Încă de la început, vrăjmașul diavol a căutat să-și semene neghina minciunii și dezbinării pe ogorul unic al creștinismului, ogorul dragostei, împărțindu-l în sute de grădinițe. Odată împărțit, fiecare grădiniță a căutat să trăiască și să se ridice dărâmând pe cealaltă, dând naștere la lupte și ură. Diavolul și-a atins ținta: “Cine urăște pe fratele său este un ucigaș, “(1 Ioan 3:15), având de tată pe diavolul care este ucigaș de la început. (Ioan 8:44). A atenta împotriva dragostei este cea mai mare erezie: Cine nu are dragoste nu are nici adevăr. Ura este erezia din care s-au născut toate celelalte erezii. Omul, fiind nedesăvârșit în cunoaștere (“Căci cunoaștem în parte”, 1 Cor 13:9), nu poate cuprinde tot adevărul și toate tainele. Unul cunoaște mai mult, altul mai puțin; unul cunoaște o problemă într-un fel și altul în alt fel. Totdeauna au fost și vor fi păreri. Dar nu acestea trebuie să constituie elementul principal în unire, ci dragostea care întrece orice cunoștință (Efes. 3:19) și care este legătura desăvârșirii. (Col. 3:14). “…Dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel.” (Filip. 3:15-16).
Repetăm: toate partidele s-au născut din “cunoașterea în parte”, din ură și din mândrie.
Sf. Ipolit Romanul: Numeroase erezii s-au înmulțit pentru că conducătorii unor grupări creștine nu au vrut să predice învățătura apostolilor, ci au făcut ce au voit după plăcerea lor, și nu ceea ce trebuia. (Ortoxia, 1982, nr. 2, pag. 301).
Nu tot ceea ce numește omul erezie este erezie. În grădinițele de pe marele ogor al creștinismului există și grâu și neghină. Nici-o grădiniță n-are numai neghină sau numai grâu, atât din punct de vedere al învățăturii, cât și din punct de vedere al vieții morale, ci și una și alta. Domnul Isus, la venirea Sa, își va alege numai grâul, punându-l în grânarul Său, iar neghina o va arde. Biserica Domnului Isus este formată din toți aceia care sunt asemenea Lui, care au chipul Lui. Aceștia trăiesc ca străini în lume, împrăștiați prin toate grădinițele. Ei sunt sarea pământului, lumina lumii, stâlpul și temelia adevărului pentru că au pe Hristos în ei. Numai cine poartă pe Hristos în el are adevărul.
Amintim aici numai grupările religioase începând cu sec. I și până în sec. al VIII-lea.
Între erezii am socotit și gnosticismul, care, deși nu face parte din creștinism, unele grupuri ale lui au atins și creștinismul. Gnosticismul era de mai multe feluri. Patru grupe au fost mai importante, deosebindu-se între ele. Vom vorbi despre gnosticism în general.
GNOSTICISMUL
Numele de gnosticism vine de la cuvântul grecesc gnoza și înseamnă “cunoaștere”. Este un sistem filozofic (filozofia vulgară a grecilor orientali).
Această filozofie contopea filozofia lui Platon cu diferite sisteme religioase din Orient, în deosebi cu religia perșilor (învățătura lui Zoroastru).
Principiile gnosticismului:
1. Din eternitate există Dumnezeu și materia; Dumnezeu ca binele absolut iar materia ca răul absolut.
2. Din Dumnezeu au emanat serii de spirite numite eoni (eternități).
3. Spiritele emanate direct din Dumnezeu sunt spirite bune, iar cele emanate indirect sunt spirite rele.
4. Creatorul lumii este unul din spiritele imperfecte care este chiar principiul răului. Acest creator se numește Demiurg.
5. La sfârșitul veacurilor Dumnezeu va trimite un eon puternic, care luminând pe oameni asupra adevărului și instruindu-i spre a înăbuși și spre a mortifica materia, va elibera spiritul captiv în materie și-l va readuce la spiritul suprem.
