Existența unor locașuri creștine se constată de la sfârșitul sec. al II-lea. Numele locașului era: “Casa de rugăciune”, “Loc de rugăciune” sau “Casa Bisericii”. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 156).
Edesa este unul din cele dintâi orașe despre care se știe că a avut un locaș de cult public (pe la anul 200), precum și o școală creștină, în prima jumătate al sec. al II-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 96).
Zidirea de biserici a început în sec. al II-lea. După alți autori în sec. al IV-lea (I. Georgescu, Istoria Bis. Universale, pag. 50). Atunci au luat numele de bazilici.
Bisericile au fost construite după modelul palatelor imperiale (bazilici) sau după sălile de justiție păgâne. (Eusebiu
Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 241). Chiar cuvântul bazilică, înseamnă: “Casă împărătească”.
“Începând din epoca de pace inaugurată prin regimul lui Constantin cel Mare față de religia creștină, locașul cultului ei este desemnat prin denumirea de bazilică. Scrierile creștine din primele secole nu folosesc acest termen… În epoca preconstantiniană însă, dar mai ales în veacul al III-lea și chiar în cursul veacului al IV-lea, era mai frecventă formula casa Bisericii, sub care se înțelegea centrul social al comunității, adică, localul de adunare… Ca stil de construcție, o astfel de clădire, nu se deosebea poate, de casele private.
Eusebiu de Cezarea: “Clădirile unde se adunau creștinii în primele veacuri se numeau «Case de rugăciune» și nu biserici.” (Istoria Bisericii, Cartea 8, II, 1; Scrieri, Cartea I). I Despre numele “biserică” și despre clădirea bisericilor, vezi: Biserica Ortodoxă Română, ian. I feb. 1966, pag. 170 – 176).
Termenul bazilica se întâlnea rar în primele trei veacuri, iar în însemnarea lui liturgică era chiar absent din limbajul creștin al acestei perioade.
Se numeau bazilici în vremea aceea, locuințele regilor, a împăraților, de unde își au și numele, căci basilevs înseamnă “rege” sau “împărat”, (pr. prof. P. Vintilescu, Biserica Ortodoxă Română, 1966, pag. 170 -172, Elemente din istoria artei creștine).
Sf. Maxim Mărturisitorul. “Dumnezeu, Îngrijindu-Se preaînțelept de cei “providențiați”, potrivit cu starea lor, mai Întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr – prin timp, întrucât se cârmuiau după simțuri. În felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate timpurile (umbre, simboluri) date poporului vechi, lucrând la înălțarea celor călăuziți. A locuit, prin urmare, în Templul iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-Și (mărginindu-Și) prin această locuire în Templu, sfatul Său negrăit cu privire la povățuirea tainică a celor “providențiați”. Căci cel mai potrivit locaș al lui Dumnezeu este numai mintea (inima) curată.” (Răspuns către Ta la sie, la întrebarea 31).
Un mare pericol i-a pândit pe creștini încă de la începutul zidirii bisericilor. Omul firesc (nenăscut din nou) și-a ațintit
privirile asupra acestor clădiri, uitând adevărata Biserică a lui Hristos. În decursul veacurilor omenirea creștină s-a trudit la zidirea de clădiri frumoase (biserici de zid), uitând că biserica trebuie să fie o biserică vie. Cele mai groaznice războaie au fost în mijlocul omenirii zisă “creștină”, care se mulțumea doar cu locașuri de închinăciune multe și frumoase.
După învățătura ortodoxă clădirea este considerată biserică. Forma, atât ca arhitectură cât și organizarea interioară a fost concepută ca o copie a Templului Vechiului Testament. Altarul a luat locul “Sfintei Sfintelor”. (România Liberă, 1992, 21 martie, pag. 5, Altarul).
Sf. Chirii al Ierusalimului: “Când zicem Biserică, cu acest cuvânt nu înțelegem îngrădirea zidurilor, ci arătăm mai mult pe cei ce iubesc să se închine lui Dumnezeu… adică mulțimea credincioșilor.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, București, 1937).
Isidor Pilusiotul: “Altceva este Biserica (adunarea) și alta casa în care se adună credincioșii, căci cea dintâi se alcătuiește din suflete curate iar cealaltă din pietre și ziduri.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, București, 1937).
Despre Ștefan cel Mare se spune că după fiecare război ridica câte o biserică (ca și cum Dumnezeu ar fi fost mulțumit de moartea a zeci de mii de oameni atât din oastea adversă cât și din propria oaste. Biserica clădită, chipurile, era o jertfă de mulțumire). Așa înțeleg oamenii firești pe Dumnezeu și Biserica.
Oamenii lui Dumnezeu, credincioșii adevărați, încă de la înființarea locașurilor de cult au avertizat pe creștini.
Sf. Efrem Șirul: “Nu locul mântuiește pe om, ci libera lui voință. Strămoșul nostru Adam a căzut chiar în rai, iar Lot s-a păzit în Sodoma…” (Grădina de flori duhovnicești, pag. 151, trad. din rusește).
Miniciu Felix, zice: “La ce voi zidi eu biserică lui Dumnezeu, dacă lumea, pe care a zidit-o El, nu-L poate încăpea?” (Octav. c. 32).
Origen (Celsus III, 34), zice: “Noi nu voim nici biserici, nici statui pentru Dumnezeul nostru.” (Farrar, Primele zile ale creștinismului, vol. 1, pag. 176), notița 6).
Sf Maxim Mărturisitorul: “Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini. El locuiește într-o minte curată.” (Filocalia III, 115).
