În primele 3 secole se vorbea puțin despre Maica Domnului, iar sărbători în cinstea ei nu se cunosc. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 155). Există o evanghelie apocrifă: “Despre adormirea Sfintei Măria”, scrisă spre sfârșitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea. Nu se știe cine este autorul. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 201). Această scriere apocrifă a circulat mult printre creștini și astfel Maica Domnului a câștigat mulți simpatizanți, care, cu trecerea timpului, au început s-o venereze.
“Marea venerație ce s-a dat Maicii Domnului în biserică, evident, a avut consecință asupra creștinilor, care, în fantezia lor au căutat știri despre soarta ei. Credința că Maica Domnului, după moarte, sufletul ei s-a dus imediat în cer, a prins tot mai mult teren, adăugându-se fel de fel de fantezii pe tema aceasta. Așa se spunea că apostolii ar fi îngropat-o, dar după trei zile nu i-au mai găsit trupul, căci și acesta a fost luat în cer. Această tradiție nu e dogmatică ci istorică. Deși ea nu e un obiect de credință obligatorie. (Eusebiu Popovici, Ist. Bisericii Univ. vol. 1, pag. 202). Fantezia creștinilor înflorea tot mai mult cu timpul și Biserica din apus, a primit vorba că Măria s-a dus în cer. Biserica de răsărit n-a cunoscut această versiune. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 202). În decursul istoriei s-au stabilit și sărbători în cinstea ei.
Biserica Catolică, prin Papa Pius al IX-lea, a definit, în bula dogmatică “Ineffabilis Deus”, din 8 dec. 1854, învățătura că Maica Domnului s-a născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351). Chiar și despre Ioan Botezătorul și despre proorocul Ieremia, se spune că s-ar fi născut fără păcat. (Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 351; Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 91 – 92 și 358). Învățătura aceasta neoficial a fost declarată ca dogmă încă din sec. al XIV-lea. Chiar și Biserica Ortodoxă susține că: “Fecioara Măria n-a făcut în viața sa nici măcar un singur păcat venal” – care atinge conștiința. (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 43; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 525 ).
“Fiecare creștin să rostească cântarea: «Bucură-te cea plină de dar Mărie, Domnul este cu tine…» cerând mijlocirea Fecioarei, că mult poate face rugăciunea Maicii spre îmblânzirea (?) Fiului.” (Confesiunea Ortodoxă, întrebarea nr. 42; Vasile Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 472).
Cum adică? Domnul Isus nu este blând? Este rău intenționat în mântuirea oamenilor, așteptând doar să-l vadă pe careva păcătuind și apoi să-l trântească în iad? Trebuie ca cineva să-L îmblânzească…? Oare aceasta nu se cheamă blasfemie, defăimare? Cum a știut diavolul să întoarcă toate lucrurile pentru a răpi slava lui Dumnezeu și a întuneca adevărul!
A îmblânzi pe Dumnezeu prin rugăciune este o reminiscență păgână. Dumnezeu este blând și plin de milă, prin însăși natura Lui. El nu este rău intenționat în ceea ce privește mântuirea oamenilor, ci, dimpotrivă, El Și-a dat ce-a avut mai scump. L-a dat pe Domnul Isus ca să moară pentru mântuirea noastră.
Chiar sf. Ioan Gură de Aur folosește această expresie: “…Apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru dânșii?” (Epistola către Filipeni, Omilia IV, pag. 37).
Pr. dr. Nicolae Dură: “…Fecioara nu este reprezentată (în icoană) ca o mamă oarecare, ci ca mama lui Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijlocește între Dumnezeu-Fiul și oameni.” (Teologia icoanelor, în “Ortodoxia” nr. 1/1982, pag. 62).
“Se poate spune fără teamă de a greși, că Maica Domnului e mai prezentă în cult și în evlavia populară decât în teologia ortodoxă, (dr. Antonie Plămădeală, “Ca toți să fie una”, pag. 406, Ed. Inst. Biblic și de Mis. Ort. Română, București, 1979).
Faptele sunt mai importante decât vorbele. Cu vorbele te arăți evanghelic, iar cu faptele idolatru.
Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului:
“…Maică a vieții, cu rugăciunile tale mântuiești din moarte sufletele noastre.” (Din Troparul Adormirii Maicii Domnului).
