Cum sa intrebuintam apologetica

de Dr. Johnson C. Philip și Dr. Saneesh Cherian

Apologetica creștină este un sistem de comunicare puternic. Această putere este sporită atunci când o persoană este deprinsă cu uneltele apologeticii. Oricum, simpla deținere a acestor instrumente nu face apologetica mai viguroasă. Dimpotrivă, o unealtă în mâna unei persoane neinstruite poate fi chiar distructivă. Gândiți-vă, de pildă, la o maimuță cu un brici în mână.

Deținerea unei unelte nu garantează și priceperea folosirii ei, iar priceperea de folosire nu garantează și uzul corespunzător. Așa cum și unii avocați, doctori sau polițiști se folosesc neadecvat de profesia lor, așa și unii apologeți folosesc anapoda instrumentele pe care le dețin. Cu toate acestea, deoarece ei sunt sub supravegherea lui Dumnezeu, întrebuințarea greșită a unei capacități spirituale, duhovnicești, atrage și o disciplinare divină. Dacă cineva cauzează chiar și cea mai măruntă tulburare în lumea duhovnicească, Dumnezeu este nemulțumit. Astfel că apologetul trebuie să fie cu luare aminte. Mai mult, deoarece o neatenție exercitată prin apologetică îi poate răni pe ceilalți (când apologetul este prea aspru, egoist sau sarcastic), fiecare apologet ar trebui să țină seamă cât se poate de serios de zonele în care poate greși. El trebuie să își potrivească croiala abordării conform așteptărilor pe care Dumnezeu le are de la el.

Păstrează atitudinea și perspectiva corectă

Într-un pasaj clasic al apologeticii creștine, Sfântul Duh spune: „Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă.” Bineînțeles, atitudinea este parte integrantă în apologetica creștină. În primul rând, fiecare apărare trebuie să vină ca urmare a așezării lui Hristos pe tronul minții cuiva. În al doilea rând, umilința și frica de Dumnezeu trebuie să fie și ele parte integrantă a preoției sau lucrului cucernic al cuiva. Acest aspect poate fi exprimat astfel:

Nu este o competiție: oamenii se întrec unii cu alții în jocuri și în afaceri. Există un rol legitim pentru o competiție sănătoasă. Însă aceeași atitudine este greșită când survine ca motivație pentru practicarea apologeticii creștine.
Nu pentru a etala superioritatea: odată ce o persoană deprinde instrumentele apologeticii, ea este într-o poziție superioară comparativ cu mulți care atacă credința creștină. Le poate răspunde acestora cu ușurință și îi poate dezarma rapid. Și dacă s- ar putea să fie nevoit să facă ambele lucruri, nu acestea sunt singurele scopuri ale apologeticii. Din contră, sunt doar primii pași în lungul proces al împărtășirii evangheliei și înlăturării îndoielilor.
Nu doar simplă apărare sau reducere la tăcere a unor oameni: există ocazii când trebuie ca un oponent gălăgios, provocator sau enervant să fie redus la tăcere. Însă nu trebuie să fie acesta singurul scop. Dimpotrivă, interlocutorul acesta trebuie să tacă pentru a se ajunge la o atmosferă mai constructivă, în care să se poată desfășura procesul migălos al căutării adevărului.

Cu alte cuvinte, deși toate elementele dezbaterilor convenționale ar putea fi prezente într-o discuție sau polemică apologetică, apologetica creștină nu este o dezbatere oarecare. Țelul ei este nu doar de a apăra o idee sau de a reduce la tăcere un critic. Dimpotrivă, apologetul încearcă să facă liniște pentru a crea atmosfera propice în care evanghelia să poată fi proclamată deschis, autoritar și fără intruziuni nedorite.

4. Nu un scop în sine: Chiar dacă apologetul încearcă să apere o idee sau să îi închidă gura unui oponent, nu acesta este scopul final. Dacă el se mulțumește cu atât, atunci scopul apologeticii este înfrânt. Scopul și ideea este de a-l ajuta pe necredincios să primească evanghelia și pe credincios să i se întărească credința.
Nu de a confirma Biblia din punct de vedere rațional: deoarece apologetica creștină vorbește de unicitatea Bibliei și pentru că apologeții încearcă să îi apere precizia istorică și științifică, mulți oameni cred eronat că scopul apologetului este de a „dovedi” că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de dovadă nu există, deoarece așa ceva nu este un subiect nici matematic, nici empiric. Dimpotrivă, dumnezeirea Bibliei este un subiect interdisciplinar, în care apologetica folosește o gamă vastă de informații.

S-ar putea deduce divinitatea Bibliei folosind o combinație de reliefări empirice, matematice, istorico-juridice și relaționale. Când astfel de elemente sunt puse laolaltă, iar rezultatul este combinat cu credința obiectivă, poți ajunge să „deduci” că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este un proces logic total diferit de confirmările convenționale. Așa că apologetul creștin nu „confirmă” Biblia, ci conduce solicitanții onești către un prag obiectiv de deducere a faptului că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca atare, apologetul nu trebuie vreodată să gândească în mod arogant că el poate sau ar fi capabil să confirme în mod direct că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Nici nu trebuie să strige că ar fi capabil să „dovedească” o astfel de teză. Dimpotrivă, el trebuie întotdeauna să le spună solicitanților că poate evidenția unicitatea Bibliei, lucru care îi va conduce pe ei către deducția că Biblia este mesajul unic al lui Dumnezeu către omenire.

Nu de a dovedi rațional existența lui Dumnezeu: dovezile raționale sunt posibile pentru lucruri care, prin natura lor, sunt empirice sau matematice. Oricum, entitățile care nu sunt matematice sau empirice, nu sunt ușor de confirmat prin prisma raționalului. Din contră, ele pot fi doar examinate prin prisma rațională, pentru a se ajunge la deducții cu o înaltă acuratețe sau probabilitate. Informația legată de subiecte istorice, sociologice și relaționale intră în această categorie. Existența lui Dumnezeu intră și ea în această

Nici o metodologie empirică nu poate confirma sau infirma existența lui Dumnezeu. Așijderea, nici metode matematice sau geometrice nu pot fi folosite pentru a dovedi sau nega existența lui Dumnezeu. Din contră, oamenii pot face o deducție bine informată despre existența lui Dumnezeu, bazându-se pe matricea probelor care includ evidențe empirice, matematice, istorico-juridice și relaționale. Așadar, apologetul nu trebuie să strige sus și tare că poate dovedi rațional existența lui Dumnezeu. El trebuie doar să afirme că va prezenta întreaga matrice de informații raționale, uzul acesteia putând face orice persoană care gândește să ajungă la concluzia că Dumnezeu există. Dovada este posibilă doar în matematici și științele empirice. Când vine vorba de existența lui Dumnezeu, ceea ce oferă apologetul este o deducție rațională cum că El există și este cât se poate de real.

Scopul apologeticii creștine
Apologetica creștină este o sarcină spirituală, născută din necesitatea de a întâmpina curiozitatea și setea de a ști cu care chiar Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Tendința naturală a omului de a explora adevărul îl face să întrebe „asta cum este?” despre orice, inclusiv despre obiecțiile ridicate de oameni la adresa Bibliei. Astfel de întrebări le vor fi puse mereu interlocutorilor creștini, deoarece omul de rând va fi mereu năpădit de afirmații potrivnice lui Dumnezeu și Bibliei. Pentru oamenii obișnuiți, singura sursă de speranță este interlocutorul creștin bine informat. Când un creștin încearcă să ajute un solicitant într-ale adevărului, el realizează apologetică creștină.

Apologetica are atât sprijin, cât și încurajări din Scriptură. Când Scriptura spune că „Cerurile spun slava lui Dumnezeu.”, ni se amintește că Dumnezeu Însuși este cel care stă la originea apologeticii creștine, deoarece El și-a făurit creația în așa fel încât ea declară slava lui Dumnezeu. Apologetul creștin întrebuințează apologetica în două feluri care îl ajută pe solicitant.

Mai întâi, fiecare apologet de succes folosește uneltele apologeticii pentru a-l face să tacă pe critic, precum și pentru a câștiga atenția solicitantului de adevăr, iar mai apoi – într-a doua etapă, el se descurcă în fața întrebărilor acestui solicitant într-o manieră răbdătoare, încercând să îi răspundă cât mai precis și simplu posibil. Făcând astfel, el ajută necredinciosul să găsească un motiv pentru a răspunde la întrebările care i-au obstrucționat căutarea adevărului legat de creștinism. Odată ce acestor întrebări li se dă un răspuns la un nivel mulțumitor, el va fi gata să facă saltul spre credință și să Îl accepte pe Hristos ca Mântuitor al său. Pe de altă parte, solicitantul este credincios, apologetul îi răspunde în legătură cu îndoielile lui și îl ajută să își înfrângă temerile legate de problema dacă credința creștină este un adevăr obiectiv sau doar o contrafacere subiectivă. Odată ce apologetul îl ajută să vadă adevărul obiectiv al credinței creștine, solicitantul credincios este întărit în credință. Barierele îndoielilor sunt dărâmate și el începe să ia o poziție fermă în credință. În astfel de moduri apologetica creștină funcționează ca misie de consiliere care îi ajută pe oameni să se bizuie pe Biblie și să se dezvolte într-ale vieții duhovnicești.