Sf Barnaba, zice: “Luați bine seama, pentru ca Templul Domnului să fie zidit în chip măreț. Ascultați cum. Primind iertarea păcatelor și nădăjduind în Numele Lui, ne-am înnoit, ca și cum am fi fost făcuți iarăși de la început; pentru aceea în locuința noastră locuiește cu adevărat Dumnezeu în noi.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XVI).
EVANGHELIA
Obiceiul de a așeza cartea (Evanghelia) pe pupitru în fața altarului și a citi, vine de acolo că în timpul primilor creștini (sec. III – IV), când hârtia de pergament putea fi procurată mai ușor, s-au scris multe din scrierile sfinte pe astfel de hârtie. Cărțile erau prea mari pentru a putea fi ținute în mâini și atunci a trebuit un suport de susținere. (I. Georgescu, Istoria Bis. Univ.)
Creștinii au luat de la iudei obiceiul de a citi la serviciile divine anumite părți din Sfânta Scriptură. (Studiul Vechiului Testament, Buc. 1955, pag. 4, Tip. Cărților bisericești).
ÎNCHINAREA LA RĂSĂRIT
închinarea la răsărit, este un obicei moștenit de la păgâni care se închinau soarelui, (comp. Ezechiel 8: 16).
CANOANE
Canoanele, zise “apostolice”, 85 la număr, nu sunt de origine apostolică. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 372 – 373).
INSTITUȚIA CANONICATULUI
Instituția canonicatului, datează din sec. al IX-lea, întemeiată de Chrodegang. (I. Georgescu, Istoria Bis. Univ. pag. 50 – 51).
AGHIASMA
Aghiasma, sau apa sfințită. Sfințirea apei datează, după unii autori, din sec. al III-lea, iar după alții din sec. al IX-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 424).
“Aghiasma, este un termen liturgic, însemnând “apă sfințită” ce se dobândește prin binecuvântarea și sfințirea apei de către preot sau episcop în exercitarea așa-numitelor “ierugii”, în care și prin care se folosește puterea dată de Hristos ucenicilor Săi peste toate duhurile rele.
Prin “ierugii” se preamărește Dumnezeu și se sfințește atât omul, cât și natura din jurul lui. Urmarea sau efectul lor este: îndepărtarea celui rău, apărarea de atacurile lui și sfințirea celor din jurul omului ca acesta să poată ajunge la mântuire, împlinirea unei “ierugii” stă în foarte strânsa legătură a pietății săvârșitorului cu cea a primitorului.
Săvârșitorul să fie credincios, cu inimă curată și încrezător în ceea ce face, fiind atent la ce pronunță, iar primitorul să fie pregătit de a primi ierugia, care de obicei se referă la lucruri, la persoane sau la diferite întâmplări din viața omului, pentru care se roagă Domnului.
O asemenea ierugie este și sfințirea apei sau aghiasma. Ea este de două feluri: aghiasma mică și aghiasma mare.
Sfințirea apei se ridică până la sfinții apostoli și este o slujbă instituită de sf. apostol Matei. (Dar unde scrie așa ceva în Noul Testament???!!! n. n.)
Scopul aghiasmei este dobândirea sănătății și îndepărtarea duhurilor necurate.
Aghiasma mare se face în ziua Botezului Domnului, după liturghie, și se întrebuințează la stropit și la băut în primele zile după sfințire.
După aceea se strânge cu multă evlavie și se păstrează mai ales în Biserică, într-un vas de metal numit “aghiasmar” și se dă celor ce nu se învrednicesc Sfintei împărtășanii.
Aghiasma mică se face la diferite nevoi ale credincioșilor, la ziua întâi a fiecărei luni, în ziua de “Izvorul Maicii Domnului”, la intrarea în casă nouă sau chiar la punerea temeliilor casei și a altor situații despre care am pomenit mai sus.
De menționat că ierugiile sunt așezate de Biserică și se deosebesc de Sfintele Taine care sunt instituite de Hristos însuși. Apoi Sfintele Taine sunt lucrătoare prin chiar îndeplinirea lor, pe câtă vreme ierugiile au efect numai prin credința deplină și mărturisitoare a primitorului și a săvârșitorului.
În felul acesta se dă viață la ceea ce spune ap. Pavel la 1 Corinteni 14:26 – “Toate spre zidire să se facă.” (Aurel Savin, “Termeni liturgici tălmăciți”, în ziarul “România Liberă”, 30 mart. 1996, pag. 2)
COLINDUL
Cuvântul colind, vine de la coliridiane, însemnând: “plăcintărese”. (vezi explicația la coliridiane, cap. Partide și erezii). I Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 121, și notița 1).
TURTELE (vezi “Colindul”).
OUĂLE ROȘII
La romani era o sărbătoare a ouălor în cinstea lui Castor și Polux, care, după Mitologie, au fost clociți din două ouă făcute de Leda. În timpul aceastei sărbători oamenii alergau într-un cerc punând rămășag cu ouă. Ouăle au fost privite și de creștini ca simbol al învierii și din această cauză le întrebuințează la Paști. (pr. Ioan Șt. Popescu, Noțiuni Liturgice, pag. 156 -157). Multe din obiceiurile păgânilor au fost creștinate, cum ar fi de ex. plugușorul, paparuda, etc.
DOLIUL
Doliul, este un obicei evreiesc pe care l-au adoptat și creștinii, (pr. Ioan Șt. Popescu, noțiuni Liturgice, pag. 142).
ÎNMORMÂNTAREA
Înmormântarea cu procesiune și cu slujbă a luat ființă după anul 400. (E. Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 219).
