Ateismul: O posibila perspectiva mondiala?

de Profesor Enigma

În acest articol vom cerceta fundamentul a tuturor gândirilor evoluţioniste, materialiste şi scepticiste şi/sau a filozofiei. Personal cred că prin demascarea teoriei evoluţioniste (a fost deja demascată, însă din pricina presupoziţiilor filozofice încă se mai susţine cu ardoare religioasă) se poate distruge ateismul. Perspectiva materialismului, a scepticismului şi a ateismului, deghizate în „ştiinţă”, s-a furişat în clasele noastre şi a cules mai mult decât o pseudo-ştiinţă, care a dus la filozofii de genul „gândirea liberă” şi altele. Pentru a înlătura materialismul ca mai apoi să poţi să-i pui cadavrul la o odihnă veşnică, trebuie să smulgem temelia pe care este aşezată. Această temelie se numeşte ateism. Dacă distrugi ateismul, atunci „gândul liber”, scepticismul, etc. vor urma decesul acestuia. Să privim însă la câţiva termeni pe care îi vom defini.

Ateismul este definit ca fiind „ideea ca nu există nici un dumnezeu. Un sens mai larg al acestui cuvânt nu denotă doar a nu crede în Dumnezeu şi este în consistenţă cu agnosticismul. Un sens mai strict al acestuia denotă un crez că nu există nici un Dumnezeu – aceasta a devenit forma sa standard. În Apology (Apologie, n. tr.), Socrate este acuzat de ateism pentru că nu a crezut în dumnezeii atenieni. Unii însă fac distincţie între ateismul teoretic şi ateismul practic. Un ateist teoretic este acea persoană care neagă existenţa unei fiinţe supreme, pe când un ateist practic poate crede ca există o persoană supremă, însă care trăieşte ca şi când nu ar fi nici un dumnezeu.” (The Cambridge Dictionary of Philosophy, ed. a 2 a, Robert Audi, editor şef, sublinierile îmi aparţin)

Agnosticismul este definit ca fiind „un termen inventat de Thomas Henry Huxley în 1869 pentru a indica atitudinea filozofică şi religioasă a acelora care pretind că ideile metafizice nu pot fi nici dovedite şi nici contrazise. Huxley a scris: ‘Eu nici nu afirm şi nici nu neg imoralitatea omului. Nu văd nici un motiv în a crede în aceasta, dar pe de altă parte nu am nici un motiv să o contrazic. Nu am nici o obiecţie a priori faţă de această doctrină’.

Agnosticismul este o formă de scepticism aplicat metafizicii, în special teismului. Poziţia aceasta este uneori atribuită lui Kant, care a susţinut ideea că noi nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu sau imoralitatea, şi că trebuie să fim mulţumiţi cu credinţa. AGNOSTICISMUL NU TREBUIE CONFUNDAT CU ATEISMUL, CREZUL CĂ NU EXISTĂ DUMNEZEU.” (Idem)

Putem vedea în consens că ateismul şi agnosticismul se află într-un contrast sever. Am întâlnit pe mulţi atei convinşi care folosesc argumente de felul „nu poţi cunoaşte niciodată această parte a mormântului,” etc., pentru a-şi sprijini crezul. Nu trebuie făcută confuzie între cele două lucruri, aşa cum am menţionat anterior. Un ateist ar trebui să aibă argumente pentru a-şi susţine credinţa lor în ateism şi nu să-l confunde cu agnosticismul. Dacă foloseşte cineva un astfel de argument, nu este neapărat un ateist, ci un agnostic de faţadă. Madeline O’ Hare a fost citată în ziarul Saturday Evening Post spunând că „agnosticii sunt doar nişte ateişti fără curaj şi asta pentru că le este frică să se confrunte.” Cred că aş putea adăuga că ei pot fi şi nişte teişti fără îndrăzneală. Nu afirm ideea că agnosticii sunt idioţi, ci faptul că este foarte uşor să fii agnostic şi pur şi simplu să-ţi arunci mâinile în vânt. „Pe asta nu o s-o ştim niciodată.” Dacă aş avea un creier leneş, pot face această afirmaţie şi atâta tot. Eu însă cred că cineva poate găsi răspunsuri raţionale pentru lumea în care trăim dacă îşi dau măcar silinţa să facă ceva în ea.

Argumentul cosmologic

În ceea ce mă priveşte pe mine personal, argumentul existenţei lui Dumnezeu în domeniul cosmologiei este foarte evidenţiat. Evident, dacă ai o maşină complexă ai şi un proiectant. Dacă v-aş spune că televizorul meu a evoluat din nimic pe măsuţa mea de cafea aţi izbucni în râs. Atunci cât de bine ar suna ca cineva să sugereze că o celulă vie, care este de mii şi mii de ori mai complexă decât orice televizor pe care l-au construit vreodată oamenii, să evolueze din sine însuşi? Nu trebuie neapărat să mă întâlnesc cu proiectantul ca să asum ideea că el există, însă tot ştiu că lucrul respectiv a fost proiectat. A acorda ateismului o cauză nefolositoare şi inutilă înseamnă a smulge temelia de sub el. Teoria evoluţionismului s-a prăbuşit, iar ştiinţa mai îndepărtată – paleontologia şi microbiologia – avansează şi neo-darwinismul va fi îngropat. Nu fiecare evoluţionist este un ateist, însă fiecare ateist este un evoluţionist. Unii pot argumenta faptul că aceasta este fals în mod evident, însă fiecare teorie despre care am cunoştinţă şi despre care se tot fac dezbaterii în zilele de astăzi poate fi inclusă într-una din cele 4 categorii: 1) Universul este o iluzie; 2) Universul s-a auto-creat 3) Universul se auto-susţine şi este veşnic prin sine; 4) Universul a fost creat de o Fiinţă Supremă care nu are vârstă şi care nu se schimbă. Doar una dintre acestea este valabilă şi nu există o a cincia opţiune viabilă. Să le examinăm pe rând şi să vedem care va ieşi la suprafaţă.

Poate să fie universul o iluzie? R. C. Sproul în cartea sa, Not a Chance („Nici o şansă”, ) distruge în totalitate teoriile naturaliste. Dacă universul este o iluzie atunci iluzia aceasta trebuie să se justifice cumva. Dacă este o iluzie falsă atunci nu este deloc o iluzie. Dacă este o iluzie adevărată atunci ceva sau cineva trăieşte pentru a avea o iluzie. Dacă aceasta este soluţia, atunci cel ce are această iluzie trebuie ori a) să se fi creat pe sine însuşi, ori b) să fie rezultatul unui ceva auto-existent în cele din urmă, deci nu orice lucru este o iluzie. Ba mai mult, dacă presupunem că iluzia este absolută şi că nu există de fapt nimic, inclusiv cei care au această iluzie, atunci nu îşi mai are rolul a se răspunde la provenienţa acesteia. Dar dacă ceva există, atunci acest ceva ori s-a procreat, ori se auto-susţine, ori a fost creat de ceva care este auto-existent. Aşa cum spunea Rene Descartes că „uneori mă îndoiesc de propria-mi existenţă, dar cine oare produce această îndoială? Eu mă îndoiesc, deci eu sunt acela.” Ipoteza că universul este o iluzie este deplorabilă iar aceia care o propagă nu ar trebui să fie luaţi în serios. S-a creat oare universul pe sine?

Problema cu această „opţiune” (ateiştii vor prescrie acestei sau următoarei) este că se contrazice pe sine şi se auto-anulează. Gândiţi-vă la aceasta, pentru ca universul să se fi putut crea pe sine ar fi trebuit să fi existat înainte de existenţa sa actuală! Pentru ca ceva să provină din nimic trebuie ca în esenţă să „se creeze pe sine”; trebuie să existe înainte de a fi existat, ceea ce este o auto-contrazicere şi o auto-anulare. O entitate POATE să existe prin sine şi să nu încalce logica, dar NU POATE să se fi creat pe sine (vom trata în detaliu teoriile relative acesteia pe parcurs). Aşa cum vom vedea mai târziu, descoperirile cosmologiei moderne discreditează această teorie. Anthony Kenny de la Universitatea Oxford comentează: „Un adept al teoriei Big-Bang-ului – chiar dacă este un ateist – trebuie să creadă că… universul a apărut din nimic şi prin nimic” (Anthony Kenny, The Five Ways: St. Thomas Aquinas’ Proofs of God’s Existence – [„Cele cinci căi: Dovezile Sf. Toma Aquinas despre existenţa lui Dumnezeu”], p. 66). Problema e că din nimic iese nimic. Dacă un ateist nu poate dovedi că universul este auto-existent (sau că există prin sine însuşi, n. tr.), că este veşnic şi infinit, atunci acesta are o mare problemă. Cosmologia Big-Bang-ului ne spune exact ceea ce afirmă şi creştinul în toţi aceşti ani, că „universul a avut un început şi că acesta provine din nimic.”

Poate universul să fie auto-existent şi veşnic? Multe publicaţii de natură ateistă din ultimii cincizeci de ani au încercat de nenumărate ori să facă din univers o „entitate” infinită. Această idee a fost distrusă în mod absolut de observaţiile ştiinţifice. Cum ar putea să existe din veşnicii universul şi în acelaşi timp să creeze viaţa, ceea ce nu a făcut din totdeauna? Una dintre exerciţiile minţii în jurul cărora se învârt acestea sunt destul de amuzante. A concepe o serie de cauze de genul in fieri (de exemplu, părinţii tăi sunt cauza ta in fieri) înseamnă auto-contradicţie, după cum vom vedea pe parcurs. Orice a „făcut” universul trebuie să fie o cauză in esse, ceea ce înseamnă că nu a fost făcut. Aceasta a fost prima cauză, mişcătorul nemişcat, după cum îl descrie Aquinas. Părintele Joyce defineşte aceasta foarte bine atunci când spune că un susţinător al seriilor infinite de cauze in fieri vrea să ne facă să credem că „deşi fiecare inel dintr-un lanţ suspendat nu poate cădea deoarece este legat de cel de deasupra lui; totuşi numai dacă lanţul este destul de lung – luat ca întreg – acesta nu va avea nevoie de sprijin, ci va atârna liber în aer, fiind suspendat de nimic” (Joyce, Principles of Natural Theology [„Principiile teologiei naturale”], p.67-68). Personal nu văd nimic logic în aceasta. Cum se poate auto-susţine un lanţ nesusţinut fără să aibă un ultim sprijin care nu este susţinut de nimic? Ceea ce trebuie să dovedească adeptul ateismului în concluzie este că un număr infinit de cauze in fieri poate aduce universul la existenţă.

Paul Edwards încearcă să discrediteze argumentul cosmologic prin ceea ce afirmă el: „Dacă tatăl lui Harry Truman nu a trăit niciodată atunci Harry Truman şi Margaret Truman nu s-ar fi născut niciodată. Dacă A nu a existat niciodată, nici unul din membrii succesori din aceiaşi serie nu ar fi veni la existenţă. Însă pe cel din categoria A este „luat” de cei ce cred în ciclurile infinite. Prin menţinerea ideii că astfel de cicluri sunt infinite o persoană neagă că ar exista o aşa zisă primă cauză; cu alte cuvinte, persoana neagă existenţa lui A. Din moment ce Z nu ar fi existat fără A, opţiunea sa implică faptul că Z nu există acum – ceea ce este pur şi simplu fals…. Să presupunem că un căpitan pe nume Spaulding ar fi zis: ‘Eu sunt cel mai mare explorator care a existat vreodată,’ iar cineva ar răspunde ‘Nu, nu eşti.’ Acest răspuns ar nega faptul că de fapt căpitanul nu ar fi deţinut acel atribut de slăvit pe care şi-l revendica, însă aceasta nu îi nega existenţa lui… cel ce crede în CICLURILE INFINITE nu îl ’elimină pe A.’ El îl lipseşte pe A de starea sa privilegiată, cu alte cuvinte îi ia „cauza primară”.” (Critiques of God, [„Critici despre Dumnezeu ”], p.45-46, Peter A. Angeles, ed., sublinierile îmi aparţin)

Citiţi scrierile oricărui publicist ateu şi veţi descoperi că argumentează la fel. „Priviţi la ceasul aşa de minunat şi complicat, cu siguranţă că a avut un mare proiectant. Priviţi la marele om care a proiectat ceasul. El este aşa de minunat proiectat încât cu siguranţă că a avut un proiectant mai mare. Priviţi la Dumnezeul care l-a proiectat pe omul care a inventat ceasul. El este aşa de puternic şi de minunat încât cu siguranţă că a avut un proiectant chiar mai mare.” Argumentele pot merge mai departe şi ad nauseum.

Ceea ce afirmă domnul Edwards în esenţă este că nu neagă existenţa unui „dumnezeu” (sau Dumnezeu?), ci pur şi simplu afirmă că „dumnezeu” nu este cauza originală a tuturor cauzelor. Mai întâi de toate, acesta nu este un argument pentru ateism în nici un sens. În al doilea rând, nu găsesc nici un motiv raţional ştiinţific pentru a accepta ideea că o serie infinită de cauze in fieri pot să fie cauza universului. Punctul de vedere ce face referire la numărul infinit de cauze este încâlcit cu probleme.

Această teorie duce la auto-contrazicere. Pentru ca universul să fie infinit şi veşnic, toate evenimentele din trecut din cadrul istoriei universului trebuie să fi fost infinite. Aceasta însă duce la auto-contrazicere. Infinit minus infinit ce rezultat poate să dea? Infinitatea este doar o idee şi nu are nici o bază empirică în cadrul ştiinţei în nici un caz. Ateiştii pot recurge la metoda matematicii infinite pentru a denatura această problemă, însă nici aceasta nu funcţionează.

Să luăm un exemplu pentru început. Dacă iei un întreg (4/4) şi extragi o parte din el (1/4) mai poţi avea vreodată ca rest tot întregul? Bine-înţeles că nu, însă persoana care apelează la un infinit actual din matematică ne cere să facem aceasta.

Aceasta este deci auto-contradictorie, după cum am observat, însă spre a solidifica cazul nostru trebuie să luăm în considerare toate numerele naturale minus toate numerele impare. Ce ne mai rămâne? Tot mai avem infinit (toate numerele pare). Ceea ce am făcut de fapt în esenţă este să extragem o parte din întreg şi am rămas tot cu un întreg! Încercaţi acest lucru într-o clasă de calcul şi vedeţi cât de departe veţi ajunge. Un alt exemplu este oferit de J. P. Moreland (Scaling the Secular City [„Dimensionarea oraşului secular”], p. 23) care arată că un infinit actual nu există în realitate.

Să presupunem că avem o bibliotecă cu un număr infinit de cărţi negre şi un număr infinit de cărţi roşii. Să scoatem toate cărţile negre din această bibliotecă. Ceea ce s-a întâmplat aici este că am scos toate cărţile negre din bibliotecă, dar nu am schimbat numărul de cărţi din ea deoarece tot avem un infinit de cărţi roşii. Să presupunem de asemenea că fiecare carte are un număr infinit de pagini în ea. Ar fi tot atâtea pagini în prima carte cam cât ar fi în întreaga bibliotecă! Aş putea lua toate cărţile negre şi tot să mai am acelaşi număr de cărţi şi pagini în bibliotecă. Ceea ce cere un adept al seriilor infinite de la noi (cum ar fi Paul Edwards, Gordon Stein, George Smith) este să extragem o parte dintr-un întreg şi tot să mai avem întregul! Oare sună aceasta matematic? Eu nu cred.

Mai apoi avem exemplul faimos al lui Bertrand Russell despre cel mai încet scriitor din lume, Tristam Shandy. (Idem) Domnul Shandy scrie aşa de încet încât îi trebuie cam un an să poată scrie despre o singură zi din viaţa lui. Dacă el trăieşte un număr infinit de zile va reuşi eventual să termine această sarcină de moment. Aceasta este o analogie fără valoare deoarece se pare că cu cât merge mai mult în timp cu atât de mult va rămâne în urmă.

Daca ne raportam la un infinit actual ar trebui să ne întrebăm: Sunt oare toate părţile din cosmos auto-existente şi veşnice sau doar câteva părţi? Dacă spunem că toate părţile, aceasta ne include pe noi şi toate lucrurile create de om care există. Maşinile, ceasurile, scaunele, farfuriile, computerele, etc., şi toţi oamenii au fost fără îndoială aduşi la existenţă într-un punct finit din timp. Dacă afirmăm că doar câteva părţi din cosmos sunt auto-susţinătoare şi că acestea au creat alte părţi, atunci am transferat în mod esenţial atributele unui Dumnezeu transcendental către părţile auto-susţinătoare, veşnice ale universului şi astfel am respins propria noastră presupunere referitoare la materialism. Ba mai mult, nu este raţional să credem că materia a creat viaţa. Dacă a fost vreodată un „timp” când nu a existat nimic atunci cea ar exista acum? În mod foarte clar că nu ar fi existat nimic, doar dacă nu argumentăm cu faptul că ceva poate apărea din nimic, care după cum am observat anterior este bazat pe nişte propoziţii metafizice, ceea ce nu are nici o bază empirică.

După cum subliniază Sproul făcând referinţă la posibilitatea logică a existenţei unei persoane auto-susţinătoare, transcendentală cât şi necesitatea ei: „Trebuie să existe o fiinţă auto-existentă de vreun anumit fel pe undeva, altfel nimic nu ar fi sau nu ar putea exista. Existenţa unei astfel de fiinţe auto-susţinătoare este necesară atât din punct de vedere logic cat şi ontologic… Noi ne-am trudit să vedem necesitatea logică a unei astfel de fiinţe; totuşi este necesar şi din punct de vedere ontologic. O fiinţă de care este nevoie din punct de vedere ontologic este o fiinţă care nu poate să nu fie. Aceasta este dovedită de legea imposibilităţii şi a contrariului. O fiinţă auto-existentă, prin propria-i natură trebuie să fie veşnică. Aceasta nu are nici o cauză antecedentă, altfel nu ar putea fi auto-existentă (care există prin sine), ci ar fi neesenţială.” (Sproul, Not a Chance [„Nici o şansă”], p. 185-186)

Din cele patru posibilităţi ale universului, doar una iese la suprafaţă ca fiind o explicaţie raţională. Există o Fiinţă Supremă care este cauza acestui mare univers în care trăim. „Şansa” şi „timpul” nu sunt entităţi în ele însele şi din ele nu ne pot oferi nimic care să aibă de a face cu originea universului. Materia nu poate să se balanseze în cunoştinţa propriei sale existenţe şi astfel să producă pizzerii, săli de bowling şi saloane de coafură. O Fiinţă Supremă care a existat din totdeauna putea alege să creeze un univers într-o perioadă finită de timp la fel cum un om care stă jos de o veşnicie poate alege să stea în picioare.

Iată ce afirmă Gilson: „Din faptul că există un prim mişcător care nu este mişcat din exterior, nu reiese că ar exista un prim mişcător de nemişcat care să fie absolut. De aceea Aristotel afirmă că formula ‘un mişcător nemişcat’ poate fi luat în două sensuri. Mai întâi, poate însemna un prim mişcător absolut de neclintit; dacă luăm această interpretare atunci concluzia noastră stă în picioare. În al doilea rând, aceasta poate însemna că acest prim mişcător nu este mişcat din exterior dar că se poate mişca pe sine, drept consecinţă nu este un absolut neclintit. Dar este oare acest prim mişcător care se mişcă pe sine prin întreaga sa fiinţă? Dacă da atunci ne clasificăm în dificultăţile precedente, adică, această fiinţă instruieşte şi este instruită în putere şi să acţioneze în acelaşi timp şi sub aceeaşi relaţie. Însă dacă afirmăm, în contradicţie, că doar o singură parte din această fiinţă se mişcă, pe când cealaltă parte este mişcată, atunci ajungem la concluzia noastră: există un mişcător care este doar mişcător, adică se mişcă fără să fie mişcat.” (Gilson, The Christian Philosophy of St. Thomas Aquinas [„Filozofia creştină a Sf. Toma Aquinas”], p. 63)

În ultimul rând, David Hilbert, unul dintre cei mai mari matematicieni afirmă următoarele: „Infinitul nu se poate găsi nicăieri în realitate. Acesta nici nu există în natură şi nici nu oferă o bază legitimă pentru gândirea raţională. Rolul pe care îl mai joacă infinitul este doar acela al unei idei.” (David Hilbert, Philosophy of Mathematics [„Filozofia matematicii”], ed., 1964, p. 139, 141)

Unii ateişti vor încerca să răstoarne acest argument prin a spune: „De unde ştii că a fost doar o singură cauză, nu puteau oare să fie mai multe?” Ceea ce încearcă să facă ei prin aceasta este de fapt să înlocuiască monoteismul cu politeismul. Notaţi însă că acesta NU este un argument pentru ateist în această privinţă ŞI NICI nu este un argument împotriva teismului.  Eu aş recomanda a li se cere dacă au abandonat părerea lor ateistă şi materialistă generală înainte de a mai face ceva. Nu are nici un sens să faci o dezbatere cu o persoană care nu admite că a fost înfrântă în oricât de mic punct şi că recurg doar la a arunca uscături pe gură.

