteni 10:31; Ioan 14:15.
Î. (12) Care este rezumatul autorizat al legii lui Dumnezeu?
R. Cele zece porunci înregistrate în al douăzecilea capitol din Exod. Repetă poruncile pe scurt.
Î. (13) Care este prima poruncă din Decalog?
R. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine.
Î. (14) Cum se înţelege această poruncă?
R. Omagiu suprem faţă de Dumnezeul viu şi adevărat, interzicând închinarea la orice altă fiinţă sau alt obiect.
Î. (15) Care este a doua poruncă?
R. Să nu îţi faptului că nici un chip gravat, nici asemănarea a oricărui lucru din cer sau pământ, ca să te pleci înaintea acestora şi să le adori.
Î. (16) Cum se înţelege această poruncă?
R. Omagiu spiritual, interzicând adorarea de imagini şi simbolui ale lui Dumnezeu, deoarece prin aceasta se confundă simţul prezenţei şi suveranităţii lui.
Î. (17) Care este a treia poruncă?
R. Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeului tău, pentru că Domnul nu va socoti nevinovat pe cel care ia numele lui în deşert.
Î. (18) Cum se înţelege această poruncă?
R. Reverenţă faţă de folosirea numelor, atributelor, ritualurilor, cuvântului şi lucrărilor lui Dumnezeu; interzicând toată conversaţia profană, rostirea fără gândire a titlurilor divine, sau o păzire fără grijă a religiei.
Î. (19) Care este a patra poruncă?
R. Aminteşte-ţi să ţii sfântă ziua de Sabat.
Î. (20) Cum se înţelege această poruncă?
R. Păzirea unei şeptimi din timp (prima zi a săptămânii, potrivit poruncii apostolice) ca o zi sfântă, pentru a fi dedicată pentru închinarea şi datoriile religioase; interzicând orice profanare a acelei zile prin afaceri seculare, urmărirea plăcerii, inactivitate neatentă, sau indiferenţă faţă de religie.
Î. (21) Care este a cincia poruncă?
R. Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca zilele tale să fie lungi în ţară.
Î. (22) Cum se înţelege această poruncă?
R. Reverenţa faţă de părinţi şi tutori; interzicând orice comportament nepoliticos faţă de ei, sau faţă de orice superiori în vârstă sau slujbă.
Î. (23) Care este a şasea poruncă?
R. Să nu ucizi.
Î. (24) Cum se înţelege această poruncă?
R. Păstrare grijulie faţă de viaţa proprie şi viaţa altora; interzicând orice furie sau comportament care conduce la distrugerea vieţii.
Î. (25) Care este a şaptea poruncă?
R. Să nu comiţi adulter.
Î. (26) Cum se înţelege această poruncă?
R. Puritatea inimii, vorbirii şi comportamentului: interzicând gândiri, cuvinte şi acţiuni depravate.
Î. (27) Care este a opta poruncă?
R. Să nu furi.
Î. (28) Cum se înţelege această poruncă?
R. Securitatea posesiunilor; interzicerea însuşirea neautorizată a acestora, fie prin ascundere, violenţă fie prin fraudă.
Î. (29) Care este a noua poruncă?
R. Să nu aduci mărturie falsă împotriva aproapelui tău.
Î. (30) Cum se înţelege această poruncă?
R. Sinceritate universală; interzicerea în special a orice răneşte nemotivat reputaţia altora.
Î. (31) Care este a zecea poruncă?
R. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.
Î. (32) Cum se înţelege această poruncă?
R. Mulţumire în condiţia şi circumstanţele noastre proprii; interzicând dorinţa excesivă după posesiuni, slujbe, sau avantajele altora.
Î. (33) Ce îmbrăţişează primele patru porunci din Decalog?
R. Datoriile faţă de Dumnezeu, însumate prin prima poruncă măreaţă – „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, toată mintea ta şi toată puterea ta.” Matei 22:37.
Î. (34) Ce îmbrăţişează următoarele şase porunci din Decalog?
R. Datoriile faţă de oameni, însumate prin a doua poruncă măreaţă – „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Matei 22:39
CAPITOLUL II
MÂNTUIREA OMULUI
Î. (1) Ţine cineva în mod perfect legea lui Dumnezeu?
R. „Nu este nici unul drept; nu, nici unul.” Romani 7:20; Romani 3:10
Î. (2) În ce stare au fost creaţi primii noştri părinţi?
R. Într-o stare sfântă şi fericită. Geneza 1:27.
Î. (3) Cum şi-au pierdut ei acea stare sfântă şi fericită?
R. Prin ascultare faţă de Satan (unul din îngerii căzuţi) şi neascultând de Dumnezeu. Geneza 2:15-17, şi Geneza 3.
Î. (4) Cum sunt făcuţi toţi oamenii păcătoşi?
R. Prin moştenirea naturii păcătoase, cedând la ispită, şi călcând legea lui Dumnezeu. Romani 5:14; Geneza 3:20; Romani 5:l2; 1 Corinteni 15:22.
Î. (5) Ce este păcatul?