“Maica Domnului are toate darurile celor nouă cete îngerești.” (Studii Teologice, nr. 1 – 2, 1974, pag. 86).
Cu referire la cele din Luca 2: 35 și Ioan 19:25 – 27, unii spun că în vremea răstignirii Domnului, Fecioara Măria ar fi fost străpunsă de îndoială cu privire la biruința din urmă a Fiului său. Origen, de pildă, scrie că dacă Măria nu s-ar fi scandalizat de patimile Domnului, “Isus n-ar fi murit și pentru păcatul ei.” (Luc. Horn. 17, M.P.G., XIII, 1845).
Drd. Pintea Dumitru scrie: “Învățătura despre mijlocirea Maicii Domnului la Fiul său pentru noi are ca bază dogma Sinodului al III-lea ecumenic despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu și cea a Sinodului al VII-lea ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare… Preasfintei Fecioare îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăși să ne ajute…” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 517- 518, art. “Învățătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)
Și mai scrie acest doctorand: “Definițiile dogmatice ale sinoadelor al V-lea și al VII-lea ecumenice (în anul 553, la Constantinopol și în anul 787, la Niceea) constituie în Biserica Ortodoxă până astăzi pietrele de temelie ale învățăturii despre Maica Domnului, și ale cultului care i se aduce.”
Continuă, zicând: “Pururea Fecioria Maicii Domnului… Sfânta Tradiție o confirmă ca pe un atribut al Maicii Preacurate nedespărțit de numele ei, iar Sinodul al V-lea ecumenic (în anul 553, la Constantinopol) o decretează ca dogmă.
Darurile speciale cu care a fost înzestrată Preasfânta Fecioară i-au fost acordate pentru întreaga omenire. De aceea ea se arată pentru întreaga Biserică o “comoară neîmpuținată” și un izvor nesecat de haruri.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 501, 505, 517, art. “Învățătura sf. Ioan Damaschin despre Maica Domnului.”)
Sf. Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea) este socotit ca “psalmistul Maicii Domnului” (dogmei Panagia Theotocos, “Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”). El aduce cel mai sublim elogiu părinților Maicii Domnului: Ioachim și Ana. (Ortodoxia, nr. 3, pag. 549, 1980).
Pr. dr. Dumitru Belu: “Creștinarea, după sec. al IV-lea, se făcea global și repede, fără pregătirea menită să asigure catehumenilor o acceptare din convingere a creștinismului. Biserica era pusă astfel în fața unor greutăți uriașe. Trebuiau totuși găsite mijloace spre a le face față. Unul din aceste mijloace a fost găsit în înfrumusețarea Cultului, în îmbogățirea lui prin acceptarea și consacrarea liturgică a imnelor.” (Mitropolia Ardealului, 1960, nr. 3 – 4, pag. 256 – 257, “Imnele Liturgice ca izvor omiletic”).
Redăm mai jos din Mineiul pe luna martie a Bisericii Ortodoxe:
“Ceea ce ai născut pe pricinuitorul liniștii, Hristos, liniștește viforul cel sălbatic al patimilor mele, Preasfântă Stăpână.” (martie, ziua -, la utrenie, cânt. 6, 3).
“Sufletul meu cel omorât din pricina dezmierdărilor înviază-l, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua I, cântarea 8, 3).
“Ca pe o ocrotitoare dumnezeiască și ca pe o nădejde adevărată, pe tine singură te am, Maica lui Dumnezeu, ca să fiu izbăvit de păcate și din primejdii.” (martie, ziua -, cântarea 9, 3).
“…Preacurată, nu mă trece cu vederea, pe mine cel ce sunt acum apăsat. Ci te milostivește degrabă și mă slobozește…” (martie, ziua II, stih. 4).
“…Preacurată, să fie izbăviți cei ce te laudă pe tine.” (martie, ziua II, cânt. 2, 5).
“Tămăduiește sufletul meu cel slăbit de năvălirile șarpelui celui viclean și robit de păcat Preacurată.” (martie, ziua II, cânt. 3, 5).
“Moartea până la tine a stăpânit, căci ai născut Izvorul nemuririi, Preasfântă: pe Hristos…” (martie, ziua II, la utrenie, cânt. 3, 9).
