Scurt curs de apologetica

de Christoph Kreitz

Introducere

Astăzi vom începe o nouă serie – ceva destul de diferit de ceea ce am făcut mai înainte. Chestiunea pe care o vom aborda reprezintă explicarea credinței noastre altora.

De ce credem ceea ce credem? Cum să ne descurcăm în fața atâtor întrebări despre Isus, Dumnezeu, credința creștină și relevanța acesteia în viața noastră cotidiană? Ce răspuns să dăm celor care au îndoieli, celor aflați în dificultate, celor care nu vor deloc să ne creadă? Vor fi oare răspunsurile noastre convingătoare, sau ne dăm seama că nu prea știm cum să abordăm anumite probleme? Suntem uluiți atunci când oamenii au îndoieli legate chiar de temelia credinței noastre – sau putem să îi câștigăm dându-le anumite răspunsuri care să îi ajute să găsească calea către Hristos? Noi cunoaștem doar „lucrurile de bază” sau putem explica de ce anume vedem anumite lucruri ca fiind bune sau rele? Putem să ne implicăm atunci când oamenii discută chestiuni care, în fapt, pun lumea în mișcare sau ne dăm seama că nu avem habar cum să dăm glas opiniei noastre fără să părem ridicoli – chiar și în proprii noștri ochi?

Ce este apologetica?
Cu alte cuvinte – suntem capabili să ne apărăm credința? Despre acest lucru este apologetica.

Întrebare: Știe cineva ce înseamnă cuvântul „apologetică”?

Cuvântul are mai puțin de-a face cu ceea ce înțelegem prin cuvântul „apologie” astăzi, dar el provine din aceeași rădăcină cu „apologetică”. Cuvântul grecesc apologeia însemna „apărare verbală”.

Întrebare: Ce însemnătate are în legătură cu credința noastră creștină?

Cel mai bun răspuns la această întrebare se obține privind felul în care cuvântul este folosit în Biblie. Cuvântul apologeia apare de câteva ori în Noul Testament (Faptele 22:1; 25:16; 1 Corinteni 9:3; 2 Corinteni 7:11; Filipeni 1:7,17; 2 Timotei 4:16; 1 Petri 3:15) și 1 Petru 3:15 explică probabil cel mai bine ceea ce înseamnă apologetica creștină cu adevărat.

„… Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă.”

Astfel, apologetica creștină se ocupă în general cu oferirea răspunsurilor la toate criticile care se opun sau tăgăduie revelația lui Dumnezeu, prin Hristos și Biblie. Aici se pot include studierea unor subiecte specifice, cum ar fi transmiterea manuscriselor biblice, filosofia, biologia, matematica, evoluția și logica, astfel încât să se poată repurta o discuție cu experți care influențează felul în care gândește societatea despre aceste chestiuni, în ziua de astăzi. Însă, într-un mod ceva mai obișnuit, apologetica dă pur și simplu răspunsuri la întrebări despre Isus, despre vreun pasaj al Bibliei sau despre o situație anume în care credința este relevantă. Nu trebuie să citești o bibliotecă întreagă de cărți pentru a fi capabil să faci așa ceva, nici nu trebuie să dispui de o inteligență nemaipomenită. Trebuie însă să cunoști Cuvântul lui Dumnezeu – și nu doar superficial. Fiecare este capabil să apere credința creștină (gândiți-vă doar la ce fel de oameni a ales Isus ca apostoli) și fiecare este chemat să facă astfel.

Apologetica poate fi deopotrivă defensivă și ofensivă. Biblia lămurește ambele valențe.

Este drept să gândesc astfel despre voi toți, fiindcă vă port în inima mea, întrucât, atât în lanțurile mele cât și în apărarea și întărirea Evangheliei, voi sunteți toți părtași aceluiași har. (Filipeni 1:7)

Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime, care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos. (2 Corinteni 10:5)

Puteți și trebuie să vă apărați motivele pentru care credeți. Însă trebuie și să „atacați” opiniile care se opun creștinismului. Desigur, trebuie să faceți acest lucru cu delicatețe (să nu atacați vreodată persoana, reproșați-i doar ceea ce a spus) și trebuie să fiți bine pregătiți dinainte. Până la urmă, ceea ce doriți este să convingeți oamenii să își schimbe perspectivele și convingerile și – dacă nu sunt creștini încă – să îi aduceți către o relație izbăvitoare cu Isus Hristos.

În general, sunt două căi majore de a aborda opoziția. Puteți oferi dovezi pentru creștinism, de exemplu învierea lui Isus, manuscrisele biblice, proorocirile împlinite, minunile etc. Sau puteți aborda chestiunea cu presupunerile celor care se opun creștinismului, deoarece presupunerile afectează felul în care o persoană privește dovada și motivul.

O altă chestiune interesantă este felul de întrebuințare a dovezilor, motivelor, filosofiei etc, atunci când discutați cu oameni care nu cred în Biblie așa cum facem noi. Ar trebui să folosim doar acele criterii acceptabile necredincioșilor? Ni se îngăduie să întrebuințăm Biblia pentru a ne apăra poziția? Este doar rațiunea suficientă pentru a dovedi existența lui Dumnezeu sau adevărul creștinismului? Ce roluri au rugăciunea, prin prisma Bibliei, și respectiv, firea păcătoasă a necredinciosului în mărturisire? Cum interacționează acești factori întru aducerea necredinciosului către credință?

Întrebările sunt ușoare. Răspunsurile nu. Din acest motiv vom studia apologetica în perioada următoare.

De ce studiem apologetica?
Asistați la acest curs, bănuiesc, pentru că vreți să cunoașteți mai multe despre apologetică.

Întrebare: Dar de ce credeți că este important studiul apologeticii?

Există câteva motive pentru care este necesar să învățăm despre apologetică și să o practicăm.

1. Primul și cel mai evident, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește să fi pregătiți să ne apărăm credința (amintiți-vă 1 Petru 3:15).

2. Al doilea motiv este că studierea apologeticii ne ajută să ne cunoaștem credința. Este destul de trist că mulți creștini abia dacă cunosc bazele credinței lor, ca să nu mai vorbim de problemele mai profunde. Însă chiar și mulți dintre cei experimentați întâmpină dificultăți în descrierea Treimii, a celor două firi ale lui Hristos, a învierii Sale fizice sau în diferențierea îndreptățirii de sanctificare, fără a utiliza prea mult din terminologia bisericească, pe care nu o pot explica oamenilor cărora nu le este familiară.

3. În al treilea rând, apologetica este o încercare de a ține oamenii departe de iad. Ca și creștini, ar trebui să fim motivați în prezentarea adevărului mântuirii prin Isus. Nu ar trebui să stăm cu mâinile în sân, ignorând dilema celui necredincios. Trebuie să fim capabili să îi spunem că păcatul este real, deoarece Dumnezeu este real, că încălcarea legii lui Dumnezeu are o consecință, însă prin credința în Hristos noi vom fi scutiți la dreapta judecată a lui Dumnezeu. Mântuirea nu se află în budism, islamism, relativism sau în sinele cuiva. Ea este căpătată doar prin Isus Hristos. Este ușor de spus acest lucru, însă trebuie să putem explica, astfel ca oamenii să îl înțeleagă.

4. Al patrulea motiv; trebuie să fim capabili să contracarăm imaginea rea pe care a căpătat-o creștinismul în mass media și în cultura noastră – îndeosebi aici, în Ithaca (localitate în zona New York, nota trad.). Mulți creștini vin cu o gândire obtuză și mulțumiți de sine, deoarece au convingeri puternice – pe care însă nu le pot susține. Alții, desigur, nu trăiesc după standardele pe care le propovăduiesc. Scandalurile din jurul evangheliștilor de la televizor și, relativ recent, Biserica Catolică au adăugat o mulțime de opinii negative privind creștinismul, la cele deja existente. Mai adăugați la asta și faptul că mass media noastră este deja foarte predispusă contra creștinismului – cum ar mai putea oamenii să vadă adevărul a ceea ce este creștinismul cu adevărat, dacă măcar noi nu suntem pregătiți să le spunem în mod individual (fără să părem înguști la minte sau exagerat de siguri pe sine)?

5. Motivul al cincilea – apologetica ne ajută în abordarea constantei amenințări a apostaziei, vizibilă în biserica creștină. Câte denominații, altădată pline de credință, și-au abandonat învățăturile scripturale clare și s-au conformat opiniilor laice față de anumite probleme… doar pentru că trebuie „să ținem pasul cu vremurile”? Luați în calcul doar acceptarea relațiilor homosexuale în cadrul bisericii, ca exemplu – o încălcare clară a principiilor biblice, dar probabil un pas foarte popular în ochii lumii din exteriorul

Cum am reacționa dacă așa ceva ar începe să aibă loc în biserica noastră? Mergem înainte deoarece, una peste alta, nu ar trebui să fim obtuzi în gândire? Să îi atacăm pe cei care pledează pro în această chestiune, deoarece par a fi „cu diavolul”? Să ne separăm și să mergem altundeva, deoarece situația ar fi fără speranță, deși abia apărută? Doar o înțelegere corespunzătoare a apologeticii ne ajută să apărăm adevărul biblic în sânul bisericilor noastre, într-un mod prin care să putem ajunge la cei care tind să se rătăcească.

6. Al șaselea motiv, există multe învățături false care încearcă să influențeze mintea credincioșilor și a necredincioșilor de pe tot cuprinsul

De pildă, mormonismul învață că Dumnezeu a fost odată om în altă lume, că este acum literalmente tatăl nostru și că tu ai potențialul de a deveni un dumnezeu în propria ta lume. Martorii lui Iehova ne învață că nu există Treime, că Isus este Arhanghelul Mihail, că nu există iad și că numai 144.000 de oameni vor ajunge în rai. Islamismul ne învață că Isus nu era Dumnezeu întrupat, că Isus nu s-a ridicat din morți. Susține că mântuirea este parțial bazată pe faptele cuiva și parțial pe slava lui Alah. Ne spune că Sfântul Duh este îngerul Gabriel și că Mohamed a fost mai măreț decât Isus. Ateismul neagă existența lui Dumnezeu și afirmă că omenirea s-a dezvoltat prin evoluție. El cere ca orice formă de exercitare a credinței tale să fie înlăturată din viața și școlile publice.

Trebuie să fim capabili să contracarăm aceste precepte, pentru a împiedica oamenii să le cadă pradă.

7. Al șaptelea, creșterea imoralității în America este o amenințare nu numai pentru societate, ci și pentru creștinism. Statisticile arată că 64% dintre adulți și 83% dintre adolescenți spun că adevărul moral depinde de situația în care te afli. Un număr crescând de oameni crede că „întreaga idee despre păcat este depășită”. Majoritatea celor care cred în Dumnezeu gândește că a fi bun, în general, este un lucru suficient pentru a ajunge în

Aceasta este o problemă serioasă, deoarece o societate imorală nu poate dăinui. Uitați-vă doar în istorie, la Roma antică, la Grecia antică și la națiile străvechi ale Iudeei și Israelului. Și luați în considerare treburile interne din cazurile Enron, Watergate și de la Casa Albă, de astăzi. Tindem să privim cu ușurință aceste probleme, deoarece adesea credem că bunăstarea noastră economică sau (mai nou) războiul declarat terorismului sunt mult, mult mai importante. Însă ca o consecință, lucrurile cândva denumite malefice, rele, au devenit acum acceptabile și – mai rău – ceea ce este bine (cum ar fi atitudinea împotriva acestor lucruri) este considerat acum rău („cum îndrăznești să îmi spui tu mie ce este corect?”). Dumnezeu ne spune:

Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, și orice laudă, aceea să vă însuflețească. (Filipeni 4:8)

Nu putem să ignorăm Cuvântul lui Dumnezeu, crezând că nu vor fi consecințe.

8. Al optulea motiv este acela că școlile nu sunt prietenoase cu creștinismul. Profesorii de filozofie, istorie, științe ale naturii și mulți alții sunt aproape obligați să trimită săgeți spre creștinism, deoarece adevărurile biblice contrazic multe din cele predate actualmente în școală. Întrebați-i pe adolescenții noștri care frecventează școlile publice aici, în

Să ne retragem copiii din școlile publice, pentru a-i proteja de această influență? Așa ceva nu ar rezolva problema, pentru că nu îi putem feri la nesfârșit de această lume. În schimb, trebuie să îi pregătim să aibă o înțelegere matură asupra propriei lor credințe, astfel încât să fie feriți de căderea în greșeală (Ioan 17:15). Dacă facem asta, vom vedea uneori rezultate uimitoare (vedeți doar cazul lui Steve Lambert).

Fapt necontestat este că creștinismul este atacat în lume, iar noi trebuie să luptăm cu dârzenie pentru credință, fără să eșuăm. Ne este necesar ca apologetica să ofere explicații raționale, inteligente și relevante despre viabilitatea creștinismului, în fața criticilor și prejudecăților care vor căuta să submineze învățăturile Domnului nostru Isus (amintiți-vă Efeseni 6:12, care spune limpede că adevăratul nostru inamic nu este persoana care stă în fața noastră). Dacă a existat vreodată o vreme în care apologetica să fie necesară, acea vreme este acum.

Puncte de reper în realizarea apologeticii
Săptămâna trecută am început o nouă serie, despre apologetică, adică despre „apărarea credinței”. Am căutat definițiile biblice a însemnătății acestui lucru și am adunat o diversitate de motive pentru care trebuie să studiem apologetica. 1 Petru 3:15 ne oferă un raționament puternic: Dumnezeu vrea să fim mereu pregătiți să răspundem oricui ar avea întrebări, dubii și probleme – fie el creștin sau nu.

Pentru exemplificare, ne-am uitat apoi către una din problemele tipice pe care și le pun necredincioșii și v-am cerut un răspuns. În acest demers, am aflat rapid că încercările de a convinge pe cineva care nu crede pot aluneca repede pe o pantă greșită. În loc să îl convingem pe celălalt, ajungem în pericolul de a porni o ceartă, nedându-ne seama că raționamentul nostru bine pus la punct s-ar putea să nu țină la oricine – am lăsat intenționat lucrurile să decurgă astfel, jucând eu rolul oponentului încăpățânat și creând confuzie.

Ca atare, înainte de a continua, haideți să aruncăm o privire la câteva puncte de

reper pentru realizarea apologeticii.

Cu toate că găsirea răspunsurilor la întrebări, abordarea îndoielilor și apărarea credinței depinde foarte mult de situație, de propria ta personalitate și de persoanele cu care ai de-a face, există anumite puncte de reper care merită luate în considerare.

1. Cea mai importantă parte a apărării credinței este rugăciunea. Domnul este cel care deschide mintea și inima omenească, nu noi (Faptele Apostolilor 16:14). Problema nu constă în a câștiga o dispută, ci în a câștiga o persoană și toate argumentele noastre bine întemeiate, abilitățile intelectuale, nu pot îndeplini acest scop dacă Dumnezeu nu este acolo. Cereți-I călăuzire lui Dumnezeu (Ioan 14:14), binecuvântare în priceperea voastră (Iacov 1:5) și în cuvântarea voastră (Coloseni 4:6), precum și pentru deschiderea minții celuilalt (Luca 24:45).

2. Puține lucruri sunt la fel de puternice, în apărarea credinței, ca posibilitatea de a cita un anumit verset din Biblie (Psalmi 119:11, 2 Timotei 3:16). Cuvântul lui Dumnezeu este iute și puternic (Evrei 4:12) și mai eficient decât orice altceva. S-ar putea să nu ai mereu o biblie la îndemână, așa că merită să reții scriptura în contextul în care a fost scrisă, și să te folosești de ea.

3. Fii informat despre materialele cultelor, despre cele laice și alte surse de informare. Are o valoare extrem de mare faptul de a ști unde își au sorgintea opiniile altor oameni și care sunt punctele tari, respectiv cele slabe, ale anumitor argumente și Desigur, nu poți știi totul, însă poți ține minte câteva lucruri despre mormonism, despre evoluție sau filozofie, despre orice altceva ar putea fi necesar. Veți afla ce anume vă trebuie pe măsură ce veți asista la această prelegere.

4. Ascultă ceea ce ți se spune – și răspunde la obiect. Doar ascultând vei putea să știi apoi ce să spui. Fii atent la erorile de logică, la motive, la jigniri, la intenție.

5. Pune întrebări care le cer celorlalți să explice ceea ce cred. Când vor trebui să intre mai profund de suprafața lucrurilor, ei vor descoperi adesea că părerile le sunt bazate pe o mulțime de presupuneri fără temei, în locul unor fapte

O apropiere interesantă este evitarea polemicilor printr-o provocare. Dacă cineva afirmă că Biblia este plină de greșeli, alegeți câteva versete cheie, precum Evrei 9:27 sau Ioan 3:16 și cereți-i să explice de ce anume crede că respectiva afirmație din verset este eronată. Cum poți ști sigur ceea ce afirmi? Poți fi sigur – și de ce? Acest lucru le va cere să studieze înțelesul acelor pasaje și să se gândească la ele mai serios. Desigur, asta nu garantează nimic, însă deschide o ușă către dialogul mai profund, în locul afișării prejudecăților obișnuite.

6. Nu întrerupe – asta este oricum, o chestiune de politețe. Doar pentru că ai un răspuns pregătit, asta nu înseamnă că trebuie să îl arunci oricum. Când întreruperile devin nota obișnuită a discuției, cunoașterea este aruncată pe apa sâmbetei.
7. Nu te certa. Evită orice ar putea măcar să pară ca un atac la persoană. Și ceilalți au dreptul să aibă convingeri – chiar dacă ele sunt cât se poate de greșite. Din același motiv, nu ridiculiza altă persoană, chiar și când ceea ce spune este într-adevăr absurd. El nu te va asculta, dacă tu nu îl iei în serios. Cum te-ai simți, la rândul tău, dacă ai fi ridiculizat?

Creștinii sunt adesea acuzați că se văd ca fiind superior celorlalți. Fii sigur că nu te uiți de sus la ceilalți oameni, indiferent de ceea ce crezi despre dânșii, despre standardele lor morale, despre perspectivele lor asupra lumii etc. Nu ești mai bun decât ei – ci doar mai iertat (parabola slujitorului cu datoria).

8. Nu te teme că vei face greșeli. Una din cele mai bune căi de îmbunătățire este să îți descoperi slăbiciunile, iar ele sunt dezvăluite doar când greșești. Oamenii care nu fac greșeli, nu se dezvoltă.

9. Studiază ceea ce descoperi, ceea ce nu știi. Ia cărți și citește. Cunoașterea altora este neprețuită. Așterne pe hârtie ceea ce ai aflat. Nu contează cât de mult sau de puțin știi – poți mereu să avansezi.

10. Nu-ți fie frică să riști. Acest pas cere credință adevărată. Tot ce ai de făcut este să fii disponibil, să spui cu voce tare și să riști apărând credința creștină. Bizuie-te în mod conștient pe Sfântul Duh. Sub călăuzirea Lui, vei fi apt să ajungi la ceilalți, să îi convingi. Vei fi surprins cât de bine reușești. Iar atunci când o dai în bară, nu te îngrijora, revezi punctul

11. Repetă – gândește-te la o situație, un scenariu în care ai putea fi nevoit să răspunzi – și întocmește un răspuns. Practică asta în gând. Încearcă să te pui singur la ananghie și să ieși de acolo. Acest lucru este exact ceea ce vrem să practicăm în acest

12. În fine – încrede-te în Domnul și continuă ceea ce faci – funcționează.

Cum vom studia în cadrul acestui curs
Acesta este doar un mic eșantion de întrebări tipice. Mai sunt multe alte întrebări pe care oamenii le pot pune și ar fi imposibil să ai răspunsurile lor dinainte pregătite. Așa că ne vom concentra mai întâi pe câteva întrebări cheie privind înțelegerea principiilor „practicării apologeticii”, iar apoi vom vedea alte câteva, pe care le considerăm mai interesante. Dacă vă va trece prin minte o întrebare nouă, nu ezitați să o scrieți și să mi-o trimiteți.

Vom face acest lucru într-un fel un pic diferit de cel în care v-am predat la școala de duminică dinainte. Scopul nu este atât de a vă „îndoctrina” cu câteva răspunsuri standard, ci de a vă stimula să găsiți voi înșivă răspunsuri bune.

Astfel că vom transforma acest curs mai mult într-o discuție deschisă, în care – ca grup – vom elabora un răspuns satisfăcător la o întrebare. Trebuie să ne folosim bibliile și, desigur, bunul simț lăsat de la Dumnezeu pentru a discuta punctele forte și slăbiciunile anumitor argumente. Sunt sigur că, în colectiv, vom ajunge până la urmă la un răspuns satisfăcător, astfel ca fiecare dintre noi să știe cel puțin cum să se descurce în fața unei întrebări, de acum încolo.

De fapt, mă gândeam că ar putea fi o idee bună ca eu să mă transpun ocazional în rolul necredinciosului și să încerc să fiu încăpățânat, să aduc contraargumente pe care, la rândul vostru, le veți respinge. Asta ar face lucrurile mai interesante și cred că ne va ajuta să clarificăm ceea ce cunoaștem și credem într-adevăr. Voi încerca să prezint în acest fel o sesiune, prezentând o replică pe care eu o consider mulțumitoare și, desigur, căreia îi puteți găsi cusururi la argumentele pe care se sprijină.

Din nefericire, asta înseamnă că nu va fi un curs cu seturi de notițe bine elaborate, deoarece vom improviza destul de mult. Dacă vreți, vom întrebuința citate și alte resurse din diverse lucrări, așa că haideți să utilizăm și astfel de materiale în studiul nostru.

Întrebări și probleme des întâlnite
Motivul ultim pentru studierea apologeticii este că există atât de multe întrebări și probleme cărora trebuie să le găsim răspunsuri. Există întrebări pe care alții ni le pun, iar noi nu avem răspunsuri, probleme și afirmații cu care ne confruntăm zi de zi, chestiuni care ne-au preocupat mintea mereu, deoarece nu le putem găsi răspunsuri mulțumitoare, situații care ne fac să avem îndoieli, pentru că credința noastră se dovedește superficială în privința lor. Avem cu toții multe întrebări care necesită răspunsuri. Haideți să adunăm câteva dintre ele.