COCOȘUL ȘI GĂINA
Cocoșul și găina, ce se dau de rudele mortului, peste groapa acestuia, este un obicei păgânesc. Păgânii credeau că cocoșul are să vestească mortului ceasurile (timpul) și are să alunge duhurile rele și cu ciocul are să țină cumpăna când vor fi cântărite păcatele.
Găina va merge pe cealaltă lume, scurmând prin spini, făcând loc sufletului să treacă, (pr. Ioan Șt. Popescu, Noțiuni Liturgice, pag. 143).
COPIII MORȚI
Concepția ortodoxă în această problemă: “Câți coconi (copii) ai creștinilor mor nebotezați, ca și cei ai păgânilor, aceia nu merg în împărăția cerurilor, nici în muncă, ci numai într-un loc luminos.” (Pravila de la Târgoviște, 1652, pag. 125, cap. 153).
BOCETUL
Bocetul mortului este un obicei păgân. Romanii, grecii și alte popoare păgâne, aveau bocitoare, adică femei care făceau această slujbă, (pr. Ioan. Șt. Popescu, Noțiuni Liturgice, pag. 142).
STROPIREA CU VIN
Stropirea cu vin a mortului când este băgat în mormânt, a fost preluată de către creștini de la romani. Așa că acest obicei își are originea în păgânism. El simbolizează iertarea păcatelor pe care Dumnezeu o dă mortului, (pr. Ioan Șt. Popescu, Noțiuni Liturgice, pag. 140).
CULTUL MORȚILOR
Spiritualitatea românească a păstrat una din cele mai arhaice modalități de a-i celebra pe cei dispăruți. Nenumărate practici și obiceiuri adânc înrădăcinate în conștiința fiecăruia dintre noi, ne determină a fi mereu împreună cu cei care fizic nu mai există.
Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea: Slujba de înmormântare și parastasele, pomenile și alte obiceiuri, sunt o moștenire de la strămoșii noștri păgâni daci și romani.
Iată ce scrie un teolog ortodox, în legătură cu înmormântarea: “În cultul ortodox, rugăciunea de iertare are formularea: «însuți, Doamne, odihnește sufletul adormitului (numele) în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea.» Prin expresia loc de verdeață ne trimite la cunoscutele “Câmpii elizee” din mitologie. Verdeața înseamnă răcoare (loc în care nu arde focul iadului). Folosirea apei – căratul apei la o familie – după înmormântarea mortului, are ca scop răcorirea sufletului omului mort și potolirea setei în viața de dincolo. Pomenile îi slujesc ca hrană.” (Studii Teologice, 1990, nr. 4, pag. 85 – 99, “Refrigerium” în mitologia și în istoria poporului român, de pr. prof. Ion Ionescu).
“…Trebuie, în orice împrejurare, să ne rugăm pentru cei adormiți și să aducem jertfe fără sânge, făcând milostenii, fiindcă morții nu pot face asemenea lucruri prin ei înșiși.” (Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, Române, București 1981, partea -, pag. 70).
Din complexul sistem al practicilor și obiceiurilor reunite de cultul morților, “Moșilor” le revine un loc prioritar. Practicată pe întreg cuprinsul țării, această datină este situată calendaristic în trei anotimpuri: iarnă, vară și toamnă. “Moșii” se sărbătoresc în prima zi de sâmbătă de dinaintea Lăsatului secului de brânză, la Sânziene și la Sf. Dumitru. Cu această ocazie, fiecare familie pregătea felurite bucate, vase și chiar haine, spre a le împărți celor care nu fac parte din neam, dar au prilejul, cu această ocazie de a le pomeni faptele.
Dintre cele mai reprezentative realizări, menționăm categoria “oalelor de moși”, lucrate în toate centrele ceramice ale țării. Modelate într-o gamă tipologică și ornamentală foarte bogată, aceste piese sunt nelipsite din ceremonialul obiceiului, fiind adevărate însemne simbolice ale “Moșilor”. Generații de-a rândul, olarii au lucrat și lucrează încă aceste oale, ele fiind mult solicitate în obiceiurile de comemorare a strămoșilor.
Cu ocazia desfășurării acestui ceremonial “Moșii”, femeile împart “moși”, constând din: grâu fiert cu unt sau untdelemn, lapte sau brânză, colaci și lumânări, însoțite de urarea: “Voi moși strămoși/ Să-mi fiți tot voioși/ Să-mi dați spor în casă/ Cu mult pe masă/ Cu mult ajutor/ Cu mult ajutor/în câmpul cu flori.”
Grefată mult mai târziu pe această tradiție, practica bisericii creștine a accentuat semnificația psiho-socială a “Moșilor” amplificându-le structura ceremonială pe linia diversificării bunurilor ce se împart cu această ocazie.
După învățătura Bisericii Ortodoxe și Catolică, cei vii trebuie să se roage pentru cei morți (parastasele), ca să fie scoși din iad și aduși în rai. (Dar pentru cei din rai pentru ce trebuie să te mai rogi? n. n.) “Familia celui decedat și apropiații poartă doliu (unii mai mult, alții mai puțin timp), în memoria celui dispărut. Este o formă de respect și aducere aminte neîntâlnită la alte popoare.