Nu voi trece în mod exhaustiv peste argumentele pro sau contra ale ştiinţei biologice despre ateism aşa cum sunt ele examinate în cartea Fallacies of Evolution: 40 Reasons Evolution Didn’t Occur and More Evolution Fallacies [„Erori ale evoluţiei: 40 de motive pentru care evoluţia nu a avut loc şi multe alte erori despre evoluţie”]. Dacă explicaţia biologico-naturalistă eşuează (adică abiogeneza) atunci şi ateismul va eşua. Afirmaţia că „Dumnezeu NU EXISTĂ” este tot o afirmaţie ca cea că „Dumnezeu există”. Sarcina cade pe ateist care trebuie să furnizeze destule evidenţe pentru punctul său de vedere, numai că – după cum vom vedea pe parcurs – ateismul nu are nici o evidenţă care să fie bună. Daca cineva vrea să înduplece pe oricine să devină un ateist, acesta trebuie să renunţe la toate argumentele referitoare la teism şi să afişeze un caz mult mai convingător al său propriu. (Pentru mai multe detalii referitoare de informaţii ce distrug ideea unui infinit actual se poate consulta cartea Scaling the Secular City [„Dimensionarea oraşului secular”] scrisă de Moreland, capitolul 1)

Cosmologia Si originea Big-Bang-ului

Originea absolută a universului a frământat pe marii gânditori de-a lungul secolelor. Cum au ajuns toate până aici? Aceasta ne duce la întrebarea finală a filozofiei. Cine sunt eu? De unde am venit? Unde mă îndrept? Care este scopul meu? Vom examina câteva dintre teoriile care s-au perindat în jurul cosmologiei Big-Bang-ului cât şi teoria care stă neclintită fiind Modelul Standard, locul de unde universul PORNEŞTE ca o singularitate. Cuvântul cheie este că acesta a avut un start, un început dacă vreţi. Să enumerăm deci teoriile pe care le-a expus Dodo. Aceste teorii tind să se învârtească în jurul faptului că universul a avut un început. Dacă într-adevăr universul a avut un început, şi se pare ca a avut, atunci, după cum a afirmat Kenny, ateistul se află într-un fel de încurcătură. (NOTĂ: Câteva din aceste informaţii provin de la William Lane Craig preluate dintr-unul din articolele lui. Am citat şi multe alte resurse.)

Big-Bang-ul: modelul de stare stabilă

Sir Fred Hoyle a scris, făcând referinţă la faptul evident că universul a avut un început, că a fost cauzat de „ceva” din exteriorul universului: „Această situaţie specifică este adaptată de mulţi astronauţi ca reprezentând originea universului. Universul trebuie să fi început să existe în acest timp specific. Dar de unde? Răspunsul uzual, unul nesatisfăcător cu siguranţă, este: din nimic!” (Fred Hoyle, Astronomy Today [„Astronomia astăzi”], p. 165)

Conform acestei teorii, universul se află într-o expansiune izotropică cosmică constantă. Ceea ce vreau să spun prin aceasta este că universul se retrage în exterior însă materia nouă înlocuieşte vidul creat pe care a lăsat-o materia care se retrage, ex Nihilo. Cu alte cuvinte universul se reciclează pe sine în mod constant. Dacă cineva ar face o extrapolare inversă a universului densitatea universului nu s-ar schimba NICIODATĂ deoarece materia şi energia dispar în timp ce alte galaxii noi se apropie. Descoperirile stratului roşu galactic şi expansiune universului, etc., (totuşi, există o evidenţă crescândă a faptului că universul NU se mai extinde, dar cu toate acestea el s-a extins) înlătură odată pentru totdeauna teoria Stării Stabile. Nici această teorie nu poate dovedi felul în care universul în densitatea sa statică a reuşit să ajungă aici deodată! Ea pur şi simplu porneşte de la faptul că materia esenţială prezentă deja acolo şi continuă în acest mod de „reciclare”. Descoperirea „radiaţiilor cu microunde din mediu” a contribuit şi ea la încetarea Modelului de Stare Stabilă. Însă chiar şi aceste radiaţii cu microunde din mediu, aşa cum notează Alfven, nu dovedesc deloc Big-Bang-ul. (NOTĂ: Pentru cititori va trebui să explic că nu am nimic cu această afirmaţie că universul a început dintr-un început foarte mic, dens şi fierbinte. Cei care încearcă să afirme că Big-Bang-ul, sau mai nou „marea expansiune” produce galaxii, stele, planete, etc., sunt doar filozofi) Alfven comentează următoarele lucruri făcând referinţă la radiaţia cu microunde din mediu: „pretenţia că această radiaţie acordă un sprijin puternic cosmologiei Big-Bang-ului fierbinte este fără nici un fundament… ” (dacă examinăm radiaţia din mediu) „… fără nici o idee preconcepută” nu este nici o evidenţă. „Mai este oare vreun alt fel de ştiinţă unde o astfel de extrapolare să fie acceptată dintr-o săritură fără prea mari dovezi.” (Alfven, Cosmology: Myth or Science? No. 5 Journal of Astrophysics and Astronomy (1984), as cited in Wendell Bird, Origin of Species Revisited [„Cosmologie: Mit sau ştiinţă?” Nr. 5 „Jurnalul astrofizicii şi astronomiei” (1984) aşa cum este citat în cartea lui Wendell Bird „Originea speciilor revizitate”], Vol. 1, p. 79, 91, 453) Hoyle comentează: „Ultimele date diferă aşa de mult de ceea ce ar vrea să sugereze această teorie de parcă ar distruge cosmologiile Big-Bang-ului. Acum însă, fiindcă lumea ştiinţifică este atrasă emoţional de aceste cosmologii, datele sunt ignorate.” (Idem, p. 454) Modelul de Stare Stabilă, în cuvintele lui Ivan King, „a fost de acum pus să se odihnească, aceasta datorită rezultatului limpede al observaţiilor referitoare la felul cum s-au schimbat lucrurile cu timpul.” (King, The Universe Unfolding [„Universul care ne înconjoară”], p. 462)

Modelele oscilatoare 

Modelele Oscilatoare au un apel metafizic veritabil, ca de altfel ca şi Teoria Stării Stabile a lui Hoyle. Modelul Oscilator susţine că universul explodează şi se extinde apoi, după o lungă perioadă de timp, gravitaţia internă a universului invadează forţa expansiunii sale ca mai apoi să producă o „Mare Roadere”. Aceasta continuă tot mai departe, ad infinitum. Cu toate acestea, această teorie a primit câteva lovituri mortale în timp ce încerca să evite singularitatea iniţială şi un început al universului. După cum apărea în ziarul AP News Release, din 1 septembrie 1998, „Nu par să fie cunoscute materii care să facă un pământ aflat în colaps să sară spre o nouă expansiune. Masa medie de densitate a universului este insuficientă pentru a genera o destulă atracţie gravitaţională pentru a opri şi a inversa expansiunea.” În fine, din moment ce entropia (o măsură a dezordinii care există în sistem) este conservată de la ciclu la ciclu în acest model veritabil, aceasta ar genera la rândul ei oscilaţii din ce în ce mai mari. Proprietăţile termodinamice ale acestui model implică faptul că universul a avut într-adevăr un început, singurul lucru pe care creatorii acestui model au încercat să-l evite de prima dată! (I. D. Novikov şi Ya. B. Zeldovich, “Physical Processes near Cosmological Singularities,” [„Procesele fizice apropiate de singularităţile cosmologice”] Annual Review of Astronomy and Astrophysics [Recenzia anuală a astronomiei şi a astrofizicii] 11 (1973): p. 401-402; Joseph Silk, The Big Bang [Big-Bang-ul], 2d ed., p. 311-312)

Afară de cele menţionate anterior, asumarea că există un univers veşnic ne oferă o altă problemă. Dacă universul, precum şi toată materia şi energia ar fi veşnice, atunci tot hidrogenul s-ar fi consumat cândva în trecutul infinit. Faptul că încă mai există hidrogen exclude posibilitatea unui univers veşnic. (Wendell Bird, Origin of Species Revisited, [Originea speciilor revizitate], vol. 1, p. 452) Dovada că universul nu este veşnic distruge de asemenea fundamentul hinduismului, al budismului, cat şi a celorlalte religii păgâne ale orientului şi a New Age. Personal cred că ştiinţa şi religia se intersectează cu mult mai mult decât ne gândim noi.

Modelele de fluctuaţie a vidului 

În cadrul vidului din fluctuaţiile „universului ca întreg” au loc odraslele micilor universuri ca cel al nostru. Începutul relativ al universului nostru nu implică faptul că a avut şi marele „univers ca întreg” un început. Într-un punct finit din timp există o posibilitate ca o fluctuaţie să aibă loc la oricare punct din spaţiu. Dacă i se acordă destul timp (şi conform acestui model avem destul, avem veşnicia la dispoziţia noastră) universul ar fi produs altele la fiecare punct din cadrul acestui vid primordial şi acestea ar începe să facă fuziuni şi să se ciocnească între ele; şi aceasta este evidentă doar dacă nu propune careva expansiunea fiecărui vid care le înmulţeşte. Dacă facem aşa, ne întoarcem de fapt la punctul pe care am încercat să-l evităm, adică o origine absolută într-o perioadă finită de timp.

Modelul inflaţionist haotic 

Acest model propus de Andrei Linde, caută să evite problemele modelului de Fluctuaţie a Vidului. În modelul său, inflaţia nu se termină niciodată şi „universul mai larg ca întreg” produce domenii separate care continuă să se retragă unul de altul. Din moment ce aceste domenii separate nu interacţionează, problema galaxiilor ce se ciocnesc pe care modelele de Vid le-a avut, este evitată. Linde are aceleaşi probleme pe care le-au avut alte modele – evitarea unui început actual. Acest model nu se adresează la ce a fost mai înainte, dacă a fost ceva, ci însuşi Linde admite faptul că a existat odată în trecut o singularitate. (Andrei Linde, Dmitri Linde, şi Arthur Mezhlumian, “From the Big Bang Theory to the Theory of a Stationary Universe” [„De la teoria Big-Bang la teoria universului staţionar”] Physical Review [Recenzia fizică] D 49 (1994): 1783-1826)

Prin urmare am ajuns la primul punct: Universul a avut un început şi a provenit din nimic. Însă despre ceea ce nu le place materialiştilor să vorbească este ce s-a întâmplat înaintea acestei singularităţi. Cu siguranţă că universul NU este veşnic ci a avut o cauză. Dar aşa cum am menţionat anterior, dacă universul nu este veşnic atunci ce cauză a avut acesta?

Stephen Hawking şi modelele de gravitaţie cuantum    

Nu este nevoie ca cineva să fie priceput în fizica de cuantum pentru a putea aprecia apelul metafizic pe care îl aruncă Hawking. Alexander Vilenkin a denumit aceste modele ca fiind exerciţii în „cosmologia metafizică”. (A. Vilenkin, “Birth of Inflationary Universes,” [„Naşterea universurilor inflaţioniste”] Physical Review [Recenzia fizică] D 27 (1983): 2854. See J. Hartle and S. Hawking, “Wave Function of the Universe” [„Funcţia de val a universului”] Physical Review [Recenzia fizică] D 28 (1983): 2960-75; A. Vilenkin, “Creation of the Universe from Nothing” [„Crearea universului din nimic”] Physical Letters [Scrisori] 117B (1982): 25-28)

În modelul Hartle-Hawking timpul-spaţiu este rotunjit înaintea Timpului Planck (10-43 de secunde). Despre acest model cu un mare apel metafizic Hawking afirmă următoarele: „Numai dacă am putea să vedem universul în termenii unui timp imaginar ar putea să existe eventuale singularităţi… Totuşi, când cineva se întoarce la timpul real în care trăim, aparent vor fi singularităţi.” (Hawking, A Brief History of Time [O scurtă istorie a timpului], p. 138-139) Hawking afirmă mai departe că „universul ar fi chiar creat în mod literal din nimic: no dor din vid, ci din absolut nimic, deoarece nu este nimic în afara universului.” (Hartle şi Hawking, “Wave Function of the Universe,” [„Funcţia de val a universului”] p. 2961; Hawking şi Penrose, Nature of Space and Time [Natura spaţiului şi a timpului], p. 85)

Simpla noţiune de „timp imaginar” miroase a metafizică. Dacă Hawking renunţă la argumentul său referitor la „timpul imaginar” atunci apare cu siguranţă singularitatea. Numai prin exersarea gimnasticii mentale poate fi evitată singularitatea şi un început absolut al universului. Hawking îşi produce daune poziţiei sale prin a spune că „Sunt un pozitivist… Eu nu vreau să impun faptul că o teorie corespunde realităţii deoarece nu aş ştii ce este aceasta… Personal aleg punctul de vedere al pozitivistului care susţine că o teorie fizică este doar un model matematic şi că nu are nici un sens să ne mai întrebăm dacă corespunde sau nu cu realitatea.” (Hawking and Penrose, Nature of Space and Time [Natura spaţiului şi a timpului], p. 121; Stephen Hawking, “The Objections of an Unashamed Positivist,” in The Large, the Small, and the Human [„Obiecţiile unui pozitivist neruşinat” citat în Largul, micul şi umanul], de Roger Penrose, 1997, p. 169) Aceasta sună de parcă argumentele domnului Hawking nu sunt mai bune (de fapt sunt mai rele) ca cele ale unui creştin care spune „dumnezeu a făcut-o”. Ateiştii critică întotdeauna orice lezare a argumentelor lor cu un ad hominem obişnuit. Ceea ce este amuzant este că Hawking admite muşamalizând că teoria sa nu are de fapt nici o motivaţie în realitate. Toate aceste modele de gravitaţie de cuantum speculează „timpul imaginar” pentru a evita singularităţile. Deci aceste teorii pot fi înlăturate deoarece sunt adânc înrădăcinate în metafizică, nici mai mult nici mai puţin.

Modelul standard Big-Bang

Acest model standard descrie un univers care a venit la existenţă printr-o singularitate cu un timp infinit în urmă. Aceasta este problema ateiştilor şi a altora asemenea lor; lor nu le place ca universul să  aibă un început deoarece aceasta implică faptul ca cineva sau ceva să fi cauzat aceasta. Modelul standard oferă o creaţie ex Nihilo. Barrow şi Tipler (în nici un caz creştini) afirmă la pagina 442 în cartea lor The Anthropic Cosmological Principle [Principiul antropico-cosmologic] următoarele: „La această singularitate a venit în existenţă spaţiul şi timpul; literal nu exista nimic înaintea singularităţii, deci, dacă universul îşi are originea într-o astfel de singularitate cu siguranţă că avem o creaţie ex Nihilo.” În aceeaşi carte, cei doi autori enumeră câteva procese (referitoare la evoluţie) în cadrul cărora soarele a încetat să mai fie o stea de succesiune principală înainte ca ele să fie realizate. Deci, evoluţia – dacă chiar a avut loc – ar fi din punct de vedere literal o dovadă a existenţei lui Dumnezeu! (Trebuie însă specificat că chiar dacă evoluţia biologică ar fi un fapt, aceasta ar dovedi din greu că ateismul este adevărat) Din moment de universul a avut intr-adevăr un început (încă îi mai aud pe materialişti aruncând cuvinte similare cu cele ale lui Sagan păgânul atunci când a spus în cartea sa Cosmos că „Universul este tot ceea ce este şi nimic mai mult.”) atunci nu poate spune nimeni cu naivitate că „Universul este acolo pur şi simplu şi asta-i tot”, după cum spunea Bertrand Russell. Chiar de la început ateistul este o problemă inevitabilă.

Probleme din belSug

Prin a pune deoparte faptul că ateistul nu are nici o bucată de evidenţă pentru a specula că universul este propriul său „creator”, putem privi dacă Big-Bang-ul poate justifica orice DUPĂ ce tot ceea ce a făcut este dovezi murdare la debutul spaţiului sau timpului continuu.

Aşa cum este discutat în cartea Fallacies of Evolution: 40 Reasons Evolution Didn’t Occur [Falsuri ale evoluţiei: 40 de motive pentru care nu a avut loc evoluţia], vedem problemele legate de formarea PRIMEI stele, Inerţia Unghiulară (soarele, Venus,  Pluto, Uranus, 6 luni din sistemul nostru solar), originea lunară, etc., deci nu vom mai trece peste ele din nou. Ne vom concentra la unele lucruri noi care fac din Big-Bang (sau Marea Expansiune) o glumă. Iată cum Dr. Robert Gange (un creaţionist al vechiului pământ care este şi un suporter al „Big-Bang-ului” sau a „Marii Expansiuni”) a expus această teorie într-o dezbatere cu Dr. Kent Hovind acum câţiva ani în urmă: „Teoria Big-Bang spune că a avut loc ceva supranatural…, care s-a întâmplat cu mult timp în urmă şi care a produs spaţiul sau timpul şi NU pământul; nici măcar galaxiile, însă se încearcă producerea lor acum. Însă teoria actuală a Big-Bang-ului nu spune nimic despre planeta pământ şi în special nimic despre om. Ştiu dar că există mulţi ateişti şi mulţi umanişti seculari şi ceea ce fac ei este să-şi pună costumul ştiinţei şi să pretindă că vorbesc în numele ştiinţei. Problema e că ei sunt filozofi şi nu oameni de ştiinţă. Oamenii de ştiinţă nu afirmă că Big-Bang-ul a produs pământul, ci filozofii. Deci trebuie să înţelegem ceea ce spune ştiinţa ca fiind opus cu toate afirmaţiile pe care oamenii spun să le afirmă ştiinţa.” (Video, Age of the Earth Debate [Dezbatere despre vârsta pământului], www.amport.com)

Materialiştii se bagă în mari probleme atunci când încearcă să păcălească Big-Bang-ul să producă stelele, pământul şi eventual pe om. Ei bine, iată-ne, rezultatul unei explozii.

În primul rând, să ne ocupăm de declaraţia că „legile fizicii se dărâmă faţă de o singularitate”. Am auzit această declaraţie de atâtea ori că îmi iese pe urechi. Este ca şi când toţii citesc după un scenariu. De ce am accepta „faptul” că universul cade în faţa unei singularităţi? După cum subliniază Narlikar şi Padmanabhan: „…este IMPOSIBIL pentru materie să vină în existenţă fără să încalce energia de conservare. Este uzual să ne îndoim de această dificultate prin afirmaţii de genul că ‘legile fizicii cad în faţa singularităţii’; cu toate acestea adevărul esenţial rămâne acelaşi.” (Narlikar şi Padmanabhan, “Creation-Field Cosmology: A Possible Solution to Singularity, Horizon, and Flatness Problems,” Physical Review [„Cosmologia din domeniul creaţiei: o soluţie posibilă la singularitate, orizont şi problemele de uniformitate”, Revizuire fizică] Vol. 32,sublinierile îmi aparţin) Poate cineva să explice de ce această pseudo-lege este adevărată, fără să apeleze la gimnastica minţii? Duane Gish face referire la oul cosmic în cartea Creation Scientists Answer [Oamenii de ştiinţă ai creaţionismului răspund] (p. 155-156): „De ce să fi existat în cele din urmă? Prima Lege (a Termodinamicii) ne afirmă că, cantitate de energie din univers este o constantă. Dacă cineva crede că aceste legi naturale sunt tot ceea ce este şi tot ceea ce a fost vreodată, atunci trebuie să se accepte faptul că oul cosmic nu ar fi putut veni în existenţă din nimic. Dacă nici măcar un singur atom nu poate veni la existenţă din nimic, cu siguranţă că materia şi echivalentul energiei cu ceea ce există în prezent în univers nu ar fi putu veni la existenţă din nimic. De unde a apărut această masă sau energie? Cât timp a stat acolo înainte ca să explodeze? Ce a făcut-o să explodeze? De ce să ne îngrijorăm de astfel de probleme în timp ce ne jucăm vreun joc? De fapt toate acestea sunt doar o joacă. George Abell spune că „Noi ne jucăm jocuri cosmologice care sunt cele mai bune sporturi, căci sunt jocurile finale.”