“Pe noi toți, cei omorâți de păcat, născând Viața, ne-ai înviat. Pentru aceasta îți strigăm ție: Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, pururea slăvită.” (martie, ziua II, cântarea 7, 10).
“Liman liniștit și ancoră cu neputință de smuls având, credincioșilor, pe Născătoarea de Dumnezeu, să ne izbăvim din rătăcirea celor cumplite.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 1, 9).
“Nădejdea creștinilor, Preasfântă Fecioară, roagă neîncetat, împreună cu puterile cele de sus, pe Dumnezeu, pe care L-ai născut mai presus de minte și de cuvânt, să ne dea iertare de păcate și îndreptare vieții nouă tuturor, celor ce cu
credință și cu dragoste pururea te slăvim pe tine.” (martie, ziua III, la utrenie, cânt. 3, 7). *
“Pe cei omorâți de păcat și ajunși în stricăciunea morții, tu însăți i-ai înviat, născând pe începătorul vieții, pe Hristos, Dumnezeul nostru, Stăpână Fecioară preacurată, Născătoare de Dumnezeu.” (martie, ziua IX-a, din Irmosul cântării a VIII-a, canonul 2).
“Sufletul meu cel întunecat, cu arătarea luminii tale… Fecioară, ceea ce ești Ușa dumnezeieștii Lumini și din focul cel veșnic învrednicește-mă a mă mântui, cel ce cu credință cu dragoste și cu cântări, te slăvesc pe tine, Curată.” (martie, ziua a IX-a, din Irmosul cântării a IX-a, canon 2).
“Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu: păzește-mă sub acoperemântul tău.” (martie, ziua a IX-a, la Vecernie).
“Nu vom tăcea nici odată, noi, nevrednicii, a grăi puterile tale, Născătoare de Dumnezeu. Că de nu ai fi stătut tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi? Sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăvești pe robii tăi din toate nevoile.” (martie, ziua a X-a, cântarea 3, 6).
“Ceea ce neispitită de nuntă ai născut pe Dumnezeu cel întrupat, pe mine cel ce mă clatin de viforul patimilor, mă întărește: căci nu am, Curată, alt ajutor afară de tine.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 3, 3).
“Pe tine armă nebiruită împotriva vrăjmașilor înainte te punem ancoră și nădejde a mântuirii noastre te-am dobândit, Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 5, 4).
“Primește rugăciunile norodului tău, către Fiul tău, Născătoare de Dumnezeu, Îmblânzindu-L cu bunăvoință… Tu care ești ocrotitoarea vieții noastre.” (martie, ziua a XIII a, cântarea 9, 3).
“Fecioară Născătoare de Dumnezeu, fii și mie curățire de greșelile mele, preasfântă Mireasă dumnezeiască.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 3).
“Nemăsurata bogăția milei tale și puterea cea nebiruită a tăriei tale primind-o în minte… la acoperemântul tău alergând, strig către tine: Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, ajută-mi, ceea ce singură ești lumii folositoare.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 3, 6).
“Ca pe un rai înțelegător, te slăvim pe tine Fecioară …” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 4, 3).
“Avându-te pe tine ocrotitoare tare, nădejde și zid… și singură scăpare, prin tine cu toți ne mântuim, Prealăudată și Preacurată.” (martie, ziua a XIII-a, cântarea 9, 3).
“Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară curată, cei mântuiți prin tine, slăvindu-te împreună cu cetele celor fără de trupuri.” (martie, ziua a XV-a, Irmosul cântării a IX-a).
“…Binecuvântată Stăpână, te binecuvântăm, Fecioară preaslăvită, închinându-ne preasfintei tale nașteri.” (mart. ziua a XVIII-a, cântarea 8, 3).
“…Pe tine singură Milostivă, te avem curățire înaintea Stăpânului, noi credincioșii.” (martie, ziua a XX-a, cântarea 5, 3).
“Tu ești începutul mântuirii noastre, a tuturor celor de pe pământ, Născătoare de Dumnezeu…” (martie, ziua XXIV, la utrenie, cânt. 6, 6).
“Născătoare de Dumnezeu, mântuiește pe cei ce te măresc pe tine.” (Din Troparul de luni seara, glas I).
Cei ce nu voiau să se închine icoanei tale și a Fiului tău s-au arătat nouă preavrăjmași și blestemați…” (martie, ziua a XXX-a, cântarea 5, 3).