R. Neascultare, sau lipsa conformării faţă de legea lui Dumnezeu. 1 Ioan 3:4; Deuteronom 9:7; Apocalipsa 15:9.
Î. (6) Care este pedeapsa păcatului?
R. Moartea trupului şi a sufletului. Ezechiel 18:4; Romani 6:23; Psalmul 19:17.
Î. (7) Cum putem fi salvaţi de acea pedeapsă?
R. Prin regenerarea sufletului şi învierea trupului spre viaţa veşnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru. Romani 6:4-8; Galateni 4:4, 5.
Î. (8) Cine este Mântuitorul lumii?
R. Isus – în unire misterioasă a naturii umane şi divine, declarat a fi Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu. Matei 1:23; Evrei 1:8; 1 Ioan 5:20; 1 Timotei 3:16; Coloseni 2:9.
Î. (9) Ce a făcut Isus să ne mântuiască?
R. În natura noastră El a trăit o viaţă sfântă, a murit pentru păcatele noastre pe cruce, şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Romani 5:8; 1 Timotei 1:15; Galateni 4:4, 5.
Î. (10) Ce slujbe înfăptuieşte el în devenirea Lui de Mântuitor al oamenilor?
R. Cele de Mijlocitor, Profet, Preot şi Rege; şi numai cei care Îl acceptă în aceste slujiri se folosesc de mântuirea Lui. 1 Timotei 2:5; Evrei 8:6; Deuteronom 18:15, 16; Fapte 3:22; Psalmul 110:4; Evrei 4:15; Isaia 6:1-5; Ioan 12:41.
Î. (11) Cum realizează Cristos slujba de Profet?
R. Descoperindu-ne, prin Cuvântul şi Duhul Lui, voia şi promisiunea lui Dumnezeu. Ioan 15:15; 14:26, şi 20:31; 2 Corinteni 5:19.
Î. (12) Cum realizează Cristos slujba de Preot?
R. Prin oferirea lui de sine ca o jertfă pentru a satisface justiţia divină şi pentru a ne împăca faţă de Dumnezeu, şi prin mijlocirea continuă pentru noi.
Î. (13) Cum realizează Cristos slujba de Rege?
R. Prin supunerea faţă de sine, prin conducerea şi apărarea noastră, prin restrângerea şi cucerirea tuturor duşmanilor lui şi ai noştri. Psalmul 110:3; Isaia 33:22; Psalmul 89:18 şi 81:10; 1 Corinteni 15:25.
Î. (14) Cum realizează Cristos slujba de Mijlocitor?
R. Prin pledoaria faţă de Tatăl cu privire la moartea şi dreptatea lui pentru iertarea şi pacea noastră.
Î. (15) Cum este Cristos un Răscumpărător?
R. Prin plătirea, ca preţ al răscumpărării omului, dreptatea şi suferinţele lui proprii. Evrei 9:12.
Î. (16) Cum face Cristos ispăşire?
R. Prin acultare şi suferinţe în locul omului, prin aceasta asigurându-i acestuia dreptatea, şi eliberându-l de pedeapsa legii. Galateni 4:4, 5; Fapte 4:12.
Î. (17) În ce apare umilirea lui Cristos?
R. În a se naşte, şi în acea condiţie de jos, făcut sub lege, suferind necazurile vieţii acesteia, încruntarea din partea Tatălui său, şi moartea blestemată a crucii; în a fi îngropat, şi a continua pentru o perioadă sub puterea morţii. Filipeni 2:6, 7; Luca 1:35; Filipeni 2:8; Matei 17:46 şi 12:40.
Î. (18) În ce apare înălţarea lui Cristos?
R. În învierea lui dintre morţi, înălţarea la cer, stând la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, şi venind să judece lumea în Ultima zi. 1 Corinteni 15:4; Luca 24:51; Coloseni 3:1; Fapte 17:31.
Î. (19) Cum este făcută sigură această mântuire?
R. Prin puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, conducând spre credinţă, pocăinţă şi ascultare de Domnul Isus Cristos. Efeseni 2:8; 2 Corinteni 7:10; 1 Ioan 2:3; Evrei 9:26 şi 7:27.
Î. (20) Care sunt dovezile principale ale acceptării acestei mântuiri?
R. Iubire faţă de Cristos şi biserica lui, ură faţă de păcat, puritatea vieţii, şi abundenţa în caritate – conducând la ura faţă de păcat, iertarea duşmanilor, mila obişnuită şi zelul în fapte bune. 1 Petru 2:7; 1 Ioan 3:14; Matei 5:10, 44, 45.
Î. (21) Ce sunt faptele bune?
R. Fapte de caritate, filantropie şi pietate, făcute prin iubirea faţă de Dumnezeu, şi o roadă indispensabilă din aceasta. 2 Corinteni 9:8-14; 2 Timotei 6:18, 19; Iacov 1:27.
Î. (22) Ce sunt decretele lui Dumnezeu?
R. Planul poruncit de creaţie şi providenţă, potrivit căruia au loc toate evenimentelel. Efeseni 1:11 şi 3:11; Romani 9:18; Fapte 4:28; Apocalipsa 4:11; Psalmul 103:19.