“Gnosticismul este puntea de trecere între păgânism și creștinism. Gnosticii au primit în cultul lor mai multe rituri păgâne, cântări, imnuri și icoana lui Hristos. Sub acest raport influența gnosticilor în istoria creștinismului a fost de prim rang. Ei au format puntea, prin care o mulțime de practici păgâne au intrat în Biserică; prin gnosticism a făcut Biserica legătură cu misterele antice și și-a însușit din ele ceea ce era satisfacție pentru popor. Mulțumită gnosticismului lumea a putut să treacă de la păgânism la creștinism în sec. al IV-lea, fără să bage de seamă… Ortodoxia a luat de la ei o mulțime de idei fericite despre evlavia populară. Din teurgică (înălțarea lui Dumnezeu și a Domnului Isus Hristos), Biserica s-a făcut sacramentală (cele șapte taine). Sărbătorile sale, tainele sale, arta, au venit în mare parte de la sectele, pe care le-a osândit… Prin cultul sfinților, păgânismul și-a făcut loc în Biserică. Evangheliile apocrife, în bună parte au fost originea multor sărbători creștine… În sec. al IV-lea a avut loc o elenizare a cultului Bisericii, precum în veacul al II-lea începuse o elenizare a credinței creștine…” (citat de P. Vintilescu, din Renan și Harnak, în Cultul și ereziile, pag. 90 – 91).
NICOLAIȚII
Nicolaiții erau gnosticii desfrânați. Unii scriitori presupun originea lor de la Nicolae, unul din cei șapte diaconi. Despre ceea ce credeau ei se știe puțin, doar atât că se dedau la excese sexuale.
DOCHETII
Docheții erau o altă grupă de gnostici din timpul ap. Ioan. Se numeau “docheți” pentru că propovăduiau învățătura că Hristos a avut numai un corp aparent, astfel că a și murit numai aparent.
OFIȚII
Ofiții (adoratorii șarpelui sau șerpării) erau o grupă de gnostici care aveau particularitatea de a diviniza șarpele care a înșelat pe primii părinți ca să nu asculte de Dumnezeu.
FILON
Filozofia religioasă a iudeilor din Alexandria.
Filon a trăit între anii 20 î. Hr. și 40 d. Hr. (Unii spun că a trăit între anii 25 î. Hr. și 54 d. Hr.).
Filozofia lui Filon este o încercare de a contopi platonismul cu mozaismul. După credința lui Filon, filozofii greci și-au extras ideile din cărțile lui Moise. Pentru a face această apropiere, Filon a pretins că Sfânta Scriptură nu trebuie interpretată literal, ci alegoric.
Principiile filozofiei lui Filon:
1. Dumnezeu și materia există din eternitate.
2. Dumnezeu este o ființă absolută, iar materia este ca un CE opus Lui; Dumnezeu ca un CE pozitiv, materia ca un CE negativ.
3. Nu Dumnezeu a creat lumea, ci a produs ființe intermediare care au creat lumea la porunca Lui.
4. Ființa intermediară cea dintâi și superioară a fost Cugetarea Divină sau Cuvântul lui Dumnezeu (Logosul), prin care Dumnezeu a făcut lumea. Acest Logos se mai numește și Fiu, înțelepciune, Arhanghel.
5. Omul este compus dintr-un element divin și un element material.
6. Omul, ca ființă, este compus din trei părți: spirit (rațiune), suflet (element divin combinat cu materie) și trup (materia însăși).
7. Fiecare om trebuie să înăbușească materia prin abstinență, ca în felul acesta să ajungă divinitatea.
8. Studiul profeților și filozofilor combinat cu abstinența, dezvoltă în om elementul spiritual, devenind asemenea lui Dumnezeu.
EREZIA IUDAIZANTĂ
Această erezie s-a ivit din cauză că partida extremă a creștinilor dintre iudei au susținut părerea că legea mozaică este obligatorie și în creștinism. Încă de pe vremea apostolilor, iudaizanții s-au separat de restul creștinilor. Cu trecerea timpului însă și în sânul lor s-au născut partide: ebioniții (săraci cu duhul) era partida cea mai riguroasă; nazareii (de la Nazara dascălul lor) erau o altă partidă mai moderată.