Urmașii lui Hristos se poartă față de Maica Domnului așa după cum ne învață Sfânta Scriptură. (Luca 1:48; Ioan 2:5).
Iată și câteva citate din “CINSTITUL PARACLIS” al doilea (Tip. Mănăstirea Neamțu, 1937):
“…Tu ești Preacurata Maica lui Dumnezeu Celui Preaînalt, Ție ne rugăm, grăbește de mântuiește pe robii Tăi.”
“…Bucură-Te ușa cerului… Bucură-Te lumina a toată lumea… Bucură-Te mântuirea credincioșilor… Bucură-Te apărătoare și scăparea tuturor creștinilor, Stăpână.”
“…Bucură-Te Preacurată care ești slava creștinilor… Bucură-Te Masa cea Dumnezeiască…”
“Pe ceea ce ești mai înaltă decât cerurile… pe Stăpâna lumii… La Tine scap ceea ce ești cu dar dăruită. Nădejdea celor fără nădejde, Tu îmi ajută.”
“Mute să fie buzele ce nu se închină cinstitei Icoanei Tale.”
“Milostivă fii mie smeritului, că afară de Tine altă năzuință nu știu…”
“Adevărată născătoare de Dumnezeu, Te mărturisim Stăpână, pe Tine ceea ce ai pierdut stăpânirea morții, căci ca ceea ce din fire ești vie, din legăturile iadului către viață m-ai scos pe mine.”
“Nu avem alt ajutor, nu avem altă nădejde, fără numai pe Tine Preacurată Fecioară: Tu ne ajută nouă, că spre Tine nădăjduim, și cu Tine ne lăudăm, ca să nu ne rușinăm, că suntem robii Tăi.”
“Mireasă a lui Dumnezeu, nu este cu putință a număra măririle Tale și a spune adâncul cel nepătruns al minunilor Tale care sunt mai presus de minte care pururea le săvârșești, celor ce cu dragoste te cinstesc pe Tine și cu credință ți se închină ca uneia adevărată Născătoare de Dumnezeu.”
O cântare liturgică a Bisericii Ortodoxe:
“Pre-Născătoarea de Dumnezeu și Maica Luminii întru cântări, cinstind-o, să o mărim!” – Deci, slavă și închinare omului.
Biserica Ortodoxă închină și alte nenumărate cântări de laudă și mulțumire Maicii Domnului: “Imnul-Acatist – de exemplu -, este o cântare de laudă și de mulțumire către Maica Domnului. Acest imn, care are 24 de strofe, este cântat de cler și popor stând în picioare.” (pr. Ioan G. Coman, Patrologia, pag. 298, Edit. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă Rom. București, 1956).
Creștinul adevărat (omul născut din nou), citind cele scrise în cartea mai sus amintită, despre mama Domnului Isus, rămâne înlemnit față de aceste cuvinte de slavă și închinare, ce se cuvin numai lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Ioan 10:9, citim: “Eu sunt Ușa”, adică Domnul Isus. Unde găsim scris în Noul Testament despre mama Domnului Isus: “Ușa cerului” sau “Ușa dumnezeieștii Lumini” cum am citit mai sus?
“În Noul Testament nu se întâlnește numele «Născătoare de Dumnezeu». (Ortodoxia, 1982, nr. 4, pag. 601).
Multe din dogmele și actele de cult ale Bisericii Ortodoxe și ale Bisericii Catolice sunt luate de la gnostici.
Iată ce scrie teologul ortodox, econom. P. Vintilescu: “Sinodul al III-lea ecumenic ținut la Efes (431), a hotărât patru sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători trecute în rândul celor împărătești și care au luat loc în calendarul bisericesc, mai întâi în Răsărit, iar apoi în Apus prin sec. al VII-lea și al VIII-lea… O mulțime de imnologi au adus prinos cântări foarte frumoase sfintei Fecioare. Așa, Chirii al Alexandriei (+434) a introdus imnul «Născătoare de Dumnezeu», iar împăratul Iustinian (535) a rânduit să se cânte în biserica sf. Sofia imnul “Unule născut”, pentru combaterea nestorienilor. În același veac, a început să răsune în biserici condacul “Fecioară astăzi” al lui Roman Metodul, iar la începutul veacului următor intră în întrebuințare liturgică cântarea de laudă adresată Maicii Domnului, numită Acatist, compusă de patriarhul Sergiu (+638) de la Constantinopol. Peste 100 de ani, Cosma de Maiuma compune axion-ul “Cuvine-se cu adevărat.” (ec. P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 71 – 72).