Stadii într-o confruntare apologetică
Termenul „confruntare” îi deranjează pe mulți astăzi, inclusiv creștini, deoarece activități precum luarea unei poziții, etalarea diferențelor, separarea ș.a. sunt o anatemă pentru generația prezentă, picată într-un relativism moral. Oricum, Scriptura poruncește copiilor lui Dumnezeu să facă discriminarea între bine și rău, să se confrunte cu răul și să îl pună în opoziție. Astfel, apologetul creștin trebuie să fie pregătit de confruntare, însă cu un spirit delicat și umil. Având aceasta în gând, apologetul trebuie să urmeze următorii pași:

Evaluarea opoziției: fiecare luptă necesită strategie, iar apologetica nu este diferită. Reușita cere să lansăm o contraofensivă proporțională cu ofensiva. De asemenea, trebuie să cunoaștem terenul și climatul. Ceea ce este favorabil celor care se opun credinței creștine, poate fi total ostil și dăunător apologetului creștin. De exemplu, un public nerespectuos și batjocoritor îl va privi foarte bine pe criticul credinței creștine, însă nu îi va îngădui apologetului să miște măcar un pas. Orice încercare de apărare a credinței va fi întâmpinată în bătaie de joc de o mulțime nerespectuoasă și dezinteresată, iar rezultatul net va fi o înfrângere. Doar vorbitorii excepțional de capabili, cu aptitudini neobișnuite în retorică ar putea fi apți să reducă la tăcere o astfel de gloată – pentru un scurt timp. O glumă nelalocul ei făcută de oponenți poate tulbura liniștea și atenția într-o clipă, iar de aici – întreaga poziție. Când scriptura le cere credincioșilor să nu arunce mărgăritarele la porci, este un avertisment asupra faptului că receptor nemernic nu doar că va respinge un sfat bun, ba chiar se va întoarce împotriva celui ce l-a povățuit pentru a-l doborî.

Apologetul trebuie să își verifice opoziția (indivizi sau grupuri), pentru a vedea dacă spiritul de căutare a adevărului există sau dacă aceștia sunt măcar dornici să asculte în liniște și cu atenție. Trebuie să vadă și dacă au capacitatea de a aprecia subiectul propus spre discuție. Chiar și cel mai nătâng poate pune întrebări ale căror răspunsuri să nu le priceapă apoi. Apologetica creștină este alcătuită dintr-un larg spectru de subiecte, care variază de la cele mai simple până la cele mai complexe și specializate. Apologetul trebuie să verifice și dacă moderatorii discuției vor fi disponibili, dacă este necesar, în cazul unui public numeros. În cazul unui auditoriu mai restrâns, el trebuie să verifice dacă sunt factori care să ducă la o discuție deschisă și onestă.

Fie că oponentul este un individ, un mic grup sau o mulțime mai mare, apologetul trebuie să fie atent la situație, ea putând fi ostilă sau cu o atmosferă care să comporte luarea peste picior. El trebuie să își dedice energia, curajul și timpul necesare înfruntării eficiente a întrebării. Nu trebuie să uite că o discuție neterminată sau cu răspunsuri parțiale (sau fără răspunsuri) îi vor dăuna, creând falsa impresie că el a fost înfrânt cu argumente sau că nu a fost capabil să se ridice la înălțimea situației.

Evaluarea oponentului: Pe lângă atmosferă și numărul oponenților, firea, atitudinea și aptitudinile intelectuale sau instruirea oponentului joacă un rol substanțial în apologetică. De exemplu, dacă este o persoană instruită, dar cu înclinații spre luarea peste picior a interlocutorului, dialogul sau dezbaterea nu au șanse de reușită, fiind mai bună renunțarea la discuție.

Cel mai important factor de a-l aprecia pe critic este prin prisma onestității lui. El poate avea tendințe spre evoluționism, raționalism sau alte puncte de vedere critice. Însă dacă este în principiu sincer și dornic să discute în spiritul căutării adevărului, discuția are mari șanse să se dovedească fructuoasă. Însă dacă este necinstit și evaziv, atunci nici o discuție cu sens nu poate fi susținută.

Dacă oponentul este foarte bine educat, înclinat către critică, dar în esență un om onest, discuția va fi rodnică. Oricum, apologetul trebuie să fie de un calibru intelectual rezonabil. Altminteri, el va fi capabil să dea doar un spectacol superficial. Am văzut mulți apologeți creștini care au o bună retorică religioasă când se află printre creștini cu aptitudini intelectuale obișnuite. Aceiași oameni se năruie precum un castel din cărți de joc, atunci când se confruntă cu un oponent strălucit din punct de vedere intelectual și al educației.

Așadar, înainte de a decide să iasă într-o discuție sau dezbatere publică, apologetul trebuie să fie sigur că oponentul lui este un om sincer. Dacă nu, rezultatul poate fi catastrofal. La fel, el trebuie să se asigure că se poate ridica până la nivelul intelectual al oponentului său. Dacă nu, va aduce doar rușine asupra comunității creștine. Aceste condiții pot fi cumva mai estompate atunci când avem de-a face cu o discuție sau polemică privată, însă asta nu înseamnă că apologetul creștin poate deveni nesocotit.

Cunoașterea subiectului discuției: apologetica creștină are de-a face cu o gamă incredibil de largă de subiecte, și ele de la cele mai simple până la cele mai complexe ca nivel În consecință, nu este cu putință ca apologetul să înfrunte toți adversarii posibili și toate subiectele critice. Domeniul poate fi la fel de divers ca orice alt domeniu de studii. Astfel, cel puțin în orice discuție cu public, el trebuie să știe dinainte subiectele pe care oponentul le va prezenta, altminteri riscând să fie făcut de rușine și să piardă.

De exemplu, o persoană cu un bagaj de cunoștințe excepțional în filozofie poate fi o nulitate în fizică. El poate avea o imagine briliantă ca gânditor, iar ca atare adepții săi loiali ar putea vrea să îl confrunte cu un raționalist bazat pe științele empirice. Acești adepți s-ar putea să nu deslușească diferențele dintre filozofie și științele empirice. Pentru ei, o polemică este o dezbatere în care orice persoană strălucită poate fi capabilă să dea replici. Oricum, acest soi de discuție sau dezbatere ar fi dezastruos pentru creștini și apologetul creștin. Rareori poate un expert în filozofie să facă față argumentelor tehnice din fizică sau arheologie – sau viceversa.

Îmi amintesc două evenimente. Primul l-a implicat pe un misionar britanic, autor al unei cărți de apologetică foarte îndrăgită, fiind foarte solicitat pentru prelegerile lui. El avea imaginea unui Superman al apologeticii – de neînvins, inclusiv în India. Astfel că o organizație evanghelică creștină i-a fixat un program la una dintre universitățile de vârf din India.

Profesori, cercetători și intelectuali au fost invitați în public și li s-a lansat și provocarea de a fi supuși unui tir necruțător din partea acestui reprezentant al comunității creștine. Evident, comunitatea academică a venit în număr mare, cu așteptări mari de a întâlni un corifeu intelectual care să îi reducă la tăcere, cu toate argumentele lor învățate, potrivnice credinței creștine. La zece minute de la începerea primei sale lecturi, majoritatea celor de față (profesori de o viață) și-au dat seama că omul era de o superficialitate incredibilă. Deși era bun în retorică, nu exista substanță în cuvântarea sa. Sesiunea de întrebări și răspunsuri s-a transformat într-un dezastru, iar el s-a încurcat la întrebări pe care un student mediocru ar fi răspuns chiar cu încredere. Era vorba pur și simplu de un cârpaci, supraevaluat prea mult de propaganda făcută în juru-i de creștini care nu realizau că vor arunca în arenă un expert în retorică contra experților în știință. Toate programele ulterioare prevăzute pentru instituțiile de învățământ indiene au fost grabnic anulate, iar el a fost parașutat cu promptitudine către grupuri de discuție a apologeților creștini, din rândul celor mai disciplinați creștini.

Al doilea caz are în centru un inginer transformat în apologet, însă neavând vreun bagaj de cunoștințe în filozofie. Mai rău, deși era un orator destoinic, nu avusese vreodată parte de instruire sau de lecturi în apologetica creștină. Cea mai mare realizare a sa, pe această temă, a constat în citirea ultimelor cărți cu vânzări mari realizate de jurnaliști cu aspirații de apologeți, capabili să își captiveze cititorii prin cuvinte, însă neatingând vreodată miezul problemelor. Și acești publiciști nici nu se bătuseră vreodată cu problemele adevărate din apologetica raționalistă. Comparativ cu misionarul britanic pomenit anterior, acest om a fost invitat să ia cuvântul într-un mod mai informal, pentru grupuri de 50 până la 150 de oameni căutători de adevăr, majoritatea cu studii universitare. Oricum, acest ambient de grup mic și fără solemnitate a produs o atmosferă pe care nimeni dintre organizatori nu o anticipase. Auditoriul s-a simțit într-un astfel de mediu, mai puțin ceremonios, mult mai în largul lui, punând întrebări și perpelindu-l pe apologet la foc mic, lucru care a năruit totul. Pe măsură ce întrebările deveneau mai serioase, creștinul a început să bâjbâie. A și refuzat să mai răspundă la unele întrebări, punând în contrapartidă întrebări, în loc să ofere răspunsuri. Până la urmă, cineva din public s-a ridicat și i-a spus pe șleau că ar prefera un creștin ignorant, în locul unuia incorect. În ambele situații, apologeții erau vorbitori destoinici și apărători devotați ai credinței creștine, însă cu cunoștințe despre un număr limitat de subiecte. Nici ei, nici organizatorii nu și-au dat seama de pericolele potențiale, atunci când opoziția era formată din oameni învățați, cu pregătire în domenii cărora apologeții nu erau capabili să le facă față. Apologetul creștin trebuie să fie atent să vorbească și să polemizeze cu oamenii doar în acele domenii în care se pricepe. Dacă un neurochirurg nu se rușinează atunci când refuză să vorbească despre pediatrie, nici un filosof creștin nu trebuie să fie stânjenit când refuză să dezbată subiecte din fizică.