Acest nonsens ce afirmă că „universul cade în faţa unei singularităţi” este o afirmaţie filozofică şi NU una ştiinţifică. Aceasta ne readuce la ceea ce a afirmat Dr. Gange despre aceia care încearcă să facă Big-Bang-ul să producă galaxii, etc., : „Formulat mai simplu, un univers compact a fost ultima gaură neagră, iar găurile negre pot să nu mai explodeze astăzi şi cu siguranţă că nu produc galaxii, stele, planete şi alte complexităţi. Ba mai mult, chestiunea că expansiunea trebuie să fie incredibil ‘acordată cu o claritate de o parte din 10 faţă de a 50 a putere’ este rezumată de Lake astfel: ‘Ceea ce descoperim de aici este că data iniţială (rata de expansiune şi densitatea), menţionată la un timp 10 faţă de cele 39 de secunde negative de după Big-Bang, trebuie acordate la o parte din 10 faţă de a 50 a putere, chiar dacă p este aşa de puţin cunoscut astăzi… ’ Leslie afirmă nevoia unei expansiuni de rată precisă astfel: ‘… Reducerea cu un milion a unei părţi dintr-un stadiu iniţial ar fi dus aparent la recăderi cu sub 100.000 ani şi înainte ca temperatura să fi scăzut sub 10.000 de grade. În mod echivalent, creşterile mici ar fi avut rezultate uriaşe similare. Chiar dacă esenţial este susţinut, este greu să observăm cum s-ar fi putut forma galaxiile într-un univers care se depărtează cu repeziciune, iar o viteză timpurie ce creşte cu un grad de 1.000 ar fi adus cu repeziciune la o creştere de o mie de ori. Din nou, reducerile foarte mici din netezimea cu care este tulburată materia… ar fi multiplicat căldura primară de miliarde de ori şi cu efecte dezastruoase.” (aşa cum este citat de Wendell T. Bird în Origin of Species Revisited [Originea speciilor revizitate], p. 460; Science [Ştiinţa], vol. 224, p 675, 678)

Fred Hoyle combate teoria Big-Bang mai departe prin a spune următoarele: „Această slăbiciune persistentă a bântuit teoria Big-Bang-ului chiar din anii 1930. Aceasta poate fi oarecum înţeleasă cel mai uşor prin a începe să ne gândim la ceea ce se petrece atunci când explodează o bombă. După detonare, fragmente din ea sunt aruncate în aer, mişcându-se cu o viteză uniformă esenţială. După cum este bine-cunoscut în cadrul fizicii, mişcarea uniformă este inertă, capabilă de a nu putea face nimic. Doar atunci când fragmentele bombei ating o ţintă – de exemplu o clădire – atunci se întâmplă orice… Dar într-un simplu Big-Bang nu sunt deloc ţinte deoarece întregul univers ia parte la explozie. Nu există nimic de care să se lovească materialul de expansiune şi după o suficientă expansiune toată treaba ar trebui să se oprească… Chiar dacă vitezele exterioare sunt menţinute într-o explozie liberă, cu mişcările interne nu este la fel. Mişcările interioare încetinesc adiabatic, iar sistemul de expansiune devine inert, care este însuşi motivul pentru care cosmologiile de tip Big-Bang duc către un univers care este mort şi terminat încă de la începutul său.” (Fred Hoyle, “The Big Bang in Astronomy” [„Astronomia Big-Bang-ului”] p. 92, New Scientist [Noul om de ştiinţă], (1981), p. 521, 523; aşa cum este citat Bird în Origin of Species Revisited [Originea speciilor revizitate], p. 417-418)

După cum punctează Varghese în cartea sa Cosmos, Bios, Theos la pagina 11, „Se pare că nici o teorie ştiinţifică nu poate să facă legătura dintre nimicul absolut şi un univers matur (sau universuri pui). Această ultimă întrebare referitoare la origine este una meta-ştiinţifică pe care ştiinţa o poate pune dar nu şi de a o răspunde.” Iată ce spune el mai departe le pagina 6: „Nevoia unei explicaţii este evidentă pentru mintea ştiinţifică. Dar este la fel de evident faptul că această explicaţie NU POATE FI VERIFICATĂ SAU FALSIFICATĂ cu mijloace ştiinţifice dacă aceasta implică nimicul absolut la oricare punct… Teoreticienii de pe marginea tăioasă a cosmologiei au încercat să învingă  obstacolele explicaţiilor Big-Bang-ului în termeni ştiinţifici prin a proba legile finale şi fundamentale cât şi mecanismul din spatele proceselor detectate de către cei care fac experimente. Abordarea cea mai influenţatoare de la acest nivel de explicare include ipoteza Universului Oscilator şi Gravitatea de Cuantum, Fluctuaţia de Vid şi modelele Inflaţioniste ale Universului.” (sublinierile îmi aparţin)

Profesorul Eugene P. Wigner, câştigător al Premiului Nobel pentru fizică afirmă următoarele: „Originea universului este un mister pentru ştiinţă, cel puţin pentru moment. Este un mister tulburător.” (Wigner, “The Origin of the Universe is a Disturbing Mystery for Science” [„Originea universului este un mister pentru ştiinţă”] în Cosmos, Bios, Theos, p.131) William Stoeger, cu titlu de doctor în astrofizică (Cambridge) afirmă: „Cu alte cuvinte orice model fizic al universului – chiar dacă este teoria definită a terenului unificat – nu va putea în mod aparent să dea socoteală exactă pentru existenţa universului în sine.” (Idem, p. 258)

Contrar argumentelor repetate pe care la folosesc mulţi, consensul general dintre cei care fac „lucruri murdare” este că nici ei nu au vreun răspuns. Prăpastia dintre nimicnicie şi univers este chiar mai mare decât prăpastia dintre chimicalele fără viază şi viaţă. Acestea sunt puncte pe care mulţi materialişti le vor evita şi aceasta pentru un motiv bine întemeiat. ADEVĂRATA TEMELIE a credinţei lor are găuri prăpăstioase şi observaţia ştiinţifică a măsurat mai mult decât câteva lovituri de moarte. Universul necesită un Dumnezeu Creator.

În lumina tuturor problemelor pe care le pot extrage ateiştii este să spună că „Şansele formării universului sunt îndepărtate însă cineva trebuie să câştige la loterie.” Poţi să pui un miliard de bile negre într-un container şi o singură bilă albă, iar scoaterea oricărei mingi este în mod egal improbabil, însă ce şanse sunt pentru scoaterea mingii albe?

Parcă tot aud astfel de exemple date de tabăra ateistă în dezbaterile şi publicaţiile lor repetate din nou şi din nou. Scepticul se va ridica şi va spune: „Care sunt şansele a oamenilor care stau pe aceste scaune la acest punct din timp?” Şansele sunt mai degrabă îndepărtate, însă există o pată izbitoare în această analogie.

Oamenii care sunt aici şi care stau pe aceste locuri nu au ajuns acolo printr-un proces aleatoriu orb. Joe Q. Public s-a urcat într-un avion oarecare care a plecat la un orar programat pentru a ajunge la un anumit aeroport. Apoi s-a urcat într-un taxi şi a ajuns la o clădire anumită apoi în mod conştient a ales să stea într-un anumit scaun. El nu s-a urcat incidental într-un avion şi să aleagă o adresă la întâmplare din agenda sa. Sosirea lui la acel loc a fost planificată şi proiectata. Aşa de mult pentru o singură persoană.

Să mergem mai departe şi să privim la ceea ce multe minţi ştiinţifice spun despre originile absolute. Mulţi ateişti, materialişti şi agnostici le place la fiecare să râdă de cineva care crede într-un Dumnezeu suprem, transcendent şi binevoitor creator. „Oricine crede în orice ‘dumnezeu’ este un idiot şi are o minte leneşă.”

Citate de remarcat

„Nebunul zice-n inima lui: nu este Dumnezeu.” (Psalmul 14:1a) Cuvântul evreiesc „nabal” tradus prin „nebun” înseamnă „stupid, netrebnic, rău.”  Acestea sunt sentimentele exacte ale profesorului creştin B. Anfinsen, doctor în biochimie de la Harvard şi câştigător al premiului Nobel în chimie. El spune: „Cred că numai un idiot poate fi un ateist.” (Varghese, Cosmos, Bios, Theos, p.139) Cred că ştim că el se gândeşte la intelectul lui Richard Dawkin, sau al lipsei acestuia din el.

Ulrich J. Becker, profesor la MIT şi membru al Consiliului de Cercetări din Europa de la Geneva, Elveţia, afirmă: „Cum aş putea exista fără un creator? Nu sunt conştient de nici un răspuns constrâns dat la această întrebare.” (Idem, p. 29)

Robert a Naumann, profesor de chimie şi fizică la Princeton, afirmă: „Existenţa universului îmi cere să cred că Dumnezeu există.” (Idem, p. 72)

Profesorul Roger Gautheret, fost profesor de biologie a celulei de la Universitatea din Paris şi fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Paris conclude cu următoarele: „Cred că noţiunile de genul spaţiu şi timp infinit, materia, structura şi ordinea car guvernează universul sugerează invenţia unui spirit care a stabilit universul şi legile lui. A reflecta asupra acestor subiecte înseamnă a nu evita noţiunea despre Dumnezeu.” (Idem, p. 176)

Dr. Arno Penzias, câştigător al premiului Nobel pentru fizică scrie: „Astronomia ne duce la un eveniment unic, un univers care a fost creat din nimic, unul cu echilibrul delicat care era necesar pentru a furniza în exactitate condiţiile cerute de a autoriza viaţa, şi unul care are un plan fundamental (unii îl numesc “supranatural’). Cu toate acestea, observaţiile ştiinţei moderne par să conducă la aceleaşi concluzii ca intuiţia veche de secole.” (Idem, p. 83)

În cele din urmă, profesorul Wolfgang Smith, doctor în matematică de la Universitatea din Columbia, actual profesor de matematică la Universitatea Statului Oregon, scrie: „Pentru mine nu este nimic mai evident şi mai sigur decât existenţa realităţii lui Dumnezeu. Înclin de fapt să văd că existenţa lui Dumnezeu constituie într-adevăr singura certitudine absolută, la fel cum el (sau acesta) constituie, în analizele finale, ca fiind unicul adevărat sau absolut Existent… ” (Idem, p. 117)

Oricine poate cita pe mulţi alţi oameni de ştiinţă contemporani, care să fie câştigători ai premiului Nobel, etc., însă cred că ideea este clară acum. Nici unul din cei citaţi nu este un imbecil sau ne-educaţi prin orice întindere a imaginaţiei. Unii ateişti şi alţii asemenea lor caută doar să intimideze pe cei cu care fac dezbateri şi să rămână la acest punct. Totuşi. După cum am arătat, argumentele din FUNAMENTUL filozofiei lor sunt fără bază şi neîntemeiate.

Făcând referire la acest vast şi mare univers în care trăim, se citează (sau se repetă) de obicei de către sceptici că acest univers este de miliarde de ani lumină şi că Galaxia Căii Lactee are doar peste 100.000 ani (şi poate că este aşa), aşadar aceasta dovedeşte că universul are miliarde de ani vechime. Acest lucru poate fi pus într-un forum ştiinţific aşa cum afirmă Humanist Manifesto 1933 [Manifestul Umanist]: „Pentru ca umanismul RELIGIOS poate fi înţeles mai bine, noi, subsemnaţii, dorim să facem anumite afirmaţii pe care credem că le dovedeşte faptele vieţii noastre contemporane… UMANIŞTII RELIGIOŞI privesc universul ca fiind auto-existent şi nu creat… Umaniştii cred că omul este parte din natură şi că EL A APĂRUT CA REZULTAT AL UNUI PROCES CONTINU.” (sublinierea îmi aparţine)

Cu toate acestea, noile dezvoltări din cosmologie distrug o altă „pătură de securitate” a ateistului.

ÎnseamnA miliarde de ani luminA chiar miliarde de ani?

Se credea de obicei de multe secole că viteza luminii a fost într-adevăr constantă şi neschimbată. Acest lucru contează şi faţă de vârsta universului. Dacă viteza luminii este într-adevăr constanta şi că nu se schimba niciodată atunci o stea care se află la un miliard de ani lumină depărtare ar indica într-adevăr că universul nostru a avut într-adevăr cel puţin un miliard de ani. Totuşi, dacă viteza luminii este aşadar înspre scădere ca orice altceva din jurul nostru, atunci nimeni nu poate asuma în mod gratuit că universul are vârsta de un miliard de ani. Motivul principal pentru care se susţine într-un mod aşa de religios ideea unui univers şi al unui pământ aşa de vechi este pentru că dacă nu ar fi adevărat atunci evoluţia nu ar fi fost nici ea posibilă. O explicaţie pur empirică a neconsistenţei vitezei luminii ar fi dezastruoasă pentru ateişti.

La adresa de internet: [http://www.space.com/scienceastronomy/generalscience/lightstop_010119.html] puteţi găsi mai multe detalii referitoare la ceea ce s-a întâmplat de fapt. Barry Setterfield, un creaţionist din Australia a realizat în majoritate această lucrare. Ipoteza de bază este că viteza luminii este că viteza luminii a fost cu mult mai rapidă în trecut, de aceea a ajuns aici în mod evident mai repede. Dacă aceasta este adevărat atunci miliarde de ani lumină nu înseamnă deloc miliarde de ani.

La agenţia de ştiri Ap News Release din 19 ianuarie 2001 se afirmă că în 3 experimente diferite, lumina a fost încetinită la o viteză de 38 mph (mile pe oră), la un altul a fost crescută de la viteza sa „convenţională”, iar în alt caz a fost oprită la rece (deşi încă se mai fac dezbateri cu privire la faptul dacă valurile ei individuale au fost oprite). Aceasta ne oferă un foarte bun motiv de a crede că viteza luminii nu este constantă şi că într-adevăr este înspre scădere. O explicaţie simplificată a lucrării lui Setterfield o puteţi găsi la adresa [http://www.ldolphin.org/setterfield/simplified.html] şi poate ajuta pe omul laic care nu este priceput în fizică să înţeleagă ceea ce este arătat acolo.

Ceea ce a determinat aceasta este dezbaterea despre stratul roşu interpretat de Doppler. Interpretarea convenţională arăta că acest strat arăta a expansiune clară, neechivocă a universului. Totuşi, observaţiile făcute de William Tifft, un astronaut din Arizona, au început să pună la îndoială interpretările obişnuite. Lucrarea lui pare să dovedească faptul că universul NU se extinde şi că aceste straturi roşii expun „sărituri” cuantificate şi nu o schimbare constantă „lină” în aceste straturi roşii. În explicaţia simplificată a lucrării lui Setterfield se face o bună analogie cu ajutorul unui pahar cu apă. Explicaţia convenţională este arătată în analogia unei persoane care împinge un pahar cu apă de-a lungul unei mese, într-un mod lin, cu jumătate de inch pe secundă. A doua analogie se referă la un strat roşu cuantificat, sau la cineva care împinge un pahar cu apă de-a lungul unei mese, într-un mod „zmucit”, iar paharul se poate mişca cu jumătate de inch pe secundă, să nu se mişte deloc la următoarea mişcare, apoi să se mişte trei sferturi de inch la următoare, etc. Aceasta este ceea ce se numeşte săritură „cuantificată”. Tifft a documentat faptul că avea loc un efect „de grămadă” în ceea ce priveşte măsurătorile. Aceasta NU a fost o schimbare constantă „lină” aşa cum se preda în cadrul explicaţiei convenţionale. Lucrarea lui Tifft a fost provocată şi justificată în 1992 şi 1994 de doi astronomi, Dr. Guthrie şi Napier. Iată ce este specificat pe pagina de internet menţionată mai sus „Deci ce ne spune această cuantificare din stratul roşu? Poate indica faptul că un anumit fel de energie ‘săritoare’ are loc în cadrul structurilor atomice. Dacă universul şi-a terminat extinderea şi îşi eliberează energia aceea potenţială în spaţiu, atunci creşterea progresivă a energiei disponibile pentru fiecare atom în acelaşi timp va rezulta într-un salt brusc al măsurătorilor stratului roşu la intervale specifice. Aceasta este din cauza energiei eliberate care ar creşte în mod simultan de-a lungul universului şi astfel fiecare atom din cosmos ar reacţiona în mod simultan atunci când energia a atins stagiul de prag. Astfel ne vom aştepta să vedem lumină emisă care trece prin salturile cuantificate pe care Tifft le-a văzut, pe măsură ce privim înapoi în timp sau distanţa din univers.”

Se pare că avem o bună evidenţă pentru înlocuirea ipotezei lui Setterfield. Dacă viteza luminii se schimbă atunci înseamnă că ori masa ori energia se schimbă conform faimoasei ecuaţii Este=mc². Setterfield a concluzionat că energia rămâne constantă, masa este cea care se schimbă. Atunci când spunem „masă” nu ne referim la corpul uman, ci despre masa particulelor atomice. „Masa” particulelor atomice se referă la volumul sau spaţiul pe care fiecare „particulă” îl ocupă. Fie că „masa” este energie pură sau nu , nu este important, ci ceea ce este important este că cu cât vibrează mai mult cu atât ocupă mai mult volum, tocmai de aceea „masa” este considerată că este atomică. Setterfield NU spune că atunci când creşte masa că toate câştigă „greutate”, de fapt ceea ce spune că cu cât mai multă „vibraţie” sau „legănare” are loc în atom cu atâta el va ocupa mai mult volum şi, prin urmare va avea mai mare masa. Deci atunci când un atom este scos de la nivelul său prin energia care îl interacţionează şi apoi îl face să meargă înapoi, DIFERENŢA DE ENERGIE dintre locul unde este şi cel la care se întoarce este mai mare după fiecare săritură cuantum (o astfel de săritură este definită printr-un atom ce sare la un alt nivel de energie, precipitat fiind de energia cu care interacţionează şi care îl face să producă această „săritură”. Intervalul de timp dintre aceste salturi este numit „interval cuantum”). Tot din adresa de internet de mai sus găsim că: „Energia este cea care este responsabilă pentru difuzia de lumină, deci lumina în sine va fi emisă la o energie puţin mai mare, sau de o undă mai scurtă (mai albastră), cu fiecare salt cuantum.”

Ceea ce se întâmplă cu universul poate fi înţeles cu ajutorul acestei analogi. Să spunem că luăm şi întindem o bandă de cauciuc fără să o rupem. După ce îi dăm drumul, aceasta începe să se relaxeze. Aceasta se întâmplă şi cu universul în esenţă; şi-a terminat extinderea şi la fel ca şi banda de cauciuc acesta se relaxează ceea ce a dus la emiterea de enorme cantităţi de energie. Această energie care este emisă de către univers pe măsură ce se „relaxează”, se învârte înainte şi înapoi (pe o scală mică) între materie şi energie. Aceste foarte mici bucăţi de materie care „sclipesc” înainte şi înapoi din şi în existenţă se numesc „particule virtuale”. Cu cât sunt mai mult de astfel de particule cu atât va fi mai multă energie. Particulele virtual nu pot fi numărate, însă ceea ce produc ele poate fi măsurat.