Î. (23) Ce este providenţa lui Dumnezeu?
R. Acea supervizare şi stăpânire peste ordinea şi operaţiile naturii şi afacerilor lumii care asigură voia lui în toate lucrurile. Psalmul 119:6, 8, 65:8-13; 35:5; 104:14-28; 36:6; 114:15, 16; Luca 12:6, 7.
Î. (24) Ce este doctrina alegerii?
R. Alegerea este scopul milostiv al lui Dumnezeu, potrivit căruia el regenerează, sfinţeşte şi mântuieşte păcătoşi. Ioan 15:16; Efeseni 5:11, 12; Romani 8:29; 1 Petru 1:2; 2 Tesaloniceni 2:13.
Î. (25) Ce este regenerarea?
R. Lucrarea Duhului lui Dumnezeu de a convinge pe om de păcat şi de neajutorarea omului, făcându-l dispus spre dreptate şi făcându-l în stare să îşi reformeze viaţa şi să îmbrăţişeze pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al lui. Ioan 3:3, 5, 7, 8; Matei 18:13.
Î. (26) Ce este îndreptăţirea?
R. Iertarea credinciosului şi acceptarea lui ca fiind drept prin numele şi dreptatea lui Cristos. Romani 3:24 şi 5:1; Galateni 2:16; 1 Corinteni 5:11; Tit 3:7.
Î. (27) Cum suntem noi asiguraţi de perseverenţa credinciosului spre viaţa veşnică?
R. Prin tendinţa naturii sale reînnoite de a se perfecţiona şi a se apăra prin circumstanţe, tovărăşie şi obicei, şi în special prin ajutorul promis al Duhului Sfânt pentru a desăvârşi în credincios lucrarea de mântuire. 1 Ioan 3:9; Iov 17:9; Filipeni 1:6; Ioan 8:31 şi 2:19; Romani 8:28.
Î. (28) Ce este sfinţirea?
R. Conformarea progresivă a credinciosului faţă de legea divină, prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu. 2 Corinteni 6:17; 1 Corinteni 6:2; Evrei 1:10; Efeseni 5:26, 27.
Î. (29) Ce îmbrăţişează sfinţirea?
R. În primul rând, consacrarea inimii; şi în al doilea rând, a minţii şi a trupului. 1 Corinteni 6:15-19 şi 9:27; Romani 2:1.
Î. (30) Cum apare importanţa consacrării inimii?
R. Este mai mult poruncită în Scripturi: inima lasă impresia ei asupra caracterului şi vieţii, şi în judecarea oamenilor, Dumnezeu se uită la inimă. Proverbe 4:23 şi 3:5; Matei 22:37; Ieremia 17:9, 10; Matei 5:28.
Î. (31) Cum apare importanţa consacrării minţii?
R. În ridicarea minţii omului mai presus de rasele animale, şi este înzestrarea cu nemurire; şi prin capacitatea ei îmbunătăţită, adevărul şi datoria sunt înţelese, şi fiinţa şi destinul fiind înnobilate de aceasta. Isaia 26:13; Fapte 20:19; Romani 7:25; Filipeni 4:7; Evrei 13:16.
Î. (32) Cum apare importanţa consacrării trupului?
R. Acesta este cea mai minunată dintre lucrările materiale ale lui Dumnezeu – fiind pretins a fi locuinţa şi templul lui, şi condiţia sa adevărată este esenţială spre cea mai mare virtute, fericire şi progres al rasei, în timp ce abuzul faţă de acesta trădează insensibilitatea faţă de bunătate şi dispreţul faţă de autoritatea Creatorului. Romani 8:13; 1 Corinteni 6:13, 15, 19; Efeseni 5:23; Coloseni 2:11; 1 Tesaloniceni 5:1, 2, 3; Filipeni 3:21.
Î. (33) Ce poruncesc Scripturile ca mijloace de a dobândi o viaţă spirituală înălţată?
R. Rugăciunea. Psalmul 114:18, 19; Matei 7: 7, 8, 9; Luca 11:13; Iacov 1:5; Ioan 14:13, 14.
Î. (34) Care este rugăciunea acceptabilă?
R. Oferirea dorinţelor lui Dumnezeu pentru lucrurile agreabile voii lui, în numele lui Cristos, cu mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea îndurărilor lui. Iacov 5:16; Marcu 11:24; Matei 5:44.
Î. (35) Care este ghidul nostru în rugăciune?
R. Scripturile în general, şi Rugăciunea Domnului în particular.
Î. (36) Ce ne învaţă adresarea Rugăciunii Domnului?
R. Aceasta ne învaţă că noi ar trebui să venim la Dumnezeu cu reverenţă şi îndrăgită încredere, ca nişte copii faţă de un tată, rugându-ne împreună şi unul pentru celălalt.
Î. (37) Ce cere prima petiţie?
R. Ca Dumnezeu să dispună totul pentru a sfinţi numele lui şi a declara slava lui.
Î. (38) Ce cere a doua petiţie?
R. Ca opusa conducere şi autoritatea rivală să fie puse jos, şi împărăţia lui Dumnezeu să fie întemeiată pe pământ.
Î. (39) Ce cere a treia petiţie?