Locuitorii Olteniei merg chiar mai departe și așează cruci sau alte monumente funerare, chiar pe zidul casei în care a locuit cel decedat, pentru ca spiritul lui să fie în continuare atașat de locurile pe care le-a îndrăgit. Și dacă popoarele antice așezau în locurile de veci provizii considerabile, pentru ca mortul să aibă de mâncare și de băut mult timp, românul (care a simțit și el această nevoie) a fost ceva mai practic. Așa au apărut pomenile, parastasele, căpețelele, apa mortului, și acea adăugire fantastică “Dumnezeu să-l ierte!”, de după fiecare pomenire a numelui celui decedat. Fiecare astfel de manifestare a iubirii și a neuitării este însoțită de lumânări care au rostul de a lumina viața de dincolo a dispărutului.
Domnul G. I. a “făcut” războiul al doilea, pe aproape întreaga lui desfășurare. S-a întâmplat, însă, ca în Cehoslovacia să cadă prizonier. Dintr-o regretabilă eroare, în loc să fie dat pe lista dispăruților, a apărut în jurnalele vremii ca fiind erou căzut la datorie. În mod firesc, acasă a fost jale mare și, foarte credincioși, membrii familiei au început a-i împărți mâncare și băutură de pomană. Vecinii și săracii cartierului, beneficiarii pomenilor, spuneau în fiecare sâmbătă “Bogdaproste!” și “Dumnezeu să-l odihnească! «Nu știam că acasă a ajuns știrea că aș fi mort», declară domnul G. I. după atâția ani, cu înfrigurare, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri, «dar la un moment dat am început să bănuiesc. Și iată de ce: niciodată sâmbăta nu mă puteam atinge de mâncarea pe care ne-o dădeau în lagăr.
Asta nu pentru că ar fi fost în alte zile prea multă și consistentă, ci pentru că, pur și simplu, mă simțeam sătul. Ba uneori, adulmecam chiar mirosul sarmalelor aburinde și al cozonacilor. Aveam senzația unei imense împăcări cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu. Și parcă o lumină blândă mă inunda…»“ (Articol apărut în ziarul “România Liberă”, 7 martie,1994, pag. 10.
Pr. Victor Aga: “Colacii la mort, simbolizează jertfa adusă întru pomenirea celor morți și iertarea păcatelor lor. Colacii vămilor, vămeșeii, se fac și se dau de pomană, spre a plăti cu ei vămile văzduhului, și a ușura trecerea sufletului prin ele.” (Simbolica Biblică și Creștină – Dicționar Enciclopedic cu istorie, tradiții, legende, folclor), pag. 70, Timișoara, 1935).
“Parastas, cuvânt de origine greacă ce definește rostul acestei slujbe: “mijlocire” sau “a veni în ajutor”, potrivit învățăturii creștine, care arată că între cei vii și între cei decedați se continuă o legătură și comuniune vie, ce se exercită prin rugăciune, pentru frații noștri în credința și nădejdea învierii. Rugăciunile celor vii vor să dobândească îndurare de la Dumnezeu și iertare de păcate pentru cei decedați, înaintea noastră. (Pocăință după moarte? n. n.)
În privința aceasta sf. Ioan Hrisostom (sf Ioan Gură de Aur) scrie: «Nu în zadar se fac aduceri pentru morți, nu în zadar rugăciuni, nu în zadar milostenii (…) Duhul Sfânt dorind prin acestea unul altuia să aducem folos (…). Vom aduce mângâiere în loc de tânguire, în loc de înfrumusețarea mormintelor, prin milostenii, prin rugăciuni, prin aduceri, astfel ca și ei și noi să câștigăm făgăduințele eternei fericiri, prin daruri și iubirea de oameni a unuia născut Fiul lui Dumnezeu.»
Parastasul este forma prescurtată a rânduielii înmormântării mirenilor. Precum la înmormântare, tot așa și la parastas se aduce coliva, pâinea și vinul simbolizând corpul și sângele Domnului nostru Isus Hristos, din care să guste toți cei ce iau parte la parastas (ca și la înmormântare), căci această gustare este legătura noastră ca neam creștinesc, ca seminție aleasă și răscumpărată de Isus Hristos prin sângele vărsat pe cruce.
În rânduielile pomenirii morților figurează și sărindarul (rugăciuni plătite preotului pentru cei morți sau pentru cei bolnavi), un alt cuvânt grecesc, care are semnificația numărului 40, însemnând aducerea de daruri de pâine (prescuri) și vin la 40 de proscomidii, pentru săvârșirea sfintei liturghii, slujitorii fiind îndatorați să facă pomenire în rugăciunile lor atât a celor vii care le-au adus, cât și pentru morții lor.
Precizăm că proscomidia este lucrarea Sfintei Liturghii, care se face în partea stângă spre nord a altarului, unde preoții fac pregătirea darurilor pentru jertfa Domnului, pentru Sf. Euharistie și consumarea lor.
Parastasul, deci, este o slujbă religioasă de pomenirea morților, prin intermediul preoților, reprezentând o legătură dintre cei vii și cei morți. De asemenea exprimă viabilitatea sufletului ca parte dumnezeiască, în planul mântuirii noastre, de la care nimeni nu este omis, fapt pentru care, în timpul liturghiei și ieșirii cu Sfintele Daruri, preotul se roagă și “pentru cei pentru care nu mai are cine să se roage.” (România Liberă, 13.01.96).
După învățătura Bisericii Ortodoxe, morții care au murit în păcatele lor, merg în iad și de acolo pot fi mântuiți prin parastase (pomeni) aduse de rudele rămase în viață, și rugăciuni rostite de preoți, acestea făcându-se la anumite date fixate de Biserica Ortodoxă. (Ortodoxia, 1982, nr. 3, pag. 356).