Cunoașterea mărimii propriei pălării: chiar dacă creștinii pot vedea specializări pretutindeni și, prin urmare, nu se vor duce la un medic generalist într- un caz pe măsura unui medic specialist, ei uită repede acest principiu atunci când vine vorba de propovăduirea creștină. În astfel de întruniri, ei încearcă să facă o pălărie cu un anume număr să se potrivească pe capul tuturor. Acest lucru se vede atunci când ei invită un creștin filosof sau om de știință bine instruit, cerându-i să prezinte cele mai noi dovezi din domeniul lui de activitate în sprijinul creștinismului, iar apoi invită pe oricine cu mai multă minte decât o găină să „se bucure” de prelegere. Mai rău, adesea majoritatea celor din mulțime sunt oameni cu o minte nu foarte ascuțită, sau cu puțină școală, atunci fiecare insistând ca prezentarea din respectivul domeniu pretențios să fie pe înțelesul tuturor. Cu alte cuvinte, pălăria menită capetelor experților ar trebui să se potrivească pe capetele fiecărei persoane din public. Așa ceva nu este pur și simplu posibil.

Am avut o experiență nefericită de acest gen, acum câțiva ani. Am fost invitat într-o biserică foarte mare, într-un oraș cosmopolit. Întrunirea a fost ținută în sala de festivități a unui hotel mare, fiind invitați profesori, erudiți în cercetare și doctori în medicină de la instituții de învățământ din vecinătate. Lectura mea a fost bine primită și chiar s-au cerut mai multe prelegeri. Organizatorii și-au exprimat plăcerea și au ținut întrunirea în biserica lor, presupunând că acest lucru le va permite să atragă oamenii prezenți pentru prelegere în sânul bisericii. Lucru necunoscut organizatorilor, unii entuziaști și-au chemat și cunoscuți și prieteni dintre enoriași la următoarea prelegere.

În următoarea seară, trei sferturi din biserică era plină cu muncitori și familiile lor: bărbați, femei, copii. Mai în spate se afla auditoriul căruia mă adresam eu de fapt, grupul de universitari. Pentru ca situația să fie mai rea, unii dintre oamenii care lucrau la biserică au insistat ca prelegerea mea apologetică să fie tradusă și în dialectul local, pentru a beneficia de ea și muncitorii cu familiile lor. Cel mai bun traducător din engleză în dialectul tamil a fost unul care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu limbajul academic, nici nu citise vreodată vreun articol despre apologetica creștină. Rezultatul a fost dezastruos. Credeam că mă voi adresa unui public învățat, însă prostiile și limbajul sărăcăcios al traducătorului i-au deranjat atât de mult pe toți, încât au ajuns să fie frustrați. Mai rău, muncitorii pentru care se făcuse acest compromis nu au priceput nici o iotă din prelegere. Fiecare persoană care a fost de față a avut o depresie, inclusiv eu. Singura persoană fericită a fost naivul traducător, care nici măcar nu își dăduse seama în ce hal încurcase totul.

O mărime fixă nu le-a venit niciodată tuturor, cu atât mai puțin în cazul apologeticii creștine. Pentru scolastici este nevoie de un discurs scolastic, iar pentru oamenii obișnuiți trebuie un discurs mai simplu. Oricum, dacă un organizator încearcă să le amestece pe amândouă, apologetul nu ar trebui să accepte această rețetă pentru dezastru.

Evaluarea prelegerii: apologetica cu public poate varia de la prelegeri foarte simple și prietenoase, până la cele foarte ostile și cu exprimări tehnice. Fiecare cere o strategie diferită și chiar o anume stare psihică. În timp ce prelegerile simple și la îndemâna oricui ar critica cer doar o pregătire similară, cele mai multe critici și cei mai mulți critici necesită o confruntare mai serioasă, cu o strategie mai calculată.

Este important să decizi ce abordare va aduce cele mai bune rezultate. Abordarea va varia în funcție de vorbitor, situație și subiect. Uneori, o negare directă și imediată va fi suficientă, alteori prezentarea unui caz solid, mai întâi, abia apoi urmată de acea negare va fi strategia cea mai rodnică. Experiența este un bun dascăl aici, fiind de găsit chiar în practică, apologetul dezvoltând treptat o anume intuiție în acest aspect. Scopul lui principal nu este de a câștiga o dispută, ci de a prezenta o apărare clară și convingătoare favorabilă credinței creștine, astfel încât oamenii să fie conduși prin întrebări și răspunsuri către convingere. Citatele, statisticile, știrile și chiar poveștile și umorul pot fi utilizate ca terenuri de discuție adecvate – desigur, într-o proporție adecvată. Oricum, apologetul nu trebuie să se rezume la atât. El trebuie să își consolideze poziția dându-i publicului doar să guste din fructele câmpului vast al apologeticii creștine. Mai apoi, îi va călăuzi către resursele acestui câmp.

Spuneți-le oamenilor despre lumea apologeticii: chiar dacă apologetica creștină este un subiect la fel de vechi ca și credința creștină, nu oricine știe acest lucru. Poți să presupui fără teamă că majoritatea ascultătorilor vor fi complet ignoranți în această privință. Cei mai mulți vor trăi cu falsa impresie că este prima oară când s-au pus aceste întrebări, precum și că poate nu le are nimeni răspunsurile. Acest lucru îi face să se teamă în continuare, chiar dacă o astfel de ședință a fost de folos. Ca atare, apologetul trebuie, în mod categoric, să le dea o imagine despre lumea vastă a apologeticii creștine.

Trebuie să le spună oamenilor despre duhovnicii creștini evrei ai erelor de mult apuse, cei care au apărat credința prin viu grai și în scris. Trebuie să le spună apoi și despre situația actuală. În prezent, mai mult de 5.000 de cărți și broșuri sunt tipărite în domeniul apologeticii creștine. Sunt cel puțin vreo două duzini de periodice cu exprimare tehnică și de cinci ori mai multe cu limbaj obișnuit, sub un aspect sau altul al rațiunii și revelației. Există și câteva societăți de apologetică creștină în care doar apologeți de meserie pot fi membri. Și mai există și cel puțin o mie de organizații, mari și mici, care lucrează în apărarea creștinismului. Mai mult, sunt cel puțin o mie de site-uri pe internet, foarte bune calitativ, care oferă informații legate de reliefarea dovezilor creștine. Unele oferă mii de manuscrise și zeci de mii de articole mici, dar cu substanță. Mai sunt și mai bine de douăzeci de jurnale apologetice pe internet.

Pe măsură ce apologetul le făurește o imagine despre aceste lucruri, factorul de încredere al solicitanților sinceri ai adevărului face un salt important. Asigurarea că ei nu sunt singurii oameni care au întrebări și că mii de savanți și filosofi de înaltă calificare pot să le răspundă la aceste întrebări îi ajută pe oameni să înfrunte cu încredere criticile adresate credinței.

Prezentarea resurselor: Chiar dacă este disponibilă o colecție incredibil de mare de resurse, cei mai mulți solicitanți nu au idee despre cantitatea aceasta de materiale. Astfel că apologetul creștin ar trebui să le indice sursele din care pot obține aceste materiale informative. Este un lucru esențial pentru succesul misiunii apologetice și există două motive pentru asta. Primul, că nu există nimeni care să aibă doar o singură îndoială. Atacurile contra credinței creștine vin în valuri, astfel că

îndoielile corelate apar și ele în valuri. Doar pentru că una sau două dubii dintr-un astfel de torent sunt soluționate prin lectură, nu înseamnă că restul îndoielilor vor dispărea. Oamenii au nevoie ca îndoielile lor să fie lămurite într-o măsură anume (să zicem, cam 70% din totalul dubiilor) înainte de a se simți încrezători față de credința creștină. Până când lămuririle nu ajung la acest prag, aceste dubii continuă să le obstrucționeze calea spre credință și încredere. Așa că o singură expunere de apologetică nu este destul, îndeobște, pentru a întări deplin o persoană și a-i forma o fermitate de idei. Acea persoană trebuie expusă în mod repetat apologeticii, prin conversație, lecturi, cărți și resurse electronice, până când va ajunge la un nivel la care nu mai poate fi zguduit prea ușor.

Al doilea motiv, atacurile împotriva creștinismului nu înseamnă un eveniment care se petrece doar o dată. Dimpotrivă, ele formează un proces continuu, care îi hărțuiește pe oameni. Vechile forme de atac și-au pus adesea veșminte noi și astfel alte atacuri – aparent noi – vor continua să curgă. Așadar, va fi necesară o expunere de durată, cu resurse apologetice actuale, care să respingă atât atacurile vechi, cât și pe cele noi, asta pentru a întări o persoană în credință.

Lumea virtuală a internetului a făcut o mare favoare căutătorilor, sub forma a mii de site-uri web cu argumente și dezvăluiri. Apologetul ar trebui să selecteze între trei și cinci astfel de site-uri, cu subiecte de importanță majoră, precum evoluția/creația, Biblia/știința, Biblia/arheologia sau alte probleme de apologetică. Nimeni nu le poate vizita chiar pe toate, însă numărul mare de astfel de site-uri va asigura unei persoane găsirea resurselor pentru necesitățile sale directe.

Încurajarea studiului continuu: așa cum am menționat mai înainte, cei mai mulți solicitanți onești ai adevărului au nevoie de mai mult de o singură expunere apologetică, înainte de a-și elimina un nivel rezonabil de îndoieli. O bună abordare ar fi abonarea la o revistă de apologetică. O altă idee bună ar fi înscrierea la periodice gratuite de pe

Ascultarea unor lecturi audio (pe calculator, mp3 player etc) ar fi o altă abordare eficientă și benefică. Odată ce multe formate electronice comprimate sunt disponibile, multe site-uri de internet oferă o serie de materiale apologetice în format audio. Oamenii trebuie încurajați de apologet să le descarce și să le asculte. Zeci de ore de lecturi audio pot fi acum înglobate într-un mic dispozitiv audio, iar capacitatea acestor dispozitive este în continuă creștere. Costurile lor sunt destul de mici, oferind cam tuturor posibilitatea achiziționării. Apologetul trebuie să caute încontinuu pe internet cele mai bune calupuri audio de apologetică, și nu ar fi rău să aibă la îndemână un fel de cărți de vizită cu astfel de informații – pentru a le putea înmâna oricând celor interesați.

