“Dintr-o comunitate mică, cu forme simple de organizare, doctrină și cult, Biserica s-a dezvoltat în toate privințele… Ea a primit unele influențe și a influențat la rândul ei lumea…” (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 4).
De la nașterea Bisericii și până în ziua de astăzi, Satana a căutat să zădărnicească planul lui Dumnezeu de mântuire, plan care trebuia adus la îndeplinire prin Biserică. Multe au fost ispitele Bisericii în decursul istoriei, dar cea mai ascunsă și în același timp cea mai periculoasă, a fost ispita de a domni pe pământ, de a fi cineva în lume. Biserica și-a uitat chemarea ei și viața ce trebuia să o ducă în legătură cu această chemare, viață de străin și călător în lume. Uitând, și-a făcut cetate stătătoare în împărăția diavolului. Pentru atingerea scopului de stăpână a lumii, Biserica a dat mâna cu stăpânirea civilă. Popoarele se creștinau sub puterea armelor. Urmarea acestei stări a fost nimicirea cu desăvârșire a vieții duhovnicești. Creștinismul a rămas doar cu numele, căci nu mai avea pe Hristos în el. Istoria spune: “Creștinarea popoarelor, întreprinsă în grabă… sub presiunea armelor n-a schimbat felul de viață al celor convertiți. Barbaria și ferocitatea au continuat să-și păstreze multe din superstițiile și obiceiurile păgâne. Din această cauză disciplina creștină a slăbit.” (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 389).
Împăratul Constantin a făcut legi pentru desființarea sectelor, iar episcopii și clericii vegheau la împlinirea lor. În scurt timp, toți câți nu erau de părerea Bisericii oficiale, au fost siliți să nu-și mai poată îndeplini obligațiile cultului respectiv. Legea era aspră. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 83).
În tot timpul vieții împăratului Constantin, nimeni nu îndrăznea să combată învățătura sinodului de la Niceea, însă după moartea lui mulți au părăsit-o. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 87).
Cu trecerea timpului, împărații, ca să aibă mai multă trecere față de Biserică, primeau coroana din mâna episcopilor. Marcian a fost primul împărat care a primit coroana din mâna patriarhului de la Constantinopole. Inovația adusă în anul 450 a fost mult grăitoare pentru dezvoltarea ulterioară a scaunului de la Constantinopole. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 182).
Începând cu anul 313, așa cum s-a arătat mai sus, împăratul s-a amestecat în treburile bisericești. El și-a dat seama că slăbirea unității bisericești este în detrimentul imperiului și de aceea a căutat să desființeze diferitele comunități eretice și schismatice.
Edictul împăratului Teodosie – (380) de la Tesalonic, prin care recunoștea ortodoxia drept religie de stat, a lovit crunt și păgânismul și celelalte grupări creștine. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 239).
Autoritățile de stat luau măsuri drastice împotriva schismaticilor, oprind întrunirile lor sub pedeapsa cu moartea sau a pierderii drepturilor cetățenești. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 242).
Împăratul Iustinian – (527 – 565) a continuat cu statornicie și uneori cu brutalitate refacerea unității religioase a imperiului. Biserica a avut în persoana lui Iustinian – nu numai un mare apărător, ci și un stăpânitor autocrat. În felul în care conducea afacerile statului, a dirijat și treburile bisericești, amestecându-se până și în unele amănunte ale Bisericii, dogme și cult, impunându-și părerea. “În strânsă legătură cu această problemă era aceea a expansiunii politice.” împăratul chiar dacă avea unele convingeri, renunța la ele pentru atingerea scopului politic. Așa s-a întâmplat cu Iustinian: “Forurile competente din capitala imperiului bizantin erau silite să inaugureze o politică antimonofizită, pentru a putea întinde influența imperiului și în apus unde stăpânea biserica romană care era împotriva monofizismului. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 251 și 182).
Din cauza spiritului lumesc care a pătruns până în cele mai mici cute ale Bisericii, episcopii umblau să-și câștige titluri. Origen, în Comentariul la Evanghelia după Matei, scrie că chiar pe timpul său preoții creștini sau uitaseră cu totul sau neglijau poruncile Domnului Hristos și prin fastul lor întreceau chiar pe cei mai răi cinovnici (funcționar de stat de rang inferior) păgâni. Despre episcopi, Ioan Gură de Aur vorbește astfel: “Erau întâi la curte, în societatea damelor și în casele nobililor. Ei purtau cele mai fastuoase veșminte și se mândreau cu titluri ca: «fericirea voastră», «sfinția voastră», etc. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. 3, pag. 35).