R. Ca oamenii să cunoască, să facă şi să se supună voii lui Dumnezeu pe pământ, aşa cum o fac îngerii în cer.
Î. (40) Ce cere a patra petiţie?
R. Hrana pentru trup, minte şi inimă.
Î. (41) Ce cere a cincia petiţie?
R. Iertarea tuturor păcatelor noastre, ale gândului, şi faptei, prin deplinătatea milei lui Dumnezeu, după cum noi îi iertăm pe cei care greşesc împotriva noastră.
Î. (42) Ce cere a şasea petiţie?
R. Ca Dumnezeu prin providenţa lui să ne ocrotească de ispită, sau să ne sprijinească în aceasta, şi să ne elibereze de aceasta.
Î. (43) Ce ne învaţă finalul Rugăciunii Domnului?
R. Că noi ar trebui să îl lăudăm pe Dumnezeu în Rugăciune, să săutăm totdeauna aprovizionarea noastră din suficienţa puterii şi bunătăţii lui.
Î. (44) Ce binecuvântare pronunţă Cristos asupra vieţii spirituale înălţate?
R. Fericirile, înregistrate în Matei 5.
Î. (45) Care este prima fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt cei săraţi în duh, căci a lor este împărăţia cerului.”
Î. (46) Cine sunt cei săraci în duh?
R. Cei care umil îşi estimează realizările lor proprii, sensibili la imperfecţiunile lor, şi pocăiţi pentru greşelile lor.
Î. (47) Cum posedă ei împărăţia cerului?
R. Zboară împărtăşind puterea, protecţia şi promisiunea ei.
Î. (48) Care este a doua fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt cei care jelesc, pentru că ei vor fi mângâiaţi.”
Î. (49) Cum este acordată această binecuvântare?
R. Prin uşurătoare, finalizare şi sfinţitoare tristeţe, şi încununând-o cu speranţa cerească.
Î. (50) Care este a treia fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul.”
Î. (51) Cine sunt cei blânzi?
R. Nu cei aroganţi sau răzbunători, ci tandri, răbdători şi stăpâniţi.
Î. (52) Cum vor moşteni ei pământul?
R. Prin împăcarea milei şi a prietenilor, ei câştigă proprietatea şi puterea, cele mai valoroase posesiuni pe pământ.
Î. (53) Care este a patra fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt cei care înfometează şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi.”
Î. (54) Cum este verificată această promisiune?
R. În sfinţirea indivizilor care caută sfinţenia, şi în progresul sigur al adevărului şi dreptăţii pe pământ, umplând cu bucurie inima bisericii.
Î. (55) Care este a cincia fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt cei milostivi, pentru că ei vor obţine milă.”
Î. (56) Cum este realizată această binecuvântare?
R. Prin simpatia trezită în inimile oamenilor faţă de cei milostivi; şi prin providenţa milostivă a lui Dumnezeu peste ei.
Î. (57) Care este a şasea fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt cei cu inima curată, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.”
Î. (58) Cum este împlinită această promisiune?
R. Printr-o percepţie mai clară a adevărului, datoriei, caracterului şi providenţei divine; şi printr-o apropiere mai mare faţă de prezenţa lui Dumnezeu în cer.
Î. (59) Care este a şaptea fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi copii ai lui Dumnezeu.”
Î. (60) De ce sunt făcătorii de pace numiţi copiii lui Dumnezeu?
R. Pentru că toate conflictele de pe pământ se nasc din neascultarea faţă de Dumnezeu, şi doar printr-un devotament filial reînnoit în inima rasei poate să fie restaurată pacea lumii.
Î. (61) Care este a opta fericire?
R. „Binecuvântaţi sunt cei persecutaţi din pricina dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerului.”
Î. (62) Cum posedă ei împărăţia cerului?
R. Cei suferă în cauza acesteia, li se promite sprijinul acesteia, şi se vor bucura în triumful acesteia.
Î. (63) Care este a noua fericire?
R. „Binecuvântaţi sunteţi voi când oamenii vă vor ocărî şi vă vor persecuta, şi vor spune tot felul de lucruri false împotriva voastră, din pricina mea.”
Î. (64) Cum este asigurată aceasta?
R. Deoarece bârfa nu lasă nici o pată pe suflet; dreptatea caracterului în final se manifestă precum lumina, şi judecata finală va corecta şi compensa pentru judecăţile false de pe pământ.
Î. (65) Cum este dovedită o viaţă viitoare?
R. Ea este dovedită prin instinctul nemuririi din om, prin religia naturală, şi prin revelaţie divină. 2 Timotei 1:10; Romani 2:17; 1 Corinteni 15:53.
Î. (66) Cum suntem asiguraţi de învierea morţilor?
R. Evident, puterea care creează omul îl poate învia dintre morţi. Reînnoirea de primăvară din moartea din iarnă şi frecventa înălţare a fiinţei de la un grad inferior la unul superior, prin moarte aparentă, ilustrează posibilitatea învierii. Doctrina anterioară a vieţii viitoare implică aceasta, şi mărturia Scripturii o redă ca fiind sigură.