Pe măsură ce lumina călătoreşte aceasta este absorbită de orice vine în contact cu ea, cum ar fi un zid de cărămidă, o oglindă, o sticlă, etc. Aceste particule virtuale absorb şi re-emit lumina cu care au intrat în contact. Acest lucru nu durează mult, ci îl face pe o scală mică de ÎNCETINIRE a luminii. După cum am afirmat anterior, cu cât mai multa energie emană universul în timp ce se relaxează cu atât vor fi mai multe particule virtuale. Cu cât sunt mai multe particule virtuale cu atât mai multă lumină este absorbită, re-emisă şi trimisă în calea sa. Combinaţi aceasta cu lucrarea lui Tifft care arată în mod conclusiv că stratul roşu nu este o tranziţie „lină” ci una cuantificată, şi că energia emanată de univers, orientarea generală a acesteia arată într-adevăr că lumina încetineşte. Studiile referitoare la scăderea vitezei luminii au fel anumit de a trata lucrurile, există însă o evidenţă crescândă din partea grupării de evoluţionişti ce afirmă că lumina încetineşte.

În consecinţă sunt cel puţin 2 implicaţi majore: 1) Din moment ce viteza luminii nu este constantă şi că într-adevăr încetineşte, evoluţioniştii nu pot presupună în mod gratuit că miliardele de ani lumină sunt aceleaşi cu miliardele de ani. De fapt, lucrarea lui Setterfield oferă o bună evidenţă a unui univers tânăr, care nu prea poate sta laolaltă cu cei care au presupoziţii filozofice. 2) Această evidenţă va afecta una din icoanele teoriei evoluţioniste, jocul de datare radio-metric.

Iată ce cităm din aceeaşi sursă ca cea de mai sus: „… o viteză mai mare a luminii indică o scădere mai rapidă a scăderii radio. Aceasta este şi din cauză că echivalentul ‘c’, viteza luminii, se află în numărătorul fiecărei ecuaţii reduse pentru fiecare rată de scădere. Astfel, cu cât este mai rapidă viteza luminii, cu atât mai mare va fi rata de scădere. Primul efect pe care îl vedem ca efect este că trebuie să fim foarte atenţi în ceea ce priveşte anii pe care îi dăm lucrurilor ce sunt analizate în acest fel.” (sublinierile îmi aparţin)

Acum însă, mai degrabă decât să privim la evidenţa empirică şi să o luăm la valoarea de faţă, aceia care au presupoziţii filozofice vor arunca cu baliverne mai degrabă decât să-şi dovedească cazul în faţa evidenţei oferite. Poate că se va ivi suspiciunea că „Din moment ce scăderea radioactivă a fost cu mult mai mică în trecut, atunci avem o mare problemă cu căldura emisă”. Setterfield a ripostat la această suspiciune astfel: „În primul rând, cantitatea de radiaţie de căldură dintr-un volum oarecare este mai mică… În al doilea rând, aşa cum am explicat mai devreme, pe măsură ce ne întoarcem în timp ne întoarcem şi la o mai mare energie ce a fost disponibilă atomului. Înaintea fiecărui salt cuantum, atomul avea o energie mai mică decât după aceea. Deci efectul net de aici este că cu cât suntem mai devreme în timp cu atât mai scăzută va fi energia atomului, deşi viteza luminii şi prin urmare şi rata actuală de scădere era mai rapidă. Această energie mai scăzută din atom a redus oarecum cantitatea de căldură eliberată şi acordată în timpul procesului de scădere.” Deci nu ar fi nici o problemă cu factorul căldură.

Din moment ce viteza luminii era mult mai mare în trecut, presupunerea evoluţioniştilor (pe lângă altele) că rata de scădere a rămas statică de-a lungul acestor miliarde de ani legendari se duce pe canal. Se pare că ceasurile radiometrice ar cam avea nevoie de ceva reparaţii. Dar poate că şi un ceas stricat este bun de două ori pe zi.

NOTĂ: John Stear, în lucrarea sa intitulată Nici un răspuns în Geneză [http://home.austarnet.com.au/stear/default.htm] a încercat [http://www.valinor.freeserve.co.uk/supernova.html] să răspundă la pretenţia că lumina încetineşte. Site-ul său prezintă ideile a mari minţi ştiinţifice de la un poştaş la Frank Zindler enumeraţi printre alţii. Aparent Spear are un caz de schizofrenie în „vederile sale religioase”. Unele din argumente (spun unele deoarece pentru a expune toate informaţiile greşite ca venind din tabăra lui Spear ar fi umplut câteva volume) de oameni de paie şi pseudo-scientologi din acest site sunt demascaţi [http://www.trueorigin.org/noaig.asp] în site-ul True Origin (Adevărata Origine) [http://www.trueorigin.org]. Unul din lucrurile interesante este că unul din amicii lui Ian Plimer, a afirmat în cartea sa Telling Lies for God [Să spui minciuni pentru Dumnezeu] că „pi” se termină după 5 zecimale. Stear, prin a se alinia cu astfel de oameni se face vinovat prin asociere. Aceasta însă nu mă surprinde deoarece Stear nu deţine nici o iotă de cunoştinţă. Numai că ad hominem este argumentul lui cel mai bum. Nu ştiu cine se ocupă cu controlul calităţii la NAIG, dar ar trebui concediaţi. Puteţi găsi o listă întreagă de gafe ale lui Plimer [http://www.answersingenesis.org/Home/Area/Hot/Plimer.asp] le puteţi găsi pe site-ul AIG (Answers in Genesis – Răspunsuri din Geneză) la [http://www.answersingenesis.org].

Toate aceste site-uri ale domnului Stear nu spun nimic despre observaţiile Dr. Guthrie şi Napier care au justificat ipoteza lui Setterfield. Nici nu spun nimic despre experimentele doctorilor Hau şi Harris care au încetinit lumina la 38 mph. Nici nu se şopteşte măcar despre William Tifft şi observaţiile sale, sau experimentul său care a crescut de fapt lumina la viteza sa „actuală”, care nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Într-un mic joc de cuvinte pentru Stear, „Evoluţia nu este alternativa creaţiei, ci informarea greşită este.” Una din legăturile de pe site-ul lui Stear se referă la o singură observaţie izolată făcută în 1987. (Supernova 1987A) Guthrie şi Napier l-au justificat pe Tifft în 1992 şi 1994. Ba mai mult, Setterfield şi-a depus lucrarea la câteva reviste de fizică şi astronomie. Aceasta nu a fost niciodată respinsă din pricina greşelilor de matematică şi/sau fizică. În plus, Setterfield a răspuns la toate criticile care s-au pus la acelaşi nivel cu el [http://www.trueorigin.org/ca_bs_02.asp]. Ceea ce a declarat el este că informaţiile repetate de Stear şi Steiger sunt demodate şi vechi. Presupunem deci că domnul Stear se întoarce la tabla de desen, sau oare Plimer, cu tot curajul său matematic l-ar fi putu ajuta?

Valori morale obiective

Problema NU E că ateistul ar avea valorile greşite, ci pur şi simplu că nu are nici un fundament pentru aceste valori. NU spun că trebuie să credem în Dumnezeu să fim „buni”, ŞI NICI nu spun să credem în Dumnezeu pentru a crede în chestiuni morale obiective. NU aceste sunt întrebările. Întrebarea este, dacă nu există Dumnezeu, atunci de ce există chestiuni morale absolute?

Dacă naturalismul ar fi adevărat, atunci nu ar cam fi nimic greşit să violezi pe cineva. Nu cred că există vreo persoană pe această planetă care să fie de acord că violul este amoral. Pentru oarecare motiv eu nu pot uita acest lucru niciodată. Cu mulţi ani în urmă îl ascultam pe un om pe nume George Carlin într-una din comediile sale emoţionante în care el a declarat că violul este caraghios. Cred că astfel de deficienţe morale ca aceasta contribuie la anarhia morală pe care o aşteaptă această ţară acum. Ipotetic vorbind, dacă domnul Carlin ar fi fost violat de un grup de criminali după ce se termina piesa lui el nu s-ar mai gândi că violul este aşa de caraghios. Sincer să spun, cred că majoritatea umaniştilor şi a ateilor ar fi de acord că violul este ceva greşit. Dacă unele lucru sunt într-adevăr greşite, atunci înseamnă că unele lucruri sunt într-adevăr drepte. Tot ceea ce trebuie să facă cineva e să dovedească doar un singur caz de moralitate obiectivă şi întreaga structură a naturalismului s-ar răstrurna la podea. Dacă ateistul recunoaşte că moralele obiective există, atunci el a respins involuntar propria presupunere cu privire la naturalism.

Ateiştii încearcă să elimine această dificultate cu nonsensuri de genul „oamenii sunt o specie socială,” însă dacă evoluţia ar fi adevărată ce ar mai fi aşa de special la oameni? Noi suntem doar un mâl pe o planetă cu un soare. Animalele ca leul se adună în mândrie. Sunt şi ei „o specie socială”? dacă am fi evoluat din lei, tigrii şi urşi de ce să mai avem morale obiective? Au oare leii sau urşii morale obiective? Răspunsul ar fi un neechivoc nu.

Aşa cum am afirmat mai devreme, dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există obiective morale, căci Dumnezeu în perfecta Sa sfinţenie ar fi standardul după care să ne examinăm. Dacă nu există obiective moral atunci nu este într-adevăr nimic greşit să violezi pe cineva. Violul s-ar putea să nu fie avantajos din punct de vedere social acum şi poate fi chiar demodat, însă tot nu ar fi nimic greşit în privinţa lui. De ce violul este ceva greşit dacă naturalismul este adevărat?

Aţi putea urma „ateismul iluminat” al lui Frank Zindler, însă şi aceasta are o gloată de probleme în ea. „Ateistul iluminat” îşi va ţine în frâu urmărirea împlinirii poftei sale necontrolate pentru a nu ofensa pe altcineva ca mai apoi tot ei să-ţi „recompenseze”. Ateistul iluminat crede reclama berii care spune „Satisface-ţi gustul”. Tot ateistul iluminat (NU AM intenţia să afirm prin aceasta că toţi ateiştii sunt violatori şi/sau că toţi violatorii ar fi ateişti) ca viola doar atunci crede că nu va fi prins, asta doar dacă nu-i pasă că poate fi prins deoarece atunci el ar putea să-şi „satisfacă gustul” pe loc. Unii oameni afirmă faptul că moralitatea este doar o adaptare, etc., ceea ce nu este mai diferit decât branhiile ca o adaptare de la peşti.

Nici măcar nu se merită ca majoritatea ateiştilor să fie de acord cu mine asupra acestui punct. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nici obiectivele morale nu există. Richard Taylor (un teist însă căruia i se aplică aceasta cu nimic mai puţin) scrie în Ethics, Faith, and Reason [Etică, credinţă şi motiv] la paginile 2-3 următoarele: „Era modernă, care respinge mai mult sau mai puţin ideea unui legiuitor divin, nu a încercat în ciuda acestor lucruri să reţină ideile referitoare la chestiunile morale bune sau greşite, fără să îşi dea seama că a-l da pe Dumnezeu la o parte, au desfiinţat şi condiţiile pline de înţeles legate de aceleaşi chestiuni morale despre bine şi rău…. Astfel, chiar şi persoanele educate declară uneori că lucruri cum ar fi războiul… sau violarea drepturilor omului sunt ‘din punct de vedere moral greşite’ şi îşi imaginează că ar fi spus ceva adevărat şi semnificativ. La cei educaţi nu trebuie să li se spună – cu toate acestea – că întrebările de acest gen nu au fost niciodată răspunse în afara religiei.”

Taylor declară de asemenea în cartea sa că legile morale „nu sunt nimic altceva decât obiceiuri… pe care le adoptă cultura cutare sau cutare în decursul unei perioade de timp.” (Idem, p. 57) J. L. Mackie scrie: „Este uşor să explici acest sens moral ca fiind un produs natural al evoluţiei biologice şi sociale.” (Mackie, The Miracle of Theism [Miracolul teismului], p. 117-118) Michael Ruse scrie: „Moralitatea este o adaptare biologică, cu nimic mai puţin decât sunt mâinile şi picioarele şi dinţii. … Considerată ca fiind un set de revendicări raţional justificabile cu privire la ceva obiectiv, [etica] este iluzorie. … Moralitatea este doar un ajutor pentru supravieţuire şi reproducere … şi orice alt înţeles mai profund este iluzoriu.” (Ruse, The Darwinian Paradigm [Paradigma Darwiniană], p. 262-269) Benito Mussolini de exemplu, l-a citat adesea pe Darwin în fraze capcană şi a crezut că războiul era necesar pentru „supravieţuirea celor mai potriviţi”. Iată ce declară acesta: „Tot ceea ce am spus şi făcut în ultimii ani este relativism prin intuiţie… Dacă relativismul reprezintă o sfidare pentru categorii fixate şi oameni care pretind că sunt purtătorii ai vreunui obiectiv, adevăr nemuritor… atunci nu există nimic mai relativist decât atitudinile şi activitatea fascistă… Din ideea că toate ideologiile sunt de o valoare egală, că toate ideologiile sunt pure ficţiuni, relativistul modern deduce că oricine are dreptul de a-şi crea pentru sine o ideologie şi să încerce să o impună cu toată energia cu care poate el. ” (Mussolini, Diuturna, p. 374-377; aşa cum este citat în cartea A Refutation of Moral Relativism [O respingere a relativismului moral] de Peter Kreeft, p. 18, accentuarea îmi aparţine)

Karl Marx, autorul faimoasei cărţi Das Kapital [Capitalul] a încercat să-i dedice cartea lui Darwin deoarece acesta i-a oferit o bază de pornire plauzibilă ştiinţifică pentru ateism şi comunism. Gândiţi-vă în mod critic la această idee pentru un moment, dacă evoluţia şi ateismul în particular ar fi adevărate, atunci obiectivele morale nici nu ar exista şi nici nu ar putea exista.

Concentrându-ne în mod specific acum la citatele de mai sus, dacă chestiunile morale sunt doar „obiceiuri” sau un „produs natural al evoluţiei biologice şi sociale”, sau „iluzorii”, atunci se pare că moralitatea este determinată de o mână de oameni care se află la putere. Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi reuşit în a cuceri lumea? Să presupun că versiunea sa referitoare la lucrurile „morale” ar fi „obiceiuri” pe care le ţinem astăzi? În 1936 Curtea Supremă Germană „a refuzat să-i recunoască pe evreii care locuiau în Germania ca fiind ‘persoane’ în sensul legal.” (Ernst Fraenkel, The Dual State: A Contribution to the Theory of Dictatorship [Statul dual: O contribuţie la teoria dictaturii], 1941) Prin urmare, pe cât erau naziştii preocupaţi, a arde bebeluşi evrei de vii nu era într-adevăr greşit.

Ateistul nu poate recurge la argumentul că societatea determină moralitatea. Deci încă mai avem dilema, că dacă Dumnezeu nu există, atunci obiectivele morale nu există. Dacă obiectivele morale nu există, şi să presupunem că eu vin la putere, atunci nu ar fi nimic greşit cu mine dacă a-şi distruge toată opoziţia. Îmi pot defini „moralele” mele la fel cum a făcută Hitler şi compania lui. Aud tot mai constant afirmaţia că „eu îmi definesc propriile standarde morale”. Atunci eu decid care îmi sunt standardele mele morale şi spun că este în ordine să te împuşc. Ceea ce face materialistul aici este să se contrazică pe sine. El neagă existenţa standardelor morale absolute (unii atei cred în ele însă tot nu au nici un fundament pentru ele) şi totuşi nu ar scuza niciodată violul. Pe lângă faptul că cineva va trebui să sufere consecinţele violului, în rest nu este nimic greşit cu acesta. Dacă eu pot viola copii mici şi să nu fiu prins, nu am făcut nimic greşit. Unii spun că aceasta este o nebunie sau o aroganţă, însă dacă naturalismul ar fi adevărat atunci cam aşa ar şi fi. O mamă şobolan nu are nici o nelinişte în a-şi mânca odraslele în caz că moare de foame. În cele din urmă, noi am provenit din câini şi ei nu au nici o „morală”. Animalele se ucid şi se rănesc unele pe altele tot timpul şi din punctul de vedere al evoluţionismului aceasta este exact ceea ce suntem, animale. De ce am fi noi mai diferiţi? De ce sunt oamenii aşa de speciali? Cred că există foarte puţini oameni care să nege existenţa răului. Dacă răul există în lume oare nu dovedeşte aceasta că nu există Dumnezeu?

De fapt, opusul este adevărat. Existenţa răului este de fapt un argument pentru existenţa lui Dumnezeu: 1) răul există 2) standardele morale absolute există 3) deci există Dumnezeu.

Dacă nu ar fi existat răul cum am ştii ce este dragostea? Dacă nu ar fi fost niciodată durere cum am ştii vreodată ce este bucuria? Nu sprijinesc răul şi suferinţa şi nici nu vreau să spun că aş avea răspunsul pentru ele, însă una nu poate exista fără cealaltă. De altfel, dacă Dumnezeu a creat o lume în care fiinţele umane au o voinţă liberă, cum va garanta aceasta că ei vor urma întotdeauna instrucţiunile divine? Deci acest argument este unul infirm.

Unii materialişti argumentează asupra faptului că „nimeni nu vrea să fie rănit, că nimănui nu-i place durerea, etc.”, prin urmare avem un fundament naturalist pentru obiectivele morale. Admis ca fiind adevărat, aceasta nu înlocuieşte valorile obiectivelor morale din punctul de vedere ateist. Eu am o pisică şi sunt sigur că nu i-ar plăcea să o bat peste cap cu un băţ de base-ball. Încă o dată, argumentul nu face o comparaţie dintre mere. Nimic nu vrea să fie rănit, punct, cu excepţie dacă nu cumva eşti un sado-masochist şi în acest caz nu mai am nici o argumentaţie. În plus, orice animal nu ar avea vreo nelinişte dacă ar omorî pe un altul – aceasta dacă atacantul beneficiază de pe urma acestui atac. Aceasta este „supravieţuirea celor mai potriviţi” şi asta-i tot. Dacă sunt atletic şi corespunzător şi fur soţia unui tip care nu este atlet, ar fi aceasta greşit? Nu aş vrea să propag gena sa inferioritate, deci ar fi mai bine pentru mine să îi seduc soţia şi să o iau de la el. De ce nu mi-aşi creşte şi răspândi gena mea comună într-o grămadă variată de femei şi astfel să întăresc rasa umană? Fă-i pe cei care nu sunt atletici şi necorespunzători să nu zămislească descendenţi şi aşa întărim rasa umană. (Aceasta este doar ipotetic, ca să-i fac pe oameni să nu-mi scrie scrisori urâte)

Mulţi sceptici continuă să verse acest nonsens al „problemei răului” fără să-şi dea seama că se auto-conduc spre contradicţie de sine când fac aceasta. Iată o analogie care ne va ajuta să eliminăm această idee din cei care încă se mai miră. Dumnezeu nu a „creat răul” în nici un caz. „Răul” nu este ceva tangibil pe care să-l poţi apuca la fel ca pe un borcan. Tot în acelaşi fel Dumnezeu nu a creat nici „întunericul”. (Isaia 45:7) Prin a chema lumina la existenţă ne dăm seama cu simplitate că absenţa ei este cunoscută sub numele de „întuneric”. La fel ca răul, întunericul nu este un „lucru” pe care să-l putem atinge. Revenind, absenţa lumini ne arată întunericul. În acelaşi fel absenţa „binelui” ne arată „răul”. Perfecţiunea lui Dumnezeu dezvăluie orice altceva ca fiind păcătos sau rău. Cu această ultimă abilitate de a face binele şi de a avea o alternativă, răul este inevitabil. Dacă am fi fost fiinţe programate să spunem „Te iubesc” părtăşia cu Creatorul ar fi fost fără sens. Dacă „iubirea” este posibilă atunci „ura” va fi inevitabilă în unele cazuri. Un sceptic NU ar putea vorbi despre „rău” în adevăratul sens al termenului dacă „dragostea adevărată” şi „binele” nu ar exista în acelaşi timp. Tocmai de aceea el se contrazice involuntar şi se îneacă într-o mocirlă de argumente de auto-înfrângere. Sau poate că Dumnezeu ar fi trebuit să ne programeze şi să nu ne lase să avem o voinţă liberă? La o astfel de ignoranţă pot doar să dau din cap, dar în cele din urmă, ignoranţa este fericire.