Faceți apel la un verdict: Dacă o expunere apologetică nu duce la luarea deciziilor de către oameni, toată munca asiduă a apologetului va avea puține beneficii. Așa că fiecare prelegere publică sau privată ar trebui să includă și un apel la luarea unei decizii. Dacă cei care oricum erau la un pas de luarea deciziei, o vor face acum cu siguranță, restul nedumeriților s-ar putea să nu o facă. Graba de a se întoarce la casele și serviciile lor, asaltul neostoit al orarului zilnic aglomerat sau cerințele profesionale le pot ocupa mintea, alungând orice alte gânduri. Dacă se întâmplă astfel, nu vor mai fi „prelegeri repetate” și ei nu vor mai beneficia de munca apologetului.

Dacă auditoriul are chiar și un singur necredincios, apologetul trebuie să facă un apel pentru acceptarea lui Hristos ca mântuitor al lor. Credincioșii ar trebui să se simtă provocați în construirea apologeticii, după studiu și mărturisire. Un apel cu țintă precisă va depinde în genere de auditoriu, dar trebuie să fie un apel puternic, răspicat și chiar pătimaș, un apel care să îndemne oamenii la luarea unei decizii.

Dezbatere publică sau privată
În timp ce discuțiile private joacă un rol semnificativ în apologetica creștină, fiecare apologet primește o mulțime de invitații la dezbateri publice. Mulți dintre ei se reped neglijenți în aceste dezbateri, fără a face o evaluare a ocaziei, a locului, a subiectului, a auditoriului și a libertății de prezentare a ideilor.

Mulți apologeți își dau repede seama, mai apoi, că în graba lor au nimerit într-un colț înghesuit. Acest lucru se întâmplă frecvent atunci când programul este organizat și controlat complet de criticii săi. Aceștia fac primii o prelegere, ocupă mult timp, îi lasă prea puțin timp apologetului, concluzionând apoi totul înainte ca apologetul să își termine măcar introducerea. Iar când cortina a căzut, nimeni nu îl va mai asculta. Chiar dacă mai rămân vreo doi în sală, apologetul va constata că microfoanele sunt oprite, la fel ca și luminile, ventilația etc. S-ar putea chiar să fie evacuați de oamenii de la pază, care vor închide sala. Creștinii se așteaptă la un joc cinstit, însă mulți apologeți au descoperit că lumea oponenților lor nu este cârmuită de astfel de așteptări. Pentru ei este o luptă pe care vor încerca să o câștige cu orice preț – în mod corect sau trișând, mai probabil trișând.

Cunosc mulți creștini care au căzut în astfel de capcane. Dorința mare cu care oamenii îi abordează îi face pe apologeți să creadă că va fi o luptă cinstită și lesne de câștigat, doar pentru a descoperi apoi că nu poate lupta în vreun fel, că inamicul controlează câmpul de luptă, comunicațiile, logistica și proviziile. Umiliți, mulți dintre ei se vor enerva destul de mult. Eu însumi am trăit așa ceva, însă într-o manieră ceva mai stăpânită. Acum câțiva ani vizitam un oraș pentru prelegeri religioase, când s-a nimerit ca un apologet musulman să susțină o vastă întrunire într-un loc din apropiere. În acea seară, câțiva musulmani au venit cu o șaretă, îndemnându-mă să îi însoțesc și să îl ascult pe acel apologet. I-am însoțit, fiind liber în respectiva seară. Oricum, știind de prezența mea și de locul pe care îl ocupam în public, spre finalul programului organizatorii au venit la mine și, după ce mi-au anunțat numele, au spus că mă aflu acolo pentru a-mi exprima îndoielile și a primi răspunsuri de la apologetul musulman. Era o tentativă de a mă face să deschid gura, fără a-mi da ocazia să îi și resping declarațiile. Cealaltă opțiune ar fi fost să rămân tăcut și să fiu considerat incompetent. Domnul mi-a dat înțelepciune și m-am ridicat, am luat microfonul fără fir în mână și am spus: „oameni buni, m-ați adus cu o șaretă, pentru a asculta prelegerea ca invitat, nu pentru a pune întrebări. Aș aprecia dacă nu mi-ați face acum vreun truc oarecare”. Toată lumea mi-a auzit replica, deoarece vorbeam la microfon, iar organizatorii au venit imediat să își ceară scuze. A fost tăiat și sunetul imediat, ca să nu mai fac alte comentarii.

Apologeții creștini ar trebui să aibă grijă să nu se arunce orbește în dezbateri publice. Trebuie să își cântărească atent orice acceptare a unei invitații. Pe de altă parte, se pot implica mai lesne în dezbateri private, deoarece nimeni nu va isca acolo o mentalitate de gloată, pentru a îngreuna situația. De asemenea, discuțiile în mici grupuri private permit un mai bun control al situației. Se poate insista ca opoziția să răspundă la întrebările puse de apologet, nu să spele putina din fața lor. Nimeni nu îl va sabota pe apologet în aceste situații, tăind sunetul microfonului sau alte lucruri de acest gen.

Cea mai bună situație este cea în care un sceptic sau un critic discută față în față cu apologetul.

O altă situație prielnică este când între unul și cinci oameni în căutare de adevăr își exprimă dubiile și discută întrebările avute cu apologetul. Într-o atare atmosferă, el poate oferi răspunsuri fiecăruia pe rând, răspunsuri complete și argumentate, trecând apoi la o altă întrebare. Aceasta este întotdeauna cea mai bună cale de abordare, atunci când este o discuție față în față sau în grupuri mici.

Zurbagiii
Visul oricărui apologet despre discuții și dezbateri este un dialog direct și deschis, în care fiecare este respectuos și logic în declarații. Totuși nu este întotdeauna așa, îndeosebi când este vorba de un public larg. Cel puțin câțiva inși vor tulbura adunarea șușotind în dreapta și în stânga, chicotind în cel mai nepotrivit moment și deranjându-i pe ceilalți. Vorbitorii cu experiență la public controlează astfel de situații în mai multe feluri și așa trebuie procedat. Există însă un tip anume de zurbagiu care poate să distrugă chiar și cea mai bine pregătită prelegere. El este interogatorul persistent, care pune întrebări într-un tir încrucișat.

Interogatorul persistent își face apariția la aproape toate adunările publice. El pune neîncetat întrebări, obosindu-l pe vorbitor. Poate fi o persoană care continuă să studieze tot timpul, însă nu reușește vreodată să ajungă la un răspuns final pentru întrebările oricărui subiect. Sau poate fi unul cu aparențele unui creștin înflăcărat, fiind însă un rebel în esență. Sunt mulți creștini de acest gen, oameni pe care lumea îi consideră foarte devotați datorită aspectului exterior al traiului creștin dus de ei, oameni care însă nu suferă Cuvântul lui Dumnezeu în adâncul inimii lor. Acești oameni devin de-a dreptul nesuferiți atunci când este apărată plauzibilitatea Scripturii, vorbindu-i cu adversitate apologetului. Dacă cineva îi arată cu degetul și spune că sunt prea obtuzi sau aspri, acești inși încearcă să iasă basma curată pretextând că au întrebat într-o atare manieră deoarece „mulți alții” au aceleași nelămuriri, dar nu au și curajul de a rosti întrebările. Mai există și mulți semidocți care aruncă o mulțime de întrebări banale sau irelevante.

Interogatorul persistent poate întrerupe firul delicat al prelegerii apologetice. El îl face pe vorbitor să fie frustrat, irită auditoriul și creează, în cele din urmă, impresia că apologetul este incompetent și că nu se potrivește rolului pe care și l-a asumat. Și toate astea din cauza unor întrebări nesemnificative. Ca atare, de îndată ce apologetul zărește o persoană de acest tip, trebuie să îi spună imediat ceva de genul „Întrebările dumitale necesită o atenție personală din partea mea. Ar lua și mai mult timp decât avem aici la dispoziție. Așa că, te rog să ne întâlnim în particular după terminarea acestui program și vom discuta nelămuririle dumitale cât dorești. Pot să participe și alții la această discuție aprofundată.” Odată ce o asemenea persoană este redusă la tăcere, apologetul se poate concentra pe publicul mai onest, în căutare sinceră de răspunsuri. Încă un lucru – interogatorul persistent (care nu vrea să se lase convins cu nici un chip) nu se va întoarce, nu va aștepta acea discuție în particular. El caută doar atenția publicului și odată ce apologetul îi refuză șansa de a se băga în seamă, îi va pieri orice poftă de discuții și își va lua tălpășița. Există însă și tipul rar de interogator persistent care va fi încântat de oferta unei discuții private și va veni la o astfel de discuție. El este un căutător de adevăr onest. Va fi mereu un număr restrâns de oameni sinceri care caută lămuriri, care doresc să pună multe întrebări. Încercarea de a-i ajuta în public va duce la distragerea celorlalți, care așteaptă prilejul de a-și expune propriile îndoieli, prilej negat însă de tirul întrebărilor unui astfel de interogator persistent (sau al mai multora). De aceea e mult mai bine să îl inviți la o discuție în particular, lucru pe care îl va aprecia dacă este sincer. Pot exista, bineînțeles, și alte feluri de zurbagii, toți trebuie tratați în același mod. Nu trebuie să li se dea ocazia de a ieși în evidență, iar entuziasmul le va pieri repede.