Î. (67) Cum este dovedită o viitoare judecată generală?
R. Aceasta este dovedită prin distribuţia inegală actuală a răsplătirilor şi a pedepselor, tânjirea obişnuită şi de nestăpânit a omului după justiţia universală şi imparţială, şi declaraţia explicită a Sfintei Scripturi.
Î. (68) Care va fi răsplata celor drepţi?
R. O mai intimă desfătare în Dumnezeu, şi compania duhurilor glorificate şi fericite în înălţarea progresivă a fiinţei şi destinului. 1 Corinteni 6:2; Romani 8:33, 34; Matei 25:34-40; 2 Timotei 4:8.
Î. (69) Care va fi pedeapsa celor răi?
R. Separare din prezenţa favorabilă a lui Dumnezeu, şi abandonarea către compania şi caracterul păcătos şi mizerabil. Matei 7:22, 23; 25:25, 40, 41.
Î. (70) Cum este dovedită pedeapsa celor răi?
R. Prin înţelegerea instinctivă a omenirii; prin religia naturală şi tradiţia veacurilor; şi prin mărturia explicită a revelaţiei divine. 2 Petru 3:7; Galateni 3:17; Fapte 24:25; 2 Corinteni 5:2.
Î. (71) Ce învaţă Scripturile despre o lume spirituală?
R. Că după cum ştiinţa dovedeşte că există o progresie nesfârşită a fiinţei, de la om la nimic, tot astfel există ordine ale fiinţei crescând în gradaţii de la oameni spre Fiinţa Supremă – unii au căzut din starea lor înălţată, şi alţii au rămas în puritatea şi gloria lor originală. Evrei 12:22, 23; 2 Petru 2:4; Iuda 6; Apocalipsa 7:2.
CAPITOLUL III
INSTITUŢII POZITIVE
Î. (1) Ce este o instituţie pozitivă?
R. Una care nu se bazează doar pe deducţiile raţiunii sau potrivirea presupusă a lucrurilor, ci pe decretele pozitive. Luca 5:1-8.
Î. (2) Ce instituţii pozitive sunt poruncite sau recunoscute şi păzite de creştinism?
R. Botezul, Cina Domnului, Biserica, Sabatul, Familia şi Statul.
BOTEZUL
Î. (3) Ce este botezul creştin?
R. Scufundarea credinciosului în apă, în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt. Marcu 3:16; Fapte 8:38.
Î. (4) Care este doctrina botezului?
R. Acesta este un simbol al regenerării şi al naşterii din nou – de profesie creştină, de ascultare, şi de înviere a morţilor. Galateni 3:26; Coloseni 2:2, 12; Romani 6:3-8; Ioan 14:15 şi 15:14; Luca 6:46; 1 Samuel 15:16-23.
Î. (5) Cum este dovedit că alte feluri de a folosi apa nu sunt botez?
R. Din termenii şi importul simbolic al legii, şi din mărturia concurentă a celor mai buni cărturari. Romani 6:4, 5; Matei 3:16; Fapte 8:36-39 and 2:41; Coloseni 3:12.
Î. (6) Cum este dovedit că botezul este limitat la credincioşi?
R. Acesta este limitat la ei în Trimitere, în exemple Scripturale ale păzirii acestuia, şi în caracterul voluntar al profesiunii creştine. Matei 16:16; Fapte 2:37, 38, 41 şi 10:47.
Î. (7) De ce „botezul copiiilor” nu poate fi promulgat ca o lege pozitivă?
R. În timp ce legea pozitivă trebuie să se bazeze pe o anumită învăţătură şi exemplu precum şi pe o concluzie clară, „botezul copiiilor,” neavând nici unul dintre aceste suporturi, nu poate fi privit în mod corespunzător ca o lege a Noului Testament.
CINA DOMNULUI
Î. (8) Ce este Cina Domnului?
R. Împărtăşirea din pâine şi vin a bisericii, în amintirea suferinţelor şi a morţii lui Cristos pentru mântuirea lumii. Luca 22:14-20; 1 Corinteni 11:23-26 şi 10:16.
Î. (9) Cine sunt subiecţii potriviţi ai acestei părtăşii?
R. Credincioşii, umblând în ordinea şi disciplina prescrisă a bisericii. Fapte 2:39-41.
Î. (10) De ce nu sunt invitaţi la comuniune toţi cei care pretind ucenicia?
R. Pentru că o părtăşie ceremonială ar trebui limitată la o ordine ceremonială; Cina Domnului ar trebui abordată numai în felul Domnului; şi în biserica primară doar credincioşii botezaţi participau la cină. 1 Corinteni 12:13; Efeseni 4:4, 5.
Î. (11) Ce analogii susţin limitarea la părtăşia bisericii?
R. După cum imunităţile cetăţenilor sunt răsplătiri pentru ale cetăţeniei atestate, şi părtăşia matrimonială este răsplătirea numai pentru căsătoria autentificată, tot astfel comuniunea bisericii ar trebui răsplătită doar către instituţia bisericii – părtăşia ceremonială către ordinul ceremonial.