CERINT
Erezia lui Cerint, contemporan cu apostolul Ioan, consta în contopirea principiilor ebionite cu gnosticismul. Cerint era un adept al lui Filon.
Principiile ereziei lui Cerint:
1. Lumea a fost formată din materia eternă de un eon inferior
2. Hristos, eonul salvator, printr-o rânduială divină s-a unit cu Isus omul, când acesta a fost botezat de Ioan, dar Isus a fost un om natural, foarte virtuos, fiul lui losif și al Măriei; în El a locuit Hristos numai până când iudeii au pironit pe Isus pe cruce, atunci Hristos S-a înălțat la cer și omul Isus a fost răstignit.
3. Legea mozaică este obligatorie pentru creștini.
4. Hristos după a doua venire va întemeia pe pământ o împărăție de o mie de ani (conf. cu Apocalipsa sf. Ioan).
MACTONITII
Marcion era, după cum spune Tertulian, un navigator bogat din Sinope, cetate așezată pe malul Mării Negre. Hipolit spune că Marcianera fiul unui episcop din Sinope. Pe la anul 144 a devenit discipol al lui Cedron, gnostic sirian, apoi a format o sectă proprie.
Marcion venera numai pe ap. Pavel și Evanghelia lui Luca. Respingea Vechiul Testament ca opera lui Demiurg, Dumnezeul drept, dar sever al iudeilor, a cărui domnie a fost răsturnată de Dumnezeul adevărat și bun, adică iubitor și îndurat prin al Său Logos, care a primit în Hristos un trup aparent.
Marcion a dat aderenților săi o organizare bisericească, pe când alți învățători gnostici formau numai școli.
MANIHEISMUL
Maniheismul este gnosticismul persan. Întemeietorul lui a fost persanul Manes, care a combinat în sistemul său părți din majoritatea religiilor de pe vremea cea: parsism, budism, religia mai nouă a iudeilor, religia chinezilor și creștinism.
Câteva din principiile maniheismului:
1. Din eternitate există un imperiu al luminii (binele) și un imperiu al întunericului (răul). Suveranul celui dintâi imperiu este Dumnezeu, iar al celui din urmă este Satana. Mult timp locuitorii imperiului întunericului n-au știut nimic despre imperiul luminii. Dar odată, fiind în luptă unii cu alții, ei se urmăriră reciproc până la limitele imperiului lor, de unde zărind imperiul luminii au făcut pace. Ei au fost respinși de Isus, eroul luminii, omul original.
2. Din amestecul elementelor luminii cu elementele întunericului s-a format lumea terestră și omul însuși; de aceea în lumea terestră între bine și rău, lumină și întuneric este continuă luptă. Spre a elibera elementele luminii din imperiul Satanei, Dumnezeu a trimis pe același Isus, eroul luminii.
3. Isus a avut un trup aparent.
4. Opera lui Isus o va continua Duhul Sfânt.
5. Mani este adevăratul apostol al lui Isus, ceilalți apostoli i-au falsificat învățătura.
6. Mântuirea se face treptat.
7. Duminica era serbată cu post.
MONTANISMUL
Această sectă religioasă, s-a ivit în Frigia în prima jumătate a sec. al II-lea (probabil anii 130 – 135). Și-a primit numele de la căpetenia lor, Montan. Cea dintâi adunare montanistă a fost în satul Pepuza, pe care-l considerau noul Ierusalim.
Ei credeau că revărsările Duhului Sfânt n-au încetat, și darul Duhului Sfânt a fost făgăduit tuturor credincioșilor, în forma cum l-au primit apostolii în ziua de Rusalii. Montaniștii aveau ca bază versetul din Ioel 2:28.