1. Biblia este plină de
2. Biblia se
3. Biblia nu este cuvântul lui Dumnezeu – este scrisă doar de niște oameni. („Cărțile lui Moise au fost născocite de preoțime, în jurul anului 500 după Hristos”, „Israel nu a fost niciodată măreț”, „David nu a existat vreodată”, „Isus nu a existat vreodată” etc)
4. Biblia este doar o carte de povești.
5. Primele 11 capitole ale Genezei sunt pură ficțiune.
6. Biblia nu este de încredere („nu avem originalul”, „traducerile conțin greșeli”, etc)
7. De ce aceste 66 de cărți? De ce nu mai multe? De ce nu mai puține?
8. Versiunea King James este singura traducere cu autoritate / corectă a
9. Nu poți lectura Biblia literalmente! („trebuie să o interpretezi” etc)
10. Isus a fost doar un profet (învățător, om bun etc)
11. Isus nu este Dumnezeu.
12. Dumnezeu nu există.
13. Satana nu există – este doar o născocire de speriat copiii.
14. Creștinismul îndeamnă la ură (contra homosexualilor, altor religii, femeilor, catolicilor etc)
15. Creștinismul este tendențios (de exemplu, în cazul avortului)
16. Creștinismul cere oamenilor credință oarbă (să nu raționeze etc)
17. Creștinii interzic tot ce înseamnă distracție.
18. Toată lumea va ajunge în rai.
19. Nu există lucruri de genul iadului.
20. De ce aș fi preocupat de viața veșnică? Odată ce mor, voi fi pus într-un coșciug la 2 metri sub pământ și
21. Un Dumnezeu iubitor nu mă va osândi numai pentru că nu cred în
22. Nu contează ce altceva mai crezi, atât timp cât crezi în
23. Tu crezi în felul tău, eu în felul
24. Toate religiile duc către
25. Nu a fost nici o naștere a fecioarei („Biblia nu spune astfel în original”)
26. Dumnezeu nu mă iubește (pentru că sunt bolnav, sărac etc)
27. De ce Dumnezeu îngăduie suferința, dacă ne iubește [întrebare mai mult retorică].
28. Nu există înviere (fizică) a morților.
29. Eu cred în reîncarnare.
30. Fiecare va ajunge, până la urmă, asemenea lui
31. Biblia nu pomenește despre Treime, a fost inventată
32. După mântuire, nu mai poți păcătui.
33. Nu poți pune temei pe scrierile lui Pavel (avea prejudecăți despre femei).
34. Nu cumva Biblia este antifeministă?
35. De ce a fost nevoie să moară Isus? Nu putea Dumnezeu să ne ierte și să uite?
36. De ce nu li se arată Dumnezeu tuturor, astfel încât fiecare să creadă?
37. Dacă este corectă teoria creației: unde și-a găsit Cain soție?
38. Are vreo relevanță harul vorbitului în limbi, în ziua de astăzi?
39. De ce a creat Dumnezeu răul (Satana), dacă El este atotștiutor?
40. Dacă există Dumnezeu – de ce există rău pe lume?
41. De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?
42. Cum poți vorbi de adevărurile biblice unei persoane care nu L-a primit pe Hristos (sau s-a dezis, deja)? Care sau unde este temelia sau numitorul comun pentru a începe?
43. Nu cumva cele mai multe războaie din istorie au fost pricinuite de pretinși creștini (de pildă, cruciadele)?
44. De ar alege Dumnezeu o anumită rasă, evreii, pentru a primi un tratament special?
45. De ce să nu crezi și cealaltă „evanghelie”, adică Cartea lui Mormon?
46. Fiecare om Îl găsește pe Dumnezeu în felul lui – de ce o anumită cale nu este la fel de bună ca alta?

Soluționarea întrebărilor și dubiilor
Pentru a ne face „încălzirea”, să ne uităm la unele întrebări menționate și să încercăm să le găsim un răspuns.

1. Toată lumea va ajunge în rai Matei 7:21-23.
2. Eu cred în reincarnare Evrei 9:27.
3. De ce îngăduie Dumnezeu suferința, dacă ne iubește? Romani 5:3, 1 Petru 4:1 Aceasta este o chestiune dificilă, nu are un răspuns simplist, însă versetele ajută.
4. Știința a dovedit că primele 11 capitole din Geneză sunt eronate. Matei 19:4 O afirmație înșelătoare, odată ce ea ridică îndoieli asupra Bibliei înseși. Versetul spune că Isus a acceptat-o ca adevăr (adevăr lăuntric, îndeajuns pentru un creștin, însă este necesar mai mult de atât pentru cei care nu cred).

La fiecare dintre aceste întrebări am sfârșit prin a indica spre Biblie, ca sursă autoritară a răspunsurilor noastre. Oamenii vă pot pricepe ideea, dar uneori ei nu acceptă un citat din Biblie drept răspuns mulțumitor. Astfel că vă vor spune „tu poți crede cutare lucru, dar pentru mine nu este deloc convingător – de ce ar trebui să am încredere în Biblie, în primul rând?”

Eu cred că veridicitatea Bibliei, ca autoritate fundamentală, este temelia pe care argumentele ulterioare se vor sprijini, așa că aceasta este prima chestiune pe care o vom analiza – de ce credem că Biblia, așa cum o avem, poate fi întrebuințată drept resursă autoritară pentru întemeierea argumentelor? Atât timp cât ceilalți nu cred deloc în Biblie, veți avea momente grele în a le răspunde la vreo întrebare într-un mod care să îi mulțumească, odată ce nu aveți un numitor comun ca punct de plecare. Însă dacă reușiți să cădeți de acord asupra folosirii Bibliei în rezolvarea chestiunii, aveți o șansă bună de a progresa.

Biblia – autoritatea noastră fundamentală
Discuțiile despre credință vor duce mereu la întrebări despre Biblie. Biblia este temelia a ceea ce credem și ea așterne adevărurile pe care ne bizuim. Pentru noi, ea este resursa cheie pentru edificarea chestiunilor, autoritatea fundamentală atunci când nu putem ajunge la un acord.

Totuși, pentru cei care nu cred, Biblia nu este o carte prea semnificativă. Se poate să o respecte, dar cu siguranță nu îi vor accepta calitatea de autoritate. Acest lucru înseamnă că, în cadrul discuțiilor, nu vom putea aduce argumente biblice, atât timp cât celălalt nu crede în autoritatea Bibliei. Motivul este acela că oamenii gândesc următoarele:

• Biblia este o carte oarecare, precum Coranul, Cartea lui Mormon
• Biblia nu este un document de încredere, ea s-a schimbat în decursul timpului și noi nici măcar nu știm dacă Biblia pe care o avem acum este ca originalul.
• Biblia este o carte de povești inventate de oameni – îndeobște, din motive cât se poate de egoiste. Este plină de erori și contradicții și, cu certitudine, nu mai este relevantă în ziua de astăzi.

Așadar, mai putem întrebuința în vreun fel Biblia într-o discuție? Ce este atât de special la această carte, de o privim ca pe o autoritate? Există câteva aspecte legate de această problemă.

• Ce este unic la Biblie? Ce o distinge de celelalte cărți?
• Cât de plauzibil este documentul pe care îl avem la îndemână astăzi?
• Provine Biblia într-adevăr de la Dumnezeu? Ce dovadă avem pentru acest lucru? Cum rămâne cu afirmațiile despre erorile din ea?
• Cum ar trebui să interpretăm ceea ce citim în Biblie?

Pentru toate aceste întrebări există răspunsuri interne și externe – răspunsuri pe care le găsim în interiorul Bibliei și, respectiv, răspunsuri la care punem baza pe dovezi externe. Primele vor fi suficiente doar pentru aceia care deja au primit Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Însă ele ne dirijează și în direcția cea bună, atunci când căutăm răspunsuri externe, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu indică spre dovezi vizibile clare, pe care trebuie doar să le bifăm (de pildă, proorocirea ca provocare). O astfel de dovadă poate fi oferită celor care nu cred. Trebuie însă să fim conștienți că, totuși, toate dovezile din lume nu îi vor putea convinge pe cei care nu vor să creadă (Luca 16:29-31). Pe de altă parte, cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne fără ecou (Isaia 55:11), astfel că este datoria noastră de a oferi atât cuvântul, cât și dovada pentru el, într-o manieră delicată și afectuoasă, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să facă restul.

Înainte de a ne uita la aceste întrebări, să trecem în revistă câteva pasaje care descriu Biblia.

Iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac. (Isaia 40:8)

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16-17)

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii. (Evrei 4:12)

În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste și slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Și noi înșine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt. Și avem cuvântul prorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să știți că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt. (2 Petru 1:16-21)

Ce este unic la Biblie?

Ce anume o distinge de orice altă lucrare literară, de orice altă carte religioasă, de orice alt document istoric?

• Unică prin continuitatea sa

Scrisă pe parcursul a peste 1500 de ani, de peste 40 de autori din diferite medii.

Scrisă în locuri cât se poate de diferite, de la pustiu (Moise), la un palat. Scrisă în situații foarte diferite (război, pace, persecuție).

Scrisă în diferite stiluri și limbi (ebraică, greacă, aramaică).

Atinge sute de subiecte.

și totuși, o singură relatare relevatoare despre singurul Dumnezeu viu și adevărat.

• Unică prin circulația ei

Mai mult de un miliard de exemplare vândute în toată lumea.

Alte peste 10 milioane de exemplare sunt vândute anual (comparați acest număr cu orice alt best-seller).

• Unică prin traducerea ei

Mai mult de 2200 de limbi și dialecte (cuprinzând mai mult de 90% din populația globului)

Prima traducere era deja făcută în anul 250 înainte de Hristos (Septuaginta – traducerea Vechiului Testament ebraic în limba greacă)

• Unică prin supraviețuirea sa

A supraviețuit timpului:
Există mai multe copii de manuscrise ale Bibliei decât ale tuturor celorlalte documente istorice la un loc. Variațiunile dintre aceste documente sunt foarte mici, în pofida diferențelor temporale de sute de ani.
A supraviețuit persecuțiilor:
Au fost multe încercări de a se distruge scriptura sau de a înlătura creștinismul (amintiți-vă de Nero, cel mai cunoscut, sau de Dioclețian în 302). Nici una nu a reușit.
A supraviețuit criticilor:
Oamenii au încercat iar și iar să tăgăduiască Biblia, să o eticheteze drept născocire a oamenilor, să îi pună sub semnul întrebării paternitatea și datarea temporală, să dovedească că are greșeli istorice etc.

• Unică prin învățăturile ei

Ea prezintă proorociri:
Multe s-au împlinit, multe au avut loc exact după cum s-a prezis, unele își așteaptă sorocul, nici una nu a eșuat;

Exemplu: Nașterea lui Hristos (Datare: Daniel 9; Oraș: Mica 5:2; Împrejurări: Isaia 7:14).

Și alte cărți pretind inspirație divină, totuși nici una nu oferă o profeție predictivă. (Însuși Dumnezeu arată această chestiune: Deuteronomul 18:22)

Ea prezintă istoria:
Urmărind un popor de la începuturile sale, până în vremurile captivității. Nici o altă carte nu este atât de completă.

Prezintă personaje:
Așa cum sunt ele, fără a le omite slăbiciunile (de exemplu, 2 Samuel 11,12; 1 Corinteni 1:11;15:12). Biserica timpurie nu este descrisă în termeni idealiști.

• Unică prin influența pe care o are

Cea mai influentă carte din întreaga literatură, cea mai menționată.

Cea mai influentă carte a civilizației. Multe constituții au adoptat componente majore ale legii ei, toate societățile occidentale sunt puternic influențate de învățăturile lui Isus – chiar dacă sunt oameni care nu cred.

Nici a altă carte nu a avut un asemenea impact, după 2.000 de ani de la scrierea ultimului ei capitol. Este foarte greu să ne gândim la o alta care măcar să fi subzistat o perioadă atât de îndelungată, ca să nu mai pomenim de faptul că Biblia este încă întrebuințată.

Din perspectivă istorică, câtă credibilitate are Biblia pe care o avem astăzi?
Nu este o chestiune privind inspirația divină, ci cât de plauzibil este un document care afirmă anumite fapte. Putem avea încredere în textele pe care le citim? Sunt documentele acestea biblice aceleași ca textul original? Au acuratețe lucrurile descrise?

Cum a fost scrisă?
Cele mai multe originale au fost scrise pe papirus, material care durează mai mult decât hârtia actuală, însă fără îndoială, și el se deteriorează în timp. Descoperirea unui document mai vechi de 1.000 de ani este un eveniment rar – acel artefact trebuie să se fi păstrat într-un mod deosebit.

În acest moment, nu avem originale, ci doar copii. Citirea „originalelor” în greacă și ebraică este astăzi foarte dificilă. Cele în greacă s- au scris fără pauze, dar cel care putea scrie sau citi știa imediat unde să le plaseze (papirusul era scump). În cazul celor în ebraică, vocalele au fost lăsate deoparte.

Numerotările capitolelor și versetelor au fost introduse mult mai târziu. În cazul Vechiului Testament, aceste numerotări au fost standardizate prin jurul anului 900 după Hristos, iar la Noul Testament, undeva în jurul lui 1550. Să notăm că există și deviații, dacă te uiți într-o biblie străină (unele numără și prefața psalmilor, de exemplu).

De ce 66 de cărți – nici mai multe, nici mai puține? Cine a decis așa și de ce?
Este important să notăm că nu biserica a determinat ce trebuie să fie în Biblie (așa cum pretind mulți, mânați de dorința de a-i atribui puterea), ci a încercat să descopere acest lucru. Dumnezeu, așa cum credem noi, a scris aceste cărți, în așa fel încât să fie sigur că noi putem recunoaște autoritatea (paternitatea) Sa în scrieri. Biserica a recunoscut autoritatea Sa în toate cărțile pe care le avem în Biblia de astăzi, nu însă și în cazul altor tomuri.

Există câteva criterii care ne ajută să vedem dacă o carte este de la Dumnezeu.

• A fost scrisă de Dumnezeu sau de un glăsuitor confirmat de Dumnezeu?
• Spune adevărul despre Dumnezeu sau îl contrazice?
• Există vreo dovadă că are puterea de a schimba vieți?
• A fost ea primită de oamenii lui Dumnezeu?

Canonul Noului Testament a fost recunoscut prin anul 367 după Hristos, Vechiul Testament nu mai târziu de 150 înainte de Hristos. De exemplu, Isus a recunoscut legea, pe profeți și scrierile de acest gen (Luca 24:44, 11:51) (așadar, El a recunoscut un canon deja existent) precum și multe pasaje specifice.

Întrebare: Ce este cu Estera și Cântarea Cântărilor?

Estera: chiar dacă menționarea lui Dumnezeu a fost (deliberat?) omisă, se poate vedea limpede mâna lui Dumnezeu în istorisirea relatată. Dumnezeu controlează și direcționează coincidențe aparent insignifiante, pentru a-și ocroti poporul. Una dintre cele mai bune surse de recunoaștere a acțiunilor lui Dumnezeu în ceea ce trăim – nu este necesar ca El să o indice în mod explicit.

Cântarea Cântărilor: Una dintre cele mai strălucite descrieri ale iubirii, iubirea ca cel mai măreț dar al lui Dumnezeu pentru viața maritală. Nu există nimic impur legat de iubire, pasiune și dorință. Faptul că oamenii au devalorizat dragostea până la ceva egoist nu face decât să mărească valoarea „originalului”.

Unii oameni sunt ofensați de versetul 4:2 – este prea explicit pentru dânșii, iar cartea a fost pusă „la index” (pentru cititorii adulți doar) pentru o perioadă. Însă nu există nimic supărător în acel pasaj.

Întrebare: Ce este cu cărțile apocrife?

Motivele pentru a exclude o carte sunt inacuratețea (istorică, geografică), doctrinele care nu sunt consonante cu celelalte din scriptură, lacunele în caracteristici divine (profeție, precept, exprimarea relației cu Dumnezeu), focalizarea pe legende și folclor.

Apocrifele (cărți „ascunse/ mascate”) s-au bucurat doar de o recunoaștere locală și temporară, însă au fost excluse foarte devreme, deoarece ele nu întrunesc toate criteriile de acceptare.

1.  Ezdra (150 înainte de Hristos)
prea mult material de legendă, fără valoare religioasă
2.  Ezdra (100 înainte de Hristos)
7 viziuni apocaliptice, foarte confuze, în loc de a fi edificatoare
Tobit (începutul secolului al doilea)
Material fariseic, doctrină greșită („milostenia ispășește păcatul”), aleasă de biserica catolică în Evul mediu.
Iudita (jumătatea secolului al doilea)
Un fel de roman cu puțină valoare religioasă
Adăugiri la Estera (100 după Hristos)
Adaosuri cu referiri neconcludente la Dumnezeu în această carte (rugăciuni).

Scrisori îndoielnice, presupus scrise de Artaxerxes.

Aceste pasaje sunt în mod clar adăugiri ulterioare, încercând să repare o „deficiență” care a făcut ca cartea Esterei să fie pusă la îndoială ca și canon de unii oameni (care nu pricep Ester). Nu se regăsesc în manuscrisele timpurii ale cărții Esterei.
Înțelepciunea lui Solomon (anul 40 după Hristos)
Multe sentimente nobile, însă paternitatea cărții rămâne sub semnul întrebării.
Sirah / Ecclesiasticul (180 înainte de Hristos)
Literatură a înțelepciunii, similară Proverbelor. Folositoare, însă nu cu aceeași forță.
Baruh (100 după Hristos)
Pretinde să fie scrisă de un scrib al lui Ieremia, însă conține material care indică un dezastru ulterior, probabil distrugerea Ierusalimului, în anul 70 după Hristos. Analiza stilului și a conținutului indică o dată în jurul anului 100 după Hristos, nu 580 înainte de Hristos.
Adăugiri la Daniel
(povestea Suzanei, Bel și Balaurul) – material cu iz de legendă, cu puțină valoare religioasă. Cântecul Copiilor evrei împrumută diferite elemente din Psalmul 148.

Nici una dintre aceste lucruri nu se regăsește în manuscrisele veridice ale lui Daniel.
1./2. Macabei (secolul întâi înainte de Hristos)
cărți cu valoare istorică, însă fără mare valoare religioasă.

• Filo, Iosefus și toți părinții Bisericii timpurii nu au recunoscut
• Isus a citat din aproape toate scripturile, nu însă și din
• toate bisericile protestante resping Cărțile Apocrife ca și cărți
• chiar și Biserica Catolică nu a inclus în Biblie apocrifele până în 1546, suspectându- se că includerea a fost motivată numai de eforturile

Cum se determină plauzibilitatea literaturii antice?
Oamenii spun: „Originalele Bibliei se poate să fi fost inspirate [divin, nota trad.], însă ceea ce avem noi astăzi nu este originalul”. Putem să credem că documentele pe care le avem sunt apropiate textului original, pentru a avea acuratețe în privința ideilor emise și pentru a fi consecvente cu ele însele?

Există trei teste pe care le putem aplica.

Testul bibliografic: Cât de plauzibile sunt copiile față de originale.

Testul evidenței interne: Documentul cu pricina este consecvent cu el însuși? Ce spune documentul despre sine?

Testul evidenței externe: Alte materiale istorice veridice (nu neapărat exclusiv texte) confirmă sau neagă ceea ce spune documentul?

Nici unul dintre cele trei teste nu este suficient, doar el singur, pentru a confirma veridicitatea. Primul test dovedește doar că noi știm, de fapt, ceea ce spune textul original. Al doilea test afirmă că textul descrie o „teorie funcțională” despre cum stau lucrurile, odată ce nu se poate dovedi că este eronat în sine sau fără credibilitate. Al treilea test leagă conținutul textual de realitatea vizibilă.

În toate științele este o practică obișnuită să susții o teorie atât timp cât ea este consecventă și exactă, sub aspectul datelor pe care le deținem. Aceasta susține, ca și caz particular, documente istorice. Dacă un document este consecvent cu sine și nu intră în conflict cu o dovadă exterioară, ar trebui să i se acorde o anume prezumție de veridicitate, odată ce documentul respectiv se situează mult mai aproape de evenimentele descrise decât criticii care îl evaluează astăzi. Dacă abandonăm acest principiu, despre care se spune că ar proveni tocmai de la Aristotel, nu vom mai fi capabili să credem vreun document străvechi, deoarece de foarte multe ori nu avem alt material care să relateze ceea ce s-a petrecut cu adevărat în perioada respectivă.

Ce informații bibliografice avem despre Noul Testament?
Avem 5586 de manuscrise grecești (unele complete, altele parțiale) și mai mult de

• de manuscrise în traduceri

Cele mai vechi fragmente datează din ultima parte a secolului al doilea, doar la 100 de ani după ce originalele fuseseră scrise. Cel mai vechi manuscris complet este de la începutul secolului al patrulea.

Pentru comparație: „Iliada” lui Homer este a doua, ca număr de manuscrise – avem 643 de manuscrise, prima copie completă datând din secolul al treisprezecelea (la 1.700 de ani după original).

Pentru alte texte străvechi bine cunoscute („Istoria” lui Herodot, operele lui Platon, „Războaiele galice” de Cezar, „Analele” lui Tacitus) avem îndeobște mai puțin de 10 manuscrise, pretinzând totuși că cunoaștem originalul.

Diferențele de transcriere dintre manuscrise sunt mici, chiar dacă ele se întind de la anul 200 după Hristos până pe la 1500. Dumnezeu s-a asigurat ca copiștii să fie foarte meticuloși. Există metode de datare corectă din belșug, dintre cele care nu folosesc datarea cu carbon (materialul folosit, forma literei, culoarea cernelurilor, divizările etc).

Traducerile (siriacă: aramaică, vulgară: latină, coptă) au fost făcute devreme, manuscrisele datând încă de prin secolul al patrulea și certificând acuratețea copiilor grecești. Părinții bisericii primare (între anii 70-325 după Hristos) citau succint (nu întotdeauna cuvânt cu cuvânt) din Biblie. Există mai mult de 36.000 de citări care indică sensul textului original.

Concluzie: Dacă suntem capabili să determinăm conținutul original al vreunui document istoric, atunci putem în mod cert să facem astfel și pentru Noul Testament. Oamenii care nu au încredere în Noul Testament nu ar trebui să creadă în istorie deloc.

Testul dovezilor interne ale Noului Testament: există acolo inconsecvență?
Evaluarea textelor antice privind exactitatea lor nu este ușoară, odată ce trebuie să înțelegi corect ce anume spune documentul respectiv. Criticile moderne trebuie să ia în calcul faptul că limbajul era folosit într-un mod diferit și că cultura nu dicta aceleași standarde de transpunere în scris a lucrurilor. De pildă, nu se folosea întotdeauna o ordine cronologică, numerele nu sunt întotdeauna exacte – ci rotunjite, scriitorii folosesc puncte de reper diferite (calendarul iudaic / calendarul roman) etc.

Întrebare: Cum rezolvăm Luca 8:26-39 versus Matei 8:28-34 și Matei 27:5 versus Faptele Apostolilor 1:18?

Pentru a răspunde la ceea ce chestionează această întrebare, ne este necesar să avem anumite linii de reper privind interpretarea textelor străvechi. Iată câteva importante:

1. Un lucru neexplicat nu este neapărat inexplicabil. Acest fapt indică doar limitările minții umane. Oamenii de știință de astăzi nu și-au explicat complet cutremurele, tornadele, fuziunea energiei – dar nimeni nu va pretinde că aceste lucruri nu există.
2. Interpretarea supusă greșelilor nu înseamnă că revelația originală era failibilă. Chiar și cel mai strălucit și devotat erudit – atât în religie, cât și în lumea științifică – va face greșeli. Contradicțiile dintre interpretările Bibliei și „interpretarea” științei sunt de așteptat. Însă acest lucru nu dovedește contradicții între lumea reală și cuvântul lui Dumnezeu.

Exemplu: grecescul Melita in Fapte 28:1 ar putea să nu fie Malta, ci o insuliță la sud de Corfu.