Soluționarea întrebărilor dificile
Nimeni nu poate răspunde spontan, meteoric, la toate întrebările legate de rațiune și credință care i se adresează, în special în atmosfera tensionată a unei întruniri publice. Dificultatea constă în faptul că până și un nebun poate pune mai multe întrebări decât poate răspunde chiar și cel mai înțelept om. Astfel, apologetul foarte energic va avea de înfruntat multe întrebări cărora nu le va putea da un răspuns pe moment sau cu suficientă autoritate fără echivoc. Este un risc profesional în apologetică, iar negarea lui ar fi un lucru incorect. Mai rău, apologetul incorect în legătură cu limitele și posibilitățile lui, va fi atât de nepregătit în cazul unor astfel de întrebări, încât ar putea să se facă de râs în cel mai nepotrivit moment.

Fiecare apologet primește întrebări dificile, însă felul în care se descurcă va determina rezultatul final. El poate fi câștigător chiar și când nu poate da un răspuns câtorva întrebări, dovedindu-se însă deschis și sincer. Pe de altă parte, un apologet incorect poate să dea răspuns tuturor întrebărilor, inclusiv celor de al căror răspuns nu este prea sigur, și să fie totuși un perdant. Acest lucru din cauză că, pe lângă răspunsurile în sine, oamenii țin cont și de atitudinea apologetului. Ei respectă omul care răspunde la ce știe, care cere câteva momente pentru a se gândi la întrebările mai dificile și îi îndrumă pe oameni către experți sau surse de informare în cazul întrebărilor la care nu poate răspunde. Îmi amintesc zilele de început ale carierei mele în misia publică. Eram pe atunci novice în apologetica raționalistă, nu și în filozofie sau apologetica filozofică. Un scolastic excelent în filozofie, George David, obișnuia să fie prezent la multe din prelegerile mele publice, din ce în ce mai dificile. În timpul sesiunilor de întrebări și răspunsuri, el a început să îmi dea de înțeles că vrea să răspundă întrebărilor de natură strict filozofică. Curând am început să îl invit să dea replică acestor chestiuni, spunând „este o întrebare strict filozofică, așa că filozoful George David poate răspunde mai bine ca mine”. Cu excepția interogatorilor persistenți (care voiau să mă doboare), toți ceilalți doreau răspunsuri de la o autoritate în materie și au primit bine această abordare. Știau că nimeni nu este expert în toate domeniile, ca atare nu au avut vreo obiecție atunci când am lăsat întrebările de natură filozofică în mâinile unui expert în domeniu.

Fie că este vorba de medicină, inginerie, juridic sau apologetică creștină, nici un individ nu va deține toate răspunsurile. Trimiterile către un manual avansat sau către un expert este o practică standard – și nimeni nu trebuie să se simtă stânjenit să o facă.

Concluzie
O persoană putea lucra în orice domeniu fără prea multă instruire și fără o diriguire profesională prea intensă, acum câteva secole. Fierarul orașului putea la nevoie să fie și instalator, iar băcanul din vreun târg putea să fie și poștaș. Cu toate acestea, dezvoltarea neîncetată, complexitatea și profesionalismul au introdus multe schimbări, astfel că astăzi o persoană poate reuși doar dacă este instruit și adoptă o abordare profesionistă și lucrează într-o manieră sistematică. Acest lucru este valabil și pentru apologetica creștină.

Chiar dacă o persoană nu trebuie neapărat să dispună de o diplomă în apologetică, trebuie totuși să studieze în aprofunzime această disciplină. Trebuie și să își dezvolte un sistem de respingere eficientă, de apărare și expunere. Adoptare instrumentelor și facilităților dezvoltate de apologeții de profesie în secolul al XX-lea este cea mai bună abordare. Și în fine, apologetul trebuie să recunoască că în această epocă a specializării, chiar și apologetica creștină s-a ramificat, astfel că o persoană pregătită într-o anumită ramură a apologeticii ar putea necesita ajutorul altui apologet într-o ramură diferită a apologeticii. Îi va fi util și să își dirijeze discuțiile particulare și publice într-o manieră calculată, pentru a minimaliza dezinteresul și a fi cât mai eficient.

Despre autori
Dr. Johnson C. Philip este un apologet creștin cu reședința în Ernakulam (oraș în India, nota trad.). El a obținut diploma de doctor în teologie în anul 1984 și de doctor în fizică (pe domeniul cromodinamicii cuantice) în 1991. I s-au conferit Diploma Științifică în medicină alternativă, în anul 2003 și DNYS (Diploma în Naturopatie și Știință Yoghină, nota trad.) în 2004. Până acum, el este autorul a peste 2500 de articole și acte de cercetare și a peste 50 de cărți în domeniile fizicii, comunicării, apologeticii și teologiei. Aici se includ și multe „premiere” indiene, precum o „Teologie sistematică” și o „Enciclopedie a Bibliei” în 4 volume, ambele în dialectul malayalam.

El este membru cu drept de vot în numeroase societăți profesionale, incluzând aici: Creation Research Society (Societatea de Cercetări a Creației), American Scientific Affiliation (Filiala Științifică Americană), The Society Of Christian Philosophers (Societatea Filosofilor Creștini), Indian Physics Association (Asociația Indiană de Fizică) etc.

Dr. Saneesh Cherian este un expert în comunicare și teolog creștin cu reședința în Ernakulam, districtul Kerala. El a studiat pentru o diplomă în teologie și prelat principal la Brethren Biblie Institute (Institutul Biblic Frăția), doctor prelat și doctor în teologie la Școala Internațională de Teologie din India. Este autorul a numeroase cărți și articole. Este și coautor la mai multe manuale de teologie, inclusiv la „Teologia sistematică”, la „Enciclopedia Bibliei”, la un „Dicționar de teologie” și la „Apologetica creștină integrată”, toate lucrări în dialectul malayalam.

Anexa I
Comunități creative: http://www.answers.org/
Un suflu nou al agendei de apologetică în secolul al XXI-lea
John W. Morehead, ©Copyright 2004 by John W. Morehead

Apologetica rămâne un instrument important al bisericii în noul mileniu. Este o disciplină care ajută la proclamarea evangheliei, prin focalizarea prelegerii noastre pe răspunsurile pentru întrebări și clarificări privind credința creștină. Așa cum arată un studiu istoric al lui Avery Dulles, fiecărei generații apologeții i-au răspuns la tipuri diferite de întrebări și probleme. Acest lucru înseamnă că stilurile și metodele apologetice au fost regândite destul de des, pentru a se descurca eficient în problemele spirituale ale vremii. Încă o dată ne găsim în circumstanțe în care provocările și problemele adresate apologeticii se schimbă, astfel că se cuvine să facem o pauză pentru a restabili și reformula unele idei ale apologeticii, pentru a crea un suflu nou în agenda acestei discipline în secolul al XXI-lea. Apologetul creștin este prezent cu această oportunitate, pe măsură ce cultura occidentală continuă să se schimbe ca urmare a curentelor de gândire globale.

Eruditul în misiuni religioase David Bosch afirma că: „Misiunea bisericii necesită o înoire și o regândire constante.” În mediul occidental al post-creștinătății, există o nouă atmosferă, foarte diferită de cultura creștinătății în care s-a născut evanghelismul. Mișcarea de la modernism la un postmodernism dezvoltat și tot mai influent reprezintă o schimbare culturală semnificativă, cu implicații majore pentru biserică și misiunea ei. Ca replică la aceste forțe de schimbare culturală, apologeții trebuie încurajați, pentru ca apologetica să rămână parte validă a sarcinii bisericii, cu toate problemele ivite de nevoia creării unei agende de lucru „înnoită și regândită”.

Apologeții și creștinii cu înclinații spre apologetică sunt încurajați să ia în considerare diversele aspecte ale apologeticii, aspecte care pot contribui la această reformulare a apologeticii noului secol. Ceea ce urmează sunt unii indici ai noilor angajamente apologetice.

Apologetica contextuală: cultura americană reprezintă un adevărat mozaic de diferite culturi. Fiecare subcultură se sprijină pe o varietate de concepții despre spiritualitate, valori, atitudini și conduite, aspecte care conferă membrilor ei un sens de autoidentificare. În multe moduri, experiența americană privind diversitatea culturală și religioasă nu este ceva nou. Sloganul națiunii, „E Pluribus Unum” – „din mai mulți, unul”- este un memento care ne face să luăm aminte că încă din timpurile coloniale, America a fost un refugiu pentru cei care căutau libertatea de a-și practica religia. În timp ce primii coloniști vest-europeni practicau în general creștinismul, ei reprezentau totuși un spectru larg de confesiuni, tradiții și convingeri. Pe măsură ce emigranții din toată lumea s-au stabilit în America, această diversitate nu a s-a regăsit doar în varietatea de denominații creștine, ci are un lung arbore genealogic în care grupurile de oameni au optat pentru religii populare, ezoterice, pentru religii de sorginte asiatică sau pentru tot felul de alte grupări religioase nou apărute.

Misionarii din medii multiculturale înțeleg că pentru ca evanghelia să fie pricepută și să aibă relevanță pentru diferite grupuri și subculturi omenești, ea trebuie să fie comunicată într-un mod corespunzător fiecărui context cultural. Acest proces este cunoscut drept contextualizare. Harold Netland de la Trinity Evangelical Divinity School (Școala Evanghelică Teologică „Treimea”) a sugerat că și apologetica trebuie să fie „specifică culturii” sau integrată contextual în mod adecvat, pentru a fi eficace. Netland afirmă că conținutul Evangheliei trece dincolo de toate culturile, însă subliniază felul în care stilurile de apologetică trebuie să se adapteze și să abordeze problemele și nelămuririle unei anumite culturi sau subculturi. Cu alte cuvinte, apologeții trebuie să știe ce culturi și subculturi există, să descopere în primul rând întrebările și problemele spirituale ale fiecăreia dintre aceste culturi. Pentru a face acest lucru, apologeții nu își mai pot permite să fie doar simpli observatori din fotoliu ai culturii respective; trebuie să facă cercetări în prima linie, întâlnind oamenii acelei subculturi, observându-le modul de viață, cum își pun în aplicare convingerile și să descopere cam care ar fi întrebările legate de apologetică pe care acești oameni le-ar avea. Este prea puțin de câștigat atunci când se dau răspunsuri la întrebări pe care nimeni nu le mai pune în ziua de azi.