Î. (12) Este acest ritual destinat pentru a fi un test al părtăşiei creştine?
R. Acesta nu a fost instituit pentru acest scop, ci pentru a fi o amintire veşnică a suferinţei şi morţii lui Cristos. Luca 22:14-20; 1 Corinteni 10:16 şi 11:23-26.
Î. (13) Este aceasta practic o măsură a părtăşiei creştine?
R. Aceasta nu este, deoarece adesea cei care se împărtăşesc manifestă puţin din această părtăşie, în timp ce aceia care nu se împărtăşesc sunt uniţi prin afinităţi mai strânse ale credinţei, experienţei şi practicii.
BISERICA
Î. (14) Ce este biserica lui Cristos?
R. „Chemaţii” lui sau cei care îl urmează luaţi colectiv, sau orice număr dintre ei asociaţi personal pentru închinare şi slavă aduse lui. 1 Corinteni 1:2; Apocalipsa 2:7; Coloseni 1:18-24.
Î. (15) Ce este conducerea bisericii?
R. O conducere a învăţăturii, exemplului şi persuasiunii, întărită doar prin sfat, mustrare sau excludere de la părtăşie.
Î. (16) Unde este investită conducerea unei bisericii?
R. În sensul membralităţii, acţionând liber sub legea lui Cristos. Matei 18:17.
Î. (17) De ce jurisdicţia clericală mai largă ar trebui să fie suspectată?
R. Pentru că nu este autorizată în Scriptură; discreditând libertatea şi curajul bisericii; şi conducând subtil spre ierarhie şi anti-Crist.
Î. (18) Care sunt pericolele principale ale conducerilor bisericii?
R. Uzurparea din partea asociaţiei sau consiliului eclesiastic, sau agresiune din interior prin pretenţia indivizilor sau schisme ale partidelor.
Î. (19) Care este avantajul conducerii adevărate a bisericii?
R. Această conducere este cea mai slabă cu o comunitatea lumească, şi cea mai puternică atunci când are o comunitate spirituală. Aceasta decade sau dispare când nu mai răspunde scopului său, în timp ce jurisdicţia lărgită şi uzurpată poate deveni mai puternică şi permă în declinul vieţii spirituale şi a libertăţii.
Î. (20) Care este superioritatea Bisericii deasupra altor societăţi?
R. Aceasta este mai uşor disponibilă către toate vârstele, teritoriile, şi clasele; aceasta se bazează pe principii mai înalte şi pe caracter; combină misiuni mai spirituale şi mai mobile; şi este scutită de relele de exclusivitate, parţialitate şi corupţie, incidente ordinelor predominante ale asociaţiei.
Î. (21) De ce ar trebui să fie toţi supuşi bisericii în caracterul său esenţial?
R. Pentru că aceasta este organul public al conştiinţei religioase – executivul împărăţiei cerului; şi oferă compania şi disciplina exactă necesară pentru viaţa şi reuşita spirituală.
Î. (22) Care este misiunea bisericii?
R. Co-operarea membrilor cu slujirea oficială necesară.
Î. (23) Ce slujbaşi sunt deosebiţi în biserică?
R. Propovăduitorii sau evangheliştii, păstorii şi diaconii. Efeseni 4:2, 12.
Î. (24) Care este slujba unui evanghelist?
R. Aceasta îmbrăţişează în principal misiunile, dar poate include supravegherea generală şi misiunea cerută de biserică.
Î. (25) Care este scopul slujbei pastorale?
R. Aceasta este limitată la slujirea şi îngrijirea unei congregaţii particulare sau a unei bisericii. Efeseni 4:2; 1 Timotei 3:1-7.
Î. (26) Ce este diaconatul?
R. Acesta suplineşte slujba pastorală, presupunând mai puţin publicul şi mai mult grija seculară faţă de congregaţie. Fapte 6:1-6; 1 Timotei 3:8-13.
Î. (27) Care este înţelesul titulurilor slujitorului creştin?
R. El este numit diacon, ca devotat slujirii; bătrân, ca primind slujba original şi natural încredinţată pentru anii de experienţă; episcopii ca fiind însărcinaţi cu supravegherea; şi păstorul, ca asumându-şi grija blândă a păstorului.
Î. (28) De ce nici o gradaţia nu ar trebui instituită în slujba pastorală?
R. Pentru că nici o gradaţie nu este recunoscută în Scripturi; numele aduse la această slujire pentru a susţine o astfel de gradaţie sunt aplicate în mod fals; şi astfel de gradaţii sunt paşii naturali următori spre papalitate şi Anti-Crist.
Î. (29) Care este originea şi semnificaţia principalelor titluri denominaţionale?
R. Ordinul eclesiastic ridicându-se din ascendenţa Romei antice, este numită biserica Romano-Catolică; ordinul ridicându-se din ascendenţa oraşelor şi civilizaţiei Greciei, biserica Greco-Catolică; feluritele ordine ale celor care protestează împotriva corupţiilor din creştinism sunt numite Protestantism; ucenicii lui Luther sunt numiţi Luterani; cei care măresc ordinul conducerii bătrânilor (preshutcros), Prezbiterieni; cei care susţin conducerea prin episcopi diocezani (episcopio), Episcopalieni; cei care îl urmează pe Wesley, în metoda lui de viaţă şi disciplină, Metodişti; cei care insistă asupra independenţei congregaţiei, Independenţi sau Congregaţionalişti; cei care reţin botezurile primare sunt numiţi Baptişti.