Relativismul moral nu răspunde la întrebarea de ce să fiu moral mâine. Pentru a repeta cele spuse anterior, dacă eu vin la putere ca Hitler şi decid să şterg o anumită grupare etnică, atunci nu ar fi nimic greşit cu privire la aceasta. Majoritatea ateiştilor ar huidui această decizie, însă ei nu ar fi în stare să explice de ce aş fi greşit când fac aceasta. Mergi la maşina ta de timp şi întoarce-te la Germania nazistă şi începe să protestezi că este greşit să omori evrei. O să se râdă de tine (şi probabil vei fi executat) pentru că pentru cultura lor aceasta era corect; nu era nimic greşit cu a face aceasta, conform guvernării lor.

În concluzie, dacă evoluţia, sau mai bine zis, perspectiva ateistă ar fi adevărată, nu ar mai exista lucruri de genul obiectivelor morale şi mulţi gânditori eminenţi coincid cu mine în această privinţă (asta nu pentru că sunt un gânditor eminent). Nu văd nici un argument conclusiv care să ofere o temelie puternică pentru obiectivele morale pe care se bazează perspectiva ateistă. Dacă Hitler ar fi preluat totul noi am avut un set diferit de „obiceiuri” sau „standarde morale” astăzi. Cred că fiecare cu ale lui.

Obiectivele morale: obiecTii relativiste

Relativistul moral s-ar putea opune şi să spună că perspectiva morala creştină este oribilă deoarece produce vină. Aceasta îi face pe oameni să se simtă vinovaţi cu privire la ei însuşi (cu toate acestea oamenii încă mai folosesc acest argument) şi prin urmare produce depresie.

Mai întâi de toate, de ce se simt oamenii vinovaţi în prim plan? Vina atrage după sine faptul că s-a făcut ceva rău. În al doilea rând, Hitler, Stalin sau Pol Pot nu s-au simţit vinovaţi de acţiunile lor; unde a dus aceasta societatea lor colectivă? Direct pe drumul spre distrugere. Nici o societate care operează în acest fel nu va supravieţui prea mult şi presupun că Statele Unite (cât şi cultura din vest ca întreg) stă să recurgă la acest tip de cultură. Nu am ajuns încă acolo, însă ne apropiem. Nu ai vrea ca un tip ca Hitler să se simtă vinovat cu privire la acţiunile lui?

O altă obiecţie ades-repetată este „dar cine eşti tu ca să judeci? Ce îţi dă de fapt dreptul să îmi judeci acţiunile mele?” Aceasta se auto-anulează: persoana care spune acestea tocmai s-a contrazis prin a-ţi judeca punctul tău de vedere cu privire la moralitate; este exact ceea ce nu vor ca să le facă nimeni.

Pentru ca relativistul modern să fie în consistenţă cu raţionamentul lor, aceştia nu trebuie să obiecteze vederea morală a fiecăruia deoarece aceasta este şansa lor şi ei sunt îndreptăţiţi să o facă. Dacă spun că este în ordine să fur şi fug cu maşina ta după care tu să nu poţi obiecta – acesta este standardul meu moral: este în regulă să îţi fur maşina ta. „Dar cine eşti tu să-mi impui standardele tale morale şi să-mi spui că nu pot să-ţi fur roţile!”

Relativistul moral, prin propria sa părere nu poate protesta împotriva nici unei legi guvernamentale deoarece aceasta ar implica faptul că e greşit. Însă dacă ceva este greşit, aceasta atrage după sine o lipsă de perfecţiune (ar fi de asemenea frumos să ştim care este „rigla” lor pentru perfecţiune). Dacă nu putem cunoaşte adevărul, şi nici dacă ar fi vreun adevăr, atunci ce rost mai are să provocăm părerea cuiva? Înaintea lui Roe contra lui Wade era ilegal pentru un relativist să protesteze pentru drepturile la avort deoarece în esenţă ei ar fi judecat legea ce susţinea că avortul nu era legal.

Relativistul se poate confrunta cu un alt argument, argumentul că societatea ne „condiţionează” cu aceste valori. Dacă nu am fi fost crescuţi într-o societate creştină, nu am fi putut avea aceste valori. La fel cum nu am avea anumite reguli în hochei de exemplu, dacă nu le-am fi făcut noi. Legile hocheiului nu erau pur şi simplu în aer şi aşteptau să fie „descoperite”, ci noi le-am făcut.

Mai întâi de toate, noi am învăţat regulile hocheiului, ale bowlingului, sau a oricărui sport din societate şi acestea sunt subiective, însă noi am mai învăţat şi „regulile” de matematică din societate, totuşi acestea nu sunt subiective. De exemplu, nu poţi sta în faţa unei clase şi să declari că 2+2=5. 2+2=4 fie că iţi place sau nu.

În al doilea rând, existenţa protestatorilor sau a non-conformiştilor (adică, cei care fac greve în faţa clinicilor de avort sau cei care influenţează factorii de decizie pentru legalizarea marijuanei) dovedeşte că societatea nu ne programează ca pe nişte roboţi. Dacă toate valorile noastre ar fi infiltrate în noi de către societate atunci ar fi un acord total în societate , numai că nu este absolut nimic.

O altă contorsionare care poate fi folosită este argumentul „spui că nu este niciodată bine să minţi”. Atunci poţi să iei exemplul unui membru al Gestapo care îţi bate la uşă şi te întreabă dacă nu cumva ţi evrei în beci. Să presupunem că ai evrei ascunşi în beci, şi din moment ce nu este niciodată bine să minţi va trebui să spui adevărul şi răspunzi „Da.!

Acest argument pare a fi o obiecţie puternică dar cu toată sinceritatea nu este mai convingător decât celelalte. De exemplu, cele 10 Porunci nu numai că transmit adevăruri şi porunci universale, ci se concentrează şi pe motivaţie.

De exemplu, ţi se cere să dai pomană, însă dacă faci aceasta pentru a „arăta bine” atunci motivaţia ta este incorectă. Isus ţi-ar spune pur şi simplu să-ţi pui înapoi în buzunarul tău zgârcit pomana dacă nu o faci pentru că ai vrea să o faci. Este bine să te rogi în public şi să ai o predică bună, însă dacă o faci pentru a devia atenţia spre tine şi să te faci pe tine însuţi să „arăţi bine” atunci motivaţia ta este greşită (vezi Matei 23:14, 2 Corinteni 9:7).

Prin urmare am să mint pe cei de la Gestapo şi le spun că nu am nici un evreu în beci la mine pentru a preveni uciderea lor. Motivaţia mea a fost aceea de a proteja evreii de la a fi ucişi.

Sau ai putea urma teoria emotivă a lui Hume, unde se dă exemplul  unei femei care este ucisă; tu vezi actul si te simţi distras de acesta. Poţi vedea faptele (femeia care este ucisă) dar nu poţi vedea valorile (răul sentiment pe care îl capeţi când devii martor la o crimă). În loc să se spună „crima este greşită”, este mai bine pusă aşa: „urăsc crima.”

Acesta este o coardă clară a empiricismului, unde singurele lucruri în care putem avea încredere şi pot fi luate ca fapte obiective sunt acelea ce pot fi verificate de către cele cinci simţuri fizice. Mă simt rău când văd o crimă, numai că sentimentul nu poate fi verificat de cele cinci simţuri. Nici răul şi nici binele nu poate fi gustat, mirosit, sau atins. Empiricismul are şi el problemele sale.

Însăşi afirmaţia că „numai acele lucruri ce pot fi verificate prin intermediul celor cinci simţuri pot fi de încredere” nu poate fi verificată din punct de vedere empiric! Aceasta este folosirea empiricismului pentru a dovedi empiricismul. A spune că „orice nu poate fi dovedit prin metode ştiinţifice nu poate fi dovedit deloc” nu se poate dovedi prin metoda ştiinţifică! Aşa ne învârtim mereu într-un cerc. (Pentru o critică a argumentelor lui Geisler se pot consulta următoarele cărţi în limba engleză: Geisler, Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, “Hume, David,” and “God, Objections to Proofs for.” Pentru o critică mai aprofundată asupra relativismului moral consultaţi următoarele cărţi tot în engleză: Koukl and Beckwith, Relativism: Feet Firmly Planted in Mid-Air and A Refutation of Moral Relativism by Peter Kreeft)

După cum a zis Wittgenstein, „A trage limită gândului, gândul trebuie să se gândească la ambele părţi ale acelei limite.” (Idem, p. 154, accentuările îmi aparţin)

Presupoziţia lui Pascal 

Presupoziţia lui Pascal este simplu declarată: Dacă creştinul este corect, ateistul (sau agnosticul) are mult mai multe de pierdut (adică separarea veşnică de Dumnezeu) decât dacă creştinul este greşit. Căci dacă creştinul este greşit, tot ceea ce va face este să fie veşnic un vierme de gunoi. Nu cred că ai vrea să simţi, să vezi sau să auzi nimic şi cu siguranţă că nu ai să fi acolo să râzi de mine dacă sunt eronat. Unii ar răspunde astfel: „Este mult de pierdut prin a crede într-un Dumnezeu în oricare din cazuri. Îţi  pierzi abilitatea de a rezolva propriile probleme; pierzi o grămadă de timp în biserici rugându-te; îţi pierzi încrederea şi gândirea limpede care provin din cunoaşterea faptului că eşti responsabil pentru propriile tale acţiuni şi comportament. Şi chiar dacă ar fi un Dumnezeu şi ai fi crezut în existenţa Lui, ce religie ai alege? Poate ai crezut în Dumnezeu şi ai ales religia greşită pe care să o urmezi? Ce se va întâmplă cu tine după ce mori?” (An Anthology of Atheism and Rationalism [O antologie a ateismului şi raţionalismului], (ed.) Gordon Stein, p. 59, sublinierile sunt din original)

Să examină m această afirmaţie a domnului Stein pentru câteva minute deoarece nu răspunde la presupoziţia lui Pascal în nici un fel. Mai întâi de toate, dacă mersul la biserică şi a mă ruga mă face fericit şi productiv atunci de ce să mă opresc din a face acestea? Din punctul de vedere ateist ar trebui să fac orice care mă face să mă simt bine (relativismul) şi dacă mersul la biserică, zeciuiala şi rugăciunea mă face fericit cum se face că acestea sunt pierdere de vreme?

Ba mai mult, când o să fiu mort nu are să-mi spună nimeni că mi-am irosit timpul degeaba. Dar care ar fi diferenţa dintre „a-mi risipi” viaţa cu mersul la biserică şi afundare în uitare? Ambele lucruri ar face pe oameni diferiţi să fie fericiţi.

Stein nu face nici detaliere cu privire la felul cum credinţa în Dumnezeu ne poate face să „ne pierdem abilitatea de a ne rezolva [propriile] probleme”. Dacă EL nu ar exista şi eu îmi rezolvam problemele din viaţă dar mai apoi să i le atribui lui Dumnezeu atunci ce aş avea de pierdut? Ce fel de repercusiuni aş primi pentru acest lucru? În 50 sau 60 de ani nu va mai conta deloc deoarece oricum voi deveni un vierme de gunoi.

În cele din urmă, a ne întreba ce religie să urmez dacă există Dumnezeu NU este un argument pentru ateism ŞI NICI nu este un argument împotriva teismului. De dragul judecăţii, dacă Islamul este cea adevărată şi eu ajung în iad, atunci Gordon o să fie lângă mine ţinându-mi companie. Nu prea văd care este punctul lui aici în afară de cel de a face aluzie la lucruri neînsemnate (Gordon elimină de asemenea şi presupunerea ad hoc că toţi credincioşii în Dumnezeu nu-şi pot rezolva problemele şi că nu au o gândire clară. Acest fel de raţionament este pe cât de vechi pe atât de stupid ca şi când un teist ar crede că toţi ateiştii sunt răi deoarece ei nu cred în Dumnezeu).

De dragul argumentării, dacă Budismul (car este de fapt agnostic în esenţă) este adevărul atunci nu voi pierde nimic pentru că am fost o persoană „bună” toată viaţa mea, conform standardelor societăţii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Hinduism. Dacă Martorii lui Iehova vorbesc adevărul că nu există iad atunci nu am nimic de ce să mă mai îngrijorez. Gordon ar fi în aceeaşi poziţie ca a mea sau într-una mai rea dacă teismul ar fi adevărat.

Faptul care contează este următorul: Majoritatea religiilor se bazează anumite „fapte bune” pentru a obţine „mântuirea” sau vreun fel de stare spirituală de nirvana. Sunt o persoană destul de „bună” pentru majoritatea religiilor de acest fel. Chiar dacă admit lucrurile irelevante ale lui Stein referitoare la această problemă el tot nu ar respinge premisa principală.

Mulţi ateişti vor folosi acest tip de argument iar simplul meu răspuns faţă de aceasta este prin a-i întreba dacă ei au renunţat la mulţumirea lor pentru ateism. Dacă am ales greşit care Dumnezeu este cel adevărat, atunci cu siguranţă că şi tu te-ai înşelat şi nu ai realizat nimic.

Pe scurt, presupoziţia lui Pascal rămâne în picioare iar ceea ce a făcut Stein este să arunce pe gură baliverne.

Cum rămâne cu suferinţa şi iadul? 

Acesta este un subiect ce l-am considerat ca fiind bun pentru a-l discuta din moment ce apare mereu şi mereu, iar în cele din urmă veţi putea vedea care este ideea. Primul lucru pe care doresc să-l punctez aici este că primesc o lovitură atunci când un ateist vine la mine şi-mi ţine o prelegere despre cât de rău este Dumnezeu. „Vrei să spui că există aşa ceva ca răul? De unde iei ideea că ceva este rău?” Relativistul moral are o problemă deoarece punctul său de vedere atrage după sine prin definiţie faptul că nu există un asemenea lucru ca răul. Atunci de unde a scos el această idee? (Vezi partea ce se referă la obiectivele morale) O să-l lăsăm pe relativist să-şi facă prăjitura şi apoi să şi-o mănânce. Îl vom lăsa să se reţină de la a crede într-un standard moral şi în aceeaşi răsuflare să ne arate cât de rău este Dumnezeu.

Scepticul va spune în mod invariabil următoarele: „Dumnezeu ştia că Adam şi cu Eva o să păcătuiască şi că nemăsurabilul rău şi suferinţa ar fi fost consecinţele. Dumnezeul Bibliei trebuie să fi ştiut de fiecare viol, crimă şi război care urma după aceasta. Din moment ce El a mers mai departe şi la creat pe om, oare nu poate fi El cu nimic mai mult decât un monstru şi/sau un sadic?”

Banala afirmaţie de mai sus poate fi dată la o parte imediat. Dacă Dumnezeu ar fi fost un sadic, cu siguranţă că ar fi fost mai mult rău şi mami multă suferinţă în lume. De exemplu, nu va fi nici o bucurie amestecată cu durere, ci doar o durere cumplită tot timpul. Relaţiile sexuale ar fi fost în mod absolut irezistibile dar şi extrem de dureroase în acelaşi timp. Nu ar mai fi fost bucurie şi extaz; viaţa ar fi fost o tortură completă tot timpul. În loc să ne spună să ne spună să mâncăm din pricina foamei sănătoase Dumnezeu ne-ar fi putut forţa să mâncăm prin durerea abţinerii. Dacă Dumnezeu ar fi fost într-adevăr un sadic atunci nu ar fi fost nici o speculaţie referitoare la subiectul esteticii deoarece toate ar fi fost aşa de mizerabile încât nici nu ar mia fi fost vorba de vreo estetică.

Pe scurt, dacă Dumnezeu ar fi fost un sadic, lumea ar fi fost cu mult mai rea. Această declaraţie este într-adevăr un fals logic.

O altă afirmaţie ades-declarată este „Cum ar putea un Dumnezeu iubitor şi sfânt să-şi trimită parte din creaţia sa încununată să sufere veşnic în iad?”

Trebuie să facem câteva precizări aici. 1) Dumnezeu nu trimite pe nimeni în iad, ci în esenţă ei se duc singuri. 2) Afirmaţiile că „Dumnezeu este atot-iubitor” şi „unii oameni merg în iad” nu sunt contradictorii.

Un fals logic în care se angajează un ateist este să presupună că din moment ce Dumnezeu este atotputernic atunci El poate crea o lume în care fiecare alege în mod liber să-L urmeze. Însăşi noţiunea că ceva are o voinţă liberă dă crez faptului că nu toţi vor fi mântuiţi. Este posibil ca Dumnezeu să fi creat o astfel de lume în care toţi să fie mântuiţi, însă aceasta nu ar mai fi cazul decât ca atunci când posibilitatea de a alege acest lucru ar fi ca atunci când ai sufla într-un parc „H-E-L-L-O” şi să se rezolve toate. S-ar putea, dar este aceasta verosimilă? În plus, dacă Dumnezeu ar fi eliminat tot răul din lume chiar acum, unde te vei afla la următoarea secundă? Afirmaţia că Dumnezeu este rău deoarece ştia ce are să se întâmple seamănă cu un om care are copii neascultători. Eu i-aş putea spune următoarele: „Dacă ştiai că copilul tău avea să ajungă la a folosi droguri, sau să ajungă într-o casă de copii, de ce ai mai făcut acel copil?” Sau aş putea spune unei mame singure din Detroit „De ce ai mai făcut acest copil? Sunt atâţia copii fără casă în tot oraşul, de ce să mai ai şi tu acest copil?” O astfel de logică este o pură stupiditate. Când cineva are un copil există  posibilitatea ca ei să se ferească de instrucţiunile pline de sens ale părintelui (părinţilor) şi să devină un rebel. S-ar putea implica în droguri, să devină un criminal, etc., însă ei nu cred că ar opri pe nimeni de la a avea copii. Deci ideea că unii oameni vor petrece veşnicia separaţi fiind de Dumnezeu nu este problematică.

Aici este punctul ce trebuie luat în considerare. Imaginează-ţi cea mai rea, odioasă şi perversă persoană pe care o cunoşti sau despre care ai citit. Ar beneficia o astfel de persoană de „rai” aşa cum este acesta definit în Biblie? O astfel de persoană nu s-ar simţi bine într-un astfel de loc din pricina comportamentului său. Deci o astfel de „logică” care spune că separarea de Dumnezeu este incompatibilă cu un Dumnezeu atot-iubitor ţinteşte în faţă observaţia raţională.

De ce se separă Dumnezeu de astfel de oameni? Din moment ce ateistul, agnosticul, scepticul şi alţii L-au respins cu bună-ştiinţă pe Dumnezeu în această viaţă, Dumnezeu le oferă exact ceea ce vor ei: separare veşnică de El. Ei nu au vrut să aibă deloc de a face cu Dumnezeu în această viaţă, aşa că Dumnezeu le dă ceea ce vor ei. De ce să-i lase Dumnezeu să-şi petreacă veşnicia în prezenţa Lui dacă ei nu au vrut aceasta încă de la început? Oricum nu se vor bucura de aceasta, din moment ce ei au muncit din greu să-L excludă din vieţile lor pe pământ.

O altă obiecţie ades-pomenită este o scuză emoţională în care scepticii îţi oferă un exemplu unei mari personalităţi care a fost un bun filantrop şi care îl întreabă pe Dumnezeu cum să-l trimită pe acesta în iad. De exemplu, imaginaţi-vă toţi evreii care au fost ucişi de către protejaţii lui Hitler în al 2 – lea război mondial, care au murit fără să-L aibă pe Isus ca Mântuitor al lor. „Cum ar putea să-i trimită Dumnezeu în iad pe acei oameni săraci? Ei au fost executaţi cu brutalitate. Aceşti oameni au fost abuzaţi şi tot ceea ce doreau ei era să supravieţuiască. Ei erau buni în majoritate.” Poate majoritatea lor au fost buni umanitari după standardele societăţii. Însă prietenul meu J. P. Holding a răspuns corect acestei obiecţii: „O persoană nu poate fi cu 99% mai bună decât poate o femeie să fie 90% gravidă.” Idee e că acei evrei, chiar dacă ei au fost ucişi cu brutalitate tot erau păcătoşi şi nu au avut sângele lui Hristos pentru a le acoperi păcatele. Acest argument este ca o raţă şchioapă, caz închis.