Exemplele de abordări apologetice contextualizate trebuie privite având în minte nevoia specifică fiecărei culturi. Ca prim exemplu, un accent rațional va fi mai adecvat în cercurile moderniste, acolo unde rațiunea și argumentarea logică sunt la loc de cinste, în timp ce o apropiere relațională va fi mai eficientă în contexte postmoderne. Această mutare a accentului nu trebuie făurită prin abandonarea rațiunii sau a folosirii apologeticii drept capitulare în fața vreunei forme de iraționalism. În schimb, este o luare la cunoștință a schimbării realităților culturale din occident și a schimbărilor strategice care trebuie luate în calcul, pentru ca apologeții să fie vorbitori eficienți. În contextul modernist, s-a pus mare preț pe argumente și probe. În acest context, era adecvat să furnizezi „probe care cer un verdict”. În contextul postmodernist, rațiunea încă mai este la loc de cinste (odată ce făpturile omenești sunt făpturi raționale, create după asemănarea cu Dumnezeu), însă locul rațiunii în spiritualitate este diferit. Pentru un postmodernist, adevărul și experiența (trăirea) merg mână în mână. Trebuie să existe o combinare și o integrare a rațiunii și experimentalului. Întrebuințarea unei apologetici tradiționale bazată pe dovezi, cu accente puternice pe logică și dovadă, este adesea respinsă de o generație interesată de adevăr, însă deseori căutându-l în moduri relaționale și pe căi care lasă loc misterului și experienței.

Într-un alt exemplu, când dialoghează cu un adept al Sfinților din Zilele de pe Urmă (mai cunoscuți drept mormoni), în mod tradițional abordarea apologetică este utilizată pentru a pune în contrast erezia cu ortodoxia biblică protestantă. Apologeții trebuie să se gândească bine dacă o apologetică hermeneutică răspicată este adecvată unui astfel de context. În vreme ce fidelitatea față de ortodoxia biblică protestantă este de o mare importanță pentru apologeții protestanți, mormonii sunt mai preocupați de o epistemologie a simțămintelor, în care adevărul este determinat de experiența subiectivă. O apologetică contextualizată și reformulată va încerca să estompeze trăirea personală și limbajul experienței în cadrul comunicării evangheliei și a adevărului biblic. Apologetul interesat în utilizarea metodelor corespunzătoare diferitelor contexte va fi sensibil la necesitatea de a reformula o apologetică „orientată spre cel ce o receptează”, cu repere în cadrul cultural respectiv.

Apologetica informată global: Netland a mai notat că teologia occidentală a ajuns să fie criticată în lumea neoccidentală, acolo unde apologetica a fost înțeleasă ca contraproductivă și irelevantă. Preocupat de grijile neoccidentale într-ale teologiei, Netland argumentează că „dacă este contruită cum trebuie, apologetica este subordonată evanghelismului și este inevitabilă în proclamarea eficientă a evangheliei”. Chiar și așa, Netland mai spune că adoptarea metodelor apologetice occidentale în contextele neoocidentale este necorespunzătoare. Deoarece lumea continuă să se dezvolte sub influența globalizării, teologia și apologetica vestice vor trebui să se adapteze și ele, pentru a fi relevante în fața preocupărilor și provocărilor a două treimi din lume, cea neoccidentală. O apologetică informat global este relevantă și în occidentul pluralist. Odată cu creșterea influenței conceptelor necreștine în cadrul națiunilor occidentale, numai o apologetică care reflectă problemele globale contemporane va avea un cuvânt de spus.

Apologetica de sprijin: pentru a veni în întâmpinarea problemelor noului veac, apologeții trebuie să regândească rolul și locul adecvat al apologeticii în disciplina creștină. Desigur, folosirea apologeticii trebuie să fie extinsă în cultura occidentală, totuși când anumite metode apologetice sunt folosite, apărarea credinței ajunge într-un punct terminal. Când se întâmplă așa, apologetul are tendința apărării propriei identități, proces în care respingerea gândirii eronate devine țelul principal al misiei sale.

Proeminentul apologet Gordon Lewis a comentat despre mentalitatea sa într-ale apologeticii aplicate diferitelor noi mișcări religioase. El observă că, în mod curios, apologeții care lucrează în câmpul noilor religii își privesc chemarea ca pe o „împotrivire” la diferite erezii, cu toate că misionarii din religiile lumii nu își caracterizează misiile în termeni de „contra-budism” sau „contra-islamism”. Lewis sugerează că remediul acestei situații este o nouă concepția a misiunilor evanghelice vis-a vis de noile religii. Acest nou concept nu este în pricipiu apologetic sau „contra- cultului-cutare”, ci mai curând un simț pozitiv și energic al hotarelor misionare după care se află oamenii din alte alternative spirituale. Acest nou concept al misiunii apologetice va fi posibil doar în măsura în care recunoaștem că apologetica nu este un scop în sine, ci o unealtă care sprijină misiunile și evanghelismul la care îndeamnă biserica.

Lucrul la care trebuie să cugete apologeții este nevoia de a discerne între simpla oferire a unor răspunsuri la problemele doctrinare (cum ar fi și respingerea ereziilor) și procesele implicate în proclamarea evangheliei și câștigarea de discipoli. Respingerea convingerilor cuiva nu este egală cu evanghelismul și misiunea contextuală. O anihilare negativistă a ereziei nu este sinonimă cu misiunea. Misiunile implică și înțelegerea unei culturi, crezurile și practicile oamenilor, precum și chestiunile și problemele cu care se luptă acești oameni. A nega convingerile cuiva nu prea este echivalentul mulțimii de lucruri pe care misionarul le are de făcut. Apologetul trebuie să adopte și să aplice principiile misiilor multiculturale în munca lor. Misiunile și apologetica nu sunt în antiteză, însă pot fi utilizate într-un mod armonios pentru a proclama și impune evanghelia, fără ca acest lucru să constituie întregul tablou. Dacă putem să ne diminuăm un pic sinele, ca apologeți misionari, acest lucru ar putea fi o rețetă pentru o agendă sănătoasă a apologeticii secolului al XXI-lea.

Apologetica diversă: Așa cum este formulată în mod tradițional, apologetica occidentală a tins să fie în principal o prezentare a argumentelor raționaliste. Însă o apropiere raționalistă pură și extinsă a apologeticii nu este nici fidelă exemplului biblic, nici adecvată multor segmente ale culturii vestice. David Wilkinson, apologet de pe lângă Universitatea Durham, notează că la întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană, El nu a prezentat doar o serie anume de argumente raționale. În schimb, a lăsat loc în conversație pentru imaginația femeii (Ioan 4:1-15). Wilkinson crede că o apologetică reformulată și relevantă pentru secolul al XXI-lea va fi atrăgătoare și diversă, încorporând nu numai argumente logice, ci și chestiuni „narative, imagistice, poetice, dans, muzică și parabole”. Wilkinson sugerează ca apologetul să adopte o concepție de sine ca artist, pe lângă cea de om de știință sau jurist, lucru crucial pentru succesul apologeticii contemporane, care caută să fie relevantă din perspectiva culturală.

Apologetica umilă: o agendă apologetică proaspătă ar putea să implice și o repunere în drepturi a empatiei și umilinței evanghelice în cadrul misiunii apologetice. Dată fiind firea nu tocmai caritabilă și deseori conflictuală a multor apologeți creștini, ne putem întreba dacă în zelul nostru pentru adevăr nu cumva am fost atrași într-o cruciadă împotriva ideilor false sau dacă îi iubim pe cei „necreștini încă” și căutăm să Îl comunicăm pe Hristos către dânșii. Necesitatea pentru umilință, odată ce îmbrățișăm o apologetică corespunzătoare, este importantă – deoarece, așa

cum omul de stat David Hesselgrave ne amintește, „deși misionarilor li s-a poruncit de la Hristos să predice evanghelia, ei nu pot porunci să fie auziți. Trebuie să își câștige dreptul de a fi ascultați, demonstrând că sunt oameni integri, credibili și de bună credință.”

Mai apoi, Christopher Partridge a observat peisajul religios-cultural în schimbare din occident și implicațiile care au rezultat în misionarism și apologetică, pentru biserică. A concluzionat:

„În general vorbind, când comunică credința creștină în occident, evanghelismul combativ, apologetica raționalistă și teologiile exclusiviste exprimate dogmatic sunt inadecvate. În schimb, este nevoie să fie apreciate valoarea unei prietenii sincere, respect față de cunoștințele cuiva cu alte păreri despre lume și o dorință autentică de înțelegere.”

Apologeții evanghelici ar putea parcurge o cale lungă pentru a demonstra dorința lor de a învăța, precum și de a fi empatici și umili, prin dezvoltarea unei mai mari disponibilități de a asculta, o lecție care s-ar putea dovedi dificilă pentru unii dintre noi, obișnuiți doar să respingă, să argumenteze și să proclame.

Concluzie
În epoca noastră de pluralism religios și cultural, apologetica încă are de jucat un rol vital. Însă, așa cum am văzut, apologetica trebuie să fie revigorată și reformulată pentru a putea să servească mai eficient la comunicarea evangheliei într-un mod relevant cultural. Cei care au luat în serios îndemnul lui Lesslie Newbigin la o confruntare misionară sinceră cu occidentul post-creștin păgân, vor lucra pentru a dezvolta și aplica în mod adecvat metodologiile apologetice în lupta cu problemele care ne așteaptă.

Referințe menționate

Avery Dulles, A History of Apologetics – O istorie a apologeticii (Eugene: Wipf & Stock, 1999).