Maica Domnului, în credința celor care spun rugăciunile de mai sus, apare ca o zeiță deopotrivă cu Dumnezeu, și câteodată mai mare.
Pr. prof. dr. Ene Braniște, scrie: “Cultul Sfintei Fecioare a început să se dezvolte din sec. al V-lea după sinoadele ecumenice din Efes (431) și Calcedon (451), care pun bazele dogmei mariologice, stabilind atributele de “pururea fecioară” și “născătoare de Dumnezeu” ale Maicii Domnului.” (Liturgica Generală, pag. 89, București, 1985, și Studii Teologice, 1963, nr. 3 – 4, pag. 137 – 138, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin).
Secolele al XIII-lea și al XIV-lea constituie secolele de aur ale teologiei mariane. (Mitropolia Ardealului, nr. 7-8,1958, pag. 222).
Pr. dr. Alexandru Moisiu, scrie: “Se știe că în primele veacuri stăpânește un fel de mister în jurul persoanei Maicii Domnului. Ea este ființa despre care se vorbește mai puțin, iar scriitorii și apologeții vremii o lasă în umbră în scrierile lor.
Cultul Maicii Domnului – scrie în continuare Alexandru Moisiu – s-a manifestat cu o oarecare timiditate și rezervă până târziu de tot, prin veacurile al V-lea și al VI-lea.” (Mitropolia Ardealului, anul 5, nr. 3 – 4, pag. 232, Ce învață Fer. Augustin despre Maica Domnului).
N. Cartojan, scrie: “Cultul Maicii Domnului s-a statornicit în Biserica Ortodoxă în sec. al X-lea.” (Cărțile populare în literatura românească, vol. 2, pag. 95, Ed. Enciclopedică, București, 1974).
Pr. prof. Constantin Galeriu: “Cultul este corp al Sfintei Tradiții… Mai inspirat, cultul a luat-o… Înaintea teologiei și a catehezei… Căci comuniunea cu Dumnezeu o simțim mai puternic, mai profund, mai integral… În cult.” (Ortodoxia, nr. 3, 1980, pag. 454, Maica Domnului “Povățuitoarea”).
Pr. prof. dr. Grigorie Marcu, teolog ortodox, scrie: “Despre «Maica Luminii», Sfânta Scriptură, izvor al credinței noastre, vorbește rar și puțin… Faptul acesta este explicabil și nu se datorește omisiunii voite a sfinților autori ai cărților inspirate. Ei au notat esențialul: Rolul Preasfintei Fecioare în economia mântuirii s-a limitat la nașterea Mântuitorului.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).
Observăm însă că în Biserica Ortodoxă, mântuirea neamului omenesc se deplasează înspre Maica Domnului când se zice: “Cu nașterea acestei copile, se face începutul mântuirii noastre.” (Mitropolia Ardealului, nr. 4 – 6, 1974, pag. 281).
Imaculata concepție proclamată de către Biserica Catolică, și care nu este încuviințată de Biserica Ortodoxă, o găsim altfel formulată în ortodoxie, dar tot în afara luminii Sfintelor Scripturi. Biserica Ortodoxă susține că Fecioara Măria s-a născut cu păcatul strămoșesc, dar prin zămislirea Domnului Isus, a fost curățită de acest păcat. După naștere, a fost scutită de orice păcat personal, întrucât a fost “plină de har”. (Mitropolia Ardealului, 1974, nr. 4 – 6, pag. 281).
Deci pentru ea, jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus a fost de prisos.
Tot teologul de mai sus, mai scrie: “În Fap. Ap. 1:14, pentru ultima dată se amintește despre Maica Domnului. Ferestrele Bibliei își trag obloanele în fața pomenirii ei. Tradiția bisericească, mai generoasă, socotește că Născătoare de Dumnezeu a fost de față la Pogorârea Duhului Sfânt. Iconografia creștină a valorificat această informație acordându-i atenția care se cuvine certitudinilor.” (Telegraful Român, nr. 29 – 30, 1979, art. “Maica Luminii”).