Poate ştiinţa să verifice orice? 

Ateistul se bazează pe „faptul” că observaţia empirică şi cunoştinţa ştiinţifică poate verifica orice şi că ne oferă o explicaţie raţională pentru origini. Este adevărat? În această parte am enumerat 5 puncte care arată în mod conclusiv că ştiinţa nu poate şi niciodată nu va putea să verifice. Pe unele dintre ele le-am discutat deja, dar le vom relua.

# 1: Afirmaţiile metafizice: Ştiinţa nu poate verifica afirmaţiile metafizice cum ar fi ideea că mai sunt şi alte minţi în afară de a mea, afirmaţia că lumea exterioară este într-adevăr reală sau că lumea a fost creată acum 5 minute cu o vârstă aparentă. Sunt de acord că lumea exterioară este într-adevăr acolo şi nu sunt de acord că lumea a fost creată acum 5 minute cu o vârstă aparentă ci presupun că acestea ar fi crezuri raţionale şi ştiinţa nu le poate nici verifica şi nici respinge. Super legăturile sunt o afirmaţie metafizică şi ştiinţa nu poate verifica din punct de vedere empiric nici pe aceasta şi nici vreo altă afirmaţie metafizică.

# 2: Obiectivele morale: Am acoperit deja acest subiect dar ştiinţa nu poate verifica dacă oamenii de ştiinţă din tabăra nazistă au făcut într-adevăr ceva greşit. Ştiinţa nu poate verifica afirmaţiile de valoare cum ar fi dacă să fii cinstit şi decent este lucrul cel mai bun de făcut.

# 3: Logica şi matematica: Ştiinţa pretinde logica şi matematica ca argumente pentru ideea că ştiinţa le poate verifica, ceea ce ar fi un raţionament circular.

# 4: Afirmaţiile ateiste: Estetica este „ramura filozofiei care analizează natura artei şi caracterul experimentării noastre a artei cât şi natura mediului. Aceasta a apărut ca un domeniul diferit al investigaţiei filozofiei în timpul celui de-al optsprezecelea secol… Întrebările specifice domeniului esteticii sunt: Există vreo atitudine specială, atitudinea estetică, care ar trebui să fie relatată cu lucrările de artă şi mediu natural, şi cum este aceasta? Există vreun tip distinct de experienţă, o experienţă estetică, şi care este aceasta? Există vreun obiect special de atenţie pe care să-l putem numi obiect estetic? În cele din urmă, există vreo valoare distinctă, valoare estetică, care să se poată compara cu valorile morale, epistemice şi religioase?” (The Cambridge Dictionary of Philosophy [Dicţionarul de filozofie de la Cambridge], ediţia a 2 a, Robert Audi, editor şef) De ce este Mona Lisa o pictură atractivă? De ce mi se face pielea ca de găină când aud cântecul Măreţul Har al lui George Beverly Shea? De ce s-a îndrăgostit Romeo de Julieta? Acestea sunt declaraţii pe care ştiinţa nu le poate verifica şi/sau să le dovedească.

# 5: Însăşi ştiinţa: Ştiinţa nu poate fi verificată de metoda ştiinţifică. Ştiinţa este o cretă plină de prezumţii. Teoria specială a relativităţii îşi are temelia pe prezumţia că viteza luminii este constantă într-o singură direcţie dintre punctele „A” şi „B” (Am acoperit şi aceasta şi există multe evidenţe care dovedesc că această prezumţie este falsă).

Nici una dintre aceste crezuri nu pot fi dovedite din punct de vedere ştiinţific dar în cele mai multe cazuri este raţional să le acceptăm. Deci pentru ca cineva să poată spune că ştiinţa şi metoda ştiinţifică din ea şi a ei va „dovedi” orice şi că ne va oferi temelia pentru un crez sau că aceste crezuri sunt o prezumţie. După cum am afirmat anterior, empiricismul în sine nu poate fi verificat prin metoda ştiinţifică. Dacă ateistul admite că oricare dintre aceste afirmaţii anterioare sunt adevărate, atunci ei au respins (poate) în mod inconştient materialismul.

Există vreun proiect greşit? 

Acesta este un alt argument care apare adesea. Un pseudo-intelectual se gândeşte la o cale „mai bună” în care să se fi făcut ceva şi dacă nu se potriveşte cu „criteriul” său acesta este un „proiect greşit”, prin urmare nu s-ar fi putut proiecta. Aceasta este o falsă logică la cel mai mare grad.

De exemplu, să presupunem că mergi pe stradă şi găseşti un ceas pe trotuar. Cureaua lui este ruptă, capacul îi este zgâriat şi nici ora exacta nu prea o arată. Ceasul tot a fost proiectat deşi nu funcţionează foarte bine acum. Nimeni nu ar conclude în mintea sa că ceasul nu ar fi fost proiectat. Când scepticul dă astfel de exemple mai apoi îl întreabă pe cel ce a găsit ceasul dacă respinge presupoziţia sa cu privire la naturalism. Oare afirmă ateistul că persoana ştie ce ar face o fiinţă omnipotentă atunci când proiectează ceva? A ştii acest lucru înseamnă să fii omnipotent, numai că doar Dumnezeu este omnipotent. Revendică ei că sunt Dumnezeu? Problema e că persana respectivă este un ateu. Sau poate este Dumnezeu un ateu? Iată mai jos câteva revendicări obişnuite sau mai puţin obişnuite făcute cu referire la proiectarea greşită.

Ateiştii se ceartă întruna că ochiul uman a fost proiectat greşit. În primul rând, eu le-aş cere să construiască un aparat care să aibă capacitatea de a-i creşte abilitatea de a vedea de 100.000 de ori atunci când este confruntată cu lumina sau întunericul. Cea mai bună cameră foto fabricată de Minolta sau orice alt producător nu poate apropia mult. Poate că ateistul ar putea să-mi arate cum ochiul uman, în toată „simplicitatea” sa, să poată funcţiona eficient fără conuri, retine, nervi optici, lentile, corneea, etc. Argumentul sună în acest fel. Retina din spatele ochiului uman este în spate; retina ochiului unui calmar este în faţă. Mai întâi de toate calmarii probabil că nici nu au o vedere color, în al doilea rând, ei trăiesc la mari adâncimi unde nu este lumină aşa ca nu au nevoie de o retină inversată, în al treilea rând, retina umană este inversată deoarece dacă nu ar fi aşa atunci efectele toxice şi de căldură ale luminii l-ar distruge. Retina „din înapoi” serveşte drept filtru împotriva acestora. Dacă am fi avut vederea pe care o are o muscă am fi putut vedea toate luminile fluorescente şi când am privi la televizor s-ar vedea doar o pâlpâială continuă. „Cred că Dumnezeu ştia că noi o să inventăm televizorul.” Ei bine, da, numai că dacă vederea ta ar fi fost ca cea a unei muşte sau a unul calmar ai fi avut probleme. Dacă mai avansează tehnologia destul de mult pentru a se putea face operaţii pentru a fixa această „problemă” cu retina atunci l-aş oferi voluntar pe Richard Dawkins ca să vadă şi el cum e să ai o retină „scoasă”. Aţi vrea să fiţi un calmar domnule?

Acesta nu este un exemplu obişnuit prea citat ca fiind o proiectare greşită, însă m-am gândit să îl menţionez. Aproape că îmi vine să cad de pe scaun când îl citesc. Într-o dezbatere [http://www.leaderu.com/offices/billcraig/docs/craig-pigliucci2.html] cu Dr. William Lane Craig, Massimo Pigliucci a afirmat: „Ba mai mult, sunt alte îndoieli dacă un teist care crede în proiectul perfect are într-adevăr dificultăţi în a-l explica. Te-ai întrebat vreodată de ce fac oamenii hemoroizi? Ei bine, motivul este pentru că noi avem această tendinţă să mergem drept, însă noi nu suntem prea bine proiectaţi pentru aceasta, şi am avut ca urmare câteva consecinţe, care includ hemoroizii şi vene cu varice. Aceasta tinde să ne ducă la ideea că dacă este un proiectant, acesta nu a fost unul bun.”

Personal obiectez împotriva acestui neadevăr. În primul rând, ar putea Dr. Pigliucci să descrie un fel mai bun prin care oamenii să poată să se ajungă din urmă? Ne-am putea rostogoli pe burtă ca şerpii sau să ne facem vizuini în pământ ca şi cârtiţa? A merge drept însă este cel mai bun mod şi personal nu mă pot gândi la nici un altfel de mod mai bun. Şi punctul lui referitor la hemoroizi este evident un fals. Mosby’s Medical, Nursing, & Allied Health Dictionary [Dicţionarul medical de îngrijire medicală şi de sănătate apropiată a lui Mosby] (ediţia a 4 a) spune următoarele despre hemoroizi: „Încordarea de a defeca, constipaţia şi şezutul prelungit contribuie la dezvoltarea hemoroizilor. Pacientul este consiliat în diferite feluri pentru a evita aceşti factori de predispunere.” Puşcăriaşii sunt notorii pentru că au hemoroizi deoarece ei stau în şezut prea des pe bănci metalice. Vă rog să notaţi că definiţia anterioară nu spune nimic că mersul prea mult contribuie la formarea hemoroizilor. Dr. Pigliucci ori este ignorant ori minte. Cineva va trebui să admită cât de mult încă se mai folosesc astfel de argumente stupide. Trebuie totuşi să admit că acesta a fost unul nou din domeniul argumentelor repetate (şi respinse) pentru „proiectele greşite”.

Ateistul face câteva prezumţii înainte de a-şi începe „critica” sa. 1) El presupune că dacă ceva nu funcţionează conform „specificaţiilor” sale atunci acesta nu a fost proiectat. Chiar prin a admite premisa sa – pe care de fapt eu nu o admit – dacă vă reamintiţi exemplul cu ceasul stricat găsit pe trotuar, argumentul său este invalid. 2) El presupune că creaţia este statică. Biblia specifică cu claritate că creaţia nu este statică şi că s-a schimbat enorm de mult încă de la cădere.

Pe scurt, singura parte care este greşită în argumentul „proiectului greşit” este argumentul în sine.

Moartea naturalismului 

Dacă perspectiva ateistă este adevărată atunci în esenţă suntem doar prizonierii acestei materii cenuşii din craniile noastre. Multe dezvoltări din cadrul neurologiei, etc., au contribuit pentru a cerceta dacă „mintea” omului este independentă şi separată de creier. Noi nu suntem prizonierii acestei conglomeraţii de vase şi ţesuturi din capetele noastre. Oare „mintea” şi „creierul” sunt entităţi separate?

Înainte de a începe trebuie să subliniem faptul că în majoritatea timpului în care acest subiect este discutat super scepticul va riposta astfel: „Nu există nici o evidenţă fizică despre existenţa sufletului sau a minţii.” Obiecţia aceasta este într-adevăr o curiozitate. A pune astfel întrebarea este asemănătoare cu cineva care ar spune că în dormitor se află un om invizibil. Respectivii se duc în dormitor, ies afară şi apoi declară: „M-am uitat peste tot în acea cameră şi n-am văzut pe omul acela invizibil. Nu este acolo, căci dacă era l-aş fi putut vedea.” Omul invizibil (la fel ca sufletul şi/sau mintea) este imaterial prin natura sa. Nu le poţi detecta cu ajutorul instrumentelor de laborator. Scepticul poate recurge la gândirea lui Hume, dar după cum am observat nici aceasta nu funcţionează şi este o premisă auto-anulatoare. Fără prea multă zarvă să trecem la bătutul alamei.

John Eccles, deţinător al premiului Nobel pentru cercetări din domeniul creierului scrie: „Dacă există evenimente de bună credinţă care să nu fie fizice sau materiale atunci întregul program filozofic al materialismului se prăbuşeşte. Universul nu mai este compus din ’materie şi vid’ ci acum trebuie să facă loc (fără spaţiu) pentru entităţi (fără masă) (adică minţi).” (Eccles şi Robinson, Wonder [Minune], p. 54)

Dacă naturalismul ar fi adevărat atunci toate aceste gândiri „raţionale” pe care le are oricine sunt doar produsul unui proces incidental, fără scop – şi dacă aşa stau lucrurile cu pot aceste gândiri să fie considerate ca fiind raţionale dacă sursa lor este faptele incidentale? Toate faptele intenţionate încep cu un gând care nu există ca oricare parte fizică a unui organ al corpului, creierul. Ideile sunt stocate în minte nu în creier. Animalele acţionează doar pe baza instinctului şi nu au nevoie de cugetare. Homo sapiens însă sunt diferiţi. Gânduri de genul „acea femeie este frumoasă” sau gânduri cum ar fi adevărul şi/sau judecata nu pot origina pe baza impulsurilor. După ani de studiu asupra creierului uman, Wilder Penfield, renumit neurochirurg, a scris: „Mintea este independentă de creier. Creierul este un computer, însă este programat de ceva care este în afara lui, mintea.” (aşa cum este el citat de H. Benson şi W. Proctor în cartea Your Maximum Mind [Maximul minţii tale], p. 46)

Rita Carter, în cartea sa Mapping the Mind [Harta minţii] are o congestie de informaţii referitoare la cercetările făcute pe creier. Ea menţionează unele din lucrările lui Penfield în cartea ei dar ceea ce este curios este că scoate unele din concluziile lui care le-am citat mai sus. Nu ştiu dacă aceasta este sau nu în mod intenţionat. Carter se apleacă spre dovedirea faptului că „mintea” este doar un proces însă este clar că acţiunile de genul dragostei, etc., nu provin original din creier ci sunt produse de creier. William H. Calvin, teoretician neuro-fiziologist la Universitatea Washington din statul Seattle, afirmă: „Jung a spus că visarea merge continuu, numai că nu poţi vedea aceasta când eşti treaz, la fel cum nu poţi vedea stelele ziua deoarece este prea deschis. Mintea este o teorie pentru tot ceea ce intră în ea, ascunsă fiind de privirile trezite ale operaţiilor mentale care produc caracteristica conştiinţei noastre umane şi inteligenţa extinsă. Aceasta sugerează că procesul de evoluţie a lui Darwin ar putea să opereze în mod involuntar în creier, cu mult mai repede decât în răspunsul de imunitate de săptămâni întregi sau de către evoluţia milenară a speciilor.”  (Carter, Mapping the Mind [Harta minţii], p. 171, sublinierea îmi aparţine)

C. G. Jung, la care se face aluzie în citatul de mai sus a crezut că există într-adevăr un domeniu al spiritului care este independent de această materie cenuşie din craniile noastre.Jung a scris raportându-se la ghidul său spiritual Filimon următoarele: „Filimon a reprezentat o sursă care nu era a mea… El a fost cel ce m-a învăţat… realitatea sufletului… şi părea destul de real… m-am plimbat încoace şi încolo cu el prin grădină…” (Carl Jung, Memories, Dreams, Reflections [Memorii, vise, reflecţii], p. 183). Evident că Jung credea că „mintea” şi „spiritul” sunt independente de creier. Trebuie să fim atenţi să nu credem în orice lucru „spiritual” despre care vorbeşte sau scrie cineva de genul lui Betty Eadie, în cartea Embraced By The Light [Îmbrăţişat de lumină], care nu este nici biblică şi nici scripturală, deoarece conţine escrocherii care pur şi simplu atrag atenţia la persoane ca Kenneth Copeland, Benny Hinn şi poznele lor pe scenele din întreaga lume. Întrebarea însă rămâne, o mulţime de oameni sănătoşi la minte au avut experienţe „spirituale”. Este conştiinţa „nimic mai mult decât un proces” după cum spun unii? Itzhak Fried, de la Şcoala Medicală UCLA scrie următoarele: „În mod repetat de-a lungul istoriei, grupuri de indivizi, de obicei tineri bărbaţi, au atacat cu violenţă pe alţi membrii ai societăţii cu aprobarea şi încurajarea din partea celor din autoritate… dintre aceste manifestaţii de fenomen din acest secol este şi uciderea armenienilor de către turci între 1915-1916, a evreilor europeni în cadrul celui de-al 2 lea război mondial, al cambogienilor din cadrul regimului lui Pol Pot şi uciderile grupurilor etnice din Ruanda din anii 1990… aceste evenimente nu s-ar fi întâmplat fără să aibă loc o transformare distinctă din comportamentul indivizilor.” (Fried, ‘Syndrome E’ [‘Sindromul E’], The Lancet [Bisturiul], 350:9094 (1997), 1845-1847; aşa cum este citat de Carter în Mapping The Mind [Harta minţii], p. 202)

Să analizăm pentru un moment acest lucru. Dacă oricare manifestare a „răului” şi tot răul ar fi pur şi simplu un produs al unei funcţionări greşite a vreunui lob frontal, atunci toţi naziştii din Germania trebuie să fi avut mai multe instabilităţi chimice. Parcă văd titlurile chiar acum: „Noile cercetări arată că 93% din oficialii guvernului Germaniei naziste au avut lobii frontali cu disfuncţii.” NU neg faptul că anumite comportamente pot fi urmarea unor probleme din creier, însă este evident din felul în care a acţionat „societatea” că există ceva mai mult decât instabilităţi chimice. Se prea poate ca aproape jumătate din populaţia Statelor Unite să se fi născut cu probleme la creier? În mod serios, pe cap de locuitor crima, aresturile pentru droguri, etc., sunt strigătoare la cer, asta ca să nu mai menţionăm şi de violenţa dintre adolescenţi. Nu trebuie să priveşti mai departe de Jonesboro, Littleton, şi Liceul Santana din El Cajon, California pentru a înţelege ceea ce vreau să spun aici. De ce sunt copiii aşa de beligeranţi astăzi faţă de acum 20 de ani în urmă? Cred că este vorba de mai mult decât nişte procese biologice dar aceşti autori nu le menţionează. Se întâmplă ceva în „mintea” care este catalizatorul unor astfel de comportamente. Marilyn Manson este un vomitat desăvârşit dar cu toate acestea copiii în urmează într-un mod cultic. Ar lăsa un părinte care se respectă pe sine ca ai săi copii (sau copil) să asculte astfel de gunoi? Îşi transferă acesta creierul stricat către toţi cei care ascultă la rahatul acela pe care el îl numeşte muzică? Eu nu cred.