3. Contextul unui pasaj este extrem de important. Imaginați-vă numai citarea un fragment din Psalmi 14:1 – „nu există Dumnezeu”, scos din context.
4. Pasajele dificile ar trebui interpretate prin prisma celor ușoare. Este un lucru de bun simț. Anumite lucruri sunt puțin mai obscure. Interpretarea lor trebuie bazată pe ceea ce deja am înțeles. De exemplu, Iacov 2:14-16 nu ne învață despre mântuirea prin fapte, deoarece știm deja că suntem mântuiți prin credință din Romani 4:5, Efeseni 2:8-9. Astfel că Iacov vorbește despre ceva diferit de îndreptățirea în ochii lui Dumnezeu – este vorba despre „îndreptățirea” în fața oamenilor care nu ne văd credința.
5. Nu se întemeiază precepte pe pasaje neclare. De pildă, interpretarea termenului grecesc pentru „zilnic” din Matei 6:11 este neclară. Am putea construi orice fel de precept pe acel pasaj, dacă învățătura lui nu este susținută și de alte pasaje (în mod similar, 2 Petru 3:12).
6. Scrierile Bibliei conțin trăsături umane. Sigur că figurile de stil, hiperbolizările nu ar trebui luate ad literam. Luca 18:25 necesită și context, pentru a fi perceput
7. O consemnare incompletă nu este neapărat falsă. Luca 8:26-39 vorbește doar de un singur posedat de un drac, în timp ce Matei 8:28-34 vorbește de doi. Asta nu înseamnă că Luca a greșit – ci doar că s-a concentrat pe persoana proeminentă. Oamenii fac astfel tot timpul. Ne focalizăm pe aspectele importante și omitem detaliile
8. Mențiunile Noului Testament din Vechiul Testament nu trebuie să fie exacte / ad literam. Citările au fost deseori luate din Septuagintă, lucru care dă o topică diferită a cuvintelor, cel puțin atunci când sunt traduse, de exemplu în limba engleză, față de traducerile originalului. Pentru mine, bibliile NIV (New International Version – Noua Versiune Internațională, nota trad.) și KJV (King James Version – Versiunea Regelui James, nota trad.) sunt texte foarte diferite – și totuși, ele nu se contrazic
9. Biblia nu aprobă întotdeauna ceea ce este consemnat în ea. Biblia afirmă deseori, pur și simplu, ceea ce se petrece: minciuni (Geneza 3), adulter, crimă, poligamie – și adesea folosește aceste exemple pentru a ne deschide ochii.
10. Biblia folosește un limbaj uzual, non–tehnic. Asta nu înseamnă că descrierile din ea sunt eronate. De fapt, idiomurile limbii acelor vremuri relatează într-un mod mult mai clar decât limbajul științific al secolului al XXI-lea – care este făcut doar pentru experți – nu pentru oamenii „de rând”.
11. Autorii Bibliei întrebuințează numere rotunjite și numere exact Și noi facem la fel. Hrănirea a 5.000 de oameni ar putea foarte bine să fie, de fapt, una pentru 5.634 de oameni.
12. Biblia folosește diferite unelte literare. Doar contextul ne poate spune dacă este cazul să citim un pasaj ad literam sau la
13. Dacă o copie conține erori, asta nu înseamnă că ele erau și în original. Cuvântul lui Dumnezeu este textul original. Copiile sunt realizate de oameni, care nu erau inspirați divin – chiar dacă Dumnezeu s-a asigurat că greșelile de copiere vor fi într-o măsură minimă.
14. Declarațiile generale nu sunt promisiuni universal valabile. Ceea ce se susține pe plan general, poate avea excepții individuale. Dumnezeu ne făgăduiește pace și bunăstare (Proverbe 16:7) dacă Îl ascultăm, însă au existat mereu oameni cu frică de Dumnezeu care au trebuit să îndure greutăți incredibile, precum Isus, Pavel, mulți dintre
15. Revelațiile ulterioare înlocuiesc revelațiile anterioare. Dumnezeu nu dezvăluie totul deodată, ci în fragmente pe care le putem digera (imaginați-vă un elev de liceu căruia i se dau conținuturile complete ale materiei teoretice și experimentale de la fizică, deodată). Revelația ulterioară ne clarifică ceea ce revelația precedentă doar ne sugera, ne lăsa să întrezărim. Uneori se schimbă chiar regulile, deoarece se consideră că ne-am maturizat îndeajuns pentru a ne bucura de mai multă

Trecerea de la o formă de închinare foarte strictă, cu sacrificii animale în Ierusalim, la forma de astăzi a devenit posibilă datorită morții ispășitoare a lui Isus și „abilității” noastre de a înțelege asta. Nu înseamnă că Vechiul Testament contrazice Noul Testament. Părinții fac ceva asemănător cu copiii lor. Mai întâi le spunem să fie acasă înainte de lăsarea întunericului, iar mai apoi mai lăsăm de la noi. Să însemne acest lucru că suntem inconsecvenți?

Dacă aplicăm cu atenție aceste principii, ne dăm seama că toate neclaritățile despre text pot fi elucidate întrebuințând liniile de reper amintite. Aici sunt câteva exemple:

• Matei 12:40 (trei zile și trei nopți) versus Faptele 10:40 (în a treia zi)
• Ioan 1:18 și Exodul 33:20 versus Geneza 32:30 (nu Dumnezeu, ci un reprezentant)
• Cum s-a sinucis Iuda (Matei 27:5 versus Faptele 1:18 – metodă versus rezultat).

Ei bine, oamenii pot admite că Biblia este consecventă, însă pot pretinde în continuare că oamenii care au scris-o nu au făcut decât să culeagă legende neverificate. Din fericire, autorii biblici s-au asigurat că nu vor fi neclarități în privința surselor lor. Ei au fost fie martori oculari, fie au făcut cercetări amănunțite (Luca 1:1-3,2; Petru 1:16). Ei certifică acuratețea însemnărilor pe care le lasă (nu se bizuie doar pe cele auzite).

Erudiții de astăzi sunt de acord că scriitorii aceștia erau cine pretindeau că sunt și că au scris tomurile în decursul primului secol (stilul și alți factori literari indică acest lucru).

Concluzie: Nu există temei pentru a pretinde că Biblia în sine este inexactă. Nu conține contradicții sau zvonuri. A pretinde contrariul înseamnă a face doar simple supoziții, cărora nu li se poate da consistență.

De reținut faptul că un test de dovezi interne nu poate convinge oamenii că acel conținut intern al unei cărți este adevărat, în sensul absolut al termenului. Oamenii tot pot pretinde că autorii au cosmetizat totul, însă trebuie să admită că Biblia este consecventă cu sine și că nu este vreo cale de a o dovedi eronată, doar uitându-ne la ce spune, cel puțin dacă nu avem un discernământ supranatural care să ne dea dreptul să spunem „așa ceva nu s-a putut întâmpla”.

Oricum, oamenii au totuși dreptul să aibă îndoieli, spunând că le este greu să creadă și că le trebuie mai mult pentru a fi convinși. Până la urmă, așa facem și noi în cazul Cărții lui Mormon, a Coranului, a teoriei evoluției2 etc. În acest moment, vom arunca o privire la dovada externă. Susține ea ceea ce spune Biblia?

Testul dovezilor externe a Noului Testament
Dovada externă poate doar să falsifice o teorie. Științific vorbind, dacă tentative serioase de a doborî o teorie eșuează, atunci acest lucru este un indicator că în acea teorie există ceva adevăr. Nu este posibil să dovedești vreodată ceva, dacă nu ești într-un sistem închis în care să cunoști complet ce se poate întâmpla și ce nu. Din acest motiv, absența dovezii de sprijin pentru tot ce spune o teorie, nu înseamnă automat că teoria este greșită, atât timp cât nu există conflicte vădite în cadrul ei. Cu toate acestea, lipsa oricărei dovezi susținătoare face ca o teorie să fie neplauzibilă. Trebuie legată cumva de realitate, măcar printr-un punct de tangență.

Scriitorii creștini timpurii (Eusebius, Papias, Clement din Roma, Irineus ș.cl. în jurul anului 130 după Hristos) comentau deja despre autorii documentelor Noului Testament și acuratețea acestora. Ei credeau în veridicitatea Bibliei. Este un lucru important, deoarece pentru ei era vorba de istorie recentă și exista un lanț de martori ai autorilor Bibliei, martori disponibili acestor scriitori. [Necredincioșii ar trebui să îi declare pe toți mincinoși].

Sursele necreștine din primele două secole se referă la evenimente menționate în Biblie (a se vedea Tacitus). Iosefus, istoricul din ultima parte a secolului întâi, se referea deja la existența Bibliei, la Iacov, Ioan Botezătorul și la Isus, ca figuri istorice. Talmudul face și el asta.

Arheologia atestă acuratețea scriitorilor Noului Testament. Ea confirmă recensământul roman de sub domnia lui Augustus, cât și multe alte evenimente istorice menționate de Luca. În unele cazuri, arheologii au trebuit să își revizuiască teoriile care intrau în conflict cu Luca, odată ce noi săpături au dovedit că Luca avea dreptate.

Concluzie: Nu există dovadă externă împotriva faptelor descrise în Noul Testament, ci dovezi din belșug în favoarea lor. Acest fapt le conferă autorilor multă credibilitate în tot ceea ce nu putem verifica.

Majoritatea argumentelor de mai sus au abordat chestiunea Noului Testament, dar din păcate mai sunt unii creștini care au încredere în Noul Testament, dar mai puțin în Vechiul Testament, îndeosebi în însemnările din Geneza 1-11. Așa că haideți să aruncăm o privire și pentru probele legate de plauzibilitatea Vechiului Testament.

Despre plauzibilitatea documentelor din Vechiul Testament
Calitatea copierii manuscriselor ebraice este de-a dreptul uimitoare, comparativ cu orice alt document al vremii. Compararea sulurilor lui Isaia, descoperite la Qumran (datate cca. 200 înainte de Hristos) cu cea mai veche copie deținută de cineva până acum (cca. 980 după Hristos) a arătat că 95% din text era de o exactitate gen „cuvânt cu cuvânt”, în timp ce diferențele de 5% erau puse pe seama deosebirilor de caligrafie și a uneltei de scris. Nu existau deloc schimbări ale înțelesului.

Dată fiind diferența de 1.200 de ani dintre aceste documente, acest lucru este mai mult decât uluitor. Chiar și astăzi, oamenii modifică un document de-a lungul deceniilor, poate chiar și înțelesul acestuia, poate mai puțin atunci când știu că este absolut obligatoriu ca copierea să fie complet fidelă (și chiar și atunci se mai strecoară greșeli).

Numele istorice ale regilor neevrei, de-a lungul a 1.600 de ani, sunt păstrate corect din punct de vedere fonetic și în ordine cronologică exactă. Nu poți obține așa ceva din întâmplare (șansele ar fi de 7,5×1023) – ci doar printr-o acuratețe meticuloasă.

Există mai bine de 700 de manuscrise și zece mii de fragmente (multe dintre ele descoperite în Qumran și Cairo), datând de la anul 300 înainte de Hristos și până în secolul al XIV-lea.

Dacă cineva ar pătrunde mai mult în acest subiect, ar fi de-a dreptul fascinat să vadă cât de bun este materialul pe care îl avem astăzi – să vadă cât de bine și-a păstrat Dumnezeu Cuvântul. Doar să citești despre Qumran este un lucru fascinant.

Traducerile timpurii confirmă înțelesul textul ebraic pe care îl deținem. De exemplu, Septuaginta (de prin 250 înainte de Hristos) este o traducere în greacă pentru evreii care se răzlețiseră departe de casă și nu mai înțelegeau prea bine ebraica. Exceptând Tora, care este extrem de precisă, se parafraza ocazional Biblia, în același mod în care o face un mesaj de astăzi. Scopul era învățarea credinței, nu acuratețea literară, atunci când aceasta nu părea deosebit de necesară.

Faptul că această traducere confirmă textul pe care îl extragem din manuscrisele disponibile, face probabil faptul ca manuscrisele și mai vechi folosite la traducere (precum și originalul) să fie la fel precum copiile pe care le avem actualmente.

Concluzie: Dacă putem să avem încredere în textul oricărui document mai vechi de 2.000 de ani, atunci în mod cert trebuie să credem și textul Vechiului Testament.

Cu toate că este mai dificil să redăm un sens corect al manuscrisului Vechiului Testament decât în cazul Noului Testament, există câteva puncte de reper foarte bune pentru a o face (citiți cele ce urmează).

Testul dovezilor externe pentru Vechiul Testament
Dovezile arheologice și istorice pentru Vechiul Testament sunt mai sărăcăcioase decât cele pentru Noul Testament, însă așa stau lucrurile pentru toată istoria mai veche de 2.000 de ani. Ca și în cazul Noului Testament, putem doar să sperăm la găsirea unei confirmări, printr-o dovadă directă și printr-o absență a dovezilor potrivnice. Trebuie însă să se țină cont de faptul că dovezile arheologice antice sunt fragmentate și supuse interpretării arheologului – ca individ, precum și acceptării de către comunitatea arheologică.

Ar trebui să fim atenți, să nu pretindem că o anumită dovadă „certifică” Biblia, îndeosebi când nu dispunem de o evidență a faptelor și putem cădea în supraestimarea respectivei probe. În același mod, însă, trebuie să chestionăm și dovezile care par să contrazică Biblia și să vedem ce s-a găsit cu adevărat.

• Arheologii confirmă multe însemnări istorice, de exemplu despre Sodoma și Gomora, Ierihon, războaiele lui Saul și David
• Deși arheologia nu este într-o armonie completă cu Biblia (există încă lucruri aparent contradictorii, de exemplu lucruri care par foarte improbabile), nici o însemnare istorică din Vechiul Testament nu a fost vreodată dovedită ca eronată de documentele istorice confirmă mult din cele scrise în Biblie. Se folosesc multe din consemnările biblice, ceea ce duce la faptul că oamenii știau ce se întâmplase. Acest lucru certifică adevărul primelor capitole din Geneză – potopul se regăsește în Epopeea lui Ghilgameș, Turnul Babel la monumentul Ur-Nammu, toți patriarhii sunt menționați.

Notați însă faptul că însemnările babiloniene/sumeriene adesea adaugă ceva la consemnările din Biblie. Este un lucru obișnuit chiar și în istoria modernă. Consemnările simple se răspândesc și devin povestiri, povești și mai târziu – legende. Oamenii tind să adauge, să „înflorească” originalul pentru a indica ceva și, deseori, numele și alte detalii ajung să fie amestecate. Așa ceva însă nu se întâmplă niciodată în sens invers. Afirmațiile cum că scriitorii Vechiului Testament și-au luat consemnările din legende intră în conflict cu practicile de scriere ale acelor vremuri.

Concluzie: Toate dovezile istorice disponibile arată că însemnările Vechiului Testament sunt veridice. Acest lucru face plauzibilă ideea că și chestiunile pe care nu le putem verifica sunt descrise cu acuratețe.3

Confirmări interne din Noul Testament

• Atât Isus, cât și scriitorii Noului Testament au luat cu titlu de adevăr faptul că legea a fost dată prin Moise și că însemnările din Vechiul Testament sunt fapte.

Marcu 7:10, 10:3-5, 12:26; Luca 5:14, 16:29, 24:27; Ioan 7:19,23; Faptele 3:22, 6:14, 13:39, 15:1, 26:22, 28:23; 1 Corinteni 9:9; 2 Corinteni 3:15; Evrei 9:19, Apocalipsa 15:3.

• Isus confirmă multe pasaje ale Vechiului Testament, citând din Scriptură și referindu-se la Moise, prooroci și scrieri.Toate sursele Noului Testament, evangheliile, faptele, epistolele și apocalipsa, conțin și lucruri menționate din Vechiul Testament.

Concluzie: Dacă credem în Noul Testament, atunci trebuie să acceptăm și Vechiul Testament. Nu are vreun sens să nu ții seamă doar de Vechiul Testament.

Așadar, toate dovezile indică faptul că Biblia este cea mai credibilă carte din istorie.

• Chiar dacă originalele lipsesc, putem să îi determinăm conținutul complet – cunoaștem mai multe despre Biblie decât despre oricare alt text istoric
• Nu există contradicții sau idei disonante – nici una dintre pretinsele contradicții nu a rezistat unui test științific
• Dovezile externe confirmă spusele Bibliei – nici măcar o singură descriere din Biblie nu s-a dovedit eronată

Acest lucru înseamnă că orice raționament aduc oamenii pentru a pretinde că Biblia este inexactă se aplică tuturor documentelor istorice, în aceeași măsură. Așadar, dacă nu poți avea încredere în ceea ce spune Biblia, atunci nu poți avea încredere deloc în istorie, în ansamblul ei. Științific ar avea sens să crezi în istorie, nu și în Biblie.

Biblia este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu?
Există oameni care acceptă că Biblia este un document de încredere, foarte important, însă resping ideea că ar avea vreo autoritate dincolo de acest aspect. Ei pot accepta preceptele morale ale lui Isus, ei trag concluzii din istoria Israelului și adesea dezvoltă standarde etice foarte înalte pe baza a ceea ce ne învață istoria relativ la conduita bună sau rea. Însă când vine vorba de afirmația că Biblia ne arată singura cale către Dumnezeu, atunci ei refuză, declarând că nici o carte din lume nu ne poate oferi o astfel de cunoaștere. Pentru ei, Biblia a fost scrisă de oameni și atât. Oricum, știind că Biblia este mai mult decât o sumă de cuvinte ale unor oameni, ea este ceva crucial în privința credinței. Una peste alta, Biblia conține nu numai fapte istorice, ci și o mulțime de revelații despre Dumnezeu și afirmă cu autoritate ce este binele și ce este răul, ce este drept și ce este greșit. Nu enumeră toate amănuntele (Ioan 21:25), ci se concentrează pe chestiunile esențiale, care în schimb sunt suficiente pentru ca noi să putem face toate alegerile pe care le avem de făcut (Ioan 20:31).

Biblia se afirmă, cu certitudine, ca fiind cuvântul inspirat de Dumnezeu. Există referințe explicite din belșug pentru acest lucru.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire. (2 Timotei 3:16)

…și Scriptura nu poate fi desființată (Ioan 10:35).

…Cuvântul Tău este adevărul. (Ioan 17:17; Psalmi 119:160).

Mai sunt și alte versete: Exodul 17:14, 32:16; Leviticul 1:1; Numeri 1:1; Deuteronomul 31:24-26; Ieremia 30:2; Evrei 1:1; 2 Petru 1:21; Apocalipsa 1:11, 10:4.

Ce este inspirația / infailibilitatea?
Dacă Biblia este inspirată de Dumnezeu, atunci concluzia logică este că ea trebuie să fie infailibilă – adevărul absolut și fără de greșeală. Însă ce anume înseamnă asta, mai exact? În ce sens este ea inspirată – și ce este infailibilitatea, mai precis?

Întrebare: Cum am putea defini inspirația și infailibilitatea?

În mare, infailibilitatea înseamnă că atunci când toate faptele sunt cunoscute, din Scriptură, în aspectul lor original, interpretate corespunzător, vor arăta adevărul complet în toate cele afirmate. Ele sunt cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu are cum să mintă (Evrei 6:18).

O definiție a inspirației este un pic mai dificil de dat, deoarece implică să ne imaginăm cum anume Dumnezeu s-a asigurat că oamenii scriau exact ceea ce El voia ca ei să scrie. Petru ne spune că oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt (2 Petru 1:21). Ce să însemne asta? Haideți să vedem câteva opinii destul de răspândite în această privință.

1. Inspirația universală/naturalistă: scriitorii au primit perspective interioare neobișnuite de la Dumnezeu, dar au scris cum au crezut ei mai bine. În acest sens, Biblia este cuvântul oamenilor, fără mare autoritate.

2. Inspirarea gândirii (conceptul dinamic): Dumnezeu le-a pus în gând ideile generale, scriitorii alegând cuvintele cu care să le exprime.

Acest lucru înseamnă că cuvintele în sine din Biblie nu contează, ci ideile în general.

3. Inspirația întâlnirii: citirea Bibliei ne face să Îl întâlnim pe Dumnezeu și să căpătăm discernământul lăuntric.

Această idee înseamnă că doar citirea este plină de inspirație, iar scrierea în sine nu are vreo autoritate.

4. Inspirația dictată: Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt, folosind scriitorii ca stenografi.

Această ipoteză vine în conflict puternic cu ideea că personalitatea scriitorilor ar străluci în vreun fel în scrierile lor.

Întrebare: Dacă aceste ipoteze sunt greșite, care ar fi înțelegerea corectă a inspirației?

1. Oamenii au scris exact ceea ce Dumnezeu a vrut ca ei să scrie.

Dumnezeu s-a asigurat că Biblia nu conține greșeli.

2. Totuși Dumnezeu le-a îngăduit scriitorilor să își păstreze propriile personalități și stiluri.

Evangheliile reliefează diverse aspecte ale vieții lui Isus, deoarece ei scriau pentru evrei (Matei), neamurile gentile (Luca), pentru cei care voiau să știe amănunte (Ioan) și pentru cei care voiau ceva mai succint (Marcu). Pavel scrie o teologie aprofundată și uneori polemică, Iacov este mai practic.

Acest lucru duce deseori la descrieri diferite ale aceluiași fapt sau precept. Comparați, de pildă, Matei 16:16 cu Marcu 8:29 și cu Luca 9:20.

3. Dumnezeu le-a îngăduit scriitorilor să se abată de la regulile gramaticale (ceea ce nu face conținutul eronat), să întrebuințeze figuri de stil (parabole, metafore, satiră – Matei 19:24, 23:24), să folosească descrieri imprecise, limbaj neștiințific și chiar însemnări imprecise a ceea ce a spus de fapt Isus.

Aceste lucruri nu fac ca vreunul din textele biblice să fie eronat. Ideea este că Dumnezeu vrea să aducă un anume mesaj către cititorii Cuvântului Lui, iar mai presus de toate sunt mijloacele de a realiza acest lucru. De exemplu, Isus a vorbit cu siguranță în aramaică, astfel că scriitorii au trebuit să traducă în greacă. Isus a vorbit ore în șir cu oamenii, iar scriitorii au trebuit să se concentreze pe esența a ceea ce a fost spus. Toate aceste lucruri ajută la comunicarea unui înțeles precis, mult mai bine decât ar fi făcut-o un conținut exact.

Astfel, în termeni teologici, inspirarea Bibliei este cel mai bine descrisă ca fiind verbală și plenară: fiecare cuvânt din Biblie este acolo deoarece Dumnezeu a permis să fie acolo, iar fiecare părticică din Biblie este inspirată – nefiind nimic omis. Cu alte cuvinte, Dumnezeu s-a asigurat că scrierile originale sunt corecte, complete, consonante cu voia Sa.

Această opinie privind inspirarea este cea mai relevantă, atunci când se aduc în discuție probleme care nu pot fi verificate prin alte mijloace. Dacă putem valida multe dintre descrierile istorice și științifice arătate în Biblie, există acolo și o mulțime de declarații despre Dumnezeu și contactele Sale cu omenirea, chestiuni de drept și greșit, despre trecutul nostru (creație sau evoluție), viitorul nostru (nimicire, reîncarnare, judecată) etc. În toate aceste domenii avem „doar” Cuvântul din Biblie. Dacă Biblia nu a fost inspirată divin, atunci toate aceste declarații nu ar avea nici o însemnătate – și asta este exact ceea ce lumescul vrea să vadă. Însă odată ce Biblie este inspirată, acceptarea acestor afirmații ca adevăruri infailibile face diferența în privința lumii.

Obiecțiuni privind infailibilitatea
Oamenii care nu vor să creadă în autoritatea Bibliei, găsesc că ideea de inspirație și infailibilitate este greu de înghițit și vin cu tot felul de argumente care să arate de ce nu vor ei să creadă. Aici sunt unele dintre obiecțiile pe care trebuie să le menționăm:

• Biblia nu ne învață ceva infailibil – acest lucru este o invenție recentă

Această obiecție vine de la cei care cred că singurul scop al bisericii este de a-și exercita puterea și de a controla oamenii. Pretențiile de infailibilitate ar fi o bună cale de realizare a unui atare lucru.

În timp ce este adevărat că Biblia nu afirmă nicăieri că „întreaga Scriptură este infailibilă”, doctrina infailibilității este o concluzie simplă din 2 Timotei 3:16 și Ioan 17:17 (și Evrei 6:18). Biserica are un drept recunoscut de la început și toate pretențiile contrare sunt fără temei.

• Infailibilitatea nu poate fi adevărată, deoarece există greșeli în Biblie.

Acesta este un argument obișnuit, dar – așa cum am discutat mai înainte – nimeni nu a putut dovedi vreodată că o parte a Bibliei este greșită. Nu există contradicții, lucruri inconsecvente, nici descrieri biblice ale vreunor evenimente despre care să avem probe că nu s-au petrecut exact așa cum au fost descrise.