Principiile acestei secte:
1. Nu ierarhia conduce Biserica, ci Duhul Sfânt.
2. Viața creștină trebuie să fie o viață riguroasă – viață sfântă.
3. Duhul Sfânt călăuzește pe credincioși și-i educă în moravuri din ce în ce mai riguroase.
4. Vorbirea în limbi profetice și căderea în extaz.
5. Post riguros.
6. Cei căzuți de la credință nu mai pot fi primiți nici odată.
7. Căsătoria a doua este interzisă.
8. Domnul Isus va veni pe pământ să întemeieze o împărăție de o mie de ani.
“Astăzi începe a se recunoaște că unele din vederile montanismului erau o tendință sinceră de a se statornici disciplina și viața creștinilor celor de la început, Montanismul a degenerat într-un supranaturalism și puritanism extrem, dar în stadiul său primitiv, el era o reacție sinceră și cu bune intenții contra raționalismului gnostic.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 106).
Germenii părerilor lor se cuprindeau chiar în terenul creștinismului primar și multe din asemenea păreri, în afară de alterările și extremitățile la care ajungeau ei, erau nevinovate și primitive.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 56).
Rătăcirea consta în aceea că proorocia este cu neputință fără extaz. Această idee era împrumutată din păgânism și din gândirea lui Platon și de aici luată de Filon în sfera cugetării iudaice.
Clement Alexandrinul consideră extazul un semn al abaterii de la credință. (Stromata -, pag. 31). În stare de extaz ei făceau spume la gură, cum se întâmpla cu Pitia sau proorocițele păgâne. Femeile sunt cele dintâi și cele mai frecvente agente în manifestarea unor asemenea fenomene. Montan avea două proorocite principale: Maximila și Prisca. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 107 -108).
Cu privire la venirea lui Hristos, Maximila zicea: “După mine nu vor mai fi proorocite ci va fi sfârșitul lumii. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 109).
După însăși natura sa, montanismul era inevitabil legat de diferite superstiții. În contrast cu idealismul gnostic, montanismul a ajuns până la un materialism grosolan, chiar până la credința în întruparea sufletului și a lui Dumnezeu. Negând alegoria imaginară, montanismul a căzut în robia literei. Montan însuși, înainte de a deveni creștin, era preot castrat al Cibelei, cunoscător al orgiilor cultului ei fanatic. Vederile lui asupra creștinismului au fost de asemenea întunecate, probabil, de diferite exaltații.
Unii montaniști nu admiteau consumul de carne. Huleau căsătoria considerând-o ca o concesie față de slăbiciunile omenești. Ei prescriau posturi obligatorii în anumite zile și insistau pentru abstinență deplină cel puțin două săptămâni pe an. Lacrimile omenești le priveau cu o extremă asprime și învățau că pentru curvie și preacurvie nu este iertare cel puțin până la mormânt. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 109).
Cel mai de seamă dintre montaniști a fost Tertulian. El a îmbrățișat această adunare ca un fel de ripostă față de Biserică unde pătrunsese duhul lumii. Montaniștii puneau mare preț pe pocăință și viață sfântă, ceea ce în Biserică se vedea tot mai rar, iar Tertulian înseta după așa ceva.
NOVAȚIANISMUL
Această schismă a apărut în apus în sec. al III-lea, care se caracteriza printr-o rigurozitate accentuată. În fruntea acestei partide era un bărbat învățat, Novațian. Acesta a fost ales episcop de Roma de către parizanii lui.
Novațienii nu mai primeau în sânul Bisericii pe acei care s-au lepădat de creștinism în timpul persecuțiilor. Dacă Biserica ar mai avea între membrii săi pe unii ca aceștia, atunci ea nu mai reprezintă curăția vieții și de aceea toți cei care voiau să se întoarcă în Biserică trebuiau rebotezați.
ARIANISMUL
Această doctrină a fost fondată de Arie, preot în Alexandria la începutul sec. al IV-lea.
Arie susținea că Fiul, este mai mic decât Tatăl și că a avut cândva început, adică “a fost un timp când nu era” (frază întrebuințată de Arie). Biserica a fost împărțită în două și multă vreme s-au dus mari lupte dogmatice. La Sinodul – ecumenic din Niceea (325), convocat de împăratul Constantin, a fost combătută învățătura lui Arie, iar el a fost exilat.
Arianismul a fost distrus prin forță de către împăratul Teodosie 1, păstrându-se totuși până în sec. al VII-lea la popoarele germanice.