David J. Hesselgrave, Communicating Christ Cross-Culturally – Comunicarea lui Hristos în mod multicultural, 2nd ed. (Grand Rapids:Zondervan, 1991).

Gordon R. Lewis, “Our Missionary Responsibility to New Religious Movements,” –„Responsabilitatea misiei

noastre față de noile mișcări religioase”, International

Journal of Frontier Missions 15, no. 3 (July-Sept. 1998): 115-123.

Harold Netland, “Toward Contextualized Apologetics,”–„Despre apologetica contextuală”; Missiology: An International Review XVI,

3 (July 1988): 289-303.

Christopher Partridge, “The Disenchantment and Re-enchantment of the West: The

Religio-Cultural Context of Contemporary Western Christianity,” („Trezirea și amorțirea Occidentului – Contextul religios și cultural al creștinismului vestic contemporan); The Evangelical Quarterly 74,no. 3: 251.

David Wilkinson, “The Art of Apologetics in the Twenty-First Century” („Arta apologeticii în secolul al XXI- lea”); Anvil 19, no. 1 (1992):5-17.

John Morehead este director adjunct la biroul Watchman Fellowship California, și cofondator și redactor la Sacred Tribes: Journal of Christian Missions to New Religious Movements (Triburile sacre: jurnalul misiunilor creștine în noile mișcări religioase) www.sacredtribes.com. Împreună cu Irving Hexham și Stephen Rost, John a scris noua carte intitulată „Encountering New Religious Movements: A Holistic Evangelical Approach” (Întâmpinarea noilor mișcări religioase – o abordare evanghelică holistică) (Kregel Publications, 2004).

Anexa II
Comunități creative: http://www.answers.org
Manifest al apologeticii creștine
De Douglas Groothius Copyright 2003 by Douglas Groothius

„Este momentul să nu ne mai scuzăm pentru apologetică, spune filozoful creștin și autorul Douglas Groothius în acest îndemn concis și răspicat către creștinii de pretutindeni, pentru a urma Cuvântul lui Dumnezeu și a întrebuința apologetica în sprijinul credinței celor care cred, în apărarea adevărului creștinismului și în evanghelizarea celor pierduți. Creștinii, bisericile și școlile creștine (inclusiv universități și seminarii) nu pot se pot măsura cu succes cu concepțiile lumești fără utilizarea apologeticii. Necesitatea unor misiuni precum „Answers in Action” („Răspunsuri în acțiune”) și autori ca Groothius nu a fost niciodată mai mare. Țineți legătura cu „Answers in Action”, din 2004, pentru cel mai rafinat material apologetic pe care îl puteți găsi. Împreună putem avea un cuvânt greu de spus întru Hristos în această lume.” – Gretchen Passantino, Director

Acesta este un manifest pentru a aprinde focul sfânt al pasiunii și faptei apologetice. Nu este un argument susținut sau o dezvoltare tematică. (Am scris și am citit despre aceste chestiuni în altă parte). Este, însă, o scurtă serie de afirmații interconectate, chemând ferm la fapte imediate și fără preget. Aceste probleme izvorăsc din convingerile formate de-a lungul a douăzeci și cinci de ani de învățătură apologetică, predicare, dezbateri, scrieri și mărturisiri creștine. Datorită (a) estompării influenței perspectivei creștine în viața pulbică și privată a Americii de astăzi, (b) pandemiei de anti-intelectualitate din biserica contemporană și (c) chiar poruncii lui Dumnezeu de a căuta adevărul divin, recomand cu tărie ca următoarele declarații să fie luate în seamă și să se cugete la ele de către toți cei care Îl urmează pe Isus Hristos.

Apologetica creștină implică prezentarea publică și apărarea creștinismului ca veridic, rațional, comprehensibil și pertinent din perspectivă existențială, atât pentru indivizi, cât și pentru culturile umane. Apologetica înseamnă respingerea acuzațiile lipsite de credință aduse creștinismului, precum și realizarea unui teren propice, constructiv pentru teismul creștin.

Problema fundamentală a apologeticii nu este numărul de apologeți pe care i-ai lecturat sau ce metodă apologetică adoptă cineva (deși nici acest lucru nu este de neglijat). Mai curând problema fundamentală este dacă cineva are sau nu pasiunea adevărului lui Dumnezeu – căutat în mod rezonabil și comunicat cu curaj – și pasiune pentru cei rătăciți, deoarece iubirea lui Dumnezeu trebuie să sălășluiască în viața oricui.

Trebuie să fii convins de adevărul, raționalul, pertinența și comprehensibilitatea perspectivei creștine asupra lumii – derivată din Sfânta Scriptură, logică, sistematizată și armonizată cum se cuvine prin revelația generală (adevărul disponibil înafara Scripturii).

În lumina punctelor (1), (2) și (3) fideismul – pretenția că credința creștină nu are conexiuni pozitive cu rațiunea sau evidența – trebuie respins ca fiind nebiblic și dăunător marii cauze a adevărului lui Hristos (Matei 22:37-39, Romani 12:1-2).

Orice teologie, apologetică, etică, evanghelizare sau practică bisericească care minimalizează sau denigrează conceptul adevărului obiectiv, absolut, universal și comprehensibil este atât irațională, cât și nebiblică. Ca atare, așa ceva trebuie respins și oricine trebuie să se lepede de un astfel de lucru.

Orice disciplină intelectuală sau practică bisericească care minimalizează sau denigrează importanța apologeticii este nebiblică și trebuie înlăturată (Faptele Apostolilor 17:16-34; 2 Corinteni 10:3-5; 1 Petru 3:15; Iuda 3).

Separarea artificială a evanghelismului de apologetică trebuie să ia sfârșit. Multe metode evanghelistice pier atunci când cei evanghelizați ridică întrebări legate de apologetică. Prin urmare, întreaga instruire evanghelistică ar trebui să includă și o instruire apologetică de bază.

Apologetica este menită în aceeași măsură pentru credincioșii cu îndoieli și întrebări, cât și celor necredincioși. Prin urmare, creștinii cu îndoieli nu ar trebui să fie mustrați sau făcuți de rușine, ci să li se dea argumente apologetice bune (precum și atenție pastorală) în privința luptei lor intelectuale (Matei 11:1-11; Iuda 22).

Pentru că toți creștinii sunt îndemnați și li se poruncește să aibă un motiv de nădejde în ei (1 Petru 3:15), dascălii, pastorii, mentorii și educatorii creștinii de toate felurile sunt indolenți dacă evită, ponegresc sau minimalizează importanța apologeticii în traiul biblic și mărturisirea creștină.

Cei din afara pozițiilor de conducere menționate (9) trebuie să ceară ca apologetica să fie parte constitutivă a acestor instituții, dacă nu cumva este deja.

În lumina punctelor (9) și (10), facultățiile, seminarele și bisericile creștine ar trebui să încorporeze apologetica în viața lor instituțională/educațională, în misiune și viziune. În mod specific, fiecare colegiu, universitate sau seminar creștin ar trebui să ceară cel puțin un curs de apologetică pentru fiecare diplomă din curriculum-ul lor. Mai mult, fiecare disciplină ar trebui predată dintr-o perspectivă creștină asupra lumii, deoarece tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu. Acest lucru are o valoare apologetică semnificativă, de sine stătător și nu numai.

Deoarece apologetica este menită a fi o prezentare publică și o apărare a creștinismului ca adevărat, rațional, pertinent și comprehensibil, apologeții trebuie să încerce să își ofere argumentele în cât mai multe locuri publice cu putință. Așadar, apologeții creștini calificați ar trebui să învețe să devină intelectuali publici: gânditori care își stăpânesc materia și sunt dornici și capabili să intre într-un discurs sau dezbatere publică, într-o manieră care să îi provoace și să îi atragă pe necreștini, precum și să fie un catalizator pentru alți creștini – care să își întrebuințeze aptitudinile apologetice. Zonele în care se pot face astfel de implicări includ:

Scrisori către redacțiile ziarelor și
Scrierea editorialelor în ziare.
Apeluri în programele radio de discuții.
Dezbateri și dialoguri publice pe teme religioase și
Contribuții apologetice pe paginile interactive de
Prelegeri pe teme apologetice în campusurile facultăților.
Cărți orientate către cei din afara pieții evanghelice tip, publicate de edituri laice, dacă este posibil.
Orice altă activitate creativă – dramaturgie, poezie, cinema și altele.

Tinerii creștini cu aptitudini în filozofie și domenii academice în general, at trebui să fie încurajați, aceste discipline sunt la fel de spirituale ca orice altceva direct legat de biserică. De exemplu, a fi filosof creștin la un colegiu sau la o facultate laică este un lucru la fel de bine privit de Dumnezeu și de spiritual ca a fi pastor, misionar sau profesor la o instituție creștină (1 Corinteni 10:31; Coloseni 3:17). Oricine ar putea să își aplice, cu o anume precauție, destoinicia apologetică în astfel de instituții laice și să extindă mărturisirea creștină.

Toate țelurile apologetice trebuie să se manifeste prin virtuțile umilinței și curajului deopotrivă, prin vigoarea dată de Sfântul Duh. Dacă am fost blagosloviți de Atotputernicul Dumnezeu pentru a apăra adevărul prin rațiune, acesta se datorează slavei lui Dumnezeu, nu calității noastre. Nu este loc pentru mândrie. Dacă am fost binecuvântați de Atotputernicul Dumnezeu pentru a apăra adevărul prin rațiune, ar trebui să îl proclamăm în stradă, nu să ne luăm tălpășița atunci când simțim vreo întâlnire cu necredința. Nu este loc pentru lașitate.