• Infailibilitatea nu este importantă – așa că de ce se face atâta caz despre ea?

Această obiecție este făcută de cei care nu vor să se confrunte cu anumite porunci ale lui Dumnezeu. Ei s-ar putea să accepte autoritatea Bibliei, când vine vorba de chestiuni religioase, însă când punem în discuție felul în care trăim (îndeosebi chestiuni morale precum cucernicia, divorțul, avortul, homosexualitatea, lăcomia, războiul etc), nu le plac preceptele biblice care se interpun opiniilor lor.

În orice caz, dacă însăși Biblia arată în Matei 5:18 și Ioan 10:35 că fiecare cuvânt din Scriptură este important și dacă Biblia învață despre infailibilitate, atunci infailibilitatea aceasta este importantă – și încă dintr-un motiv bine întemeiat. Dacă nu era așa, am putea lăsa la o parte orice verset din Biblie care nu ne convine.

• Infailibilitatea este adevărată doar în privința problemelor religioase și morale.

Acest argument este afișat de oamenii care cred că există un conflict între știință și ceea ce propovăduiește Biblia, oameni care preferă să creadă în evoluție acolo unde Biblia învață despre creație.

Cea mai serioasă deficiență a acestui argument reiese din 2 Timotei 3:16, care nu face distincție între preceptele religioase și morale pe de o parte, și preceptele științifico-istorice, pe de alta. Acolo se spune pur și simplu „toată scriptura”. Și în Ioan 3:12, Isus indică că vom crede foarte greu în lucrurile cerești, atât timp cât nu acceptăm ceea ce Biblia spune despre chestiunile lumești.

Mai mult, multe dintre învățăturile biblice nu pot fi asociate doar cu una dintre cele două părți. De pildă, Isus ceea ce ne învață despre divorț în Matei 19:14 este în strânsă legătură cu afirmația Lui despre creație. Și cum vom separa aceste două părți, istorică și spirituală, în vederea învierii?

Iarăși, dacă acceptăm această opinie, putem lăsa deoparte oricare verset al Bibliei care nu ne convine, lucru echivalent cu a nu crede deloc în Biblie.

• A crede în infailibilitate înseamnă a argumenta în cerc: crezi în infailibilitate deoarece o propovăduiește Biblia, și crezi în preceptele Bibliei deoarece crezi în infailibilitatea

Aceasta este o obiecție serioasă, care trebuie abordată corespunzător.

Dovezi pentru inspirarea Bibliei
Așa cum discutam mai sus, Biblia însăși ne asigură că este inspirată în mod verbal și plenar. Pentru credincios este suficient ca Biblia să afirme asta. Ea le confirmă încrederea în cuvântul lui Dumnezeu. Însă pentru ceilalți, asta înseamnă o argumentare în cerc. Ei au nevoie de o dovadă „externă” Bibliei, trebuie să le fie arătat faptul că există ceva special în cazul Bibliei, ceva ce trebuie să fi fost inspirat de Dumnezeu – odată ce este greu de explicat totul altfel.

Există două feluri de dovezi pentru inspirarea Bibliei – faptul că ea este deosebită între toate celelalte cărți scrise vreodată, precum și faptul că are un conținut supranatural.

Am discutat despre unicitatea Bibliei deja, astfel că vom revedea succint cele spuse.

• O unitate uimitoare, în pofida faptului că a fost scrisă pe parcursul a peste 1.500 de ani și de către 40 de autori diferiți
• O circulație incredibilă, atât ca număr de exemplare, cât și ca număr de limbi în care a fost tradusă.
• Impactul ei asupra literaturii și civilizației.
• Supraviețuirea Bibliei în timp, sub persecuții și încercări de a o înlătura.
• Acuratețea incredibilă a faptelor din conținutul

Toate acestea sunt indicii că există ceva deosebit la Biblie – ceva ce putea fi cauzat numai de Dumnezeu. Însă mai există dovezi pentru faptul că Biblia este de la Dumnezeu.

1.  Dovadă uimitoare: predicția științifică
Biblia conține informații științifice exacte despre lucruri pe care scriitorii ei nu le puteau cunoaște. Unele dintre acestea privesc descoperiri sau perspective științifice recente, astfel că până și un sceptic care ar data sursele biblice nu își poate explica acest tip de dovadă.

Astronomie:
În Isaia 40:22 citim: „El stă deasupra cercului pământului.” Cuvântul ebraic folosit de Isaia pentru „cerc” este khug, ceea ce literalmente înseamnă ceva cu rotunjime, o sferă. Însă oamenii din vremea lui Isaia credeau că Pământul este plat – de fapt au continuat să creadă astfel până spre finele Evului Mediu, la 2000 de ani după scrierea lui Isaia. Ulterior s-a descoperit că Pământul nu este plat; în schimb, era un khug. Isaia a fost precis în toate, chiar dacă oamenii zilelor sale susțineau sus și tare opusul.

În Iov 38:31,33, Dumnezeu întreabă: „Poți să înnozi tu legăturile Găinușei [Pleiade, nota trad.], sau să dezlegi frânghiile Orionului? Cunoști tu legile cerului?” Pentru mult timp, oamenii nu au știut cu adevărat ce încerca Dumnezeu să îi spună lui Iov acolo. Abia astronomii secolului al XX-lea au descoperit detalii despre stelele pe care le vedem în constelațiile cerului. Iar în fapt, Pleiadele sunt doar o mână de stele care par să fie la un loc în același punct al universului – în realitate, ele sunt extrem de departe una de alta și neconectate în vreun fel: le poți lega laolaltă doar pentru că par să fie o mulțime de stele „între” ele. În contrast, stelele Orionului sunt destul de apropiate una de cealaltă, legate în sensul că se mișcă împreună pe același drum prin spațiu.

Oceanografie:
În Eclesiastul 1:7 citim: „Toate râurile se varsă în mare, și marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăși să pornească de acolo.” Această afirmație, luată de sine stătătoare, s-ar putea să nu pară prea profundă la prima vedere. Însă dacă ținem seamă de dovezi din alte pasaje biblice, ea devine mult mai remarcabilă. Eclesiastul 11:3 spune că „Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ.” Amos 9:6 ne spune: „cheamă apele mării, și le varsă pe fața pământului. Domnul este Numele Lui!”

Ce s-a explicat aici este ceea ce știința numește ciclu hidrologic: apa este adunată în ocean, se condensează în nori, care aduc ploaia spre munți, de unde apa se revarsă înapoi prin râuri, spre oceane”. Ideea unui ciclu al apei complet nu a fost pe deplin înțeleasă sau acceptată până prin secolele al XVI-lea sau al XVII-lea. Prima probă solidă a venit din experimentele lui Pierre Perrault și Edme Mariotte. Cu mai mult de 2.000 de ani mai înainte, însă, Scriptura indica ciclul apei.

Dumnezeu i-a spus lui Noe, în Geneza 6:15, să contruiască o arcă care să măsoare 300 de coți [1 cot = 45 cm, nota trad.] lungime, 50 de coți lățime și 30 de coți în înălțime. Avem o proporție de 30 cu 5 cu 4, lungime cu lățime cu înălțime. Până prin 1858, arca a fost cel mai mare vas maritim despre care aveam vreo consemnare scrisă. Așa cum s-a dovedit, dimensiunile de 30:5:3 sunt proporția perfectă pentru un vas imens care să fie trainic la capriciile mării, nu ca viteză. De fapt, constructorii navali din al doilea război mondial foloseau proporția 30:5:3 pentru a construi un vas care a fost poreclit „rățușca cea urâtă” – o barjă care putea transporta încărcături impresioante la bord. Avea aceeași proporție ca și arca.

Cum a știut Noe proporțiile maritime perfecte pentru a le utiliza în construirea arcei? Pe ce cunoștințe s-a bizuit? Brunnel și alții aveau multe generații precedente de la care să le rămână cunoștințe, însă Noe este eminamente primul de felul său.

Medicină:
Moise le-a spus israeliților (Leviticul 17:11-14) că „viața trupului este în sânge”. Avea dreptate. Deoarece globulele roșii ale sângelui pot căra oxigen (datorită hemoglobinei) făcând viața posibilă. Știm astăzi că viața trupului constă în sânge. Însă nu o știam în urmă cu 200 de ani. Oamenii simțeau că există o legătură între sânge și rău, astfel că a lua cuiva niște sânge însemna să îl însănătoșești. Astăzi, cunoaștem desigur că nu este adevărat. Gândiți-vă cât de des transfuziile de sânge au făcut posibilă viața pentru cei care, altminteri ar fi murit. Astăzi cunoaștem adevărul în această problemă. Cum să o fi știut scriitorul biblic?

În timp ce Vechiul Testament nu pune vreo restricție privind consumul fructelor și al legumelor, limite severe au fost puse în ceea ce privește mâncatul anumitor cărnuri. Din rândul animalelor terestre, doar cele care au copita despicată și rumegătoarele au fost aprobate pentru consumare (Leviticul 11:3). Dintre viețuitoarele acvatice, doar acelea cu solzi și înotătoare erau acceptabile (Leviticul 11:9; este interesant faptul că peștii otrăvitori nu au solzi). Păsările de pradă au fost interzise, precum și toate insectele.

Poate că cel mai bine cunoscut caz în privința acestor porunci biblice este acela al consumului cărnii de porc. Pentru evrei, porcul era considerat necurat, astfel că și de neconsumat. Astăzi știm că există un raționament științific în spatele unei astfel de interdicții. Porcul este un animal necrofag, printre altele, el va mânca aproape orice. Făcând astfel, există riscul de a ingera paraziți, printre care trichinella spiralis, cea care provoacă trichineloza la oameni. Netratată, această boală poate produce debilitate și chiar deces. Porcii mai sunt purtători și de viermi Taenia solium, precum și ai parazitului Echinococcus granulosis, care cauzează tumori ale ficatului, plămânilor și ale altor organe.

Carnea de porc crudă sau negătită adecvat poate fi destul de periculoasă, atunci când este consumată de oameni. Porcii pot avea o carne sigură dacă sunt hrăniți corespunzător și dacă țesutul muscular este gătit corect. Însă chiar și atunci, porcul nu este la fel de sigur precum vita sau mielul (există o mulțime de studii despre efectul pe termen lung al consumului exagerat de carne de porc). Interesant este că, până și astăzi, în unele țări (ca Germania), carnea crudă de porc este considerată o delicatesă, în pofida cunoștințelor pe care le avem despre potențialul pericol al consumării ei. Este aroganță omenească, crezând că prin legi foarte stricte (o limită de 8 ore între tăiere și consum), cercetarea corespunzătoare a cărnii, iradiere etc, poți evita toate problemele.

Igienă:
În Deuteronomul 23:12-14, Moise îi instruiește pe israeliți să îngroape întotdeauna dejecțiile organice omenești. Astăzi, bineînțeles, după secole de experiență în spate, știm că aceasta este o practică excelentă din punct de vedere sanitar. Însă cursul firesc al lucrurilor în vremea lui Moise, ca și

timp de secole mai apoi, era să arunce astfel de excreții umane în orice loc convenabil.

Istoria a consemnat nebunia unui astfel de obicei prost. În Europa Evului Mediu, Ciuma neagră a izbucnit pe continent în două rânduri, nimicind mai mult de 13 milioane de oameni pe durata ei. Europenii aruncau dejecțiile organice de tot felul pe fereastră, în stradă, acolo unde acestea se descompuneau și microorganismele prosperau.

Unul dintre aceste microorganisme, pe care astăzi îl cunoaștem ca Yersinia pestis, a crescut în resturile organice și a contaminat puricii asociați cu aceste resturi. Puricii, folosind șobolanii ca gazdă, au călătorit apoi până în locuințele oamenilor, mușcându-i și infectându-i cu organismul purtător al ciumei. Deoarece ciclul acesta s-a repetat iar și iar, au pierit milioane de oameni. Totuși, dacă oamenii se supuneau pur și simplu poruncii lui Dumnezeu, așa cum fusese ea dată prin Moise israeliților, toată moartea și oroarea celor două epidemii de ciumă distincte ar fi putut fi evitată. Cum a știut Moise să îi învețe pe israeliți astfel de reguli de igienă publică, atunci când nici una dintre națiunile megieșe poporului ales al lui Dumnezeu nu stabilise astfel de practici – și nici nu le va stabili multe secole mai apoi?

Desigur, există încă destui oameni care afirmă că citim mai multe decât e cazul în astfel de pasaje (textul ebraic fiind unic aici), că textul s-ar fi scris mult mai târziu decât credem noi (am respins deja asta), că așa ceva era cunoscut pe larg în acele vremuri (nu există absolut nici o dovadă) sau că a fost vorba pur și simplu de o presupunere norocoasă (o dată, de două ori – poate, dar iar și iar?!).

Însă toate aceste afirmații exprimă doar faptul că acești oameni nu vor să privească dovezile care le-ar contrazice sistemul lor de convingeri – în același timp, ei neavând probleme în a accepta vreo teorie științifică nedemonstrată și chiar teorii improbabile, precum evoluționismul. Ocazional, însă, oamenii deschid ochii privind faptele, devin curioși și verifică Biblia – iar atunci Cuvântul le vorbește de la sine.

2.  Dovezi puternice: profețiile predictive
Însă există mai multe dovezi decât în cazul predicțiilor științifice. În Isaia 41:21-23, Dumnezeu Însuși ridică o problemă:

„”Apărați-vă pricina, – zice Domnul – arătați-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov.”Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple; care sunt prorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele, și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți măcar ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții.”

Una dintre cele mai impresionante dovezi interne ale Bibliei privind inspirarea ei constă în afirmațiile profetice. Este cea mai puternică dovadă a revelației dumnezeiești. Un lucru pe care muritorul nu îl poate face este să cunoască și să semnaleze evenimentele viitoare, în absența unui lanț de circumstanțe care să sugereze în mod firesc anumite posibilități. Astfel că, dacă Biblia este inspirată de Dumnezeu, te poți aștepta să conțină o profeție predictivă validă. Și de fapt, asta este ceea ce aflăm. Biblia conține proorociri despre indivizi, ținuturi, națiuni și chiar l-a prezis pe Mesia. Profeția ei – prezisă complet, în detaliu și cu o migală care denotă cea mai mare precizie – a produs confuzie în rândul a generații întregi de critici ai ei.

Întrebare: Dar ce este o profeție? Ce s-ar cere pentru a putea fi siguri că este autentică?

1. Mai întâi, trebuie să fie o declarație specifică și detaliată, în nici un caz o nebuloasă, ceva vag sau general valabil în natură, precum metafizica, astrologia sau horoscopul de astăzi, în capcana cărora cad mulți. Nu trebuie să existe vreo posibilitate de consemnare a împlinirii cu acuratețe prin ghicire. Trebuie să fie mai mult decât o ipoteză bună sau o conjunctură. Trebuie să posede suficientă precizie pentru a fi verificabilă, atunci când s-a îndeplinit cu mijloacele
2. Profeția trebuie afirmată în termeni clari, lesne de înțeles. Profețiile trebuie să fie suficient de limpezi pentru ca observatorul să fie apt să facă conexiunea între enunț și împlinire. Dacă o proorocire nu ar fi îndeajuns de limpede încât să îl lase pe observator să îi reprezinte îndeplinirea, atunci la ce ar mai fi bună?
3. Trebuie să treacă o perioadă de timp suficientă între declarația profetică și împlinirea ei. Sugestiile a ceea ce s-ar putea petrece în viitor nu se califică ca enunțuri profetice. În schimb, profeția trebuie să preceadă îndeplinirea sa într-o manieră semnificativă și trebuie să nu existe vreo șansă ca profetul să aibă, în vreun fel oarecare, posibilitatea de a-i influența apariția.
4. Profeția veritabilă nu trebuie să fie bazată pe condiții sociale sau economice din trecut (sau prezent). Nu trebuie să existe nimic din istoria precedentă care să facă posibilă predicția unui eveniment posibil în
5. O profeție clară, inteligibilă, exactă trebuie să aibă o împlinire clară, inteligibilă și exactă. Nu este destul să sugerezi că un anumit eveniment a apărut printr-un grad înalt de probabilitate. Îndeplinirea trebuie să fie inatacabilă și trebuie să se potrivească cu profeția în fiecare detaliu (Deuteronomul 18:20-22).

Așadar, Biblia comportă profeția predictivă? Și dacă o face, poate aceasta să se dovedească adevărată? Răspunsul la ambele întrebări este un „da” răspicat. Biblia conține numeroase (mai mult de 6000) predicții profetice. Multe dintre ele sunt deja împlinite, în cel mai mic detaliu – altele sunt deschise pentru viitor, dar nici una nu a eșuat vreodată.

Nu vă temeți, și nu tremurați; căci nu ți-am vestit și nu ți-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi Îmi sunteți martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta! (Isaia 44:8)

Ai auzit toate aceste lucruri pe care le vezi acum! Și nu vreți să le mărturisiți acum?… De acum, îți vestesc lucruri noi, ascunse, necunoscute de tine. Ele se fac în timpul de față, și nu fac parte din trecut; până în ziua de azi n- aveai nici o cunoștință despre ele, ca să nu poți zice: “Iată, că le știam.” Nici nu le-ai auzit, nici nu le-ai știut, și nici nu-ți era deschisă odinioară urechea la ele: căci știam că ai să fii necredincios, și că din naștere ai fost numit răzvrătit. (Isaia 48:6-8)

Să luăm în considerare doar câteva exemple:

1. Biblia prezice distrugerea orașului Tir, cu o precizie miraculoasă. Ezechiel a prezis că Nebucadnețar, regele Babilonului, va distruge orașul (Ezechiel 26:7-8). Multe nații au venit atunci împotriva Tirului (26:3). Orașul va fi făcut una cu pământul și lăsat precum o stâncă goală (26:4). Pietrăria, lemnul și solul orașului vor fi aruncate în mare (26:12). Zonele învecinate vor deveni loc pentru năvoadele pescarilor (26:5). Și, în fine, orașul nu va mai cunoaște vreodată fosta sa glorie (26:14).

Istoria consemnează că fiecare dintre aceste preziceri a fost adevărată. Tir, un oraș de coastă din timpurile antice, avea o dispunere mai neobișnuită. Pe lângă partea de oraș de pe țărm, exista și o insulă la vreo 3 sau 4 mile distanță. Nebucadnețar a asediat partea terestră a orașului în anul 586 înainte de Hristos, însă când a reușit să cotropească orașul, în 573, victoria sa era searbădă. Lucru neaflat de dânsul, locuitorii părăsiseră orașul și se mutaseră pe insulă, într-o situație ce avea să rămână virtual neschimbată în următorii 241 de ani. Apoi, în anul 332 înainte de Hristos, Alexandru cel Mare a cucerit orașul – nu foarte ușor. Pentru a ajunge la insulă, și-a pus eminamente armata să dărâme interiorul orașului, folosind resturile (pietre, lemn, pământ) pentru a construi un drum până la insulă. Însă chiar dacă Alexandru a provocat stricăciuni mari orașului, acesta rămăsese relativ intact. De fapt, a mai subzistat pentru încă 1600 de ani, până când – în cele din urmă, musulmanii au zdrobit Tirul.

2. Regele Iosia a avut prezise faptele din timpul vieții sale (chiar și numele lui a fost dat printr-o prezicere profetică) cu mai bine de trei sute de ani înainte să se nască (1 Împărați 13:2).
3. Vechiul Testament conține mai mult de trei sute de profeții mesianice. Mărturia despre Isus a fost scopul principal al profețiilor. Pentru El au mărturisit toți proorocii (Faptele 10:43). Iată o listă succintă a profețiilor cheie și a împlinirii lor.

1. născut din femeie (Geneza 3:15, Galateni 4:4)
2. născut din fecioară (Isaia 7:14, Matei 1:22-24)
3. din seminția lui Avraam, Isac, Iacob și Iuda (Geneza 22:18, Geneza 21:12, Numeri 24:7, Geneza 29:10, Matei 1:1-3, Luca 3:32-34)
4. fiul lui Dumnezeu (Psalmi 2:7, Matei 3:17, Luca 9:35)
5. din vița regală a lui David (2 Samuel 7:12, Ieremia 23:5, Luca 1:32, 3:23. 3:31)
6. născut în Betleem (Mica 5:2, Matei 2:1)
7. va fi numit Domn (Psalmi 110:1, Luca 2:11, Ieremia 23:5)
8. împărat (Psalmi 2:6, Ieremia 23:5, Matei 27:37)
9. ardoare pentru Dumnezeu (Psalmi 69:9; Ioan 2:15-17)
10. precedat de un mesager (Isaia 40:3, Ioan 1:23)
11. miracole (Isaia 35:5-6, Matei 9:35 ș.a.)
12. sub stăpânire romană (Daniel 2:40,44; Luca 2:1) 4
13. trădat de un prieten (Psalmi 41:9, Matei 26:14,49)
14. pentru 30 de arginți (Zaharia 11:12, Matei 26:15)
15. bani aruncați în casa lui Dumnezeu (Zaharia 11:13, Matei 27:5)
16. a cumpărat terenul olarului (Zaharia 11:13, Matei 27:7)
17. tăcut în fața acuzatorilor Săi (Isaia 53:7, Matei 27:26)
18. mâinile și picioarele străpunse (Psalmi 2:16, Luca 23:33, Ioan 20:25)
19. urât fără vreun motiv (Psalmi 69:4, Ioan 15:25)
20. veșmintele luate și trase la sorți (Psalmi 22:18, Ioan 19:23-24)
21. oasele nezdrobite (Psalmi 34:20, Ioan 19:33)
22. coasta străpunsă (Zaharia 12:10, Ioan 19:34)
23. întuneric peste pământ (Amos 8:9, Matei 27:45)
24. înmormântat alături de bogați (Isaia 53:9, Matei 27:57-60)
25. nu va cunoaște putrezirea (Psalmi 16:10, Matei 28:6, Faptele 2:31)
26. Înălțat la ceruri (Psalmi 68:18, Faptele 1:9)

Încă o dată, profețiile biblice sunt prezentate și împlinite, până în cel mai mic amănunt. Ieremia 28:9 scrie: dacă un proroc prorocește pacea, numai după împlinirea celor ce prorocește, se va cunoaște că este cu adevărat trimis de Domnul.

În timp ce scepticii ar putea să nu țină cont de unicitate, ca semn al faptului că Biblia este de la Dumnezeu, ei au o sarcină dificilă în explicarea conținutului ei supranatural. Asta nu înseamnă că îi poți convinge doar datorită acestor dificultăți pe care le au, însă măcar îi poți face să își reconsidere poziția. Ar putea să ofere câteva scuze palide în privința neacceptării dovezilor pe care le prezinți (până la urmă, este necesară o schimbare majoră în lumea lor pentru a accepta așa ceva), însă există și șansa ca ei să cugete și, mai apoi, să înceapă să își schimbe punctul de vedere.

Isus – mai mult decât un mare învățător?
Persoana lui Isus este aspectul central al credinței noastre creștine. Fără Isus, nu ar există mântuire. Fără Isus, nu există cale către Dumnezeu. Isus este calea și adevărul – singura cale și singurul adevăr.

Din această cauză, persoana lui Isus este una dintre cele mai disputate chestiuni, când vine vorba de probleme de credință, convingeri și religie. În timp ce majoritatea oamenilor crede într-o anume formă de divinitate – uneori cu o deslușire foarte vagă a ceea ce ar trebui acea formă să fie – doar puțini cred în Isus în același fel ca noi. Îți poți făuri propria imagine despre cum ar putea fi Dumnezeu – și de fapt sunt atât de multe religii în lume care dovedesc asta – însă cu Isus, nu mai există o astfel de ambiguitate. Biblia descrie limpede cine este El, ce a făcut și a spus, precum și aproape totul despre moartea Sa ispășitoare pe cruce. Puteți fie să credeți, fie să nu – nu există cale de mijloc, vreo zonă în care să poți crede „un pic”, fie Îl accepți pe Isus ca Domn și Mântuitor, fie nu.