BONOSIANII
Episcopul Bonos din Sardica (Sofia de astăzi) pe la anii 380 – 390, susținea că Maica Domnului n-a rămas fecioară după nașterea Domnului Isus, ci a mai avut copii. (După Noul Testament el avea dreptate, Măria a mai avut copii, prin căsătoria cu Iosif. Domnul Isus însă născându-Se prin trupul ei, nu i-a stricat fecioria.)
APOLINARISMUL
Această doctrină a fost fondată de episcopul Apolinariu din Laodicea (Siria) pe la anul 362. Ca principii această doctrină susținea că Domnul Isus nu era om ca ceilalți oameni, ci, spre deosebire de filozofia lui Platon care spunea despre om că este compus din: corp, suflet animal și spirit rațional, Apolinarismul susținea că Domnul Isus este compus din: corp, suflet animal și divinitate.
MACEDONIANISMUL
Doctrină fondată de episcopul Macedoniu din Constantinopole, pe la anul 341. Această doctrină susținea că Duhul Sfânt este o persoană a Fiului (născută din Fiul) și servitor Tatălui și Fiului. Susținătorii acestei învățături se mai numeau și pnevmatomahi.
PRISCILIAMSMUL
Priscilianismul este o doctrină care a apărut în Spania între anii 370 – 380, având ca inițiator pe un oarecare Marcu din Egipt. Numele însă l-a primit de la Priscilian, un laic din Spania.
Doctrina era un fel de gnosticism și se caracteriza prin oprirea căsătoriei și a consumului de carne. Adepții acestei doctrine erau acuzați (pe nedrept) că în adunări practicau desfrâul.
MASALIENII
Masalienii (rugătorii) o sectă compusă din două părți: creștini și necreștini. Necreștinii erau monoteiști (ca și iudeii). Amândouă părțile susțineau că mântuirea este prin rugăciune, iar iertarea păcatelor se primește la fel.
APOSTOLICII
Apostolicii, sunt o grupare creștină (anii 340 – 360) care căuta să imite pe apostoli, renunțând la avere și la căsătorie.
EUSTAȚIANII
Eustațianii (340 – 370) erau aderenții extremi ai monahismului. Ei vedeau în monahism singurul mijloc de mântuire, disprețuind nu numai căsătoria, ci și familia, Biserica și statul.
AVELITII
Aveliții, sunt o sectă apărută în Africa spre sfârșitul sec. al IV-lea. Ei s-au numit așa după Abel, al doilea fiu al lui Adam. Se căsătoreau însă se abțineau de la împreunarea cu soțiile lor, spre a nu contribui prin nașterea de copii la propagarea păcatului originar, fiindcă nici Abel nu a avut urmași.
AUDIANII
Audianii, sunt urmașii lui Audin, un laic din Mesopotamia (322). El era un cenzor sever de moravuri, mai ales ale clerului. Aceștia credeau că Dumnezeu este ca și omul, având corp și suflet.
ANGELICII
Angelicii, (sec. al IV-lea), o sectă în Frigia. Aderenții acestei secte adorau pe îngeri la fel ca pe Dumnezeu.
COLIRIDIANELE
Coliridianele, era o sectă de femei din Arabia sec. al IV-lea. Acestea adorau pe Maica Domnului, aducându-i ca jertfă plăcinte (turte). De aici a rămas practica la români turtele de Crăciun, iar cuvântul colind vine de la “coliridiane”. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 121, notița 1).
VIGILANȚIU
Vigilanțiu, un preot în Barcelona (400) socotit eretic de cei cu alte păreri. El combătea cultul sfinților și al relicvelor ca un cult idolatru. De asemenea combătea monahismul și pelerinajele, ca un păcat împotriva firii. (După Noul Test. el nu era eretic, ci avea credința dreaptă).
JOVINIAN
Jovinian, a fost mai întâi monah în Roma (388). El declara că monahismul și căsătoria, postul sau nepostul ar fi indiferente înaintea lui Dumnezeu. Nu prin fapte bune se mântuiește omul.
Botezul era socotit ca un mijloc de a nu mai putea păcătui. Era împotriva ascezei monahale și nega fecioria Maicii Domnului după nașterea Domnului Isus.