A fost un experiment foarte interesant inclus în concluzia din cartea lui Carter în care zona lobului temporal a creierului a fost stimulată în mai mulţi pacienţi, incluzând persoane nereligioase. „Crezul religios şi experienţa sunt de obicei privite ca fiind ceva ce trece dincolo de explorarea ştiinţifică, însă cu toate acestea neurologii de la Universitatea din San Diego au localizat o bucată din lobul temporal al creierului care pare să producă sentimente intense de transcendenţă spirituală, combinată cu un sens de prezenţă mistică. Neuro-scientistul canadian Michael Persinger, de la facultatea Laurentian, a reuşit să reproducă aceste simţuri în altfel de oameni nereligioşi prin a stimula această zonă. După declaraţia lui Persinger, ’De obicei oamenii raportează o prezenţă. Odată am avut o lumină pătrunzătoare şi individul respectiv la văzut pur şi simplu pe Hristos în această luminare… [alt] individ – o femeie – a experimentat vizita lui Dumnezeu. Apoi ne-am uitat la electro-cefalograma ei şi acolo se vedea un piron clasic şi o convulsie de undă scăzută de-a lungul lobului temporal la exact acel timp când avea loc experienţa – celelalte părţi ale creierului erau normale.’ Ideea că noi am avea o aşa numită zonă fierbinte religioasă legată în creierul nostru nu dovedeşte neapărat că dimensiunea spirituală este doar produsul unei rafale de activitate electrică în particular. În cele din urmă, dacă există Dumnezeu, socotim că El trebuie să ne fi creat cu un anumit mecanism biologic cu care să-L putem pricepe. Cu toate acestea, este destul de uşor să vezi că poţi obţine experienţa cu Dumnezeu dintr-un electrod bine plasat care ar putea – în cele din urmă – să submineze starea preţioasă ca a unor astfel de stări ce corespund multor religii. Felul cum ar face faţă credincioşii cu ceea ce pot vedea cei mai mulţi ca fiind o ameninţare a credinţei lor este una din multele provocări pe care ştiinţa creierului le va vărsa în mileniul ce va veni.” (Persinger citându-l pe Ian Cotton, ‘Dr. Persinger’s God machine’ [Maşina Dumnezeu a lui Persinger], ziarul Independent on Sunday [Independentul de duminică] din 2 iulie 1995, aşa cum este citat în cartea lui Carter, Mapping the Mind [Harta minţii], p. 13, 19, sublinierile îmi aparţin)

Carter se retrage din a afirma în întregime existenţa lui Dumnezeu, cineva însă trebuie să se întrebe de ce este omul aşa de curios în ceea ce priveşte religiosul. Dacă crezul religios este pur metafizic atunci ce are aceasta de a face cu creierul în sine? De ce tocmai în lobul temporal? De ce există „o zonă fierbinte religioasă” în creierul uman? Este logic şi probabil că dacă există Dumnezeu atunci el ar fi proiectat un mecanism biologic pentru noi pentru a putea recunoaşte prezenţa Sa. Este ironic faptul că Carter a făcut iluzie la aceasta.

Dacă mintea umană în toată complexitatea ei incredibilă a evoluat din nimic acum peste câteva milioane de ani în urmă, atunci de ce există în cadrul său un mecanism care să priceapă prezenţa lui Dumnezeu? Aceasta scufundă şi mai adânc teoria evoluţionară şi dovedeşte cu claritate că „mintea” şi „trupul” sunt entităţi separate. Aceasta distruge şi teoria despre un Dumnezeu „impersonal”; un Dumnezeu „impersonal” nu ar opera într-o astfel de manieră. „Mintea” este în totalitate separată şi independentă de creier. De ce oameni care sunt tipic nereligioşi (adică ateiştii) afirmă acest lucru? Ei nu s-au încrezut niciodată în Dumnezeu aşa că ce rost mai are să afirme aceleaşi lucruri ca şi teiştii? Aceasta îi loveşte direct în faţă pe cei care au presupoziţii umaniste şi naturaliste. După cum afirmă Scriptura, „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi.” (Iacov 4:8a) Dacă îl respingi pe Dumnezeu El te va lăsa în voia propriilor tale apucături rele (Romani 1:19-28).

Aceasta nu este tot. În cercetările ştiinţifice asupra cunoaşterii infantile (procesul învăţării prin deducţie, raţionament, etc.) se arată următoarele: „Această lucrarea a arătat că copiii, chiar şi cei de 3 ani, înţeleg diferenţa dintre dorinţă şi credinţă. Ei pot anticipa acţiunile oamenilor pe baza dorinţelor şi crezurilor şi le coordonează între ele. La 3 ani, nu este dificil pentru ei să ştie că este necesar să creadă într-un motiv pentru a putea explica felul cum un organism îşi satisface dorinţele. În cursul altor experimente, mult mai dificile, povestirile erau scrise în aşa fel încât copiii puteau doar deduce crezurile personajului, care de fapt nu erau menţionate în mod explicit. Chiar şi atunci copii de 3 ani nu aveau nici o problemă… Prin urmare, putem presupune în mod legitim că la aproape 2 ani şi jumătate sau 3 ani, copiii atribuie deja stări mintale subiective altora… Această evidenţă sugerează că copiii, oricât de tineri ar fii, atribuie stări mintale subiective semenilor lor. Totuşi, un cititor sceptic are putea remarca faptul că nu există nici o evidenţă care să arate că ei deţin o psihologie naivă înainte de vârsta de 3 sau 4 ani. Aceasta este o obiecţie importantă. Noi o putem însă pune la zid prin a spune că diferenţa ce există între un nou-născut şi un copil de 3 ani se datorează cel mai probabil creşterii şi nu procesului de învăţare. Argumentul ce face referire la lipsa mediului se aplică cel mai bine aici decât în oricare alt domeniu. Mai degrabă decât să presupunem că familiile îşi învaţă copiii conceptele despre dorinţă, intenţie şi crez, ceea ce nu am reuşit niciodată să facem într-un laborator, s-ar părea a fi mult mai practic să gândim că fiinţele umane, chiar şi la vârsta cea mai tânără, posedă în mod natural un concept a ceea ce este o stare mintală subiectivă şi că o folosesc pentru a se caracteriza pe ei sau pe alţii. Jocurile copiilor confirmă aceasta prin faptul că ei folosesc teorii care sunt naturale şi astfel universale, mai degrabă decât învăţate.” (Jacques Mehler şi Emmanuel Dupoux, What Infants Know: The New Cognitive Science of Early Development [trans. Patsy Southgate] [Ce ştiu copiii: noua ştiinţă cognitivă a dezvoltării timpurii – traduşi de Patsy Southgate], p. 116, 118, 119)

Se pare că „învăţarea” copiilor nu este o simplă „pre-programare” făcută de părinte(părinţi) sau tutore. Copiii folosesc teorii universale şi naturale pentru a învăţa iar aceasta este în mod clar arătată în observaţiile de laborator.

Francis Crick, descoperitorul structurii moleculare a ADN-ului, este foarte vocal (împreună cu William James) referitor la ideea că „conştiinţa” nu este nimic altceva decât un proces. Este doar un proces biologic şi/sau chimic şi nu există nimic metafizic în acesta. El afirmă următoarele: „Explicaţia conştiinţei este una dintre problemele majore nerezolvate a ştiinţei moderne. Într-adevăr, întrebarea covârşitoare din neurobiologia de astăzi se referă la relaţia dintre minte şi creier. În trecut, mintea (sau sufletul) a fost văzută ca fiind ceva separat de creier dar care interacţiona cu acesta în anumite feluri. Însă majoritatea oamenilor de ştiinţă neurologi cred acum că toate aspectele minţii, inclusiv cel mai nedumerit atribut al său, conştiinţa, sunt verosimile pentru a fi explicate în feluri mai materialiste cum ar fi comportamentul seturilor mai mari de neuroni ce interacţionează între ei. Aşa cum spunea William James, tatăl psihologiei americane, acum un secol în urmă: conştiinţa nu este un lucru ci un proces… eu cred că singura abordare sensibilă este de a imprima atacul experimental până ce vom fi confruntaţi cu dileme care necesită feluri noi de gândire. Întrebarea majoră la care trebuie să răspundă neuroştiinţa este următoarea: Care sunt diferenţele dintre procesele neuronale active din capetele noastre care se corelează cu conştiinţa şi cei care nu… Personal susţin că utilitatea biologică a conştiinţei vizuale din oameni este spre a produce cea mai bună interpretare curentă a scenei vizuale în lumina experienţei din trecut (fie cea proprie, sau cea a strămoşilor noştri care se află în genele noastre) şi să facă o interpretare direct valabilă pentru un timp suficient referitoare la părţile creierului ce contemplează şi plănuiesc produsul motor voluntar ca cel al mişcării sau al vorbirii… O reprezentarea a unui obiect sau a unui eveniment va consta de obicei din reprezentări a mai multor aspecte relevante a acestuia, care este probabil să fie distribuite peste părţi diferite ale sistemului vizual. Este nevoie de multă activitate neuronală pentru ca creierul să construiască o reprezentaţie, de care este nu este prea conştient… Conştiinţa este mai apoi îmbogăţită de către atenţia vizuală, deşi atenţia nu este esenţială pentru a avea loc o cunoaştere vizuală. Atenţia este cauzată ori de către inputul senzorial sau de către părţile de planificare ale creierului. Atenţia vizuală poate fi direcţionată spre o locaţie din câmpul vizual sau către una sau mai multe obiecte în mişcare. Mecanismele neurale exacte care produc acest proces sunt încă în dezbateri. Pentru a interpreta însă inputul vizual, creierul trebuie să ajungă la o coaliţie a neuronilor a căror descărcare reprezintă cea mai bună interpretare a scenei vizuale, adesea fiind în competiţie cu alte interpretări posibile dar mai puţin probabile.” (Carter, Mapping the Mind [Harta minţii], p. 204, 205, accentuările îmi aparţin)

Conştiinţa poate fi sau nu îmbogăţită prin interacţiunea vizuală, însă aceasta nu face nimic pentru a explica originea ei. Crick presupune că evoluţia este adevărată, ceea ce nu are reprezenta o mare problemă pentru un dogmatic ca el, dar chiar dacă evoluţia a avut loc, aceasta nu ar combate existenţa lui Dumnezeu şi nici nu ar explica cum a evoluat „conştiinţa imaterială”. După cum afirma Crick mai sus, el continuă să rămână ferm în poziţia sa materialistă până ce „suntem confruntaţi cu dileme noi care să necesite feluri noi de gândire”. Cred că din citatele precedente acestui citat al lui Crick că noi avem o nouă dilemă care provoacă naturalismul. Copiii au un anumit fel de „conştiinţă” şi că nu este în legătură strictă cu impulsurile care produc un răspuns condiţionat.

În The Journal of Consciousness Studies [Jurnalul studiilor despre conştiinţă], vol. 3, numărul 2, p. 174 se arată că „Creierul este un organ adaptiv – îşi schimbă structura şi modelele ÎN MOD CONSTANT, pe măsură ce răspunde impulsurilor din interior şi din exterior. Durata studiilor asupra EEG-ului (electro-encefalogramei) efectuate de Walter Freeman au arătat în esenţă că NU AU AVUT LOC schimbări previzibile de neuroni datorată impulsurilor. Aceleaşi impulsuri aplicaţi succesiv au produs schimbări diferite creierului. Creierul şi-a adaptat răspunsul propriu! Aceasta face din vechea revendicare a „repetării” asupra stărilor neurale să fie aproape imposibilă” (accentuările îmi aparţin). În mod similar, în vol. 2, numărul 1 se declară următoarele: „nimeni nu ar spune că am înţelege în mare parte mecanismele neurobiologice ale conştiinţei… [şi] încă ne mai aflăm la stadiile timpuri de înţelegere a sistemului nervos” (p. 10, 27, accentuările îmi aparţin). Acesta este puternicul contrast pentru Crick în cadrul căruia afirmă că toate procesele creierului şi ale minţii pot fi explicate în mod mecanic şi că există un consens de bază între neurologi că acest lucru este adevărat. Totuşi, eu cred că Crick a inventat faptele din pricina înclinării lui exclusive faţă de naturalism. După cum se poate vedea, aceasta este din greu şi consensul dintre cei care fac o astfel de lucrare murdară. Aceste se pot vedea la Jung, Penfield, The Journal of Consciousness Studies [Jurnalul studiului despre conştiinţă], Persinger şi mulţi alţii.

Psihologistul J. A. Gray scrie despre un recent consens de la o Conferinţă CIBA: „Există într-adevăr o problemă evidentă şi cred că acea problemă a fost sumarizată de către unul din filozofii americani prezenţi acolo, Tom Nagel, atunci când a zis că ’Ceea ce nu avem noi este o teorie transparentă a conştiinţei’. Adică, standardul normal al explicaţiei ştiinţifice este că ai o teorie şi, dacă o înţelegi în mod corect, această teorie îţi oferă o relatare a fenomenului, care este transparent. Se pot vedea cum postulatele din teorie produc fenomenul pe care îl poţi măsura într-un experiment…” (The Journal of Consciousness Studies [Jurnalul studiului despre conştiinţă], vol. 2, numărul 1, p. 7).

Stein, Brailowsky şi Will arată în cartea lor Brain Repair [Repararea creierului] că creierul este un organ adaptiv. În creierele afectate, unele zone pot ridica sarcina din zonele afectate – noţiunea de neuro-plasticitate. Creierul este un organ adaptiv. În creierele afectate se pot crea cu repeziciune căi alternative. La acestea se adaugă mai multe decât cele admise de Crick şi alţii.

Aluzia precedentă la cartea lui Stein pare a susţine poziţia mecanistă, însă faptul că creierul se poate adapta şi că alte zone „pot lua vlaga” din alte zone afectate arată faptul că acesta a fost proiectat. Fiecare zonă îşi are scopul ei specific, toate lucrând într-un unison perfect. Cuplaţi aceasta cu faptul că răspunsurile „condiţionate” pe calea impulsurilor nu funcţionează, ca de altfel şi cercetările pe copii care arată că ei folosesc teorii ce sunt universale şi naturale mai degrabă decât învăţate. Aceasta slăbeşte mult cauza materialiştilor. Conştiinţa nu este un „lucru” din universul fizic, ci este separată de el. Cum ar fi putut apărea o „entitate” sau „lucru” nefizic într-un univers pur mecanist? Iată mai jos sentimentele exacte ce le prezintă filozoful Colic McGinn: „Dacă conştiinţa nu este constitutiv spaţială, atunci cum de şi-a avut originea în lumea spaţială? … Singurele ingrediente care erau în oala în care se cocea conştiinţa erau particulele şi câmpurile aşezate în spaţiu, şi totuşi s-a produs ceva radical nespaţial… Ne simţim constrânşi să concludem faptul că ceva care nu este spaţial în esenţă a provenit din ceva pur spaţial – adică nespaţialul este cumva o construcţie din spaţial. Numai că aceasta pare mai mult o chestiune legată de magie decât o desfăşurare previzibilă a legii naturale… Există, din acest punct, o defecţiune radicală în punctul nostru de vedere despre realitate, incluzând realitatea fizică… pentru a rezolva problema minte-trup de care avem nevoie, la un minim, despre o nouă concepţie a spaţiului” (The Journal of Consciousness Studies [Jurnalul studiului despre conştiinţă], vol. 2, numărul 3, p. 223).

În cele din urmă, „Să începem cu ceea ce este cel mai evident – experienţa noastră personală. Faptul că pot crea structuri imaginative ireale, să-mi mişc braţul cum vreau, să fac alegeri şi să le aplic, să fiu influenţat spre a acţiona de ceea ce citesc, să fiu conştient că sunt conştient, să iniţiez procese neconştiente de refacere a memoriei, să simt distanţa din funcţiile mele mintale atunci când iau antibiotice, şi experimentez conversaţii paradigme sunt toate date primare ce trebuiesc explicate. Aceste informaţii sunt pur şi simplu prea puternice şi impresionante spre a fi negate sau explicate pe calea axiomelor simpliste de reductibilitate. Există un mare asentiment asupra faptului că aceste informaţii sunt primare, de natură ireductibile care ne-a forţat să ne extindem orizonturile” (Idem, vol. 1, nr. 1, p. 9).

Cred că este dureros de evident (pentru ateu ŞI agnostic) faptul că „mintea” şi „trupul” sunt separate. Acţiunile umane, dorinţele, gândurile şi înclinaţiile nu pot fi explicate ca fiind pur mecanice. „Dragostea” este imaterială şi nu poate fi explicată ca fiind o adaptare biologică după Michael Ruse.

O daună în plus adusă poziţiei ateiste este un experiment făcut de Southern Medical Journal [Jurnalul medical din sud] în 1988.

S-a făcut un experiment asupra rugăciunii care este de două ori orb, care au fost înregistrate în acest periodic. Ceea ce a avut loc este că un număr de 400 de pacienţi cardiaci au participat fără să ştie la acest experiment. Din cei 400 doar pentru 200 s-au făcut rugăciuni iar pentru restul nu. Cei pentru care s-au făcut rugăciuni au expus o îmbunătăţire substanţială. Cei pentru care s-a făcut rugăciuni erau mai bine în 21 din 26 de categorii în care au fost monitorizaţi, afirmă această statistică. Vă rog să nu uitaţi că ei nu au ştiut că avea să se întâmple aşa ceva. Jurnalul medical de sud nu este deloc o publicaţie creştină. Nu vreau să spun că este păgână, dar nu este o publicaţie creştină deloc. Experimentul a trecut prin mâinile la toţi editorii, corectările colegilor, etc., şi ei s-au gândit că este destul de constrângător şi bine documentat pentru a fi publicat. Aici nu este vorba despre vreun evanghelist de la televizor care inventează informaţii din aer. Aici este dimpotrivă vorba de evidenţe culese de părţi neutre recunoscute într-un periodic medical. (Randolph Byrd, “Positive Therapeutic Effects of Intercessory Prayer in a Coronary Care Population,” in Southern Medical Journal [„Efectele terapeutice pozitive ale rugăciunii de mijlocire într-un salon coronar de îngrijire a populaţiei”, apărut în Jurnalul medical de sud], Vol. 81, No 7, 7/88, p. 826-829)

Aceasta ne arată că rugăciunea de mijlocire funcţionează. Ne mai arată că Dumnezeu acţionează într-un mod personal şi nu în mod impersonal. Aşa cum s-a arătat în experimentele lui Persinger cât şi în acesta, un Dumnezeu impersonal nu ar fi acţionat într-o astfel de manieră.

O altă enigmă impresionantă pentru naturalistul rigid este placeboul. Un efect placebo este un caz în care pacientului bolnav i se dă pastile de zahăr sau de pâine ca tratament pentru o boală sau maladie. Ei nu ştiu că primesc acestea şi pe cât sunt ei de preocupaţi, ei ştiu doar că li se dă un antidot pentru boala lor. Lucrul interesant este că în majoritatea cazurilor ei răspund favorabil la acest „tratament” şi durerea/boala lor se reduce. Chiar şi funcţiile monitorizate ale corpului răspund favorabil şi pacientul nu primeşte nimic pentru a se remedia boala. Trei profesori de psihologie de la Universitatea Marquette, Sheikh, Kunzendorf şi Sheikh afirmă următoarele cu privire la placebo: „Efectul placebo este mai degrabă un exemplu zguduitor al puterii stării minţii asupra trupului. Diferă de imagine, după cum ar fi fost aşteptată, NU funcţionează la copii, în timp ce imaginile funcţionează… Efectul placebo este acolo unde o persoană CREDE că o intervenţie medicală (de exemplu operaţia, medicamentele, procedurile cu ultrasunete) a fost administrată, dar unde nu a fost, deşi încă mai răspunde favorabil tratamentului ’contrafăcut’! Tipul de oameni care răspund la ’pilulele de pâine’ în loc de medicament NU sunt de un tip de personalitate uniformă… limitele de eficienţă a placeboului variază de la 0% la 100%… Elementul cheie este aşteptarea, pusă în diferiţi termeni: crez, credinţă, încredere, entuziasm, înclinare de răspuns, însemnătate, credibilitate, transmitere, anticipare… Un pacient a cărui dureri de cancer sever dispar ca urmare a unui placebo nu numai că afirmă verbal că i s-a dus durerea ci arată şi schimbări corespunzătoare ale presiunii sângelui, bătăile inimii, respiraţia, motilitatea curajului, mărimea pupilei, etc. Acest model complet de schimbare a trupului şi a minţii diferă de unele cazuri de sugestie hipnotică, unde raportul verbal poate fi în conflict cu schimbările autonome ale sistemului corpului.” (The Science of Consciousness [Ştiinţa conştiinţei], Max Velmans, (ed.) p. 168, 169, 172, 178, accentuările îmi aparţin)

Dacă pacienţii răspund favorabil la „tratamentele contrafăcute” atunci ce să mai facă naturistul? Dacă suntem doar prizonierii acestei materii cenuşi din craniile noastre şi tot ceea ce gândim, facem şi spunem sunt doar un produs al întâmplării şi  procese fără scop, atunci de ce pot pacienţii să creadă că li se administrează tratamentul corect când de fapt nu este aşa, iar cu toate acestea ei prezintă dovezi fizice că au fost remediaţi. Ei nu numai că afirmă că durerea lor a scăzut, dar aşa cum s-a făcut aluzia din citatul anterior că şi funcţiile lor trupeşti monitorizate se îmbunătăţesc ca şi când li s-ar fi administrat tratamentul real! Scenariul naturalist nu mai are loc de credinţă. Placeboul şi faptul că este eficient în multe cazuri ne arată că există o „minte” care este independentă de „creier”. Pacientul s-ar putea gândi „Am primit antidotul, de aceea cred că mă voi face bine într-o scurtă perioadă de timp. Probabil că o să mă simt mai bine din această cauză.” Aşa cum a spus Sir Arthur Eddington, „Probabilul ne scoate în afara chimiei şi fizicii” (Eddington, Nature [Natura], p. 345).