Î. (30) Care este vârsta Baptiştilor?
R. În timp ce alte denominaţii pot să se laude cu fondatori neinspiraţi şi o dezvoltare istorică şi instituţională modernă, Baptiştii pot să îşi urmărească originea lor direct, şi doar către era şi învăţăturile Apostolilor. Astfel, Baptiştii pretind, că sunt mai străvechi decât sectele predominante şi aşezămintele naţionale – mai străvechi decât Protestantismul sau Papalitatea.
Î. (31) Care sunt principiile şi practicile Baptiştilor?
R. Înălţarea Scripturilor ca fiind singura regulă de credinţă şi practică; profesiunea creştină voluntară, simbolizată prin botezul credincioşilor; păzirea ordonată a Cinei Domnului; întâlnirea legământului, ca o apropiere precaută faţă de Cina Domnului; întâlnire de rugăciune, ca având mai multă autoritate sigură şi de o importanţă nu mai mică decât impunerea ordinului de închinare publică; conducerea congregaţională; instruirea cu grijă a generaţiei care se ridică, în şcoala familiei şi şcoala Sabatului şi în devotamentul zelos în a răspândi Evanghelia acasă şi în alte ţări.
Î. (32) Care este organizaţia misionară a Baptiştilor?
R. Biserica individuală acţionând liber în răspândirea cunoştinţei creştine prin localitatea sa proprie; orice număr de biserici combinate pentru răspândirea Evangheliei printr-un anumit district; bisericile dintr-un Stat asociaţi pentru cultura sa spirituală; şi felurite asociaţii naţionale pentru educaţie, binefacere generală şi misiuni acasă sau în străinătate.
Î. (33) Care este influenţa socială a Baptiştilor?
R. Discreditând disticţiile artificiale şi ereditare şi monopolurile, angajamente asemănătoare prin tradiţie şi principiu împotriva persecuţiei de dragul conştiinţei, ei se bucură de cea mai largă filantropie, susţin drepturile egale ale tuturor, şi sunt în principal campioni ai libertăţii sufletului.
Î. (34) Cine sunt responsabilii pentru îndepărtarea de la părtăşie a sectelor?
R. În principal cei care susţin eroarea, şi cei care susţin adevărul într-un temperament necaritabil.
Î. (35) Care sunt principalele obstacole spre re-unirea şi părtăşia cu biserica?
R. Evlavie slabă, spirit sectarian, şi prozelitism eronat organizat care succed generaţiile spre doctrine nescripturale şi nepăzirea Scripturii.
SABATUL
Î. (36) Care este legea Sabatului?
R. Consacrarea unei şeptimi din timp pentru închinare şi datorie religioasă. Exod 20:8-12 şi 31:13-17.
Î. (37) Cum a fost aplicată această lege original?
R. După cum perioadele sunt distinse în lucrările Creatorului, tot astfel perioadele sunt fixate către lucrătorii creaturii. După cum creaţia materială a fost urmată de o odihnă spirituală şi de promisiune, tot astfel grijile seculare ale săptămânii ar trebui să fie urmate de odihna spirituală a Sabatului. După cum Creatorul a privit cu mulţumire definitivarea şi slava lucrărilor sale, tot astfel omul este chemat prin Sabatul care se repetă să se închine şi să îl adore pe Iehova, glorificat prin acele lucrări. Geneza 2:3; Deuteronom 5:14; Ieremia 21:22; Isaia 56:2-7 şi 58:13, 14.
Î. (38) De ce a fost schimbat Sabatul din ziua a şaptea în ziua întâia a săptămânii?
R. Pentru a comemora, în conexiune cu odihna sa, „noua creaţie” prin Cristos, şi ordinea spirituală restaurată şi perfecţionată a lumii promise prin el. Marcu 2:28 şi 16:1-4; Ioan 20:19, 26; Fapte 20:7.
Î. (39) Cum ar trebuie păzit Sabatul creştin?
R. Prin păzire meticuloasă prin păzirea sfinţeniei sale în închinare şi datorie particulară şi publică. Geneza 2:3; Isaia 58:13, 14; Evrei 16:25; Matei 28:1-8.
FAMILIA
Î. (40) Care este ordinea socială prescrisă în Scripturi?
R. Familia, Statul şi Biserica.
Î. (41) Pot fi alte asociaţii de o autoritate egală cu acestea?
R. Apărând din ocazii particulare, şi fără o garanţie specială, alte asociaţii pot dispărea; dar familia, statul şi biserica, întemeiate pe numirea permanentă, necesară şi divină sunt de o obligaţie universală şi perpetuă.
Î. (42) Cum este arătată autoritatea divină a familiei?