După învățătura și credința cultului ortodox, în iad sunt multe locașuri și în rai la fel:
Pr. prof. Simion Radu: “Sfinții, patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii, care au fost eroi ai credinței și au murit pentru ea, fericirea va fi mai mare decât pentru creștinii de rând, care au o răsplată mai mică. Răsplata se dă gradat după fapte și merite personale. Așa este și în iad, unii sunt în talpa iadului; marii răufăcători ai omenirii, criminalii, batjocoritorii de Dumnezeu și cele sfinte, etc. Aceștia vor fi în chinuri grele, în comparație cu cei care au făcut păcate ușoare.
…Dar Dumnezeu este Părinte bun și milostiv și poate schimba soarta celor adormiți. El poate ușura chinurile și suferințele celor din iad, căci cei adormiți au plecat din lumea aceasta cu un germene de credință și nădejde în Dumnezeu și dacă cei vii de pe pământ se roagă lui Dumnezeu să le ierte păcatele făcute în această viață.
..Aceste rugăciuni se numesc parastase și sunt de cel mai mare folos, pentru sufletul celor adormiți, dar și pentru cei vii care le pun…
…Parastasele sunt răspunsul inimilor credincioșilor de pe pământ, la strigătele după ajutor ale celor adormiți și dragi ai noștri, ca să fie iertați de păcate și scoși din chinurile iadului… Numai cel necredincios și dur la inimă poate sta nepăsător la aceste strigăte, cel ce nu crede în Dumnezeu, în nemurirea sufletului și în viața veșnică. Numai aceștia nu pun parastas, nu dau ajutor celor adormiți.
…Sfintele parastase sunt fapte de binefacere, fapte de milostenie, față de sufletul semenilor noștri răposați care ne cer mână de ajutor și scoaterea din chinurile iadului, să le ușurăm aceste chinuri, căci ei nu pot face nimic în acest scop…
…Pe lângă parastase, pentru binele și fericirea celor dragi ai noștri, trebuie să facem și rugăciuni particulare acasă, iar în duminici și sărbători să aducem la sfânta biserică prescură, din care preotul pregătește darurile care se aduc jertfă nesângeroasă, la Sfânta Liturghie…
…Biserica a rânduit să facem parastase la 9 zile după deces, la 40 de zile, la 6 luni, la un an, doi ani, trei ani, până la al șaptelea an, iar după aceea în fiecare an la ziua morților, apoi în toate duminicile și sărbătorile de peste an, cu prescură la sfânta biserică. În felul acesta ajutăm pe cei morți să scape din chinurile iadului și să ajungă fericiți în rai…” (Mitropolia Ardealului, Sibiu,1983, nr. 3 – 4, pag 197 – 201, Despre parastase).
Pr. drd. Vasile Gordon, vorbind despre parastase subliniază: “În Biserica Ortodoxă se realizează o adâncă relație de comuniune între cei care fac parastasul și cei pentru care se face parastasul. Coliva (care este nelipsită din cadrul paratasului) închipuie însuși trupul mortului, căci grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificația cea mai adâncă a colivei este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morți pentru care se face pomenirea…
…Pruncii, ne având păcate, vor fi primiți, fără judecată în «sânul lui Avraam»… În ritualul înmormântării preoților, nu se plâng păcatele ca la laici, fiindcă slujitorii celor sfinte sunt mai drepți…” (Glasul Bisericii, 1984, nr. 1 – 2, pag. 102 – 103).
Față de înmormântările simple, făcute în duhul Noului Testament, săvârșite de primii creștini, în cultul ortodox, înmormântarea este o ceremonie foarte complicată și costisitoare.
Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea:
Pr. Ghe. Rățulea: “Pomenile sunt și ele un semn și o dovadă de comuniune… comuniunea între cei vii și se întărește legătura lor cu cei morți…” (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 3, pag. 49, Comuniunea cu Biserica).
Biserica Romano-Catolică, are în învățătura sa, dogma purgatoriului, adică o stare de mijloc între rai și iad, loc de purificare morală în care sufletele se purifică prin pedeapsa curățitoare, prin ajutoarele celor vii: milostenii, (parastase), rugăciunile preoților și prin alte lucrări de pietate făcute pentru ei.
Biserica Ortodoxă spune că “Învățătura despre purgatoriu nu are temei în Sfânta Scriptură (de parcă cele legate de cultul morților ale ortodoxiei, ar avea n. n.) și că învățătura aceasta e o doctrină străină de creștinism. Este o metempsihoză păgână spiritualizată… Din punct de vedere moral este dăunătoare, căci ea duce la nepăsare. Omul știind că în viața de dincolo își poate dobândi mântuirea, nu se simte îndemnat de a se feri, aici pe pământ, de păcate. El crede că acestea pot fi ispășite în purgatoriu…” (Teologia dogmatică și simbolică, voi 2, pag. 965 și 967, București 1958).