Deci, tradiția! (vezi Coloseni 2:4, 8 și 18).
Învățătura Bisericii Ortodoxe spune că Maica Domnului s-a suit la cer ca să “treacă la cer pe cei de pe pământ, căci prin ea s-a deschis raiul.” (Acatistul Bunei Vestiri, Icosul 2).
într-un Tropar se cântă: “Firii celei dumnezeiești ne-am făcut părtași prin tine, de Dumnezeu Născătoare, pururea Fecioară.” (Troparele Născătoarei, luni seara). Scriptura însă spune cu totul altceva. (2 Petru 1:4). De cine ascultăm?
învățătura despre “pururea fecioria” Maicii Domnului n-a fost dogmatizată decât la Sinodul al V-lea ecumenic, ținut în anul 553, la Constantinopol. (Studii Teologice, 1981, nr. 5 – 6, pag. 330).
Biserica Ortodoxă consideră pe Maica Domnului ca “Eva cea nouă, care a născut Adevărata Lumină.” (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 56).
“Ea (Maica Domnului) îi crește în bucurie sfântă și în nădejde pe fiii luminii: pentru că ei știu că în slava ei Maica Domnului este Maica mângâierii și a rugăciunii neîncetate pentru toți.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 84).
Se înțelege de aici că nu Duhul Sfânt crește pe copiii lui Dumnezeu, ci Maica Domnului. Mare îndrăzneală din partea celor care afirmă aceste lucruri.
Dr. Antonie Plămădeală, episcop, scrie: “Scriptura vorbește despre Maica Domnului cu mare economie. În primele secole nici nu se poate vorbi de o teologie mariologică. Și chiar când începe să se vorbească, se vorbește nu despre Maica Domnului pur și simplu, ci despre Maica Domnului în legătură strânsă cu întruparea Domnului. Însăși dogma emisă la Efes de Sinodul din anul 431, în realitate este o dogmă hristologică ce avea să pregătească pe cea de la Calcedon din anul 451.
Nimeni n-ar putea susține că mariologia actuală (în liturghie, cult, devoțiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. Nimeni n-ar îndrăzni să susțină că apostolii și sf. părinți ar fi crezut spre exemplu în Imaculata Concepție.” (Ca toți să fie una, pag. 399, 401 -402, București, 1979).
În Epistolele sfinților apostoli, Maica Domnului nu este amintită nici odată.
Biserica Catolică, în anul 1854 a proclamat dogma “Imaculatei Concepții” (nepătatei zămisliri), susținând că Maica Domnului s-a născut fără păcatul originar, și în 1930 dogma “Înălțării cu trupul a Sfintei Fecioare la cer. (Despre Maica Domnului, născută fără păcat și ridicată cu trupul la cer, vezi revista: Viața Creștină, nr. 15 – 16, pag. 1).
În Cartea Iov 14: 4, citim: “Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.”
Cât de departe este credința ortodoxă și cea catolică de Noul Testament, de ceea ce ne învață însuși Domnul Isus despre mama Sa!
Tot dr. Antonie Plămădeală, în aceeași carte citată mai sus, referindu-se la dogmatizare, scrie: “Dar oare, știm noi în urma acestor dogmatizări, totul?” înălțarea cu trupul la cer a Maicii Domnului este o învățătură a Bisericii Ortodoxe și a Bisericii Catolice, legată de învățătura Imaculata Concepție (nașterea fără păcat), despre care Antonie Plămădeală scrie mai departe: “Cineva născut fără păcatul originar trebuie exceptat de la moarte, căci moartea e o consecință a păcatului originar… Când începi să greșești, antrenezi și alte greșeli… Ortodocșii cred în mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer.”
Maica Domnului este după expresia lui Kniazeff, «omniprezentă» în cultul ortodox… Din douăsprezece sărbători împărătești, socotite cele mai mari sărbători creștine, cinci sunt dedicate Maicii Domnului.
Multe biserici sunt închinate Maicii Domnului și icoane ale Maicii Domnului sunt considerate făcătoare de minuni și locuri de pelerinaj ca spre exemplu Maica Domnului de la Mănăstirea Neamțu, Maica Domnului de la Rarău, etc. Numai icoana Maicii Domnului este făcătoare de minuni, nu și alte icoane, de exemplu icoana lui Dumnezeu, sau icoana Domnului Isus. (Oare nu-i semnificativ lucrul acesta? n. n.)