În final aş dori să ne concentrăm asupra informaţiilor solide referitoare la „viaţa după moarte”. Aceste informaţii arată că viaţa după moarte, NU în sensul iad/rai, oferă o solidă discreditare a perspectivei naturaliste.

Un caz asupra căruia aş dori să ne concentrăm este operaţia făcută pe o doamnă de 35 de ani pe numele Pam Reynolds. Reynolds a avut un anevrism în braţul ei şi a fost dusă cu elicopterul la Phoenix, Arizona pentru a i se face această operaţie periculoasă. Mărimea crescândă şi locaţia acestui anevrism a făcut ca aceasta să fie periculoasă. Ceea ce i s-a făcut lui Pam pentru ca această operaţie să aibă succes este în esenţă o nebunie. După toate standardele medicale acceptate, Pam era moartă. Pentru mai mult de o jumătate de oră temperatura corpului ei a fost răcită la temperatura de 60 de grade de îngheţ, respiraţia şi bătăile inimii ei au încetat, valurile creierului ei s-au netezit, sângele i s-a scurs din cap şi toate acestea au fost făcute intenţionat! Un anume Dr. Robert Spetzler a pionierat acest tip de procedură numit „operaţia de impas”. Dr. Michael Sabom documentează această întreagă operaţie în cartea sa, Light and Death [Lumină şi moarte].

Motivul pentru care am ales acest lucru este pentru că domnul Sabom este un doctor, a documentat o duzină de astfel de cazuri şi nu este nimic asemănător cu ceea ce Benny Hinn inventează din aer la întâlnirile televizate de canalul TBN. El a mai scris şi cartea Recollections of Death: A Medical Perspective [Amintiri din moarte: o perspectivă medicală] în anul 1982. Lucrarea sa Lumină şi moarte este însă în atenţia noastră acum.

După toate standardele medicale acceptate, Pam Reynolds era moartă ca o clanţă de uşă. După cum am documentat anterior, creierul ei nu mai funcţiona (aparatul arăta o linie dreaptă), nu era urmă de sânge în creierul ei, nici o bătaie a inimii, etc. Un sceptic ar putea spune „Ea nu a fost tocmai moartă deoarece ea trăieşte astăzi.” Ce-i trebuie unui ateist să creadă? E neapărat necesar ca cineva să stea 3 zile într-un mormânt ca mai apoi să iasă afară? Ei vor explica şi aceasta. Nu trebuie să subestimăm tenacitatea inimii umane. Ei vor încerca să egaleze aceasta cu vreo formă de ESP (eu nu cred în ESP), numai că problema tuturor celor care au pretins că au avut experienţe ESP au creiere şi inimi funcţionabile! (ESP este prescurtarea de la termenii din limba engleză, Extra Sensorial Perception, care în limba română se traduce prin Percepţie Extra Senzorială, n. tr. )

Dr. Sabom a participat la ceea ce se numeşte The Atlanta Study [Studiul Atlanta] care documentează în mod specific experienţele post şi aproape de moarte. El a scris şi articole pentru Jurnalul studiilor apropierii de moarte (Journal of Near-Death Studies). Lucrul şocant cu privire la experienţa lui Pan Reynolds a fost relatată de Sabom în cartea Light and Death [Lumină şi moarte] în paginile 37-47 astfel: „Fiind aproape de moarte, nu contează cât de aproape, era încă un strigăt prea de departe că a murit. Apoi povestirea lui Pam mi-a înghiontit certitudinea. Când am citit prima dată rapoartele despre operaţia ei acasă la mama ei în noiembrie 1994, eram incredul. Cine ar putea, cu o minte clară, să elimine toate semnele vitale ale unei persoane, să-i ducă trupul la temperatura de 60 de grade, să-i elimine sângele şi apoi să se mai aştepte să mai trăiască? Nu puteam deloc crede aşa ceva! Aşa ca am sunat la Institutul Neurologic Barrow şi am cerut să-mi trimită pe fax copia lor a raportului lui Spetzler împreună cu rezumatele operaţiei neuro-anestezistului şi a cardio-chirurgului. Spre marea mea surprindere, am descoperit că detaliile povestirii lui Pam coroborau. Au adus-o chirurgii înapoi din moarte? Bazaţi fiind pe toate definiţiile morţii ei au făcut doar acest lucru… în timpul operaţiei ’de impas’ creierul lui Pam s-a descoperit a fi ’mort’ de către toate cele 3 teste clinice – electroencefalograma tăcea, răspunsul activităţii creierului era absent, şi nu trecea nici un strop de sânge prin creierul ei. Interesant lucru, în timp ce se afla în această stare, ea a avut de a face cu ’ cea mai profundă’ experienţă de aproape-de-moarte dintre toţi participanţii de la Studiul Atlanta. Gradul mediu pentru un NDE pe scala NDE a Dr. Greyson era 15, similar cu media de 13,3 pe care a, găsit-o în cadrul Studiului Atlanta (NDE = provine de la termenii din engleză Near Death Experience, ceea ce în limba română se numeşte „moarte clinică” deşi se traduce prin experienţa aproape-de-moarte în acest context, n. tr.). NDE-ul lui Pam era ridicat, cu o uimitoare adâncime de 27… Pam Reynolds… a raportat cea mai adâncă experienţă aproape-de-moarte din Studiul Atlanta în momentul când creierul şi trupul ei era instrumentat şi monitorizat extensiv.” (Idem, p. 47-49, 184, accentuările aparţin lui Sabom)

Prin urmare, avem o aprobare medicală uniformă că Pam, după toate standardele medicale, era moartă! Pare şocant, şi a fost pentru Dr. Sabom, dar pe măsură ce-şi făcea notările a descoperit că detaliile povestirii lui Pam se întăreau. În sala de operaţii „(la ora 11 dimineaţa) temperatura de bază a corpului lui Pam a scăzut cu 25 de grade… cinci minute mai târziu (11:05) rămăşiţele spasmelor electrice ale inimii muribunde a lui Pam erau potolite cu doze masive intravenoase de clorură de potasiu. Atacul cardiac era complet. Pe măsură ce inima lui Pam încetinea, valurile electro-cerebrale ale creierului ei se netezeau şi s-au liniştit complet. Funcţiile creierului au slăbit pe măsură ce piuiturile monitorului de electrogramă scădeau. Cu 20 de minute mai târziu, (11:20) temperatura de nucleu a trupului ei a scăzut… (la) 60 de grade… Apoi, la exact 11:25… sângele s-a secat din trupul lui Pam ca şi uleiul de la o maşină.” (Idem, p. 43)

Deci la 11:00 temperatura sa este de 73 de grade, la 11:05 avem un atac cardiac iar apoi la scurt timp ea pierde orice activitatea a creierului. La 11:25 temperatura de nucleu a trupului ei era de un fatal 60 de grade şi sângele s-a golit din corpul ei.

Sabom a relatat detalii despre însănătoşirea lui Pam la paginile 45-46. La prânz a apărut o problemă. „Monitorul de inimă a început să înregistreze o activitate electrică dezorganizată de fibrilaţii ventriculare.” Doctorii au scos pedalele şi au vibrat inima ei pentru a o aduce la viaţă, fără să se gândească că aveau să o piardă în câteva minute. La ora 12:32 (la prânz) temperatura trupului lui Pam era la un grad obişnuit, deşi anormal, de 89.6 grade. (Gradele exprimate mai sus nu sunt calculate în grade Celsius, n. tr.)

Să reluăm aceasta pe scurt. În esenţă ea a fost „adusă la viaţă” la prânz. De la 11:05 inima ei nu avea nici o funcţie iar funcţiile creierului ei încetaseră la câteva minute. Deci pentru 55 de minute ea NU a avut un creier funcţional şi NICI o inimă funcţională. Pentru 40 de minute corpul ei a fost la o temperatură fatală de 60 de grade. Pentru 35 de minute ea nu a avut pic de sânge în creierul ei. Conform tuturor standardelor medicale ea era moartă, punct. NU revendic faptul că aceasta este o înviere, însă ceea ce va urma va arăta un paradox definit faţă de scenariul mecanist.

În timp ce asistenţii mai tineri ai Dr. Spetzler se ocupau de încheierea sarcinilor de încheiere a operaţiei muzica din fundal a început să cânte o muzică rock. Pam nu a scăpat din vedere acest detaliu. Ea relatează următoarele: „Când am revenit (din NDE) se cânta melodia „Hotel California” şi versul zicea „Poţi să verifici oricând, dar nu poţi pleca niciodată.” Am menţionat (mai târziu) doctorului Brown că aceasta era incredibil de insensibil şi mi-a spus că trebuia să dorm mai mult. (râsete) Când mi-am căpătat conştiinţa, încă mai aveam masca de respiraţie.” (Idem, p. 47)

Sabom relatează în următorul paragraf referitor la cele citate mai sus că „Raportul chirurgical al lui Spetzler indică faptul că la ora 14:10 pacientul a fost dus în camera de reanimare cu tuburile puse, dar se afla într-o stare stabilă.”

Unii sceptici vor încerca să facă să pară că moartea clinică a lui Pam ar fi putut rezulta din vătămarea lobului temporal. Sabom a respins cu competenţă aceasta în cadrul cărţii sale. El afirmă că „activitatea creierului lui Pam era monitorizată în mod continuu şi nu s-a raportat nici în fenomen de leziune. Ba mai mult, chirurgul ei, Dr. Robert Spetzler, mi-a spus că ’nu a cunoscut niciodată ca cineva să fi avut vreo leziune a lobului temporal în cadrul acestei proceduri’. El a crezut că este ’extrem de nepotrivit’ ca o astfel de leziune să aibă loc din moment ce creierul lui Pam a fost redus la tăcere cu cantităţi masive de ’barbituraţi de protecţie’.” (Idem, p. 184, accentuarea îmi aparţine) Sabom scrie mai departe: „Ar fi putut auzi Pam conversaţiile intra-operative ca mai apoi să folosească aceasta spre a reconstrui o astfel de experienţă de ieşire-din-corp? La începutul procedurii, s-au introdus căşti în urechile ei pentru a folosi drept test auditiv şi a se testa reflexele de bază ale creierului. Aceste căşti absorb canalele urechii şi elimină în totalitate posibilitatea auzului fizic… ea însă declară ca a auzit, în timpul experienţei sale de ieşire-din-corp ’ceva de genul că venele şi arterele mele fiind foarte mici. Cred că a fost o voce de femeie şi a fost a Dr. Murray, dar nu sunt sigură. Ea era chirurgul.’ Dr. Murray era chirurgul cardiovascular din acest caz. În raportul ei despre operaţie, ea a indicat la rubrica ’Descoperiri din timpul operaţiei’ faptul că artera femurului drept şi vena erau expuse, şi artera femurală dreaptă era chiar mică… Din cauza mărimii ei de 4 mm, nu ar fi acceptat o canelă arterială de # 18… pentru a realiza o scurgere laterală corespunzătoare, canelarea bilaterală ar fi fost necesară.” (Idem, p. 184-185, sublinierile îmi aparţin)

Aceasta ne duce la propriul dialog al Dr. Sabom cu Reynolds. Sabom relatează: „Dar a fost clară amintirea vizuală a lui Pam în experienţa ei din-afara-corpului? Când am luat primul interviul lui Pam pe 11 noiembrie 1994, nu eram familiarizat cu instrumentele neurochirurgice folosite în această procedură. Cu toate aceste, doar dintr-o rutină verific şi detaliile… Sabom: Aţi văzut lucruri specifice în camera de operaţie din cadrul experienţei? Pam: Îmi amintesc că am văzut câteva lucruri în camera de operaţii atunci când am privit în jos… îmi amintesc de maşina inimă-plămân. Nu-mi plăcea respiratorul. Numai că erau aşa de multe dintre acestea în locuri diferite şi puncte diferite din corp. Îmi amintesc de o grămadă de unelte şi instrumente pe care nu le-am recunoscut repede. Sabom: Au fost acolo alte detalii pe care nu le-aţi mai văzut anterior? Pam: Ceva ce semăna cu un ferăstrău al cărui sunet îl uram deoarece părea ca o perie de dinţi electrică şi avea o adâncitură în el, un şanţ în vârf de unde a apărut lama pentru a intra în mâner, dar nu a intrat… Chestia asta avea lame care se schimbau, de asemenea, dar acestea arătau ca o cutie cu mufe… Am auzit firezul ieşind. Nu i-am văzut folosind aceasta pe capul meu, dar am auzit că a fost folosit pe ceva. Bâzâia la un grad înalt şi apoi dintr-o dată a făcut brrrrrrrrrr! Cam aşa.” (Idem, p. 186, accentuările aparţin lui Sabom)

Sabom era sceptic cu privire la descrierea lui Pam a cuţitului de os Midas Rex ca fiind o „perie de dinţi electrică” cu „lame interschimbabile”. El a crezut că aceasta a fost evident o descriere inexactă. În cele din urmă el a fost să transcrie interviul lui Pam în martie 1996 şi să tragă concluziile. El relatează descoperirile lui în următorul fel: „Am sunat la Compania Midas Rex… iar ei mi-au trimis manualul de folosinţă cu poze ale cuţitului folosit de Dr. Spetzler. Am fost şocat de claritatea descrierii lui Pam referitoare la cuţit ca fiind ca ’o periuţă de dinţi electrică’ cu lame interschimbabile şi cu ’o cutie cu mufe’ în care se ţine acest echipament. Descrierea lui Pam referitoare la şanţul din vârful cuţitului care ’părea să între în mâner’ era puţin cam enigmatic. Dacă e privit dintr-o parte, capătul cuţitului de os are o margine care atârnă în afară care arată ca un şanţ. Totuşi, acesta nu a fost localizat ’acolo unde lama părea să între în mâner’, ci în partea cealaltă. De ce a apărut această discrepanţă în descrierea lui Pam… prima explicaţie este că ea nu a ’văzut’ deloc lama, însă ea a descris-o din propria sa ghicire şi după felul cum suna… O altă explicaţie posibilă este că ea a ’văzut’ lama de la o distanţă şi a dat o descriere destul de bună a cuţitului cu ’lamele interschimbabile’ şi cutia în care se ţinea, însă nu a putut vedea vârful lamei. Această lamă este destul de mică şi atunci când se învârte în folosinţa ei este foarte greu de a fi văzută cu claritate.” (Idem, 187-189, accentuările îmi aparţin)

Aceste obiecţii sunt logice, cineva poate spune că Pam a avut de la cineva descrierea acelui instrument aşa că raportul ei a fost clar, numai că după cum se vede, acesta nu a fost clar 100%, probabil şi din cauză că lama este aşa de mică şi operează la o viteză mare de rotaţie per minut. Pam a descris şi unul din cântecele favorite pe care le ascultau asistenţii lui Spetzler şi faptul că ei au avut ceva probleme cu venele şi arterele ei. Toate aceste evenimente au fost raportate după încetarea activităţii creierului, a activităţii inimii, etc. Acesta este doar vârful aisbergului. Sabon, pe lângă alţii, a făcut cercetări intense în acest domeniu şi sunt tot mai multe cazuri de constrângere în care oamenii descriu evenimente, uneori la mile depărtare, la câteva ore după ce semnele vitale au dispărut. În încheiere, Sabom scrie: „Toate acestea sunt întrebări legitime care continuă să ascundă revendicarea celui care a avut experienţa de moarte clinică că ’Am văzut din tavan astea’. Pentru unii, evidenţa care reiese din astfel de cazuri ca cel al lui Pam va sugera vreun anumit fel de experienţă de ieşire-din-corp care are loc atunci când moartea este iminentă. Pentru alţii, inexactitatea care reiese din evaluarea acestor cazuri va fi un destul de bun motiv să le îndepărteze ca pe nişte vise, halucinaţii sau fantezii.” (Idem, p. 189)

Comentarii de încheiere

Cred că există o evidenţă abundentă care poate să demoleze punctul de vedere naturalist. Combinaţii pe Penfield, Jung, Persinger, Carter, Eccles, Sabom şi pe mulţi alţii putem ajunge la un consens fundamental că „mintea” şi „trupul” sunt independente şi separate. Mai jos este un tabel sinoptic de bază:

1) Nu există nici un fel de evidenţă că nimicul nu va produce vreodată ceva. Pentru ca o explicaţie mecanică să fie plauzibilă în ceea ce priveşte originea universului, materialistul trebuie să speculeze o violare directă a tuturor legilor naturale. Dar aceasta ar fi un miracol! Numai că atunci materialiştii vor apărea cu expresia „ştim că s-a întâmplat de aceea nu este chiar un miracol”. Acesta este doar un caz al materialistului care îşi fixează stâlpi ţintă şi îi mută de fiecare dată pentru a trece pe lângă evidenţele care îi distrug poziţia. El va trebui să-şi mute aceste ţinte repede şi din greu pentru a ajunge argumentul cosmologic.

2) Argumentul pentru proiectare este foarte sănătos. „Exemplele” pe care le dau materialiştii drept „proiect greşit” le cad în faţă şi nu au nici un fundament. Punctul de vedere mecanist de a dovedi complexitatea vieţii este insuficient şi acoperit de probleme.

3) Dacă punctul de vedere mecanist este adevărat atunci nu există fundament pentru obiectivele morale. Dacă cineva spune că „noi ne determinăm propriile morale” atunci eu aş putea foarte bine să fiu un violator şi să spun „aceste sunt valorile mele morale, eu m-am decis pentru mine, treaba voastră.” Ştiinţa nu poate verifica dacă Hitler chiar a făcut ceva greşit şi dacă moralele sunt doar „obiceiuri biologice” atunci dacă Hitler ar fi preluat totul noi am fi avut „obiceiurile” Germaniei naziste în ziua de azi. Numai că nimeni nu este de acord cu aceasta. Ceea ce este aceasta în care se angajează unii este un fals logic.

4) Presupunerea referitoare la viteza constantă a luminii cade şi ea. Chiar cei din tabăra seculară invidiază faptul de a admite că viteza luminii nu este constantă. Prin urmare, deoarece o stea se află la un miliard de ani lumină depărtare nu înseamnă că a trebuit luminii un miliard de ani ca să ajungă aici şi nici nu înseamnă că universul are cel puţin un miliard de ani.

5) Ştiinţa nu poate verifica toate (sau măcar să fie pe aproape).

6) Suferinţa, iadul şi răul nu combat existenţa lui Dumnezeu; de fapt, dacă nu ar fi existat Dumnezeu, nu ar fi existat un asemenea lucru ca „răul”. Dar ce a fi virtuos şi bun este cel mai drept lucru pe care să-l facem? De ce să nu înlătur pe oricine şi orice care îmi stă în cale pentru a mă putea împlini pe mine însumi? Ei ştiu în inima lor că această lume a fost proiectată şi creată pentru un scop. Lucrurile invizibile ale lui Dumnezeu sunt manifestate cu claritate în această lume. Dar ei nu sunt mulţumitori ci îi gustă în schimb imaginaţiile lor deşarte. Ei se întorc de la Dumnezeu la propriile lor dorinţe rele. (Romani 1:19-32)

Doresc să mulţumesc lui Glenn Miller [http://www.christian-thinktank.com] pentru multele informaţii valoroase conţinute intr-unul din articolele sale [http://www.christian-thinktank.com/hmosoul.html]. De asemenea doresc să mulţumesc doctorului Gary Habermas, de la Universitatea Liberty [http://www.liberty.edu], pentru unele citate pe care mi le-a oferit. Dr. Habermas a făcut o supraabundenţă de cercetări în acest domeniu şi el ar putea oferi mult mai multe evidenţe unui căutător sincer.

„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”

Isus