Sergiu Bulgakoff, renumit teolog ortodox: “Creștinismul primitiv este plin de tot sentimentul sfârșitului apropiat și inevitabil: «Iată, Eu vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!» (Apoc. 22:20). Aceste cuvinte de foc răsunau ca o muzică cerească în inimile primilor creștini și le ridicau pe un plan “suprapământesc”, ca să spunem așa. Așteptarea unui sfârșit: imediat, tensiunea plină de bucurie, s-a pierdut natural în cursul istoriei. Acest sentiment a fost înlocuit prin acela, că viața noastră se termină repede prin moarte și că o răsplată vine după moarte: îi Orient și în Occident, escatologia a devenit mai severă și mai sumbră. În același timp s-a dezvoltat în creștinism – in Ortodoxie mai ales – o venerare specială a morții, destul de aproape de ideile Egiptului antic (există, în general, un fel de legătură “subterană” între pietatea egipteană și Ortodoxie). Trupul mort este îngropat cu venerație, ca sămânța învierii ce va să vină – și ritualul însuși al înmormântării este considerat ca o taină. Rugăciunea pentru morți, pomenirea lor periodică, stabilește o legătură între noi și lumea cealaltă; orice trup mort se numește în limba liturgică “moaște”, căci este capabil să fie glorificat… Rugăciunea pentru morți, fie în cursul jertfei euharistice, fie în afară de liturghie, ocupă un loc important în Biserica Ortodoxă. Aceasta crede cu tărie în acțiunea reală a acestor rugăciuni. Ea poate să amelioreze starea sufletelor păcătoșilor și să le libereze din locul de pustiire, să le scoată din iad… (Ortodoxia, Sibiu, 1933 cap. XVI, pag. 229 – 232).
Sergiu Bulgakoff, scrie: “Biserica Ortodoxă nu cunoaște un purgatoriu ca loc, sau stare specială… cu toate acestea, nu se poate nega posibilitatea unei stări de purificare – idee comună Ortodoxiei și Catolicismului… Escatologia (ultim, final, adică învățătura despre realitățile ultime ale mântuirii) individuală a morții și a lumii de dincolo de mormânt a înlocuit, până într-o măsură escatologică generală a celei de a doua veniri,” Tot în această carte, la pag. 12, autorul scrie: “Epoca creștinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană.” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, XVI, 232).
“Purgatoriul e o invenție introdusă de apuseni în escatologia creștină.” (Teologia dogmatică și simbolică, vol. 2, pag. 967).
Dar, așa cum s-a zis mai sus și din citatul care urmează, Biserica Ortodoxă, prin învățătura despre parastase, crede la fel cu Biserica Catolică. Iată citatul: “În ce privește credința că sufletele din purgatoriu pot fi ajutate prin mijlocirile celor vii, aceasta consună cu învățătura Bisericii Ortodoxe, cu deosebirea că, după învățătura ortodoxă, aceste mijlociri se fac pentru cei din iad. (Teologia dogmatică și simbolică, voi 2, pag. 967, București, 1958.)
Cine are inimă de înțeles să înțeleagă! Oricum, adevărul nu este greu de priceput, dacă este bună-credință, punând citatele față în față și, mai ales, cu învățătura apostolilor – Noul Testament.
în Vechiul Legământ, Dumnezeu a pedepsit aspru pe poporul lui Israel și pe conducătorii lui din pricină că au împrumutat de la păgâni diferite practici religioase, introducându-le în Templu șl în viața lor de fiecare zi. Nu s-au mulțumit cu ceea ce le dăduse Dumnezeu, ci au adăugat, cu gând bun, lucruri străine.
Așa au făcut și în creștinism. Anumiți conducători au adăugat, rând pe rând, câte ceva la calea simplă a adevărului, lăsată de Domnul Isus în Noul Testament, ajungându-se la ceea ce se vede astăzi în cultele ortodox și catolic.
Petre Vintilescu: Iată câteva însemnări din cartea acestui teolog ortodox, Cultul și ereziile, pag. 102 – 103,, tipărită în anul 1926 la Pitești: “Cinstirea rămășițelor pământești ale sfinților șl martirilor a căpătat un avânt deosebit, de când Constantin cel Mare a început să așeze osemintele apostolilor și ale altor sfinți în bisericile construite de dânsul…
Fără îndoială, Biserica a avut mulțumirea să se adapteze în veacul al IV-lea unor împrejurări mai fericite pentru ea, împrejurări, care îi cereau o situație normală pentru o acțiune liberă și nestingherită. Un proces de adaptare trebuia să se urmeze și în domeniul liturgic, care, în timpul persecuțiilor, se desfășurase redus la strictul necesar, într-o formă mai aspră, mai lesne de îndeplinit și ferit de privirile polițienești. Era, pe de o parte, o trebuință psihologică ca Biserica să-și serbeze triumful printr-un seviciu divin plin de pompă și de entuziasm, pentru care acum avea condiții prielnice, iar pe de altă parte trebuia să se înfățișeze cu un exterior demn de o Biserică liberă, cu cele mai vădite veleități de misiune în masa adepților templelor păgâne din imperiu.
Dezvoltarea aceasta liturgică privea deci exteriorul sau obiectivitatea fenomenală necesară unui plus deosebit acum al vieții religioase creștine, pe care Chateaubriand pare că a înțeles-o, când afirmă că «tămâia, florile, vasele de aur și de argint, lămpile, sfeșnicele, coroanele, lumânările, pânza de in, mătasea, cântecele, procesiunile, trecuseră de la templele învinse la altarul triumfător. Păgânismul încearcă să împrumute de la creștinism dogmele și morala sa; creștinismul a luat din păgânism podoabele sale.»“
Aici nu mai trebuie nici o explicație. Adevărul istoric este limpede. Greșeala s-ar părea că este a Duhului Sfânt, care n-a știut ce trebuie Bisericii lui Hristos, și a venit omul, cu părerile lui “bune” să completeze. Vai, vai, vai, unde duce neascultarea de Dumnezeu! Satana a vrut să ajute pe Hristos ca să cucerească lumea. Oare acesta-i gândul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului, ca să-l aducă la starea unde se află astăzi lumea așa zisă creștină? Așa trebuie să arate Trupul lui Hristos?