Despre rugăciunile la Maica Domnului, A. Plămădeală spune: “Pe Dumnezeu (credincioșii) îl roagă mai sobru, la Maica Domnului vin cu rugăciune mai stăruitoare pentru că ea e din neamul omenesc.”
Mai departe acest autor spune: “…Maica Domnului e de fapt expresia bucuriei întâlnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit în lume și S-a făcut om. A venit prin om și a rămas în om, căci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om. Și a venit ca să deschidă calea Omului-Dumnezeu, cale la capătul căreia cea dintâi a ajuns Maica Domnului. Cum? Prin naștere, prin lipsă de păcat…
…Maica Domnului este maica tuturor creștinilor și îi cheamă să fie una, să fie frați așa cum sunt fiii aceleiași mame.”
Ne întrebăm noi, însă: dacă Domnul Isus este numit “Fratele nostru” – după Tatăl Ceresc, care ne-a născut din nou din sămânța Sa – (Romani 8: 29; Evrei 2:11; Ioan 20:17; Matei 28: 10), de ce mama după trup a Domnului Isus să fie mama noastră, și nu sora noastră? Singur Dumnezeu este Tatăl nostru. Nu așa ne învață chiar Domnul Isus? (Matei 23: 9).
Cultul Maicii Domnului, cuprinde și sărbători pentru cinstirea ei, care sunt prilej de manifestare a Bisericii Ortodoxe.
- Buna-Vestire, la 25 martie. Este consemnată în sec. al IV-lea, statornicită definitiv în sec. al VII-lea.
- Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, a început să fie ținută în sec. al V-lea, iar generalizarea ei și fixarea datei de 15 august, în anul 582, prin împăratul bizantin Mauriciu (539 – 602).
- Nașterea Maicii Domnului, la 8 sept. statornicită la sinodul al III-lea ecumenic (431).
- intrarea în Biserică (templu) a Maicii Domnului, la 21 nov. s-a generalizat în sec. al VIII-lea în răsărit, iar în apus la 1375 (Franța). (România Liberă, 12 dec. 1992, pag. 5; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească).
“Până spre finele sec. al IV-lea, Biserica nu avea o sărbătoare specială pentru Fecioara Măria.” (Rev. Ortodoxia, nr. 4/1982, pag. 601).
Pr. prof. dr. N. C. Buzescu: “Tradiția este izvorul adevărului divin ca și viața autentică a bisericii. Tradiția împletește ceea ce este logic, demonstrabil, cu ceea ce este metalogic (după sau dincolo de logică, n. n)… Datele istorico-scripturistice sunt foarte sumare, chiar sărace, ce ar putea fi interpretat ca o situație minoră a Maicii Domnului în ansamblul vieții lui Hristos. În schimb, tradiția Bisericii suplinește aceste date și ne furnizează elemente completive de o uimitoare bogăție în legătură cu persoana Prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, ceea ce denotă că tradiția are un conținut revelator mult mai profund decât Sfânta Scriptură.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 534 – 538, Panagia Theotokos).
În Sfânta Scriptură nu întâlnim termenul “preasfânt” ca nume al lui Dumnezeu sau al Domnului Isus. În Biserica Ortodoxă însă întâlnim acest cuvânt panhagia, “preasfânt” de nenumărate ori dat Maicii Domnului: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.” De ce acest lucru? Este Maica Domnului mai sfântă decât Dumnezeu?
Datoria noastră de creștini (urmași ai Domnului Isus Hristos) este supunerea și ascultarea în tot ce au lăsat scris sfinții apostoli.
Credința adevărată se măsoară cu ascultarea desăvârșită de Cuvântul scris al Noului Legământ (Noul Testament).
Numai ascultătorii de Cuvântul sfânt sunt mântuiți. Neascultătorii atrag mânia lui Dumnezeu asupra lor.” (Colos. 3:6).
Filotei Sinaitul, scrie: “Căci în nimic altceva nu se află Mântuirea noastră, decât în Hristos Isus.” (Filocalia, IV, pag. 111).