Istoricul Sozomen de asemenea mărturisește, că activitatea religioasă a veacurilor al IV-lea și al V-lea se reducea numai la luptele dintre episcopi, care se afuriseau reciproc (acest lucru s-a repetat de multe ori în istorie). Viața creștină după Evanghelie, omul nou din Epistolele sf. ap. Pavel nu se cunoșteau. (Sozomen, Istoria Bisericească, Cartea a II-a și a III-a, cap. 11 și 12). Și tocmai această perioadă este socotită de unii ca epoca de aur a creștinismului.
Filocalia, vol. 1, pag. 151, spune că sec. al IV-lea și al V-lea sunt socotite “epoca de aur a creștinismului”.
Lăcomia, ca și ușurătatea femeiască, alcătuiau viciile veacului al IV-lea, iar clericii erau prinși în aceste mreje. (Farrar, Viața și opera Sfinților părinți, voi. 3, pag. 59 – 60). Creștinismul, ieșind din lupta sa cu statul, era totuși departe de a fi repurtat victoria sa cea mai grea, asupra inimilor mărturisitorilor. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. 3, pag. 63).
Amestecul Bisericii în afacerile lumești în decursul veacurilor, se poate vedea clar din toate istoriile profane și religioase. Zice un istoric religios: “Să nu uităm apoi că și răscoalele și revoluțiile sociale n-au fost lipsite de ajutorul mănăstirilor, singurele locuri retrase unde se țineau conspirațiile și se organiza rezistența. Unii călugări conduc chiar efectiv răscoalele. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 330).
Religia a ajutat puterea lumească și puterea lumească a ajutat religia. Diavolul și-a atins scopul. Dumnezeu totuși și-a păstrat martorii Săi în tot timpul. Aceștia, deși puțini, neînsemnați și nebăgați în seamă, au ținut sus făclia adevărului și sfințeniei în lume. Ei au trebuit să plătească cu prețul sângelui lor îndrăzneala de a mărturisi limpede pe Acela care n-a avut unde să-Și plece capul în lume.
“Amestecul statului în sinoadele veacului al IV-lea, va determina chiar linia raporturilor ulterioare dintre puterea spirituală și cea lumească.
Toți împărații următori vor întări acest principiu al amestecului imperial în biserică.” (magistru Lucian -. Gafton, Studii Teologice, 1956, pag. 454).
“Personajul cel mai important din imperiul bizantin, după împărat, era patriarhul. Legal și canonic, patriarhul, trebuia să fie ales de cler și de popor. Practic, împăratul, neținând seama decât de interesele proprii, alegea candidatul, pe care toți trebuia să-l accepte apoi. Formal, în actele de alegere, apărea atât clerul cât și poporul.” (magistru Lucian -. Gafton, Studii Teologice, 1956, pag. 456).
Celebrul canonic Teodor Baiason, patriarhul An tio h iei, proclamă: “împărații au dreptul de a învăța popoarele creștine; că asemenea soarelui luminează cu lumina ortodoxiei întregul univers; că ei trebuie să se îngrijească de trupurile și sufletele supușilor. Împărații nu sunt supuși nici legilor și canoanelor…”
lată în ce termeni scrie un episcop către împărat: “Maiestatea voastră veghează asupra nevoilor supușilor săi și dă ajutorul mâinii sale favorabile tuturor celor ce sunt ridicați la onoarea scerdoțiului. Prin aceasta mărturisiți pietatea voastră către Dumnezeu, de la care țineți puterea suverană… Trimiteți vă rugăm, Sfântului și Ecumenicului Sinod, ordinele voastre sacre și inviolabile…” (Evagrie, Istoria Bisericii, voi. II, cap. XVIII, pag. 55 – 56).
Deci, ordinele împăratului erau sacre și inviolabile și hotărârile sinodului trebuiau să fie luate conform ordinelor.