Acest lucru face ca creștinismul adevărat să pară atât de îngust la minte în ochii lumii. „Cum poți să crezi că există numai o singură cale spre Dumnezeu? Cum poți pretinde că tu ai adevărul și eu nu?” Isus nu a venit nicicând pentru a unifica lumea – a venit pentru a izbăvi oamenii. Și din cauza acestui „fie / sau”, nu există loc pentru ca creștinismul să se amestece cu vreo altă credință. Dacă Isus este adevărul și singurul adevăr, atunci orice alt crez trebuie să fie greșit. Sună intolerant – însă așa este orice altă lege a firii.

Mulți oameni, inclusiv unii care se autodenumesc creștini, au încercat să estompeze persoana lui Isus diminuând-o în vreun fel, ridicând întrebări care exprimă dubii despre cine a fost sau tăgăduindu-I relevanța. Veți găsi o cantitate incredibilă de astfel de lucruri pe care oamenii le pretind despre Isus, dar majoritatea lor sunt variațiuni ale câtorva minciuni fundamentale, minciuni pe care Satana încearcă să le sădească în omenire.

1. Isus nu a existat niciodată
   • El este doar un personaj fictiv
   • Chiar dacă Isus a existat, nu știm nimic despre El
2. Isus nu este Dumnezeu

• Isus a fost doar un mare învățător și predicator
• Isus nu a pretins niciodată că este Dumnezeu (Biblia nu spune astfel)
• Isus a fost un idealist care credea că este Dumnezeu
• Isus a indus oamenii în eroare îndeplinind deliberat profețiile cheie despre Mesia

3. Isus nu a înviat niciodată

• El nu a murit, în primul rând
• El a murit, dar trupul a fost făcut să dispară

4. Mântuirea prin Isus este o minciună

• Nu există vreo înviere a morților, nici viață veșnică (viața se termină prin moarte)
• Toată lumea ajunge în rai, nu trebuie să crezi în Isus pentru asta
• Un Dumnezeu iubitor nu mă va condamna deoarece nu cred în Isus
• Nu am nevoie de mântuire, pentru că faptele mele bune le covârșesc pe cele rele
• Sunt o persoană bună

5. Întreaga problemă este mult prea complicată – nu o înțeleg, așa că nu pot crede

–     De ce a trebuit să moară Isus? Nu putea Dumnezeu să ne ierte pur și simplu și să dea uitării totul?

–   De ce există moarte și înviere?

Cum răspundem acestor întrebări?

Ei bine, am petrecut mai bine de două luni prezentând dovezi că Biblia este infailibilul Cuvânt al lui Dumnezeu și astfel, autoritatea ultimativă pentru toate aceste întrebări. Ea ne spune totul despre Isus, totul despre cine suntem, despre firea noastră, despre destinul nostru. Acolo unde face declarații despre mântuire și Isus, putem fi siguri că așa este, astfel că ne putem extrage răspunsurile direct din Biblie.

Pe lângă asta, există și surse nebiblice care confirmă însemnările biblice despre Isus. Nu ne trebuie aceste surse, odată ce știm deja că Biblia este adevărată, însă ele ajută pe cei care au îndoieli în aceste probleme – chiar dacă deja le-ați demonstrat plauzibilitatea Bibliei.

Mântuirea
Înainte însă de a ne uita la persoana istorică a lui Isus, haideți să abordăm chestiunea mântuirii ca atare, adică conform ultimelor două întrebări. De ce ne este necesară mântuirea și de ce nu s-a putut întâmpla în altă modalitate decât cea lăsată de Dumnezeu? În cele ce urmează, vom privi la Isus ca figură istorică, vom dovedi că Isus este de fapt Dumnezeu și, în fine, vom arăta că învierea este un fapt și nu doar un crez aiuristic al câtorva creștini debusolați.

De ce ne este necesară mântuirea? Ce spune Biblia despre noi? Care este natura noastră? Suntem buni? Avem nevoie de izbăvire sau nu? Și dacă avem, de ce avem?

• Am fost creați desăvârșiți, însă nu trăim astfel
  • Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său (Geneza 1:27)
  • Toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. (Romani 3:23)
  • Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. (Romani 3:10)

Nu există vreo excepție, toți am păcătuit, nu putem păstra cu desăvârșire legea lui Dumnezeu. Biblia spune asta, însă există și o evidență fără echivoc dacă ne uităm la propria viață. Dacă ne evaluăm propria viață cu onestitate și aprofundat, știm pur și simplu că este adevărat. Nimeni care a făcut vreodată asta nu va putea să spună că este o persoană bună, în esență.

Este destul de greu de obținut discernământul în această privință, iar ceea ce urmează este și mai dificil.

• Suntem răspunzători pentru ceea ce facem – nu există scuze ….. astfel că trebuie să suportăm și consecințele
  • Fiindcă plata păcatului este moartea (Romani 6:23)
  • Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata. (Evrei 9:27)
  • Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui. (2 Tesaloniceni 1:9)

Noi nu putem șterge cu buretele prostiile, odată făcute, iar un Dumnezeu sfânt nu poate tolera păcatul în prezența Lui. Dumnezeu nu poate lăsa pe cineva să ajungă în rai și să murdărească un loc sfânt. Așa ceva ar fi pur și simplu împotriva firii Sale. Astfel că distrugerea veșnică este singura consecință posibilă. Biblia este foarte clară – viața nu se termină prin moarte, însă poate exista distrugerea eternă. Nu nimicire, ci distrugere eternă. Biblia nu dă prea multe amănunte despre ce anume înseamnă asta, însă putem fi sigură că va fi o existență oribilă, separată de Dumnezeu – esența ființei noastre – o agonie fără sfârșit.

Nu e un pic cam mult pentru un mic păcat? Aici iarăși s-ar putea discuta foarte mult, dar fără rost. Dumnezeu știe ce este drept și dacă El spune că aceasta este singura pedeapsă, atunci așa este. Să lăsăm așa chestiunea aceasta, altminteri am pierde zile întregi încercând să aflăm de ce este drept așa. Am putea afla explicații parțiale, însă până la urmă trebuie să avem încredere în Dumnezeu în această privință.

• Dumnezeu dorește să ne izbăvească – …darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică (Romani 6:23).

Ideea este că Dumnezeu este drept, ne iubește și vrea să ne ferească de consecințele păcatelor noastre. Trebuie însă să facă acest lucru fără a deveni nedrept.

Dacă erai Dumnezeu, cum ai fi izbăvit omenirea?
Dumnezeu a găsit o cale pentru ca noi să putem scăpa de la judecată. O cale care este deopotrivă dreaptă și afectuoasă. Unii spun că această cale este prea complicată pentru a o putea pricepe, astfel că fie o resping, fie cred în ea – fără a o înțelege vreodată.

Acest lucru nu ar trebui să fie astfel, pentru că, până la urmă, Dumnezeu este și cât se poate de logic. Așadar, doar de dragul discuției, cum ai izbăvi omenirea dacă ai fi Dumnezeu?

Haideți să privim situația și să vedem ce necesită.

• Dreptatea cere o pedeapsă pentru păcat – păcatul este real – nu-l poți ignora, pur și simplu, lăsând lucrurile în voia lor

Dumnezeu nu poate să ierte chiar totul – încălcarea legii fără pedepsire ar invita oamenii să păcătuiască mai mult. Până la urmă, dacă nu este pedeapsă, de ce m-aș abține?

Nu se poate așa – trebuie să existe consecințe.

• Nu ne putem mântui singuri – faptele bune nu pot cântări mai greu decât cele rele, astfel că pedeapsa trebuie aplicată

Dilema ar fi faptul că nu ne putem feri de consecințe. Odată ce am păcătuit, nu putem să facem lucrurile neprihănite la loc. Unii cred că pot să găsească o cale în această problemă, prin fapte bune care să le depășească pe cele rele. Însă așa ceva pur și simplu nu merge. Nu are sens. Și să vă ofer o ilustrare:

Imaginați-vă că ați trecut cu mașina pe roșu și ați accidentat un pieton care tocmai traversa strada. Apoi veniți la curtea de judecată și îi spuneți judecătorului: „Promit că, de acum încolo, voi respecta regulile de circulație. Și pe lângă asta, sunt și pompier voluntar. Așa că, vă rog frumos, dați-mi drumul fără pedeapsă.” Ce credeți că ar răspunde judecătorul?

Probabil ceva de genul: „E foarte bine că vrei să respecți regulile de circulație pe viitor, însă asta se presupune că vei face oricum, în primul rând. Și, chiar dacă apreciez ceea ce faci pentru comunitate, asta nu o ajută cu nimic pe persoana pe care ai lovit-o cu mașina.”

Sau imaginează-ți că – Doamne ferește – îți înșeli soția și îi spui: „Nu mă pot despărți de cealaltă femeie, însă îți promit că o să îți aduc flori și cadouri în fiecare zi.” Cum ar rezolva așa ceva problema?

• Iubirea vrea să ne izbăvească
• pedeapsa este potrivită, însă mai mult decât putem noi îndura
• trebuia, astfel, ca cineva să fie dornic să ispășească pedeapsa pentru noi

Dumnezeu a văzut această dilemă. El știa că nu ne putem izbăvi singuri și că pedeapsa este peste ceea ce putem noi suporta. Însă Dumnezeu ne iubește și nu vrea să trecem prin asta. Ce poate face? Pentru mintea noastră limitată, aceasta ar fi o problemă extrem de dificil de rezolvat. Pentru noi este aproape imposibil să fim și iubitori, și drepți concomitent. Astfel că de obicei alegem una din variante. Încercăm să fim afectuoși cu cel care ne-a supărat, lăsăm problema deoparte și lucrurile să își desfășoare cursul – uitând că este incorect și fără afecțiune față de victime. Sau clamăm dreptatea, pedeapsa severă și răzbunarea – uitând că și ofensatorul este totuși o ființă omenească.

Astfel că o pedeapsă trebuie să existe, însă nu pe umerii noștri. Cine ar putea-o duce, însă? Trebuie să fie un înlocuitor, cineva dornic să primească pedeapsa în locul nostru. Dreptatea s-a săvârșit și noi suntem scăpați.

…darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică (Romani 6:23).

• Cine este capabil să plătească prețul în locul nostru?
  • trebuie să fie om, neprihănit de păcate
  • trebuie să fie Dumnezeu

Astfel, Dumnezeu a trebuit să devină om

• Hristos, S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora (Evrei 9:28)

Trebuie să fie om, deoarece numai un om poate fi în situația de a primi ceea ce oamenii trebuie să primească și pentru că numai un om este capabil să moară. Acea persoană trebuie să fie curată de toate păcatele, deoarece altfel nu ar putea plăti decât pentru propriile păcate. Trebuie să fie și Dumnezeu, deoarece numai Dumnezeu poate purta păcatul tuturor oamenilor.

De aceea a murit Isus pentru noi – nu există altă cale de a face acest lucru. Așadar, Dumnezeu a trebuit să devină om și de fapt, asta s-a întâmplat.

Întrebare: Asta înseamnă că toată lumea este mântuită acum?

Nu este cazul, clar. Potrivit lui Ioan 3:17-18, cei care Îl resping pe Hristos sunt deja osândiți. De ce? De ce ceva „mărunt”, precum a crede sau nu, face diferența în această lume?

Dumnezeu nu ne obligă să venim la El. Suntem invitați cu toții, însă dacă nu venim, va trebui să rămânem pe dinafară (Luca 14:16-21, Matei 22:2-10). Dumnezeu nu poate primi nimic nesfânt în rai și, atât timp cât nu căpătăm iertarea Sa, nu suntem potriviți pentru a intra în Împărăția Lui.

Ca ilustrare: ați intra într-o căsnicie cu cineva care, la propunerea mariajului, răspunde numai cu „poate” sau „nu, nu prea cred în căsnicie”?

Dacă Dumnezeu a devenit om – ce așteptări să avem?

Dacă Dumnezeu a devenit om, ne putem aștepta la anumite lucruri. Trebuie să fie ceva deosebit, astfel încât fiecare să poate vedea ce s-a întâmplat.

• Un eveniment unic în istoria omenirii Matei 1:18,24-25

– nașterea din Fecioară este dovada că Dumnezeu a avut un rol în concepere

• O viață desăvârșită, fără de păcat Evrei 4:15

• Altfel, El nu ar fi putut plăti pentru păcatele noastre.
• biruirea greșelilor noastre prin împotrivirea la ispită
• a fost un exemplu pentru noi
  • A glăsuit cele mai mărețe cuvinte rostite vreodată Matei 13:54
• Precepte care au o influență nepieritoare și universală
• Cuvinte de mângăiere, care satisfac foamea duhovnicească a omenirii
  • Fapte supranaturale ca dovezi ale dumnezeirii Sale Ioan 11:38-44
• Miracolele iubirii și alinării, cu efecte invizibile
• Biruirea celui mai temut inamic al nostru – moartea Matei 28:5-6
• El trebuie să sufere moartea și să fie îngropat pentru a o dovedi trebuie să se ridice din morți și să dovedească că este viu

Aceste așteptări explică de ce anume Biblia subliniază anumite fapte. Nașterea printr-o fecioară este importantă, nu doar o piatră de încercare pentru cei ce au îndoieli. Miracolele au fost importante, atât ca dovadă, cât și ca semn al iubirii Sale de oameni. Moartea și învierea sunt necesare pentru a dovedi că există biruință asupra morții.

Și cel mai important lucru este – exact așa cum s-a întâmplat: Biblia spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:16)

În cele ce urmează vom discuta despre Isus – omul pe care l-am văzut aici, pe pământ, și de fapt a fost mai mult decât un om.

Isus: om și Dumnezeu
Acum, că am stabilit necesitatea noastră pentru mântuire și faptul că Dumnezeu a trebuit să se facă om pentru a ispăși El însuși pedeapsa noastră, ne vom întreba – s- a întâmplat astfel într-adevăr? Mesia cel făgăduit a apărut deja sau trebuie să mai așteptăm ca Dumnezeu să coboare pe pământ și să ne izbăvească, așa cum cred evreii?

Este Isus Mesia cel promis, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și om concomitent? Sau a fost doar o persoană oarecare – deosebit de dăruită, însă tot doar o ființă umană? A existat El cu adevărat sau este doar un mit, inventat la câteva veacuri după faptul în sine, așa cum vor unii teologi să credem azi?

Astfel, vom privi acum către persoana lui Isus. Ce cunoaștem despre El? Să ne uităm mai întâi la omul Isus, iar apoi să chestionăm dacă a fost într-adevăr Dumnezeu.

Isus a fost o persoană istorică?
Pentru noi, creștinii, întrebarea nu este atât dacă Isus a existat într-adevăr – nu avem îndoieli în această privință, ci ce dovezi avem pentru crezul acesta. Ei bine, există o mulțime de dovezi, dintr-o varietate întreagă de surse diferite.

Biblia oferă dovezi clare privind existența lui Isus. Evangheliile Îi descriu nașterea și data în vremea recensământului roman decretat de Cezar Augustus (Luca 2:1-7) și în ultimii ani ai lui Irod cel Mare (Matei 2:1,19). Ele Îi descriu pe larg viața, faptele și învățăturile. Luca arată (Luca 3:23) că avea cam 30 de ani când și-a început preoția publică. Ioan ne spune (Ioan 2:20) că acest lucru se întâmpla în al 46-lea an de la construcția templului (cam prin anul 26 după Hristos). Aceste evenimente de preoție publică s-au întins pe parcursul a circa trei ani. Toate evangheliile Îi descriu moartea pe cruce la începutul Paștelui iudeu, în perioada în care Pilat era guvernatorul roman. Toate patru evanghelii arată limpede că El s-a înălțat în cea de a treia zi.

Pentru un creștin, acestea ar trebui să fie dovezi îndestulătoare pentru faptul că Isus a fost o persoană reală. Până la urmă, am stabilit faptul că Biblia este absolut veridică, atunci când vine vorba de evenimente istorice. Însă pentru sceptici, mai există evidențe – din afara creștinismului.

Istoricii laici
Dau o mărturie deosebit de bună pentru faptul că Isus a existat, ca persoană istorică. Nimeni nu poate pretinde că au făcut-o pentru niște motive personale, deoarece nu au avut nimic de câștigat din acest lucru. Istoricii laici nu au nimic de-a face cu creștinismul, ba chiar fiind adeseori opuși acestuia. Cu toate acestea, mulți dintre istoricii romani timpurii se referă la Isus ca la o persoană reală.

Încă de prin anul 52 după Hristos, Thallus a scris o istorie a estului mediteraneean, de la războiul Troiei până în zilele sale. În cea de a treia carte a lui, a încercat să explice întunericul subit care a cuprins pământul în după- amiaza zilei crucificării lui Hristos. Thallus nu se îndoiește de vreunul dintre evenimente, însă încearcă să găsească o explicație naturală (eclipsă solară), însă nu prea reușește (era perioada de lună plină).

Cornelius Tacitus (55-120 după Hristos) este în general privit ca cel mai mare istoric antic al Romei, cunoscut pentru integritatea și acuratețea sa. Analele sale, una dintre cele două mult lăudate lucrări ale lui, acoperă perioada dintre moartea lui Augustus, în anul 14 după Hristos, și cea a lui Nero (anul 68 după Hristos). Se menționează existența creștinilor în Roma și se fac aluzii la moartea lui Hristos sub guvernarea lui Pontus Pilat, pentru a se lămuri cine sunt ei.

Plinius, guvernator în Asia Mică în 112 după Hristos, îi scrie împăratului roman să caute consiliere privind tratamentul aplicat creștinilor, fiind atât de mulți care erau condamnați la moarte. El încearcă să explice și credința lor, indicând că a aflat că este imposibil să îi obligi cumva să Îl afurisească pe acest Hristos (prin mijloace de înjosire a lor), chiar și când trebuie să plătească cu viața pentru acest crez.

Sunt doar trei exemple de scriitori romani care privesc creștinismul ca pe o superstiție dăunătoare, însă cu toate astea, și ei atestă existența lui Hristos.

Relatările ebraice despre Isus Hristos cu siguranță nu pot fi blamate de simpatie în favoarea creștinismului. Evreii încă nu cred că Isus a fost Mesia. Nu au vreun motiv să scrie despre El, dacă nu ar fi fost o persoană reală.

Totuși Talmudul se referă clar la El și la crucificarea Sa în ajunul Paștelui, precum și la faptul că autoritățile iudaice au fost implicate. Se menționează cinci dintre discipolii lui, nominal. Este denumit, cu sarcasm, „Fiul fecioarei”, indicând că nu a fost fiul soțului Mariei.

Flavius Iosefus (37-100 după Hristos), faimosul istoric evreu, scria despre Isus în lucrarea sa Antichitatea ebraică. El se referă la familia lui Isus, la învățătura Sa și la crucificarea sub stăpânirea lui Pilat, precum și la faptul că creștinii cred în învierea Lui.

Surse creștine nebiblice
scriu despre Isus începând de prin anii 30-50 după Hristos. Ele oferă chiar cea dintâi mărturie despre faptul că Isus a trăit, murit și înviat. Se crede că mulți dintre scriitorii Noului Testament, îndeosebi Luca și Pavel, au citit unele dintre aceste materiale și le-au întrebuințat în scrierile lor.

Acești martori timpurii au plătit cu viața pentru cele spuse, astfel încât este cert că nu aveau nici cel mai mic motiv să născocească.

Scriitorii primelor două secole au furnizat mărturii în plus. Oameni precum Eusebius, Papias, Clement din Roma, Irineus (prin anul 130 după Hristos) confirmă însemnările biblice. Pentru ei era vorba de istorie recentă și exista un lanț de mărturii din vremea lui Isus accesibil lor, informații pe care le-au putut consemna.

Altă dovadă istorică
De curând, oamenii au găsit un osuar folosit pentru înhumare doar în secolele întâi și al doilea. Inscripția acestuia menționează numele Iacov, fiu al lui Iosif, frate al lui Isus. Cel din urmă este mai mult decât neobișnuit, deoarece atunci se menționau foarte rar numele fraților, astfel că acest frate trebuie să fi fost cineva foarte important. Cei mai mulți scolastici cred că este vorba de una dintre cele mai puternice dovezi istorice pentru faptul că Isus a trăit exact în timpul și în familia descrise de Biblie.

A fost Isus Dumnezeu?
Oamenii care s-au confruntat cu dovada de mai sus pot admite că Isus a existat într-adevăr, însă vor spune că a fost doar un om, nu și Dumnezeu. Vor afirma că El nu a pretins vreodată că este Dumnezeu sau că a dus în eroare oamenii în mod deliberat, ori că El chiar credea că este Dumnezeu – când de fapt nu a fost. Pot fi veridice astfel de argumente?

Isus a afirmat sau nu că este Dumnezeu?

• Evangheliile consemnează multe declarații în care Isus pretinde că este Dumnezeu

– de exemplu, Marcu 14:61-64, Ioan 8:24,58; 10:30.

Nu este cazul pe care l-am menționat, în afirmațiile Lui. Evreii au înțeles aceste declarații foarte bine și chiar au încercat să Îl omoare pentru acest lucru.

– Ioan 10:33, compară și Ioan 8:24,58 cu Exodul 3:14

– Ioan 5:18 chiar ne tălmăcește acest lucru

• Isus a făcut și o serie de afirmații indirecte:

– iertarea păcatelor (Marcu 2:5-7)

– afirmația că El este viața (Ioan 14:6)

– afirmația că va judeca lumea (Ioan 5:26-27)

• Isus a îngăduit ca oamenii să I se închine (Matei 14:33, lucru rezervat pentru Dumnezeu)

– comparați acest fapt în Fapte 10:25-26, Apocalipsa 19:10

• Isus a fost gata să moară pentru afirmațiile Sale (Ioan 19:7)

Astfel că Isus a afirmat clar că este Dumnezeu și toți cei din acea vreme au înțeles acest lucru foarte bine. Întrebarea se ridică acum: a fost El cel care pretindea că este? Doar de dragul argumentării, să ne asumăm că nu ar fi fost. Într-un atare caz, ori știa că spune o minciună, ori credea în mod sincer – dar amăgitor, ce spune. Vom arăta că ambele alternative nu pot fi adevărate.

Ar fi putut fi acele afirmații false și Isus să știe acest lucru?
Pentru a răspunde acestei întrebări, haideți să lăsăm puțin deoparte faptul că suntem creștini care știu despre Isus și să aplicăm bunul simț uzual în raționamentul care este accesibil și necredincioșilor. Dacă Isus știa că pretențiile Sale sunt false, ce ne- ar spune asta despre persoana Lui?

• Ar fi un ipocrit, deoarece ar spune altora să fie sinceri, oricare ar fi prețul, în vreme ce ar trăi o minciună colosală.
• Ar trebui chiar să spunem că este malefic, spunându-le deliberat altora să creadă în El pentru destinul lor veșnic, știind că vor fi osândiți dacă o vor
• Ar fi și un smintit, pentru că știa că va muri pentru afirmațiile Lui (Ioan 19:7), provocându-i fără încetare pe

Ar putea fi astfel cazul în realitate? Până la urmă, noi știm că El a fost un mare învățător și predicator, cu perspective profunde. Nu numai că a dat îndrumări morale, dar a și practicat ceea ce a spus, în toate privințele. I-a iertat chiar și pe inamicii Săi, în timp ce murea pe cruce (Luca 23:34). Ar putea un șarlatan malefic, un smintit să dea faptic un astfel de exemplu în toate privințele vieții sale și să mai și mintă conștient prin cele mai importante învățături ale lui?