R. Aceasta a fost instituită în grădină, păzită de Moise, şi reafirmată cu mai multe sancţiuni spirituale de Cristos, în timp ce experienţa universală a omenirii a dovedit că aceasta este o temelie necesară a fericirii, virtuţii sociale şi a civilizaţiei adevărate. Geneza 2:18, 21, 22; Matei 19:4-9; Evrei 13:4; Proverbe 18:22; Efeseni 5:22, 25, 28.
Î. (43) Cum este păzită această instituţie?
R. Prin egalitatea numerică a sexelor; prin legile civile; şi prin pedepsele divine împotriva tuturor celor care s-au îndepărtat de la ordinea acesteia.
Î. (44) Cine sunt cei eligibile la ordinul familiei?
R. Cei care sunt potriviţi la vârstă şi corespunzători la minte, cu o stimă reciprocă şi o afecţiune care transcende orice altă iubire pământească.
Î. (45) Ce se angajează mutual cei care intră în ordinul familiei?
R. Că, părăsindu-i pe toţi ceilalţi, ei vor fi credincioşi unul altuia, ajutându-se reciproc în sarcinile lor, uşurând grijile unul altuia, şi promovând fericirea unul altuia până la sfârşitul vieţii. Geneza 2:18, 24; Matei 19:5-9; Efeseni 5:31.
Î. (46) Unde este investită autoritatea finală de conducere a familiei?
R. În bărbat, ca superior în slujbă. Efeseni 5:22, 23.
Î. (47) Care este ascendenţa femeii în familie?
R. Un imperiu al inimii – o conducere a iubirii.
Î. (48) Ce datorii au părinţii faţă de urmaşii lor?
R. Sprijin material, conducere imparţială, instruire religioasă, exemplu pur, şi simpatie continuă, providenţă şi rugăciune pentru binele lor prezent şi cel veşnic. Geneza 18:18, 19; Deuteronom 31:11-13; 32:46, and 6:7-9; 1 Samuel 3:11-13; Proverbe 22:6; 19:7, Isaia; Efeseni 6:1; Romani 5:8.
Î. (49) Ce datorează copiii faţă de părinţii lor?
R. Ascultare şi reverenţă filială, cu simpatie şi grijă pentru ei la vârsta bătrâneţii. Exod 20:12; Coloseni 3:20; Proverbe 23:22 şi 30:17; Deuteronom 17:16.
STATUL
Î. (50) Ce este un Stat?
R. O formă civilă de conducere.
Î. (51) Care este scopul conducerii civile?
R. Să protejeze libertatea individuală, şi să promoveze binele public.
Î. (52) Ce este libertatea?
R. Libertatea unei persoane şi a ocupaţiei, neatinsă în ţăran la fel ca în prinţ.
Î. (53) Cum este arătată libertatea a fi de asemenea un drept civil şi unul religios?
R. Pentru că este o înzestrare naturală şi inalienabilă a omului; este esenţială celei mai înalte culturi, virtuţi şi fericiri a lui; şi de asemenea faţă de datoriile pe care el le datorează lui Dumnezeu şi omului.
Î. (54) Care sunt limitele libertăţii?
R. Omul este liber să facă ce este drept – nu ce este greşit. Voia Cerului este libertatea adevărată pe pământ şi numai prin întărire rigidă a legii şi ordinii drepturile sunt asigurate. 1 Petru 2:19.
Î. (55) De unde apare faptul că guvernarea existentă este un decret al lui Dumnezeu?
R. Pentru că orice guvernare este mai bună decât anarhia; guvernarea existentă întotdeauna aproximează caracterul celor guvernaţi; în timp ce revoluţia, fără pregătirea oamenilor, rezultă în anarhie, demoralizare şi despotism mai sălbatic. 1 Petru 2:13-15; Romani 13:1-7.
Î. (56) Este obligaţia de a susţine un guvern liber în special obligatorie?
R. Este: pentru că, plecând de la oameni, aceştia prin voturi sunt progresivi şi cât se poate de bine conformaţi spre justiţia publică şi drepturile tuturor; rezistenţa faţă de autoritatea sa, de aceea, este o crimă împotriva păcii naţiunilor şi a Guvernatorului Suprem.
Î. (57) Cum poate jurisdicţia unui guvern nedrept să fie răsturnată?
R. Numai printr-un drept al revoluţiei – un drept atât de excepţional încât nu poate fi definit de nici o lege umană sau divină. Dacă un Stat poate să iasă din Republică, o provincie poate ieşi dintr-un imperiu, un oraş dintr-un judeţ, şi nu există nici o „putere rânduită de Dumnezeu,” şi care să lege conştiinţa.
Î. (58) Care sunt pericolele principale ale unei conduceri libere?
R. Ignoranţa populară, prejudiciul partidului, şi ateismul practic. Nici un guvern a cărui cetăţeni sunt în antagonism cu legile lui Dumnezeu nu poate fi benefic. Cea mai înţeleaptă constituţie, în mâinile unei naţiuni rele, poate fi pervertită pentru a „sublima mecanismele depravării.”
Î. (59) Ar trebui susţinut Statul?
R. Prin ascultare faţă de autoritatea lui, rugăciune pentru magistraţii săi, şi promovarea reformei sale constituţionale.