PELAGIANISMUL
Pelagianismul, era o doctrină fondată de monahul Pelagiu din Britania (409). El spunea că păcatul lui Adam nu este “păcatul originar”, deci nu se moștenește.
Mântuirea se putea dobândi prin puterea proprie, iar harul numai ajută această putere.
Toți oamenii sunt fără păcat la naștere.
AUGUSTIANISMUL
Augustianismul, sau credința greșită a lui Augustin despre predestinație.
Augustin zicea că Dumnezeu nu voiește să mântuiască pe toți oamenii, ci numai pe unii; așadar, nu voiește o mântuire generală, ci parțială. Deci după părerea lui Augustin unii sunt pentru mântuire și unii sunt pentru osândă.
NESTORIAMSMUL
Nestorianismul, doctrină fondată de Nestorie, patriarhul Constantinopolului (428). El susținea că Domnul Isus a fost “Dumnezeu perfect” și “Omul Isus”, deci două persoane. Măria trebuia numită “Mama lui Hristos” și nu “Maica lui Dumnezeu”.
Unitatea lui “Dumnezeu perfect” cu “Omul Isus” este numai relativă.
Urmași ai doctrinei lui Nestorie sunt și astăzi în Persia. Ei interzic icoanele și susțin că sufletul după moartea trupului și până la înviere este într-o stare de somn,
MONOFIZIȚII
Monofizit înseamnă “o singură fire”).
Doctrina monofiziților susține că Domnul Isus, cât a fost pe pământ, avea o singură fire. Cele două naturi ale Sale, divină și umană se contopeau – cea umană era absorbită de cea divină.
Monofiziți sunt și astăzi. Biserica coptă din Abisinia este monofizită.
PAVELIANISM
Partidă fondată de un oarecare Constantin (657). Acesta a studiat mult epistolele sf. ap. Pavel și și-a propus să readucă Biserica la simplitatea ei din timpul apostolilor, cu alte cuvinte a restabili biserica apostolului Pavel și de aici a primit numele de Pavelianism.
Ca principii enumerăm:
– Stăruiau în rugăciune,
– Înlăturau ierarhia,
– Înlăturau ceremoniile,
– Cina și botezul erau înțelese spiritual, nu numai fizic,
– Respingeau icoanele, monahismul, sfinții și cultul Maicii Domnului. (Aceasta-i credința adevărată după Noul Testament).
ATINGANII
Atinganii (cei ce nu ating), o sectă din Armenia (sec. al VII-lea) care unea creștinismul cu iudaismul și parsismul (religia soarelui la perși). De la această sectă și-au primit țiganii numele.
Țiganii sunt un popor nomad din India. Trecând prin Persia în Armenia și Frigia (810), intră în relații cu secta atinganilor, primind religia lor. În Europa au trecut tocmai prin sec. al XIV-lea și au fost numiți de toate popoarele țigani (de la atingani). În Grecia și apusul Europei se mai numeau și egipteni de la părerea greșită că ar fi venit din Egipt. (De aici s-au obișnuit și românii să le spună “faraoni”). În Franța au venit din Boemia și din această cauză au fost numiți “boemiani” sau “boemi”.
VALDENZII
Grupare religioasă care a primit numele de la întemeietorul ei Petru Valdo din Lyon (sec. al XII-lea).
Valdenzii citeau Biblia cutreierând țara și osândind întreg ceremonialul bisericesc. Erau împotriva serviciului militar. Din cele șapte taine practicau numai botezul și cina. Biserica Catolică i-a urmărit și nimicit.
ALBIGENZII
Grupare religioasă ce a luat ființă în orașul Albi din sudul Franței. De aici și numele de albigenzi. Ca principii enumerăm:
– Lumea spirituală este opera lui Dumnezeu,
– Lumea materială este opera dracului,
– Disprețuiau Biserica, slujbele și preoții,
– Erau împotriva căsătoriei.
SCHISMA
Schisma între răsărit și apus s-a produs definitiv în anul 1054. De atunci, cele două Biserici, Catolică și Ortodoxă s-au despărțit.