Nu prea este probabil, deoarece nici o ființă omenească de pe această planetă nu ar putea trăi în mod conștient o asemenea contradicție. Discipolii Lui l-au însoțit timp de trei ani. La un moment dat, ar fi descoperit că este ceva greșit în privința Lui.

Și nici măcar nu are sens. Isus nu a avut nimic de câștigat mințind despre adevărata Sa natură. El nu a vrut să fie făcut rege, a îngăduit să fie judecat și osândit la moarte pentru acea ipotetică minciună. El a tăcut tot timpul. Ce ar fi avut de câștigat persistând cu minciuna până la sfârșit și murind pe cruce? Dacă știa că este greșit ce face, ar fi renunțat la un moment dat, pentru a-și salva viața.

Ar fi putut Isus să creadă sincer într-o amăgire despre persoana Sa?
Așadar, dacă Isus nu ne-ar fi mințit în mod conștient despre cine este într-adevăr – poate că ar fi fost o persoană bună, foarte idealistă, crezând într-adevăr că este Dumnezeu – dar greșind. Până la urmă, este posibil să fii și sincer, și să greșești în ceea ce crezi.

Însă trebuie să ținem cont de faptul că Isus trăia într-o societate monoteistă destul de dură. A le spune altora că El este Dumnezeu nu putea fi doar o fantezie inofensivă a unui om altminteri foarte rațional. Chiar și astăzi am considera că cineva care pretinde că este Dumnezeu este crunt amăgit și nu chiar în toate mințile. Însă în timpul lui Isus, aceste afirmații indicau sminteala în cel mai deplin sens. Una peste alta, El a întâmpinat o opoziție constantă și totuși a mers înainte cu afirmațiile Sale.

Se poate ca Isus să fi fost doar nebun?
Încă o dată, haideți să ne uităm la restul vieții lui Isus. Odată ce Biblia consemnează atât de multe lucruri pe care Isus le-a spus, știm că cuvintele Sale erau pline de înțelepciune practică și perspective profunde în privința firii omenești. Știm că cuvintele Sale i-au făcut pe oameni să se simtă alinați și că erau pline de autoritate (Matei 13:54). Oamenii au observat că El deține putere. A arătat o profundă iubire și preocupare pentru ceilalți oameni. Mai mult, a fost uimitor de creativ și chiar imprevizibil.

Nici un nebun nu a deținut vreodată vreuna dintre aceste calități. Dacă ești smintit într-o privință anume a gândirii, atunci cu siguranță că sunt afectate și alte zone ale gândirii. Nu există vreo modalitate prin care să vezi doar putere, înțelepciune, gândire practică, autoritate, iubire și creativitate într-o astfel de persoană. Chiar și un schizofrenic nu își poate ascunde nebunia tot timpul. Cineva mai apropiat va sesiza boala, mai devreme sau mai târziu.

Dacă Isus era nebun, atunci la un moment dat acest lucru ar fi devenit evident pentru ceilalți, după ce toți discipolii Lui, toți oamenii ținutului L-au urmat timp de trei ani și au crezut în spusele Sale (Matei 16:13-16). Cu siguranță nu au văzut nici urmă de smintire.

Avem o dovadă pentru dumnezeirea Sa?
Astfel, un raționament de bun simț ne spune că Isus nu putea greși în afirmația Sa că este Dumnezeu. Și deoarece suntem siguri de felul în care a făcut aceste afirmații, există o singură concluzie logică, aceea că Isus este în fapt Dumnezeu.

Însă nu trebuie să ne oprim aici. Există o mulțime de dovezi pentru dumnezeirea Lui.

• Scriitorii Noului Testament spun că El este Dumnezeu:

• Dumnezeu Însuși o certifică în Luca 3:22

–      Petru: Matei 16:15-16, Faptele 2:36; 2 Petru 1:1

• Pavel: Romani 9:5, Filipeni 2:6, Coloseni 1:15-17, 2:9; Tit 2:13
• Apostolul Toma: Ioan 20:28

–     Marcu 1:1, Evrei 1:3,8; Ioan 1:1, 14; 1 Ioan 5:20

Există șu dovezi externe ale dumnezeirii Lui.

Știm că mai mult de 300 de profeții despre Mesia ale Vechiului Testament sunt îndeplinite prin Isus – cum ar fi nașterea din Fecioară, Betleemul, linia regală davidiană, intrarea triumfală, moartea Sa pe cruce și învierea. Am vorbit pe larg despre aceste lucruri.

Este un fapt bine stabilit că aceste proorociri se refereau la Mesia. Legătura nu s-a stabilit după ce faptul s-a întâmplat, ci erau cunoștințe obișnuite în rândul erudiților (Matei 2:5-6).

Evanghelia consemnează multe miracole, ca evidențe ale autorității lui Isus. El a vindecat oameni, a hrănit mulțimea, a pășit pe apă, a potolit furtuna, a înviat oameni din morți – nici o altă ființă omenească nu a avut vreodată această putere.

Rezumat:
Toate cele de mai sus conduc către o singură concluzie. Deoarece:

• Isus afirmă că este Dumnezeu și este imposibil ca El să fi mințit sau să fi fost amăgit
• Biblia, despre care am stabilit deja că este Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, spune că El este Dumnezeu
• Există o mulțime de dovezi pentru dumnezeirea Sa, există o singură posibilitate: Isus este Dumnezeu.

Învierea: păcăleală sau istorie?
Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi, că nu este o înviere a morților? Dacă nu este o înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră. Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre, și prin urmare și cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dacă nu învie morții, atunci “să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”. (1 Corinteni 15:12-14, 17-19, 32)

Învierea lui Isus Hristos este nădejdea fundamentală în privința vieții noatre veșnice. Fără înviere, credința ne este fără rost. De ce să ne mai îngrijorăm de o viață de apoi care nu are loc? Dacă nu există înviere, nu va fi judecată și nici viață eternă. Nu trebuie să ne temem de pedeapsă și nu putem obține nimic.

Oamenii care nu cred în înviere nu au vreun motiv pentru a trăi conform cuvântului lui Dumnezeu. Chiar și Pavel o spune. Nu are sens să te împotrivești firii noastre umane, dacă nu există viață de apoi. Dacă ne agățăm de o speranță amăgitoare, atunci suntem într-adevăr demni de milă – și cam așa se uită mulți necredincioși la creștinism. Creștinismul este plictisitor și lasă baltă toată distracția. Ne abținem pentru nimic. De ce nu ne-am bucura în viață în toate cele – până la urmă, asta e tot ce avem!

Există oameni care cred că Isus Hristos a fost o persoană reală. Cred chiar și că El este Dumnezeu – însă tot nu pot accepta învierea Sa ca fapt. Este prea fantastic pentru a fi adevărat. Pentru ei, pretenția creștină cum că există viață după moarte este una dintre păcălelile cele mai rele îndreptate împotriva minții oamenilor. Creștinismul îi lasă pe oameni să nădăjduiască la ceva ce nu se va petrece niciodată, renunțând la toate bucuriile vieții pentru o speranță deșartă. Și ar avea dreptate să gândească astfel… dacă nu ar exista învierea.

De ce este învierea fizică atât de importantă?

Așa cum Pavel lămurea în 1 Corinteni 15, învierea celor sfinți este unul dintre stâlpii cruciali ai credinței noastre creștine. Prima slujbă a lui Petru în ziua de Rusalii (Faptele 2:32-36) este în întregime întemeiată pe învierea lui Isus Hristos.

Învierea este dovada pentru faptul că Isus a înfrânt moartea și a deschis poarta către viața veșnică. Isus Însuși și-a prezis moartea și învierea ca semn (Matei 12:38-40, 16-21, 17:9, 17:22-23, 20:18-19) și evreii și-au amintit foarte bine acest lucru după crucificarea Sa (Matei 27:62-65). Profețiile Vechiului Testament au arătat învierea ca semn al lui Mesia (Psalmi 16:10).

Faptul că mormântul nu L-a putut ține pe Isus probează câteva lucruri. În primul rând, El este Mesia. În al doilea rând, El are puterea de a face tot ce a făgăduit, chiar și prin moarte, ceea ce dovedește iarăși că El este Dumnezeu. În al treilea rând, învierea celor sfinți, la vremea aceea lucru pus la îndoială de saducei, este un fapt, nu un mit. Mai mult, a fost cauza pogorârii Sfântului Duh, care va veni către credincioși permanent după ce Isus a părăsit acest pământ.

Fără înviere ar fi fost imposibil să se stabilească poziția împărătească a lui Isus. Până la ziua învierii Lui, chiar și discipolii Îl considerau un om oarecare, deși neobișnuit și cu puteri excepționale de la Dumnezeu. Nici măcar ei nu au înțeles pe deplin semnificația tuturor spuselor Lui. Și atunci când Isus a fost crucificat, au crezut că totul este pierdut. Nu au priceput necesitatea morții Sale ca ispășire a păcatelor noastre și nimeni nu ar fi crezut asta, dacă Isus nu s-ar fi ridicat din morți pentru a se arăta sutelor de martori.

Dacă nu crezi în înviere, este greu să crezi în Isus. Până la urmă, nu mai e nimic la care să speri. Din acest motiv oamenii care resping posibilitatea miracolelor și a evenimentelor supranaturale (și încearcă să le explice altfel), nu pot să Îl accepte pe deplin pe Isus – să își dedice viața Lui – cel puțin până când nu îi face Dumnezeu să se răzgândească.

Unii oameni își imaginează că învierea ar fi ceva care se întâmplă doar sufletului sau duhului. Totuși, dacă Isus nu s-ar fi ridicat din morți cu același trup fizic cu care a fost așezat în mormânt, atunci învierea Sa și-ar pierde valoarea ca dovadă în cauza celor trei lucruri menționate mai înainte. Fără o înviere fizică, nu am avea vreo dovadă că Isus s-a ridicat din morți. Dacă El ar fi apărut în fața apostolilor fără trupul fizic pe care ei îl știau, cum și-ar fi dat seama că este El și nu vreo apariție oarecare, vreun duh (Luca 24:37) sau vreo plăsmuire?

Așadar, pentru creștin este important să știe că Isus s-a ridicat, faptic, în formă trupească. Dacă El s-a ridicat așa cum a făgăduit, atunci și noi putem fi înviați din morți și viața nu se sfârșește odată cu moartea fizică. Învierea lui Hristos justifică speranța noastră la viață veșnică și acest lucru face diferența pe această lume.

Este învierea ceva veridic?
Cum spuneam, dacă învierea lui Isus Hristos este atât de importantă pentru credința noastră, putem știi că lucrurile s-au petrecut într-adevăr cum le cunoaștem? Avem vreo dovadă în acest sens?

Din fericire, toate cele patru evanghelii consemnează ceea ce s-a întâmplat într-a treia zi (Ioan 20:1-8). Câteva femei, printre ele Maria Magdalena, au mers la mormânt dimineața devreme și l-au găsit gol. Petru, Ioan și alți câțiva apostoli au verificat și au văzut că mormântul era într-adevăr gol. Pentru Ioan era o dovadă pe care a văzut-o și a crezut-o.

Întrebare: Un mormânt gol dovedește cu adevărat că Isus s-a înălțat din morți?

Noi așa credem. Însă oamenii au venit cu tot soiul de alte explicații care să dărâme afirmația că Isus s-a ridicat într-adevăr dintre cei morți. Ei acceptă faptul că mormântul era gol, însă tot susțin că Isus nu a fost vreodată înviat. Pentru ei, e doar un mit construit de oameni în jurul unor evenimente reale. „Oamenii nu se întorc din morți”, spun ei, „astfel că trebuie să existe altă explicație pentru mormântul gol”. Și există câteva argumente tipice pe care le folosesc.

1. În primul rând, Isus nu a murit atunci – doar părea că este
2. El a murit, însă cineva i-a luat trupul din mormânt. Aceasta este probabil cea mai răspândită teorie, pornită de la autoritățile evreiești imediat după înviere. (Matei 27:62-65, 28:11-15)
3. Femeile, iar ulterior toți ceilalți, au mers la alt mormânt.
4. El s-a ridicat din morți, însă nu sub formă trupească – astfel că trupul Lui totuși s-a
5. Mărturisirile martorilor de atunci nu sunt valide. Toate aparițiile lui Hristos de după înviere sunt doar halucinații.

Vom discuta mai pe larg fiecare dintre aceste argumente după ce ne uităm la evidența faptică. Însă ele ne vor spune ceea ce ne trebuie pentru a putea să dovedim. Pentru a arăta că Isus a fost într-adevăr înviat din morți, trebuie să găsim dovada că a fost mai întâi mort, în primul rând, că trupul său nu a dispărut după ce a fost înmormântat și că s-a ridicat în formă materială – nu doar spirituală. Doar atunci putem fi siguri că El biruit moartea cu adevărat.

Dovezi ale învierii
Există o mulțime de evidențe, fie din Biblie, despre care am stabilit că este plauzibilă, cât și din istorie. Să începem cu mărturia biblică.

–     Isus a fost mort.
Toate cele patru evanghelii descriu ce s-a întâmplat cu Isus până ce a murit. A fost mai întâi biciuit, apoi și-a cărat crucea spre Golgota, acolo fiind bătut în cuie pe cruce și lăsat în soarele pustiului până ce a murit (Matei 27:26-35, 46-50).

Biciuirea în sine este deja o procedură brutală. Romanii nu foloseau un bici simplu, care oricum ar fi fost foarte dureros, ci unul care plesnea victima avânt la capetele cozilor bucăți de metal și os. Imaginați-vă ce pricinuiește pielii, mușchilor și oaselor o singură lovitură cu acest flagrum. Deoarece romanii nu arătau milă și nu se opreau neapărat la limita evreiască de 40 de lovituri, victimele flagelării romane deseori nu supraviețuiau. Astfel că Isus probabil era pe jumătate mort după biciuire și, cu certitudine nu a primit îngrijire medicală.

Adăugați și bătaia primită de Isus de la soldați și vedem că nu este de mirare că nu și-a putut căra crucea pe tot drumul spre Golgota. Astfel că romanii au pus un om, pe Simon din Cirena, să care crucea pentru Isus (Marcu 15:21). Probabil că cineva a trebuit să Îl care și pe Isus până la Golgota.

Crucificarea este o altă pedeapsă brutală pe care romanii o aplicau victimelor lor. Era atât de brutală, încât mulți cetățeni romani nici nu voiau să știe cum este ea exact. Din același motiv, mulți creștini au o idee idealizată a felului în care este răstignirea. Ne gândim la cuiele care i-au străpuns lui Isus mâinile și picioarele și credem că este deja multă cruzime. Însă este doar o parte a torturii.

Imaginați-vă atârnarea pe o cruce, fiind agățați doar de mâini și picioare, restul trupului trăgând prin greutatea sa în jos. Nu vă puteți mișca mai deloc, cu greu vă păstrați poziția, cu greu puteți respira, este caniculă și sunteți însetați (Ioan 19:28), gâtul vă este uscat și respirația devine din ce în ce mai greoaie, iar rănile – inflamate de expunere și lipsă de

tratament – vă torturează, probabil unele se redeschid și începeți să sângerați; încheieturile încep să se disloce din cauza masei corpului, vă pierdeți controlul asupra trupului și simțiți presiuni în cap și stomac, soarele vă arde, iar durerea devine insuportabilă și simțiți că nu mai puteți respira deloc. Moartea devine subit un prieten, însă trebuie să treacă ore întregi până ce totul se termină.

Întrebare: Ar fi putut Isus să supraviețuiască acestui chin?

Toate cele patru evanghelii spun că nu. De fapt, Ioan 19:31-35 consemnează că El a murit chiar mai devreme decât era de așteptat. Pentru că evreii doreau ca trupurile să fie mutate înainte de Paști, soldații romani au venit și au strivit picioarele răstigniților. În acest fel, victima își pierde complet controlul asupra trupului și moare mai rapid – dar este prea puțină milă și în acest lucru. Însă când soldații au venit, Isus era deja mort.

El nu era doar inconștient – romanii s-au asigurat că era mort, împungându-L cu sulița într-o parte, la coaste. Faptul că a existat o țâșnire bruscă de sânge și apă nu numai că dovedește că era mort deja, ci spune celor cu cunoștințe de anatomie și felul în care a murit – a cedat inima.

În Marcu 15:42-46 aflăm că atunci când Iosif din Arimateea a venit și a întrebat de trupul lui Isus, Pilat a fost surprins să afle că El era deja mort. L-a întrebat pe centurion dacă este într-adevăr așa și centurionul a confirmat. Probabil că soldatul văzuse sute de execuții, astfel că știa ce vorbește.

Așa că un lucru este sigur – când Isus a fost luat de pe cruce și depus în

mormânt, era cu siguranță mort.

–     Isus s-a ridicat din morți
Toate patru evanghelii sunt cât se poate de calre în această privință (Matei 28:1-7, Marcu 16:1-6, Luca 24:1-8, Ioan 20:10-17). Ele relatează cum s-au dus femeile la mormânt și au găsit piatra de la intrare rostogolită într-o parte, iar mormântul gol. Acolo se afla un înger care le-a spus că Isus nu mai este acolo, ci s-a ridicat. În Ioan 20:5-7 aflăm că giulgiul de pânză și veșmintele de înmormântare, împăturite și separate de giulgiu, erau tot acolo. Un lucru este sigur – oricine ar fi fost în mormânt în prealabil, nu mai avusese nevoie de giulgiu și veșminte funerare – deoarece era viu.

Întrebare: Este posibil ca discipolii să îi fi furat trupul?

Nu prea ar fi fost posibil. Până la urmă, mormântul era păzit de soldați romani și discipolilor le era prea teamă pentru a încerca să se furișeze pe lângă ei, să rupă sigiliul mormântului și să plece cu trupul. În plus, ca evrei credincioși, probabil că erau ocupați cu îndatoririle Paștelui. Mai mult, nu ar fi avut timpul necesar pentru a dezveli corpul, aranja și împături giulgiul și veșmintele funerare, înainte de a fugi cu trupul. În fine, apostolii nu au crezut cele spuse de femei (Luca 24:9-12), lucru fără rost în cazul în care ei ar fi furat trupul.

Însă nu avem doar un mormânt gol, cu un trup lipsă. Isus era viu. Sute de oameni l-au văzut în următoarele 40 de zile. Chiar după ce discipolii Lui au plecat de la mormânt, El s-a arătat Mariei Magdalena (Ioan 20:10-17), femeilor care se întorceau de la mormânt (Matei 28:9-10), lui Petru (Luca 24:34), discipolilor pe drumul către Emaus (Luca 24:13-33), apostolilor (Luca 24:36-43, Ioan 20:19-29), iar ulterior chiar și în fața a 500 de credincioși în același timp (1 Corinteni 15:6).

Astfel că Isus nu a dispărut după ce a murit – s-a ridicat.

– Isus s-a ridicat din morți în formă trupească
Evangheliile sunt ferme în privința faptului că Isus s-a ridicat în aceeași formă trupească în care fusese pus în mormânt. Din fericire, avem însemnările lui Toma, care nu era prezent atunci când Isus li s-a arătat apostolilor pentru prima dată (Ioan 20:24-28). Toma este un personaj cu picioarele pe pământ. El crede doar ce vede cu ochii lui. Chiar spusese că nu va crede până ce nu va putea să Îl atingă pe Isus – și acest lucru l-a convins, în cele din urmă, că Isus se ridicase din morți.

Întrebare: De ce credeți că această relatare este consemnată în Biblie?

Este scrisă pentru toți cei care se îndoiau de faptul că Isus a înviat în formă trupească. Toma a verificat acest lucru. L-a atins pe Isus și a exclamat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Cel care se afla în fața lui era Isus acela pe care Îl știa, Isus pe care Îl văzuse murind, iar acum era viu iarăși. Nu este nici o îndoială în această privință.

Luca oferă o altă semnalare importantă. În Luca 24:36-44, Isus le apare discipolilor Săi, însă ei cred că văd o fantomă. Una peste alta, Isus era mort, nu? Însă Isus, văzându-i nedumeriți, îi invită să Îl atingă: „un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu”. Ce poate fi mai limpede de atât? Și pe deasupra, le-a cerut chiar să Îi dea ceva de mâncare. Iar peștele pe care I l-au dat nu a căzut, așa cum s-ar fi întâmplat în cazul unui duh fără de trup fizic, ci a fost mâncat de Isus.

În Luca 24:30-31, Ioan 21:1-14 și Faptele 1:3, avem și alte relatări care reliefează prezența fizică a lui Isus, după moartea Sa.

Așadar, Biblia afirmă clar că Isus a murit și s-a ridicat din morți, în formă trupească. Nu ne-ar fi fost necesară vreo altă dovadă, însă uneori este de folos să știi că mai există și alte dovezi, externe, care confirmă ceea ce spune Biblia.

• Ignatius (anii 50-115 după Hristos), episcop de Antiohia, atestă crucificarea lui Isus Hristos și ridicarea Sa din morți după trei zile. El se bizuie pe însemnările martorilor oculari, care i-au vorbit
• Atât istoricii evrei, cât și cei romani consemnează faptul că au existat mulți martori oculari ai învierii.

Istoricul evreu Iosefus relatează crucificarea lui Isus și faptul că a fost ulterior văzut de mulți martori oculari.

Tertullian (160-220 după Hristos) scrie că evreii aproape că l-au forțat pe Pontius Pilat, guvernatorul roman al Siriei, să Îl osândească la moarte prin crucificare pe Isus. El mai spune că înălțarea lui Hristos este de departe mai certă decât presupusa înviere a altor persoane binecunoscute (Romulus). Aceste consemnări sunt o dovadă cât se poate de plauzibilă, venind de la un necreștin.

Plinius, guvernator în Asia Mică în anul 112 după Hristos, îi scrie împăratului roman că creștinii erau gata să moară pentru mărturisirea lor, deoarece el nu mai știe ce să creadă despre faptul că a trebuit să trimită la moarte atât de mulți dintre ei.

• Zeci de mii de cercetători au parcurs consemnările, pentru a vedea dacă pot găsi cel puțin o dovadă împotriva învierii. Nu au găsit nimic. În schimb, au descoperit iar și iar însemnări din secolele întâi și al doilea despre creștini care primeau dispreț, împotrivire, persecuție, întemnițare, schingiuiri și chiar moartea. Acești creștini timpurii aveau toate motivele să își verifice temeinic bazele credinței. Unii afirmau că fuseseră martori oculari, alții cunoșteau un șir de oameni care fuseseră martori, fiecare verificând veridicitatea celui dinaintea lui. Faptul că nici unul nu s-a dezis de mărturisirea sa indică faptul că ei nu se bizuiau pe vreo istorisire fictivă, ci pe ceva considerau a fi adevărul – învierea lui Isus
• Trebuie să se țină seamă și de consecințele imediate ale învierii asupra oamenilor care au fost martori oculari, precum și asupra societății.

Gândiți-vă la transformarea adunăturii de lași învinși, ascunzându-se îndărătul ușilor încuiate într-i zi (Ioan 20:19-23) într-o tovărășie pe care nici o persecuție nu o mai putea reduce la tăcere. Nici un mit prefabricat nu ar fi reușit o atare schimbare dramatică.

Gândiți-vă la biserica pornită în urma mărturiei lor. Timp de secole, ea a suferit persecuții crunte, însă nici o încercare de a rade creștinismul de pe fața pământului nu a reușit. Nu ar fi existat creștinătate, dacă credința în înviere nu ar fi stat la temelia adevărului.