“Persoana suveranului, a cărui putere, asemenea celei divine, era absolută, era sacră. Dacă de la Augustus la Dioclețian împărații împărțiseră puterea cu senatul, iar de la Constantin la Iustinian – cu Biserica -, începând din sec. al VI-lea, după ce Iustinian reprimase revolta “Nika”, ei au devenit autocrați absoluți. Erau considerați vicari ai lui Dumnezeu pe pământ, iar Statul socotit o reflectare a împărăției cerești… În timpul procesiunilor împăratul era aclamat ca “urmaș al lui Hristos”, “egal al apostolilor”, “al doilea David”. El avea acces liber în altarul Sfintei Sofia, în dreapta căruia era un spațiu rezervat lui, așa-zisul mutatorium, unde își schimba veșmintele în timpul ceremoniilor religioase, se ruga, se odihnea, lua masa și își primea prietenii. Suveranii înșiși se considerau nu numai reprezentanți ai puterii seculare, ci și preoți supremi. “Eu sunt împărat și preot”, proclama Leon Isaurul. Prezidând sinoadele, împărații luau parte activă la treburile ecleziastice… Împăratul figura nu ca persoană laică, ci ca preot suprem…
Dat fiind caracterul evident religios al autocrației, era extrem de greu, chiar și pentru bizantini, să separe precis puterea seculară de cea spirituală. De altfel în Bizanț o asemenea separare nici nu exista în realitate… Patriarhii, deși depindeau cu totul de suverani, aveau un post foarte important și de obicei puterea lor era doar cu puțin inferioară celei a împăratului… Legătura dintre împărat și patriarh, în statul bizantin era definită astfel: «Statul se compune, ca un individ, din părți și din membre, dintre care cele mai mari și mai importante sunt împăratul și patriarhul. De aceea deplina armonie dintre monarhie și Biserică înseamnă pace spirituală și materială și bunăstare a supușilor…»“ (Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 48-49, Edit. Meridiane, București, 1980).
“Împăratul bizantin era nu numai reprezentarea terestră a puterii de stat, ci și a umilinței creștine. În joia mare (joia Pastelor), în biserica Sfânta Sofia el spăla picioarele la 12 cetățeni dintre cei mai săraci… Scopul împăratului era să apară în ochii supușilor ca un fiu credincios al Bisericii, un instrument personal în mâinile divinei providențe… Întreaga viață spirituală era supusă unui foarte sever control de stat, care reprima implacabil orice veleitate de opoziție și de inovație și condamna orice școală teologică ne ortodoxă. Patriarhii nu admiteau comentariul liber al dogmelor, și nu tolerau nici să se modifice ritualurile. De aceea convocau regulat sinoadele, prezidate de împărat, care condamnau așa-zisele “erezii”. Aparatul de stat, centralizat la maximum, veghea ca ideologia dominantă să nu sufere nici o influență externă… Heterodocșii (care se deosebeau de ortodocși) erau exilați sau pedepsiți…” (Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 50-51, Edit. Meridiane, București, 1980).
Sunt deosebit de semnificative cuvintele arhiepiscopului Isac Anghelos: “împăraților totul le este îngăduit, întrucât pe pământ nu există nici o deosebire între puterea lui Dumnezeu și cea a împăratului; împărații pot să facă orice, folosind fără deosebire lucrurile divine în același fel ca și pe cele proprii, întrucât aceeași demnitate imperială le-a fost oferită de Dumnezeu, și între Dumnezeu și ei nu se află neînțelegere.” (V. Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 61, notița 14).
Amintim încă o dată: Cât de departe este această organizație religioasă – Biserica Ortodoxă – față de Biserica adevărată arătată de Duhul Sfânt pe paginile Noului Testament!
În cursul primelor trei secole ale istoriei sale, Biserica a dat dovadă că nici o putere pământească nu a putut ca s-o zdrobească… Perioada următoare de aproximativ două secole, a arătat că unirea Bisericii cu statul, chiar atunci când Biserica deținea puterea celui mai mare imperiu, ea nu poate salva statul de la nimicire. Căci părăsind locul arătat prin numele ei Ecclesia, care înseamnă “chemată afară din lume” pentru Hristos, ea pierde puterea care decurge pentru ea din Domnul Isus, schimbând-o pentru o autoritate pământească, lucru care îi este fatal. (Drumul Bisericii, pag. 33).
Sf. Ioan Gură de Aur, scrie: “…Sunt multe zile de când biserica din lumea întreagă s-a prăpădit și e căzută la pământ, fiind toți stăpâniți de același rău (slava deșartă) și mai cu seamă cei din dregătorii, oricât de mult apasă asupra lor răspunderea ce o vor avea. Așa dar să nu vă mirați că v-am îndemnat să faceți mai mult decât aceștia.” (Comentariu la Efeseni, Omilia X, pag. 106).
St Ioan Gură de Aur mai scrie: “Toate faptele creștinismului sunt trădate și totul este neglijat din cauza slavei deșarte a celor mai mulți.” (Comentariu la Romani, XVIII, pag. 308).