Sf. Ioan Damaschin, vorbind despre moarte, o aseamănă cu căderea îngerilor. El spune: “Precum îngerii după cădere nu mai au posibilitatea dea se pocăi și de a reveni la starea de sfințenie de la origine, tot așa nici oamenii nu se mai pot pocăi după moarte și ei înșiși nu-și mai pot ajuta cu nimic pentru îmbunătățirea sorții.” (Dogmatica, II, 4, pag. 66, București 1933, trad. de D. Fecioru).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Ca nu cumva plecând de aici neîndreptățiți (nemântuiți), să suferim pedeapsa cea mai de pe urmă. Dacă în viața aceasta vom arăta sârguință, fie chiar cât de mică, vom câștiga foarte mult, iar de nu vom avea nici o grijă, și vom pleca de aici fără să fim buni, apoi chiar dacă ne-am pocăi acolo cât de mult, totuși la nimic nu ne va folosi. Căci trebuie să te lupți în timp ce te găseai înăuntru valurilor, iar nu după ce s-a isprăvit viața aceasta, să plângi și să te bocești fără nici un folos, după cum făcea bogatul din Evanghelie…” (1 Cor. Omilia 23, pag. 314, trad. de arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1908).
Sf. Simeon Noul Teolog: “…După moarte nu mai există nici o lucrare pentru tine, prin care să obții purificarea.” (Studii Teologice, 1956, pag. 432, Logos, cap. I).
Aceiași părere are și sf. Asterie al Amasei, când zice: “Atunci este folositoare pocăința când are putere pocăitul să se îndrepte.” (Omilii și predici, pag. 46).
Chiar după mărturisirea acestor mari învățători ai Bisericii Ortodoxe, parastasele sunt o erezie, și nu mică.
Ne apropiem de adevăr fugind de minciună.
Dragul meu, dacă tu ești creștin, dovedește lucrul acesta prin ascultarea de Domnul Isus Hristos, de adevărul Cuvântului Său scris. Neascultarea de adevăr este moarte. Vrei tu să te pierzi, trăind în minciună? Nu tăvăli adevărul în pesmetul intereselor tale, sau ale grupului din care faci parte, că-l vei strica sigur, și nu-l vei mai putea înțelege nici odată. Crede de spune Domnul Isus și apostolii Săi, și vei fi mântuit. Slăvit să fie Domnul!
Sf. Ioan Gură de Aur: “Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte… despre acele planșete pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observațiile zilelor? Spune-mi. Și cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (1 Cor. pag. 165, Omilia XII).
În legătură cu cei morți și cultul adus lor redăm șl în continuare câteva obiceiuri:
Obiceiul de a spăla și a unge pe cel mort la toate încheieturile, este un obicei roman. (Eneidele lui Virgiliu, VI, 219 – 220).
Închiderea ochilor celui mort este tot un obicei roman. (Tristele lui Ovidiu, III, 43).
Punerea monedei pe gura sau în mâna mortului e tot obicei roman păgân, ca obol cuvenit lui Churon pentru trecerea sufletului peste râul Acheron. (Juvenal, III, 265).
Sărutul celui mort de către rude e tot obicei păgânesc roman.
Obiceiul de a arunca cu pământ în mormânt e tot de la romani. Când aruncau cu pământ ziceau: Sittibiterra levis, adică: “Să-ți fie țărâna ușoară.”
Doliul și despletirea părului la femei, este tot de la romani.
Pomenile pentru cei morți este obicei păgânesc moștenit de la romani: novemdialia, adică pomeni la 3, 7, 9, 20, 30, 40, de zile, pentru manes, adică pentru umbrele sufletelor. Aceste pomeni se mai repetau la 10, 20, și 30 de ani de la moarte și se făceau cu mâncări, băuturi și cu coroane de flori. Adevărul este numai unul pentru orice lucru – nu sunt două adevăruri.
Adevărul mântuirii omului și a trăirii lui ca mântuit (urmaș al lui Hristos), este cel arătat în Noul Testament.
Sfânt și moral este numai adevărul, iar adevărul Bisericii lui Hristos este Cuvântul Lui scris de sfinții apostoli. “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.” (Colos. 3:16).
PALATUL VATICANULUI
Palatul Vaticanului a fost zidit sub patronajul papei Simah (489 – 514), pe culmea Vatican. Totuși papii au continuat să locuiască în vechiul lor palat Lateran, până în anul 1377.
BIBLIOTECA VATICANULUI Biblioteca Vaticanului a fost înființată de către papa Nicolae al V-lea, în anul 1453.
CAPELA SIXTINĂ
Capela Sixtină, a fost înființată de papa Sixtus al IV-lea, care a ocupat scaunul papal între anii 1471 – 1484. Cunoscuții pictori Rafael și Michelangelo sunt cei care au împodobit Capela Sixtină cu arta lor.
MUNTELE DE PIETATE
Muntele de pietate era numele unor instituții de credit înființate de Biserica Catolică pentru ajutorarea săracilor. Cel dintâi institut de natura aceasta a fost întemeiat în anul 1468.
UNIVERSITĂȚILE
Universitățile sunt creația Evului Mediu, cam pe la jumătatea sec. al XIII lea. Prima universitate a fost înființată la Paris. După modelul ei s-au înființat multe universități în diferite orașe ale lumii.
Sorbona (Universitatea din Paris) fondată în anul 1257, a primit numele de la capelanul lui Ludovic al IX-lea, Robert Sorbon.
În sec. al XIII-lea se generalizează titlurile de: Baccalaureus, Licentiatus, Magister, Doctor.
DUELUL
Duelul, a fost introdus de Biserica Catolică în sec. XI – XII. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 2, pag. 405).