Gândiți-vă la multitudinea de creștini din ultimii peste 2000 de ani, a căror viață a fost radical schimbată după ce s-a întors spre Hristos, din necredință. Nici un alt motiv decât acela că Hristos este viu nu poate explica suficient acest lucru. Nici o îndoctrinare, oricum ar fi survenit ea, nu poate să sprijine o transformare a atâtor vieți.

• Țineți cont de faptul că evreii au încercat să mușamalizeze cazul învierii încă de la început. Ei i-au persecutat pe creștini (Faptele 9:1-2) pentru a-i face să Îl tăgăduiască pe Hristos. Dacă învierea ar fi fost o minciună, ei ar fi găsit într-un fel sau altul locul în care era trupul lui Isus Hristos. Dar nu au putut să o facă – pentru că nu era Pavel s-a confruntat cu batjocura în Atena (Faptele 17:32), atunci când a vorbit despre învierea lui Hristos – de ce nu în Ierusalim? Pentru că acolo era un fapt cunoscut că mormântul era gol și că trupul nu putea fi găsit.

Este bine să fii sceptic și să verifici lucrurile înainte de a le crede. Bereenii (locuitorii orașului antic Berea, azi în Grecia, nota trad.) au făcut astfel (Faptele 17:11) și au fost foarte apreciați pentru asta. Însă atunci când faptele sunt clare, este irațional să respingi concluziile logice.

Și exact despre asta este vorba când refuzi să crezi în înviere. Este irațional, nu bazându-ne pe fapte, ci pe dogma care spune că nu pot exista evenimente supranaturale. Este, oricum, o ipoteză greu de justificat. Este ca și cum ai spune „nu există particule subatomice – este doar un mit la care au visat fizicienii pentru a căpăta bani de la guvern. Nu putem vedea asemenea particule, deci nu există” și ai respinge complet orice dovadă plauzibilă a contrariului. Nu are sens să polemizezi în acel fel, deoarece este o atitudine care se abate de la bunul simț, bazându-se în schimb pe o afirmație absolută care nu poate fi sprijinită.

Rezumat:
Deoarece

• Biblia, Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, atestă învierea fizică a lui Isus Hristos,
• Există sute de martori oculari, care nu puteau fi toți mincinoși sau nebuni, și
• Există multe consecințe vizibile, explicabile doar dacă învierea este reală

există iarăși o singură concluzie logică: învierea fizică este un fapt. Respingerea punctuală a obiecțiilor.

Să ne întoarcem acum la obiecțiile punctuale pe care le-au ridicat oamenii. Avem destule probe pentru a le dovedi eronate. Însă dacă ele nu vor fi îndeajuns pentru a-i face ca măcar să se gândească la posibilitatea faptului că Isus chiar s-a ridicat din morți, putem chiar să arătăm că aceste obiecții nu au sens – date fiind faptele istorice pe care le cunoaștem despre acele vremuri.

Teoria sincopei
Această teorie pretinde că învierea este un mit, deoarece Isus în primul rând nu a murit. El doar a avut un fel de leșin – nu arăta vreun semn vital vizibil, însă era viu atunci când a fost așezat în mormânt. După câteva ore, a fost revigorat de aerul rece al mormântului, s-a ridicat, și-a scos giulgiul și a plecat.

Întrebare: Ar putea fi aceasta o explicație plauzibilă pentru ce s-a întâmplat?

Una peste alta, cunoștințele medicale ale vremii nu erau grozave, astfel că oamenii care credeau că El este mort puteau foarte bine să se înșele. Nu ni se spune în Marcu 15:44 că Pilat a fost surprins să afle că Isus este deja mort? Nu înseamnă că

majoritatea victimelor crucificării ar mai fi fost vii într-un atare moment, iar Isus, suferind pierderi de sânge și durere, cel mai probabil că s-a stins din viață complet? Și este plauzibil faptul că El și-a revenit în mormânt, după ce s-a odihnit în răcoare câteva ore? Nu a fost pură ignoranță din partea discipolilor Lui faptul că au presupus că nimeni nu putea supraviețui răstignirii și că El trebuie să fi înviat din morți atunci când l-au văzut viu iarăși?

Dacă privim problema din acest unghi, teoria pare să aibă ceva adevăr intrinsec. Însă o privire mai atentă dezvăluie faptul că teoria – în afară de faptul că este contrazisă de toate evidențele pe care le-am prezentat – are câteva fisuri majore. Să încercă să răspundem la câteva întrebări pentru a afla cât de plauzibilă este teoria aceasta, în lumina a ceea ce știm.

• A avut Isus vreo șansă să supraviețuiască crucificării?

• am descris crucificarea. Este o procedură atât de brutală, încât cei care erau dați jos de pe cruce înainte de a muri, cu greu se mai revigorau. Odată ce ești pe cruce mai mult de o oră, șansele tale de supraviețuire sunt aproape zero – chiar și în cele mai favorabile condiții.

Să fi fost circumstanțele favorabile pentru Isus? Cu greu s-ar putea spune asta.

În Marcu 15:15,19 aflăm că Isus a fost biciuit și bătut peste cap iar și iar, înainte de a fi dus spre răstignire. Multe victime nu supraviețuiau nici biciuirii – să presupunem că El a scăpat fără vreo vânătaie și că era în stare perfectă, atunci când a fost bătut pe cruce? Potrivit lui Marcu 15:21, nici măcar nu-și mai putea căra crucea! Iar apoi a stat pe cruce mai bine de 6 ore (Marcu 15:25, 34-37).

Este greu să ne imaginăm că până și cei mai puternici oameni, după ce ar îndura toate aceste lucruri, nu ar sucomba.

• Presupunând însă, de dragul discuției, că El mai era viu atunci când romanii au verificat-o – ar fi fost posibil să Îl declare mort din greșeală?

Argumentul aici este că romanii nu aveau suficiente cunoștințe medicale pentru a știi dacă un om este mort sau este aproape mort. Există o anumită aroganță occidentală modernă în acest argument – ca și cum nu ar fi existat deloc cunoștințe medicale în antichitate. Am putea afirma fără tăgadă că soldații aceia, care văzuseră sute de morți sau oameni care abia de mai erau vii, nu ar fi realizat diferența?

Câțiva dintre cei care L-au executat, L-au examinat pe Isus înainte de a-L scoate de pe cruce. Unul chiar i-a străpuns coastele, iar brusc a țâșnit un șuvoi de sânge și apă (Ioan 19:34) – ceva ce nu vei vedea la o persoană încă vie. Romanii știau la fel de bine ca noi, cei de astăzi. Cum poate cineva care nu a fost la fața locului, după 2000 de ani, să spună că totul este o balivernă și că Isus nu era mort? Pur și simplu nu are sens.

Presupunând însă că, în vreun fel miraculos, El a supraviețuit și nimeni nu a observat – cum ar fi ieșit din mormânt? Dacă nimeni nu și-ar fi dat seama că El este încă viu, Isus nu ar fi fost prea viguros atunci când a fost pus în mormânt. Până la urmă, fusese torturat crunt, bătut, pierduse mult sânge, era deshidratat, ligamentele îi erau rupte după ce stătuse pe cruce – și nu primise mâncare, băutură sau îngrijire medicală de mai bine de 24 de ore.

Acum hai să presupunem că aerul rece l-a adus înapoi în simțiri. Cum s-ar fi eliberat de lunga pânză a veșmintelor funerare care erau strâns înfășurate în jurul Lui? Chiar și un om sănătos ar fi avut probleme să o facă. Și dacă a ieșit din giulgiul funerar, cum s-a descurcat cu următorul obstacol – piatra pe care cele trei femei la un loc s- au simțit incapabile să o mute (Marcu 16:2-3)? De unde să fi avut acea forță, după ce a suferit atât de crunt? Este prea departe de realitate pentru a fi posibil.

• Ei bine, să mergem mai departe cu ipotezele și să presupunem că a reușit să iasă. Ar fi putut să fie bine complet până a doua zi?

Trecuse abia puțin peste o zi de când Isus fusese luat de pe cruce. Era atât de slăbit încât fusese crezut mort. Este evident că era rănit foarte tare. Ce am face astăzi cu o persoană a cărei trup a fost supus caznelor atât de crunt cu o zi înainte? L-am ține pe acel om în spital pentru cel puțin o săptămână, cu toată îngrijirea medicală posibilă. Gândiți-vă doar la soldatul (Jessica Lynch) care a ieșit din spital în Irak – ea a petrecut apoi mai bine de o săptămână într-un spital din Germania, înainte de a se gândi măcar să se întoarcă în SUA… și poți fi sigur că Isus a fost tratat mult mai rău decât a fost ea. Ar putea crede cineva că El era capabil să se miște ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Însă potrivit lui Matei 28:9-10, Isus a apărut destul de sănătos atunci când femeile L-au văzut. I s-au prosternat – așa că se pare că nu era vreo necesitate de a-I fi oblojite răni. În Luca 24:13-31, aflăm că El a mers 7 mile (mai mult de 11 km, nota trad.) cu discipolii, către satul lui Emaus și apoi s-a arătat apostolilor. S-ar potrivi așa ceva unei persoane care a fost torturată cu mai puțin de 48 de ore în urmă? Cât de probabil ar fi?

• Chiar dacă toate cele de mai sus ar putea fi explicate, unde s-a dus El apoi?

Discipolii L-au văzut timp de 40 de zile, apoi El a dispărut. Nimeni nu L-a mai văzut iar, nici măcar cei mai apropiați prieteni. Dacă măcar o persoană L-ar mai fi văzut după Rusalii, dacă măcar cel mai mic zvon că Isus ar fi încă viu pe pământ – acestea i-ar fi făcut pe oameni să se pună pe căutat. Evreii au încercat să Îl găsească pentru a dovedi că acel zvon despre înviere și înălțare este o aiureală. Alții s-ar putea să fi sperat să vadă alte miracole. Tânăra biserică s-ar fi năruit, multă lume îndoindu-se de predicile lui Petru. Primii creștini, atât de știutori de legende despre personaje fictive și reale, nu au nici măcar o singură legendă despre Isus, ca fiind viu printre ei în acele momente.

Astfel, Isus trebuie să se fi retras într-o solitudine totală, în timp ce biserica Lui se ridica în juru-I, zguduind lumea din temelii. El nu a avut contact cu vreo persoană din lume. A fost absent de la tot, nedorind nici măcar o dată să meargă în mijlocul lumii și să afle ceva. De ce? Cum și-ar fi schimbat personalitatea atât de brusc, devenind cineva care nu are nici o similitudine cu Isus cel pe care Îl știm dinaintea răstignirii și cu cel care apăruse discipolilor Lui? Acest lucru pare cumva plauzibil?

Uitându-ne la toate argumentele de mai sus, teoria sincopei, a leșinului pare să nu aibă sens, chiar dacă nu am avea toate dovezile acestea despre moartea și învierea lui Isus. Iar evidențele pe care le avem cuvântă atât de puternic împotriva teoriei sincopei, încât nici o persoană rațională nu poate crede în ea în mod onest.

Teoria furtului:
Această teorie este cea mai răspândită încercare de a nega învierea. Potrivit acestei idei, discipolii au venit în timpul nopții, au furat trupul din mormânt și l-au făcut să dispară. Ulterior, ei au răspândit zvonul că Isus s-a ridicat din morți și foloseau mormântul gol drept dovadă a pretenției lor false.

Matei 27:62-65, 28:11-15 consemnează că această teorie a luat ființă imediat după învierea lui Hristos. Conducerea evreiască era informată despre afirmațiile lui Isus, cum că va învia a treia zi – poate chiar mult mai bine decât discipolii Lui, în acel moment. Acești oameni din conducere i-au cerut lui Pilat gărzi, ca măsură preventivă și atunci când aceasta a eșuat, au vrut ca soldații să spună că discipolii trebuie să fi subtilizat trupul. Inițial le-a reușit manevra, cel puțin printre evrei. Iustin Martirul, Tertullian și alții, când scriu despre crucificare, pomenesc și faptul că discipolii au furat trupul și i-au amăgit pe oameni, întârziind să anunțe public până într-a 50-a zi, când trupul descompus al lui Isus devenise de nerecunoscut.

Întrebare: Poate fi ceva adevărat în acest argument?

Să facem o analiză logică atentă, iar. În timp ce un mormânt gol nu dovedește neapărat învierea, este totuși un fapt care necesită explicații. Cineva trebuie să fi intervenit – întrebarea este: cine anume? Există două răspunsuri posibile – mormântul gol a fost fie o acțiune divină, fie una omenească. Vom arăta că cea din urmă este imposibilă, așa că Dumnezeu trebuie să fi lucrat acolo.

Hai să presupunem că trupul lui Isus Hristos a fost mutat de cineva. Cine ar fi putut să o facă? Prietenii lui Isus sau inamicii Lui? Ar fi avut respectivii vreun motiv sau puterea de a o face? Și dacă da, nu s-ar fi comportat într-un mod diferit în lunile și anii care au urmat? Să privim chestiunea mai îndeaproape.

• S-au luat precauții serioase în străjuirea mormântului împotriva hoților. În Matei 27:62-65 citim că marele preot și fariseii i-au cerut explicit lui Pilat să împiedice orice tentativă de subtilizare. Mormântul a fost sigilat și un soldat roman a fost pus strajă.

Nu este extraordinar că Dumnezeu a îngăduit să se întâmple astfel? Fără de soldați prezenți la mormânt, era posibil ca cineva să fure trupul. Însă datorită străjii, mormântul gol este o dovadă mult mai puternică pentru ce s-a petrecut într-adevăr.

• Nu a luat nimeni trupul folosind forța. Acest lucru este evident, deoarece soldații nu au raportat că ar fi fost atacați. Pe lângă acest lucru, nici o persoană neînarmată nu ar fi îndrăznit să atace un soldat roman – este vorba de niște soldați bine instruiți.

• Nimeni nu se putea furișa pe lângă soldați, când aceștia erau treji. Pentru că ei stăteau chiar în fața mormântului și ar fi observat pe oricine ar fi încercat să se strecoare înăuntru.

• Gărzile romanu nu ar fi ațipit. Disciplina militară în rândul romanilor era foarte puternică, categoric mai puternică decât disciplina pe care o vedem la armatele de astăzi. Este un lucru bine documentat faptul că abandonarea postului, adormirea la datorie și alte încălcări însemnau pedeapsa cu moartea, nu doar vreo pedeapsă minoră. Diverși istorici descriu frica de pedeapsă care producea o atenție ireproșabilă în timpul executării îndatoririlor, îndeosebi în privința străjii de

Oricine ar crede că măcar unul dintre străjerii de la mormânt ar fi adormit pe timpul nopții, nu are nici cea mai mică idee despre ce vorbește. Trebuie să presupui că toți soldații prezenți erau niște molâi iresponsabili, cărora nu le păsa de sarcina lor și nu aveau a se teme de nimic. Poți vedea astfel de cazuri în serialele TV de comedie care ridiculizează viața militară, însă când vine vorba de armata romană, nu se poate abate nimeni de la adevăr.

• Chiar dacă soldații ar fi dormit, nu putea nimeni să ia trupul din mormânt fără să fi fost observat. Trebuie să reținem că exista o piatră masivă la intrarea în mormânt. Mutarea acelei pietre ar fi trezit cu siguranță cel puțin unul dintre soldați.

• Mărturia străjerului cum că discipolii au furat trupul (Matei 28:13-15) este o prostie. Dacă ei ar fi dormit, cum i-ar fi putut vedea pe discipoli? Iar dacă erau treji, de ce i-ar fi lăsat pe aceștia să fure trupul? Pur și simplu nu are sens. Pe lângă asta, admițând că soldații ar fi adormit sau că ar fi permis ca trupul să fie luat, ar fi fost un act de suicid. Aici trebuiau să vină cu altă poveste.

Însă faptul că au spus exact această relatare fără sens arată că ei știau că este eronată, că superiorii nu i-ar fi crezut oricum și că marii preoți îi vor feri de necazuri.

• Veșmintele din mormânt oferă o mărturie tăcută a faptului că trupul nu a fost furat în taină. Nimeni care s-ar furișa pe lângă gărzile romane, fie ele adormite sau nu, pentru a subtiliza trupul lui Isus, nu ar fi pierdut timpul cu desfășurarea lor din jurul corpului și cu împăturirea lor (Ioan 20:6-7), înainte de a fugi. Ar fi plecat cât mai repede posibil. Însă ordinea de la locul faptei indică că nu s-a întâmplat nimic de acest fel – evidențele sunt disonante cu întregul concept de subtilizare tainică a trupului din mormânt.

• Discipolii nu au avut curajul de a fura trupul. Când Isus a fost arestat, fiecare l-a părăsit și a fugit (Marcu 14:50). Petru chiar a negat că Îl cunoaște pe Isus (Marcu 14:66-72). E cam greu de crezut că doar cu o zi mai apoi, discipolii să se fi adunat și să găsească atât de mult curaj, încât să meargă la mormânt, să încerce să păcălească toată garda și să scoată trupul din mormânt. Nici nu ar fi încercat așa ceva, deoarece nu aveau motiv să spere că ar putea trece de strajă neobservați.

• Discipolii nu au avut vreun motiv pentru a fura trupul. Nu mai puteau face ceva pentru Domnul lor, nimic din ce nu fusese făcut. Și cu siguranță că nu au dorit să subtilizeze trupul, să răspândească vreo minciună despre învierea Lui și să încerce să câștige bani întemeind o biserică. Până la urmă, ei nu au priceput semnificația învierii înainte de a primi Sfântul Duh, astfel că nu ar fi știut ce trebuie să susțină dacă s-a întâmplat sau dacă nu. Și în al doilea rând, pornirea unei biserici false în cadrul societății evreiești cu siguranță nu le-ar fi adus vreo răsplată pământească. Nu ar fi putut face bani din așa ceva, în schimb au renunțat la tot ce aveau, au ajuns în închisoare, 11 din cei 12 apostoli și mulți alți discipoli au plătit cu viața – pentru ceva ce ar fi crezut ca e minciună?

Întreaga idee că discipolii au subtilizat trupul este total anapoda.

• Nimeni altcineva nu ar fi luat trupul. Evreii nu aveau vreun motiv să o facă, în primul rând. Însă chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi scos la iveală trupul de îndată ce discipolii ar fi început să propovăduiască învierea. Cât le-ar fi ușurat acest lucru efortul de a discredita învățăturile apostolilor?

Iosif din Arimateea nu ar fi mutat trupul fără să le spună apostolilor, fie înainte, fie după. El era un adept în secret și nu ar fi rămas tăcut despre ceea ce știa, după ce cuvântul despre înviere s-ar fi răspândit. Și în plus, cu siguranță nu ar fi putut să o facă singur.

Romanii, la rândul lor, nu aveau absolut nici un motiv de a muta trupul. Pilat voia pace, nu vreo nouă învățătură care ar fi agitat spiritele.

În concluzie, faptele din acest caz și bunul simț logic vorbesc limpede împotriva teoriei care spune că trupul lui Hristos a fost mutat. Nu este foarte bine că Dumnezeu le-a îngăduit evreilor să aibă gărzi plasate în fața mormântului? Astfel știm cu siguranță că trupul lui Isus nu putea fi furat. Fără soldații prezenți, ar fi existat această posibilitate. Însă felul în care stau lucrurile ne conferă certitudinea că trupul lui Hristos nu a fost furat, ci înviat de către Dumnezeu.

Teoria halucinației:
Această teorie este o încercare de neglija mărturia biblică, fără a afirma explicit că însemnările Bibliei sunt greșite. Teoria nu pune sub semnul întrebării faptul că discipolii L-au văzut pe Isus, când li s-a arătat, ci afirmă că aceste apariții nu erau reale – ci doar halucinații. Până la urmă, discipolii suferiseră mult stres. Își pierduseră preaiubitul Domn, își aminteau cum El prezisese că se va ridica într-a treia zi, iar mintea lor le juca feste – Îl vedeau pentru că își doreau foarte mult să Îl vadă.

La prima vedere, teoria halucinației pare plauzibilă într-o anumită măsură. Una peste alta, astfel de lucruri se întâmplă. Am auzit de o mamă care și-a pierdut fiul în război, stând acasă și cugetând la trecut, iar apoi deodată îl vede intrând pe ușă și chiar vorbește cu dânsul. Există un film despre un strălucit matematician care vorbea cu un prieten imaginar de ani de zile. Chiar și halucinații în masă se petrec.

Întrebare: Așadar, este posibil ca discipolii să fi avut doar viziuni?

O privire mai atentă arată că teoria halucinațiilor are câteva fisuri serioase.

• Un anumit tip de oameni sunt predispuși la halucinații. Trebuie să ai o imaginație foarte bogată (de aceea unii oameni străluciți trec frontiera către nebunie), cumva instabil emoțional și nervos sau foarte

Însă Isus a apărut în fața unei diversități de oameni, cu diferite stări psihologice și în dispoziții diferite. Maria Magdalena (Ioan 20:10-7) plângea, femeile care se întorceau de la mormânt erau înfricoșate (Matei 28:9-10), Petru (Luca 23:34) era chinuit de remușcări, Toma (Ioan 20:24-28) era tulburat, discipolii – în Ioan 21:1-14 – erau ocupați cu pescuitul, iar cei 500 de credincioși menționați în 1 Corinteni 15:6 nu gândeau cu toții la fel.

• Fiecare martor ocular a mărturisit învierea pentru tot restul vieții sale. Dacă toți acești oameni au avut halucinații, înseamnă că au continuat în aceeași stare psihică tot restul vieții. Altminteri, ei și-ar fi revizuit mărturia și ar fi dat- o uitării, ca pe o viziune avută atunci când au fost amenințați datorită convingerilor

În timp ce se poate ca cineva să pretindă că așa ar sta lucrurile pentru o mână de discipoli, viețile transformate ale lui Petru, Pavel, Ștefan, Iacob și mulți alții arată că nu putea fi un caz de halucinație la toți dintre ei. Oamenii care sunt subiecți ai halucinațiilor încontinuu nu devin eroi morali, ei nu apar ca persoane cu picioarele pe pământ, lideri puternici cu înțelepciune practică.

• Au fost mai multe apariții și sute de martori. Martori care au văzut cu toții același Isus și ale căror mărturii sunt consonante. Halucinațiile în masă sunt extrem de rare. Rareori poți găsi chiar și doi oameni care au văzu viziuni despre aceeași persoană și afirmațiile lor nu sunt contradictorii asupra celor văzute. Este chiar și mai dificil, atunci când viziunile se petrec în dăți

Are vreun sens să presupunem că 11 apostoli, inclusiv calculatul și incredulul Toma, să fi căzut într-o auto-amăgire în același timp și să fi văzut același eveniment complex, așa cum îl aflăm din Ioan 20:24-28? Este posibil ca același lucru să se întâmple simultan în cazul a 500 de oameni? Este posibil ca sute de oameni să aibă exact aceeași viziune, în momente și locuri cât se poate de diferite, părând însă a fi cu toții raționali în restul situațiilor?

• Aparițiile lui Isus au fost percepute de diferitele simțuri omenești. Discipolii L- au văzu, I-au vorbit, L-au atins, L-au privit mâncând. Este extrem de improbabil ca măcar doi oameni să spună la fel în privința a ceea ce au trăit, dacă aparițiile au fost doar simple halucinații.
• Halucinațiile necesită ca oamenii să aibă un anumit spirit al anticipării. În adâncul lor, trebuie să vrea să vadă ceea ce ei cred că au văzut. Însă adepții lui Hristos au fost convinși să creadă împotriva voinței lor. Aveau cu totul alte lucruri în minte. În trei rânduri (Luca 24:13-33, Ioan 20:15, 21:4) discipolii nici măcar nu L-au recunoscut pe Isus, înainte ca El să li se arată.
• Halucinațiile îndeobște reapar regulat după o perioadă de timp mai lungă. Ele reapar mai frecvent până când un punct de criză este atins, sau mai puțin frecvent până când dispar de

Însă nu s-a întâmplat nici într-un fel, nici în celălalt. Aparițiile s-au oprit brusc după 40 de zile, atunci când Domnul s-a înălțat la Rai (excepție făcând Pavel, care a mai avut viziunea Lui mult mai târziu). Ele nu s-au estompat treptat, nici nu a existat vreun prag de criză care să le facă să dispară. Nici măcar un

singur martor ocular de atunci nu L-a mai văzut apoi pe Isus.