Apologetica trebuie repurtată cu cea mai mare integritate intelectuală. Toată propaganda, răspunsurile ieftine, caricaturizarea opiniilor necreștine și raționamentele sofiste trebuie evitate. Trebuie să îți cultivi simțul pentru răspunsuri competente în întâmpinarea întrebărilor care caută adevărul și rațiunea intrinsecă credinței creștine. Acest lucru cere excelență în scolsatică la toate nivelurile intelectuale, chiar și la cele mai obișnuite. Această orientare cognitivă cere timp, bani și efort susținut. Nu se va întâmpla uitându-ne la televizor sau pierzându-ne altfel timpul destul de limitat.

Toate aspectele apologetice – fie ele scrise, vorbite sau dialogate – ar trebui sprijinite de rugăciunea personală a apologetului și prin rugăciunea bisericii, ca un reazem. (Efeseni 6:18).

Aproape toată lumea este familiarizată cu expresia „regula de aur”, chiar dacă nu toți realizează că ea ne-a parvenit într-o formă desăvârșită prin porunca lui Isus: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii.” (Matei 7:12). [1] Această poruncă ne spune că a ne purta cinstit cu ceilalți ar trebui să fie un imperativ pentru noi, ca și creștini, inclusiv în legătură cu felul în care ne apărăm credința.

Privită în contextul celorlalte învățături ale lui Isus, Regula de aur este un argument minimal, adică conduita poruncită de Regula de aur este lucrul cel mai mărunt pe care îl poți face pentru a imita dragostea lui Dumnezeu. De fapt, în multe alte locuri, Isus ne spune că înalta poruncă nu vrea să însemne că trebuie doar să fim corecți cu ceilalți, să îi tratăm așa cum ne place să fim tratați, ci chiar să excelăm în iubirea pentru ceilalți semeni. El ne spune să ne iubim dușmanii (Luca 6:27, 35) și să iertăm în repetate rânduri (Matei 18:21-22). Însuși Isus a oferit cel mai bun exemplu în comportament „mai-mult-decât-cere-Regula de aur”: El s-a sacrificat de bunăvoie pentru noi, chiar dacă eram tot păcătoși, meritând doar osândă de la Dumnezeu:

„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiți. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:6-8)

Cel mai puternic argument, pe care l-am putea numi „Regula de platină”, este exemplificat în porunca lui Pavel către creștinii din Filipa: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.” (Filipeni 2:3).

Fie ea mai măruntă sau mai răspicată, porunca de a-i trata pe ceilalți cinstit este o poruncă pe care creștinii nu o pot ignora, nici atunci când practicăm apologetica, care apără credința. Cu ani în urmă am fost deranjat de atitudinea și argumentele unor creștini care obișnuiau să apere credința, certându-se cu necredincioși, sectari și cu cei de alte confesiuni. Prea des am văzut creștini luând peste picior convingerile altora, profitând incorect de discuțiile acestora, chiar deformând adevărul sau argumentele oponenților, dacă credeau că pot câștiga ceva din asta. Am început să îi îndemn să își amintească de Regula de aur, atunci când practicau apologetica. La început am numit-o „Regula de aur a apologeticii” – o regulă de aur își are locul în apologetica noastră. Chiar dacă ea este adevărată și suficientă, am început repede să îi văd pe oameni răspunzând îndemnului meu, folosind Regula de aur în mod selectiv în apologetica lor – atunci când ea slujea scopului lor și ei gândeau că nu pot întrebuința altceva în loc, pentru a obține rezultate.

Peste ani, mi-am modificat principiul și acum îl denumesc „Apologetica regulii de aur” – singurul sistem apologetic care merită susținut este acela care este guvernat de Regula de aur. Există precedente biblice și filosofice bune pentru acest principiu.

Pasajul pe care l-am ales pentru a exemplifica munca de misionariat a organizației „Answers in Action” („Răspunsuri în acțiune”) este 2 Timotei 2:24-25:

„Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului.”

Pavel îi amintește lui Timotei să fie bun și să îndrume cu blândețe; cu alte cuvinte, să practice Regula de aur în cazul celor care se opun Evangheliei.

În 1 Petru 3:15-16, versete care folosesc termenul grecesc „apologia” (apărare sau motivare), Petru spune că apologetica cuiva trebuie să fie guvernată de blândețe și respect:

„Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de rușine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău.”

Pavel întrebuințează apologetica regulii de aur cu filosofii epicurieni și stoici din Atena (Faptele Apostolilor 17:16-31). În loc să îi facă de râs pentru convingerile lor politeiste, el i-a tratat cu bunătate și corectitudine, lăudându-le respectul religios și folosind afirmațiile propriilor lor poeți ca punct de plecare pentru declararea adevărului lui Isus Hristos și a învierii Lui din morți.

Pavel condamnă ipocriții religioși în Romani 2, aceștia nesupunându-se apologeticii regulii de aur. El argumentează:

„Așadar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri.” (Romani 2:1)

Pavel arată contrastul dintre această ipocrizie și Regula de aur a lui Dumnezeu prin care El continuă să își extindă slava și milosârdia asupra păcătoșilor, chiar dacă aceștia nu merită altceva decât osândă:

„Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” (Romani 2:4)

În Vechiul Testament, principiul pe care l-am aplicat eu apologeticii este aplicat activităților de zi cu zi ale poporului lui Dumnezeu. Deuteronomul 25:13-16 dă această poruncă:

„Să n-ai în sacul tău două feluri de greutăți, una mare și alta mică. Să n-ai în casă două feluri de efă, una mare și alta mică. Ci să ai o greutate adevărată și dreaptă, să ai o efă adevărată și dreaptă, pentru ca să ai zile multe în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău. Căci oricine face aceste lucruri, oricine săvârșește o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău.”

Leviticul 19:35-37 face o paralelă la această învățătură:

„Să nu faceți nedreptate la judecată, nici în măsurile de lungime, nici în greutăți, nici în măsurile de încăpere. Să aveți cumpene drepte, greutăți drepte, efe drepte, și hine drepte. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din țara Egiptului. Să păziți toate legile Mele și toate poruncile Mele, și să le împliniți. Eu sunt Domnul.”

Acest lucru este menționat îndeobște ca principiul „greutăților și măsurilor egale”. Țineți minte, a face lucrurile drept și cinstit este obligația noastră cea mai măruntă, sub Regula de aur. A face lucrurile mai generos și mai bine decât se așteaptă de la noi, este obligația noastră cea mai mare, care transformă Regula de aur în Regula de platină.

În filozofie, o regulă generală denumită „Principiul carității” reflectă această Regulă de aur. În filozofie, trebuie să acorzi cea mai generoasă înțelegere și atenție spuselor cuiva. De exemplu, dacă cineva își afirmă argumentele cu stângăcie, în loc să arăți cu degetul către greșelile de logică făcute, Principiul carității cere ca oponentul să le corecteze în fluxul argumentului și apoi să răspundă la argumentul în forma cea mai bună a aceluia care a greșit, nu la forma stângace pe care el voia să o enunțe. O altă aplicație a Principiului carității este înlocuirea argumentelor stângace cu argumente mai bune. Dacă, de pildă, un martor al lui Iehova spune două argumente stângace împotriva dumnezeirii lui Hristos, creștinul are responsabilitatea de a-i arăta acelui martor cum ar trebui formulate cel mai bine acele argumente – iar apoi să îi arate că aceste argumente nu pot să dărâme adevărul dumnezeirii lui Hristos. Cei care nu reușesc să urmeze Regula de aur în filozofie sfârșesc prin a combate doar argumentele „de paie” ale altora, lucru care nu reprezintă cu adevărat poziția căreia ne opunem.

O parte importantă a apologeticii regulii de aur este că nu trebuie să ceri de la oponentul tău ceea ce nu vrei nici tu să oferi. De exemplu, dacă îi argumentezi unui mormon că Cartea lui Mormon este plină de contradicții, trebuie să fă fii gata nu numai să menționezi acele contradicții, ci să îi oferi mormonului și răspunsuri rezonabile dacă el indică spre presupuse contradicții din Biblie. Dacă lansezi rapid zece argumente împotriva opiniei oponentului și nu îi dai timp să răspundă, nu te poți plânge dacă el va proceda la fel împotriva ta. Pe de altă parte, dacă aduci câte un argument, pe rând, și aloci timpul necesar pentru a fi sigur că amândoi ați priceput unde duc dovezile discuției, poți să ceri interlocutorului să aibă aceeași răbdare și deschidere față de tine.

Poți utiliza apologetica regulii de aur chiar și pentru a te apăra pe tine. Dacă oponentul tău ia peste picior și deformează opinia ta, ai tot dreptul să îl întrebi dacă i-ar conveni să faci la fel cu afirmațiile lui. Nu vreau să spun că ar trebui „să îi plătești cu aceeași monedă”, a batjocurii și răstălmăcirii vorbelor (amintește-ți Regula de platină), ci că trebuie să scoți la interval principiul Regulii de aur, pentru a-l motiva pe oponent către o discuție corectă.

Dacă aplici apologetica regulii de aur de fiecare dată când aperi credința creștină, vei vedea că cei ce se opun convingerilor tale vor asculta mai atent ceea ce spui, îți vor respecta poziția chiar dacă continuă să nu subscrie la ea, vor pune mai mare preț pe argumentele tale și vor fi mai predispuși să își analizeze propriile convingeri. Nu vei conferi doar o bună reprezentare creștinismului, vei fi chiar folosit de Dumnezeu pentru a-și extinde mila și răbdarea asupra altora, așa cum au fost ele trimise și asupra ta. Data viitoare, când ești tentat să întrebuințezi apologetică neîngrijită, să râzi de cineva cu care nu ești de acord sau să înlături argumentele oponentului fără a le lua în seamă cum se cuvine, amintește-ți Regula de aur și practic-o până când va deveni Regula de platină a vieții tale.

[1] Există și alte ipostaze în Vechiul Testament (vezi de pildă Leviticul 19:18), precum și în scrierile altor religii (hinduism, budism, confucianism).