INDULGENȚELE
Indulgențele au fost introduse de papa Bonifaciu al VIII-lea, în sec. al XIII-lea (indulgențe jubilare). Indulgențele sunt niște bilete prin care papa asigura iertarea păcatelor și loc în rai).
INCHIZIȚIA
Inchiziția, (denumirea vine de verbul latin inquirere, care înseamnă “a ancheta”) instituție înființată pentru combaterea ereziilor. A fost decretată la Sinodul din Toulouse (1229), la sfârșitul războiului împotriva albigenzilor. Episcopul era dator ca în fiecare comună să încredințeze unui preot și la 2-3 laici (credincioși) cercetarea ereticilor. Dacă nu-i puteau aduce în biserică, să-i dea pe mâna autorităților care-i condamna la moarte.
Papa Grigorie al IX-lea a încredințat inchiziția Ordinului călugăresc dominican. Pentru a stoarce mărturisiri de la “eretici” se întrebuințau torturi groaznice.
La început, inchiziția era numai un mod de procedură penală inaugurat de papa Lucius al III-lea (1181 – 1185) și adoptat de Inocențiu al III-lea (1198 -1216) și apoi de Sinodul al IV-lea Lateran.
Pedepsele aplicate erau foarte grele. Și morții erau scoși din morminte și arși pe rug.
Referindu-se la inchiziție, Tertulian zice: “Ferească Dumnezeu, ca o religie divină să se răzbune prin focul omenesc, ori să se plângă de suferințele, la care le este pusă răbdarea. (Apologeticum cap. XXXVII, pag. 153).
HUGHENOȚI
Hughenot, vine de la cuvântul german Eidgenosen și înseamnă “partizani jurați”. Așa s-au numit în Franța urmașii lui Calvin, care au fost măcelăriți de catolici în noaptea sf. Bartolomeu. (1572)
PREDICAREA
Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu numai de către preoți a fost decretată de Sinodul Tridentin, 1542 – 1563 – (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 223).
RĂZBOAIELE RELIGIOASE
Cruciadele, au început în anul 1099 și s-au terminat în anul 1261. Au fost patru cruciade.
Cel dintâi război religios în Europa a fost între anii 1209 – 1229 (20 de ani), purtat de catolici (Simion Manfort, a fost conducător) împotriva albigenzilor.
Războiul de 30 de ani (1618 – 1648) a fost de asemenea război religios, dus de regii iezuiți germani Rudolf al II-lea și apoi de succesorul său Ferdinand al II-lea, împotriva reformaților.
ORDINELE CAVALEREȘTI
în sec. al XIII lea încep ordinele cavalerești, când pornesc marile cruciade. Spre deosebire de preoți, cavalerii își însușeau și călăria, lupta cu sabia, etc.
Cel mai vechi Ordin cavaleresc era al “Ioaniților” (Cavalerii de Malta), întemeiat de niște negustori italieni în anul 1048. Ei se numesc după capela închinată Sf. Ioan Botezătorul. Purtau manta neagră cu cruce albă.
MĂRTURISITORII
Creștinii din primele veacuri, care înfruntau pe cei ce îi prigoneau în mărturisirea cu curaj a credinței drepte, erau numiți mărturisitori. Ei se deosebeau de creștinii martiri (care mureau pentru Evanghelie) prin faptul că li se răpeau averile, erau destituiți din diferite slujbe, fără să fie omorâți.
ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI
Împărăția de o mie de ani, a provocat discuții încă de pe timpul ap. Ioan. Totuși majoritatea credincioșilor credeau în ea și aceasta se poate dovedi prin enumerarea a câtorva din marii învățători creștini din secolele I, II, III, IV, începând cu apostolul Ioan. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească; Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. 3; Ioan G. Coman, Patrologie.
- Barnaba (colaboratorul ap. Pavel),
- Papias (ucenic al ap. Ioan),
- Policarp (ucenic al ap. Ioan),
- Irineu (episcop, sec. al II-lea, ucenic al lui Policarp, socotit părintele teologiei creștine),
- Iustin Martirul (primul filozof creștin),
- Apolinarie (episcop de Ierapole),
- Nepos (episcop din Egipt),
- Evagrie Ponticul,
- Tertulian,
- Victorin de Pettan,
- Lactanțiu,
- Origen,
- Grigorie de Nissa (numit “Stâlpul Ortodoxiei”).
Fiindcă Apocalipsa scrisă de sf. ap. Ioan arăta lămurit că va fi împărăția de o mie de ani, unii episcopi, pentru a combate acest adevăr, s-au dedat la atacuri grosolane împotriva Apocalipsei, spunând că nu sf. ap. Ioan ar fi autorul ei, ci ereticul Cerint (care de asemenea susținea ideea împărăției de o mie de ani), sau un oarecare Ioan din Asia.
Sf. Barnaba în epistola sa, zice: “«Dacă vor ținea fiii Mei sâmbăta, voi vărsa milostivirea Mea peste ei.» (Ier. 17:24 – 25). Despre sâmbătă vorbește Scriptura la începutul creației? când zice: «În ziua a șaptea Dumnezeu Și-a sfârșit lucrarea…» (Fac. 2:2). Luați seama, copii, ce înseamnă: «Și-a sfârșit lucrarea în șase zile.» Aceasta înseamnă, că Domnul va sfârși totul în șase mii de ani; căci ziua înseamnă la El o mie de ani… Așa dar, copii, în șase zile, adică în șase mii de ani, toate se vor sfârși.” “Și S-a odihnit in ziua a șaptea.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XV).