• Dacă aparițiile au fost doar halucinații, trupul lui Isus ar fi fost încă în mormânt. Evreii ar fi putut lesne să scoată la iveală trupul, atunci când toate discuțiile despre înviere au apărut.

Una peste alta, faptele biblice, bunul simț și toate perspectivele psihiatriei moderne vorbesc împotriva teoriei halucinației și ar fi irațional să persiști în favoarea ei.

Teoria mormântului greșit
Ideea de bază a acestei teorii este destul de simplă. Femeile, iar apoi și toți ceilalți, s-au dus la un alt mormânt. Vecinătățile Ierusalimului sunt pline de morminte în piatră și ai nevoie de repere precise pentru a găsi un anume mormânt. Dată fiind toată confuzia din ziua crucificării, femeile nu au fost îndeajuns de atente pentru a reține exact locul în care a fost pus Isus. Până la urmă, ele puteau privi doar de la distanță. Așa că atunci când s-au întors, după Sabat, probabil că ele au mers la un alt mormânt, l-au găsit gol și au fost într-adevăr nedumerite. Un grădinar, lucrând la mormânt, le-a ghicit intențiile și a încercat să le spună că făcuseră o greșeală. El a spus: „Îl căutați pe Isus Nazarineanul care a fost răstignit. El nu este aici – căutați locul în care L-au pus” și probabil le-a indicat mormântul corect. Însă femeile erau speriate și au fugit din acel loc.

Întrebare: Nu asta și este scris (Marcu 15:47-16:8)? Este posibil să se fi dus la un alt mormânt?

Încă o dată, această teorie este plauzibilă atunci când citești însemnările biblice în mod superficial.

• Femeile știau exact unde era mormântul. Atât în Matei 27:61, cât și în Luca 23:55 se consemnează că Maria, mama lui Isus și Maria Magdalena au observat cu atenție unde anume se afla mormântul. Nu erau la distanță mare. Matei scrie că se aflau chiar în fața mormântului. Luca arată clar că femeile l- au urmat pe Iosif din Arimateea la mormânt. Una dintre femei era mama Sa – nu credeți că ar fi ținut minte locul exact al mormântului?
• Petru și Ioan au alergat spre mormânt în mod independent (Ioan 20:3-8). Ei nu le-au mai așteptat pe femei pentru a-i conduce spre mormânt, ci au luat-o la fugă. Asta înseamnă că și ei știau locul în care se afla. Cum adică să fi alergat spre un mormânt greșit? Chiar dacă ei ar fi făcut o greșeală, este de neconceput să fi ajuns tocmai la același mormânt la care fuseseră
• Dacă toți s-au dus la un alt mormânt, ar însemna că trupul lui Isus era încă în mormântul lui Iosif din Arimateea. Când noul precept despre înviere a apărut, Sanhedrinul (consiliu de 23 de juzi în fiecare oraș din Israelul acelor timpuri, nota trad.) ar fi putut să indice pur și simplu mormântul corect și să arate trupul. I-ar fi redus la tăcere pentru totdeauna pe
• Grădinarul putea să fi rezolvat problema. Este greu de imaginat că el nu și-ar fi amintit ce s-a întâmplat în dimineața în care apostolii au început să propovăduiască învierea. De ce nu și-a spus versiunea proprie asupra întregii povești?

Explicația este simplă. În primul rând, nu era nici un grădinar. Matei 28:1-10 ne spune despre tânărul care era un înger al Domnului. Și de ce ar fi lucrat un grădinar în cimitir la o oră atât de matinală? De ce ar fi șezut în interiorul unui mormânt (era mult prea devreme pentru o pauză)?

• Cu siguranță Iosif din Arimateea ar fi soluționat problema. Chiar dacă toată lumea, evreii, gărzile romane, femeile și discipolii ar fi mers la un mormânt greșit, Iosif din Arimateea știa cu certitudine unde îi era mormântul. El era proprietarul și ar fi mers la mormânt să verifice dacă toate aceste discuții iscate despre înviere sunt adevărate.
• Evanghelia după Marcu este citată incorect. Marcu 16:6 consemnează că tânărul a spus „Căutați pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde îl puseseră.” Dacă textul este citat corect, întreaga idee cum că tânărul ar fi arătat spre alt mormânt nu are sens. El spune limpede că Isus a înviat – acesta fiind motivul pentru care El nu mai este în mormânt.

Teoria mormântului greșit are prea puțin sens. Ea nu transpare în urma dovezilor, ci contrazice deopotrivă dovezile și bunul simț. Ca toate celelalte teorii care încearcă să explice învierea, ea provine dintr-o lipsă de concepție a faptului că Dumnezeu s-ar putea interfera în cursul natural al evenimentelor.

Rezumat:

1. Biblia, Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, atestă învierea fizică a lui
2. Există sute de martori oculari care nu puteau fi toți mincinoși sau alienați mintal.
3. Există multe consecințe vizibile, care nu pot fi explicate în alt mod, decât dacă învierea a fost veridică.
4. Toate teoriile care încearcă să respingă învierea sunt nefondate – ele nu au sens.

Dacă punem toate aceste lucruri laolaltă, rămâne viabilă o singură concluzie logică:
Învierea trupească a lui Isus Hristos este un fapt dovedit.

Atunci când prezentarea dovezilor nu este îndeajuns

În ultimul timp am abordat multe din întrebările cruciale pe care necredincioșii le ridică în privința credinței creștine.

Am adunat o mulțime de dovezi în favoarea veridicității Bibliei. Am arătat că ea este cartea cu caracterul cel mai deosebit posibil scrisă vreodată – unică prin continuitate, traducere și supraviețuire, precum și cea mai deosebită prin învățăturile ei și influența avută asupra acestei lumi. Ca și carte istorică, este de departe cea mai documentată – chiar dacă nu există manuscrise originale, putem spune că știm aproape totul despre ceea ce conțineau acestea. În ciuda sutelor de afirmații contrare ideii că Biblia este fără de greșeli și contradicții – relatările ei istorice sunt exacte și orice încercare de a le dovedi eronate a eșuat. Însă mai presus de toate, este plină de previziuni științifice și de profeții predictive care dovedesc limpede conținutul ei supranatural.

Toate dovezile adunate laolaltă conduc către o singură concluzie logică: Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat și fără greșeală. Este veridică în tot ce spune și, prin urmare, autoritatea finală în a răspunde la întrebările fundamentale legate de viață și moarte.

Am studiat mai apoi chestiuni cheie ale credinței noastre creștine – nevoia de mântuire, persoana lui Isus Hristos și învierea. Am arătat că toate ființele umane sunt păcătoase și necesită o izbăvire de păcat și de urmările lui distructive. Am motivat logic că, în esență, există doar o singură cale de a se oferi această izbăvire; cineva a trebuit să moară pentru păcatele noastre, să îndure pedeapsa în locul nostru și să se întoarcă la viață pentru a demonstra izbânda asupra morții – iar acel cineva trebuia să fie Dumnezeu și om în același timp. Am dovedit că Isus Hristos, așa cum Îl știm din Biblie, este acea persoană. Am adunat evidențe în favoarea faptului că El a existat, ca persoană istorică, și că a fost Dumnezeu – proorocirile împlinite despre El și miracolele pe care le-a înfăptuit sunt o dovadă îndestulătoare. În fine, am dovedit că El a murit într-adevăr pe cruce și s-a ridicat din morți, iar noi putem prin prisma acestui fapt să căpătăm viață veșnică. Evidențe sunt din belșug. Însă or fi îndeajuns pentru a-i convinge pe toți să creadă că Isus Hristos este mântuitorul lor? Evident că nu, altminteri întreaga lume ar crede deja acest lucru.

Întrebare: Atunci, de ce oamenii refuză să creadă, dacă dovezile sunt atât de clare?

Există mai multe motive pentru care oamenii nu cred în Isus Hristos.

Tot mai mulți oameni au ajuns să trăiască în medii necreștine – au părinți care cred în mod superficial sau nu cred deloc, sunt expuși îndoctrinării anticreștine în școli, societatea din jur se opune creștinismului. Orașul Ithaca este un exemplu perfect de astfel de mediu, însă fără doar și poate, departe de a fi singurul. Problema a apărut în Europa cu mai bine de o sută de ani în urmă, răspândindu-se în toată lumea de atunci încolo.

Ca rezultat, gândirea multor oameni a fost infestată cu puternice convingeri antibiblice. Ei pretind că credința creștină este irațională și că a fost dovedită ca eronată de știință. Aduc în față tot soiul de argumente împotriva Bibliei și a creștinismului, argumente care au prea puțină substanță sau deloc, doar pentru că le este lor mai ușor să le accepte, decât să accepte faptul că există un Dumnezeu care are dreptul de a le spune ce este bine sau rău. Aducându-le dovezi, le vei schimba cu greu gândirea, deoarece ei cred că o atare consecință – a crede în Isus Hristos – este ceva inacceptabil.

Veți găsi tot mai mulți oameni cărora pur și simplu nu le pasă. În timp ce cu doar o sută de ani în urmă trebuia să vii cu niște motive foarte bune pentru a arăta de ce nu crezi în Dumnezeu, în lumea actuală așa ceva este privit aproape ca un lucru firesc. Oamenii nu se simt obligați să își justifice necredința, deoarece pentru ei cunoașterea obișnuită a lumii materiale este tot ce contează – de ce să investighezi ceva, dacă e evident că nu este veridic? Însă din astfel de atitudine nu există nimic de câștigat. Destul de trist este faptul că există și oameni care au avut experiențe negative în biserică sau cu anumiți creștini. Ei au venit la biserică, însă au fost respinși sau ignorați deoarece nu au întrunit „standardele” (codul vestimentar, conduita în biserică etc). Ei au simțit că creștinii vor să îi convertească, însă fără a le păsa de persoana lor. Creștinii i-au privit de sus, cu o atitudine gen „sunt mai cucernic ca tine”. Opiniile lor nu au fost tolerate deloc. Creștinii le-au glăsuit adevărul, însă nu au făcut-o cu iubire (Efeseni 4:15). Și prea adesea, faptele creștinilor nu se potrivesc cu ceea ce spun. Prea mulți creștini se poartă în mod agresiv, rece, cu mentalitate îngustă sau chiar ca ipocriții – pentru că de multe ori, exact așa și sunt. Ca rezultat, oamenii disprețuiesc mesajul creștin, din cauza propriilor lor experiențe, care le demonstrează că creștinismul nu poate fi veridic.

Oricare ar fi cauza, în cele din urmă iese la iveală unul și același motiv. Oamenii nu cred în Isus Hristos pentru că nu vor să creadă. În adâncul inimii își spun că nu există nici un Dumnezeu (Psalmi 14:1) – cel puțin, nu așa cum Îl descrie Biblia. Această convingere poate fi mascată foarte bine, însă dacă înlăturăm toate scuzele, rămâne presupunerea că Dumnezeu nu există sau că Dumnezeu, chiar dacă ar exista, nu intervine în ordinea firească a universului. Și această presupunere este cea pe care trebuie să o conștientizeze pe deplin, să cugete la ea, înainte de a fi gata să țină seamă de dovezile contrariului. (1 Corinteni 2:14).

Ce este o presupunere?
O presupunere este ceva pretins în mod anticipat, ceva luat de-a gata și nechestionat. Într-o anumită măsură, presupunerile sunt inevitabile, odată ce noi nu putem motiva totul fără un punct de plecare. Există anumite principii pe care pur și simplu trebuie să ni le asumăm, odată ce altfel tot raționamentul nu ar avea rost. De exemplu, trebuie să presupunem că afirmațiile contradictorii nu pot fi concomitent adevărate – odată ce altfel, totul ar fi adevărat. 5

Oricum, există și presupuneri care nu sunt altceva decât prejudecăți. Mediul în care trăim ne face să credem că anumite ipoteze sunt „fapte naturale”, însă de fapt ele sunt conflictuale cu realitatea. Un exemplu cât se poate de obișnuit este presupunerea că anumite tipuri de oameni ne sunt inferioare, din cauza rasei, originii naționale, a bunăstării, inteligenței, frumuseții etc. Presupunerile din această categorie îndepărtează o persoană de realitate.

Ca atare, trebuie să fim atenți în mod constant și conștient la presupunerile noastre. Ne întrebăm dacă presupunerile noastre despre lume sunt sprijinite de dovezi și ne îngăduim să ne corijăm, dacă aceste presupuneri pe care le avem intră în conflict cu dovezile pe care le observăm. Acest proces devine din ce în ce mai dificil, pe măsură ce înaintăm în vârstă – până la urmă, aceste presupuneri ne-au însoțit de-a lungul vieții pentru un timp îndelungat. Însă dacă nu suntem dornici să corectăm aceste presupunri care sunt în conflict cu dovezile, demonstrăm doar că suntem încăpățânați, deoarece încercăm să ajustăm realitatea pentru a se potrivi cu presupunerile noastre, în loc de a schimba aceste ipoteze. În cazul unor astfel de oameni, poți avea un raționament doar pentru un anumit timp, până când realizezi că discuția nu are rost. Nu contează câte dovezi le aduci, ei nu își vor schimba părerea (de exemplu, mormonii și martorii lui Iehova sunt puternic îndoctrinați – ei vin să te convertească, nu să asculte contraargumente). Chiar dacă le demonstrezi că presupunerile lor sunt nefondate, ei insistă în a și le păstra. Pentru ei, singurul lucru pe care îl poți face este să te rogi și să îți demonstrezi credința prin felul în care trăiești (Iacov 2:18).

Abordarea presupunerilor
Este foarte importantă cunoașterea presupunerilor cuiva atunci când se discută chestiuni de credință și despre Dumnezeu. Dacă o persoană este deschisă, este suficient să lași evidențele și Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească de la sine (Evrei 4:12). Însă în multe cazuri, trebuie să ne dăm seama că o persoană nu este deschisă spre așa ceva, deoarece ideea că există un Dumnezeu implicat activ în această lume îi este atât de străină, încât nu va accepta nici o dovadă a acestui fapt. Pur și simplu așa ceva nu se poate, astfel că dovada trebuie să fie greșită. Miracolele nu se întâmplă, pentru că nu există supranatural – aceasta este una dintre axiomele lor de bază.

Întrebare: Cum abordăm astfel de oameni?

Trebuie să discutăm întâi despre presupunerile lor. Înainte de a putea discuta faptele biblice, trebuie să le punem în discuție perspectiva asupra lumii și să căutăm a le schimba temelia privind felul în care o atare persoană percepe faptele. Să îi facem mai întâi să își (re)definească perspectiva și să abordeze apoi chestiunile pe acest temei – vor fi atunci mult mai pregătiți să vă urmărească argumentul, deoarece le veți prezenta ceea ce le trebuie cel mai mult. Iată în continuare un exemplu al felului îi care funcționează acest mecanism (luat din www.carm.org).

Allen: Paul: Allen: Paul:

Allen:
Eu sunt ateu și evoluționist. Dovedește-mi că există Dumnezeu. Nu cred că pot, atât timp cât există presupunerile tale..

De ce nu?

Pentru că presupunerile tale nu îți vor îngădui să examinezi în mod imparțial dovada pe care ți-aș prezenta-o în favoarea existenței lui Dumnezeu..

Asta pentru că nu există vreo dovadă în favoarea existenței lui Dumnezeu.. Vezi? Tocmai ai confirmat ceea ce spuneam.

Cum adică?

Tu ești convins că nu există Dumnezeu, așa că, indiferent de ce anume ți-aș prezenta, vei interpreta într-o manieră consonantă cu presupunerea ta; și anume, că nu există Dumnezeu. Dacă aș avea o casetă video cu Dumnezeu coborând pe pământ din ceruri, ai spune că este vorba de efecte speciale. Dacă aș avea o mie de martori oculari care să spună că L-au văzut, ai zice că este vorba de o isterie în masă. Chiar dacă aș avea vreo dovadă incontestabilă, presupunerea ta te va obliga să interpretezi faptele în conformitate cu această ipoteză a ta și nu ai fi capabil să vezi dovada.

Îți înțeleg punctul de vedere, însă sunt pregătit pentru a fi convins de tine, dacă poți.

Paul:
Atunci trebuie să te întreb, ce fel de dovadă ai accepta care să dovedească existența lui Dumnezeu? …

Odată ce oamenii sunt conștienți de faptul că dețin presupuneri care îi pot împiedica de la acceptarea adevărului, devin mai deschiși la ceea ce le spui – mai ales că o faci în condițiile impuse de ei. Acest lucru necesită, bineînțeles, să fiți foarte flexibili în discuție, pentru că nu poți impune o linie fixă sau urma o abordare standard. În schimb, trebuie să îți pledezi cazul, să asculți contraargumentele interlocutorilor, să le explici de ce aceste contraargumente nu sunt viabile (în mod identic felului în care desființăm pretențiile de greșeli în Biblie sau argumentele contrare învierii) și să purcedem mai departe din acel punct. Mai apoi, majoritatea chestiunilor pe care le- am abordat în prealabil vor ieși la interval și vor trebui discutate, însă trebuie să așteptați până ce interlocutorul fără credință este dispus să vă urmărească linia gândurilor.

Discuția avută de Isus cu femeia de la fântână, în Ioan 4:7-26, este un exemplu al acestei forme de raționament. El se angajează cu femeia într-o discuție și o face să dezvăluie din ce în ce mai mult felul în care gândește – până când femeia este pregătită să asculte adevărul deplin. În Faptele Apostolilor 17:22-33 vedem cum Pavel se adresează oamenilor din Atena, pe bazele superstițiilor lor. Nu există vreo garanție că îi veți conduce pe oameni spre Hristos în acest fel. Însă cel puțin le veți atrage atenția și veți sădi o sămânță care mai târziu ar putea să rodească.

Atrăgeți-le atenția asupra mizei
Oamenii care cred că nu există Dumnezeu nu sunt ușor de convins că greșesc, chiar și când vor cu sinceritate să vă asculte argumentele. Una peste alta, renunțarea la presupunerile avute de cineva ani la rând nu este lesne de realizat. Dovada voastră s-ar putea să nu le schimbe convingerile, însă le poate scutura temeliile conceptuale – făcându-i mai puțin siguri că prezumțiile lor sunt corecte și arătându-le că credința în Hristos este ceva mai rațional decât credeau.

În acest punct, vrei să le arunci o provocare, ceva care să le dea de gândit. Fă-i să conștientizeze că presupunerea lor că Biblia este eronată zace pe un teren foarte nesigur. Fă-i să conștientizeze ce miză este în joc.

Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n- a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (Ioan 3:18)

Atrageți-le atenția la faptul că nu au dovezi pentru a susține că această afirmație nu este adevărată și cereți-le să cântărească consecințele. Ce riscă dacă greșesc – și ce câștigă dacă au dreptate?

Întrebare: Așadar, ce are de câștigat sau de pierdut cineva care nu crede în Isus Hristos?

• Dacă are dreptate, atunci lumea se sfârșește odată cu momentul morții, nefiind nimic de câștigat.
• Dacă se înșală, atunci va suferi osânda veșnică și va pierde Întrebare: Ce se întâmplă dacă crede în Isus Hristos?
• Dacă are dreptate crezând, atunci va căpăta viața veșnică după moarte și va câștiga
• Dacă se înșală crezând, atunci lumea se încheie odată cu moartea și nu e nimic de pierdut.

Cântărirea riscurilor pentru a gândi posibilele rezultate este o apropiere foarte rațională de luarea deciziilor care pot avea consecințe semnificative (afaceriștii, politicienii și militarii folosesc teoria probabilităților în acest scop). Pot fi asumate riscuri cu consecințe insuportabile, dacă cineva este sigur că nu poate pierde.

Desigur, nu frica ar trebui să îi conducă spre acceptarea unui Dumnezeu în care nu cred. Însă dacă vor ține cont de toate aceste considerații, vor fi mai deschiși în a se uita mai atent la dovezi și la ceea ce afirmă Cuvântul lui Dumnezeu. Și odată ce sunt mai deschiși la adevărurile biblice, există șansa să fie convinși de ele (Isaia 55:10) și să Îl primească pe Hristos în inimile lor.

Și încă o dată, repere în realizarea apologeticii
Haideți să rezumăm totul, trecând în revistă unele puncte de repere în apărarea credinței.

1. Cea mai importantă parte a apărării credinței este rugăciunea. Domnul este cel care deschide inima și mintea, nu noi (Faptele Apostolilor 16:14). Problema nu este de a câștiga o dispută, ci de a câștiga o persoană, iar argumentele noastre bine puse la punct și abilitățile intelectuale nu pot îndeplini acest scop, dacă Dumnezeu nu este părtaș. Cereți-I lui Dumnezeu călăuzire (Ioan 14:14), pentru a vă binecuvânta înțelegerea (Iacov 1:5) și vorbirea (Coloseni 4:6), precum și pentru deschiderea minții celorlalți (Luca 24:45).
2. Puține lucruri sunt la fel de puternice, atunci când aperi credința, ca posibilitatea de a cita un anumit verset din Biblie (Psalmi 119:11; 2 Timotei 3:16). Cuvântul lui Dumnezeu este iute și puternic (Evrei 4:12) și mai eficient decât orice altceva. Merită să memorezi din scriptură și contextul în care s-a scris versetul, apoi să îl întrebuințezi.
3. Fii informat. Este un lucru foarte valoros să știi de unde își extrag părerile alți oameni și unde sunt punctele tari și cele slabe ale unor argumente și teorii. Desigur, nu poți să știi totul, însă poți reține câteva lucruri despre evoluție sau filozofie, sau despre orice altceva mai trebuie. Vei învăța din asta mai multe decât
4. Ascultă ce ți se spune – și răspunde la obiect. Doar ascultând vei știi apoi ce să răspunzi concert. Ascultă atent erorile de logică, motivele, slăbiciunile, intenția.
5. Pune întrebări care necesită ca ceilalți să explice ceea ce cred. Când trebuie să intre mai profund în subiect, adesea vor descoperi că opiniile le sunt bazate pe o mulțime de ipoteze nefondate, în locul unor fapte
6. Nu întrerupe – este ceva de bun simț. Doar pentru că deții răspunsul, nu înseamnă că trebuie să îl arunci de-a valma. Când întreruperile devin ceva obișnuit, cunoașterea este aruncată pe apa sâmbetei.
7. Nu te certa. Evită orice ar semăna măcar cu un atac la persoană. Nu ridiculiza interlocutorul, chiar dacă ceea ce spune este absurd. Evită chiar și aparența că te-ai putea simți
8. Nu te teme că ai putea face greșeli. Vei învăța din
9. Studiază despre ceea ce ai descoperit că nu știi.Ia cărți și citește. Cunoașterea celorlalți este neprețuită. Pune pe hârtie ceea ce afli. Nu contează cât știi de mult sau de puțin – mereu e loc de mai
10. Nu te teme să riști, ci bizuiește-te în mod conștient pe Duhul Sfânt. Sub călăuzirea Sa, vei fi capabil să îi convingi pe ceilalți.
11. Repetă – gândește-te la o situație, la un posibil scenariu în care ai putea fi nevoit să dai un răspuns și dezvoltă o replică. Practică în gând.
12. În fine – încrede-te în Domnul și nu te da bătut – vei reuși.