Origen, în timpul vizitei sale la Roma, a constatat cu durere că duhul lumii pătrunsese în biserică. În una din amintirile sale scrie: “Că se află biserici în care pietatea este exploatată în profitul ambiției și care sunt transformate în peșteri de tâlhari.” (pr. Ovidiu Musceleanu, Origen, viața, scrierile și doctrina lui, București, 1896).
Prof. N. Mladin scrie: “Biserica a fost invadată de spiritul lumii, și manevrată în slujba unor interese străine, chiar opuse spiritului creștin. Istoria dezbinărilor bisericești se datorește și unor cauze politice.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 464, Pe calea unității Bisericii lui Hristos).
Dacă a fost invadată de spiritul lumii, devenind în felul acesta o Biserică firească, cum mai putea să aibă Duhul Sfânt? Cum mai putea să înțeleagă adevărul lui Dumnezeu? Unde este infailibilitatea de care se tot vorbește? Iată lucruri care trebuie să ne dea de gândit.
Nu e nevoie de prea multe documente. Nu e nevoie să cercetăm istoria pentru a ne convinge de adevăr, ci privim doar în jur și ne este de ajuns.
Unde este Biserica aceea vie și duhovnicească? Hristos are numai o singură Biserică. Biserica vie și duhovnicească, Biserica străină pe pământ.”
Zice prof. N. Mladin mai departe: “…Șovinismul național, care a folosit Biserica pentru învrăjbirea între popoare. Dezbinarea nu e numai rezultatul influențelor sociale extra-bisericești, ci și al îngâmfării, al ignoranței, al tendinței de dominație și acaparare, care au pătruns în Biserică, mai ales în sufletele unor conducători… S-a cultivat și a crescut egoismul confesional.
Nu numai fiecare creștin, ci și fiecare Biserică, trebuie să se judece pe sine în lumina lui Isus Hristos, care este Adevăr și Viață, să se purifice de moșteniri istorice depășite și “lumești” și să lase Duhul lui Dumnezeu să lucreze întru sine mai viu și mai rodnic… Multe forme ale vieții bisericești tradiționale trebuie să moară, iar viața bisericească să renască. Bisericile trebuie să moară împreună cu Hristos… ca să învie împreună cu Hristos…” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 464, Pe calea unității Bisericii lui Hristos).
Decăderea creștinismului a avut loc în clipa când s-a împrietenit cu lumea.
Antonie Plămădeală, episcop ortodox: “Această lume socotită «creștină», nu mai seamănă însă cu lumea creștină de dinaintea erei constantiniene, unită prin teama de persecuții și trăind oarecum într-un climat de escatologie (venirea Domnului Isus) iminentă, datorită mai ales nesiguranței personale și de grup. Acum lumea creștină respirase, tensiunea slăbise sau dispăruse de tot și interesele lumești își reluaseră locul.
Devenind religie de stat, creștinismul devenise exact contrariu a ceea ce fusese până atunci: religia care garanta securitatea (siguranța) personală. De aceea, păgânii trec la creștinism anume ca să-și apere interesele, dar ei nu mai sunt convertiții zeloși de altă dată. Ei își schimbă doar numele, nu și credințele și mai ales, vin cu aceleași moravuri pe care le păstrează. De aceea s-a întâmplat, începând din această perioadă, ceea ce am putea numi o subtilă trădare a creștinismului…”
Punându-se prea mare preț pe organizarea dinafară, s-a neglijat partea spirituală, devenind o biserică lumească, cum recunosc mai mulți teologi. (E vorba mai ales de Biserica Catolică).
Creștin adevărat înseamnă să porți crucea ca toți urmașii Domnului Isus. Vorbind despre creștinism N. Steinhardt, notează: “Înădușeală, sânge, batjocură, cuie. Asta e creștinismul. Nu clopotele bisericii Pantelimon în zilele de duminică și sărbători… Ci asta: crucea adevărată…” (Jurnalul fericirii, pag. 29).
O fărâmă de adevăr poate cere munți de sacrificii.
P. Rezuș: “Scoțându-se în relief numai caracterul extern juridic, este explicabilă sărăcirea ființei Bisericii de adâncurile semnificațiilor divine supranaturale, care cădeau pe plan secundar în fața instituționalului juridic temporal.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 327).
Maxime Rodinsone: “Începând cu sec. al XVIII-lea Biserica creștină nu mai corespundea deloc sau aproape deloc cu grupul celor care îl urmau pe Domnul Isus. De mii de ori, ca și Petru, ea L-a trădat…” (Fernand Comte, Dicționar de creștinism, București, 1999).
Heine: “Există și în istorie, ca și în natură, zi și noapte? Odată cu al III-lea secol al creștinismului începe să se întunece…”
