“Cine face deosebire intre zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face.” (Romani 14:6).
Primele sărbători la creștini au fost duminica și sâmbăta. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 232).
Duminica (întâia zi a săptămânii) este o sărbătoare creștină pe când sâmbăta (sabatul) este o sărbătoare evreiască, din orânduirea Vechiului Așezământ, care era totuși respectată de creștinii iudei. Creștinilor dintre neamuri nu le-a fost împunsă.
Despre ziua întâi a săptămânii, cunoscută sub numele de “zi domnească”, Ignatie vorbește într-o epistolă a sa (ep. Magnezieni IX, 1) ca despre ziua “În care a răsărit viața noastră, adică a înviat Hristos.” Tot el zicea: “Creștinii nu sabatizează”, adică nu trebuie să țină sabatul. Mărturiile despre serbarea duminicii sunt multe: Iustin Martirul (Apologia l, 67), Meliton de Sardes, Dionisie al Corintului, Tertulian, etc. Uneori este amintită cu numele ei păgân: dies solis (“ziua soarelui”). Duminica era ținută ca zi de repaus. (Tertulian, Atenagora, De oratore 20). (Istoria Bisericii Universale).
Canonul 29 al sinodului din Loadicea anatemizează pe cei care urmează iudeilor și nu vor să lucreze sâmbăta. (Teofilact, Comentarii la Evrei, vol. 3, pag. 431).
Interesant de analizat un gând al lui Origen: “Pe când mana nu se da iudeilor în ziua Sabatului, Cuvântul lui Dumnezeu, această mană cerească se pogoară în fiecare Duminică asupra creștinilor.” (pr. O. Musceleanu, Origen, Comentariu la Exod. Omilia a VII-a, 5, pag. 224).
Dar – întrebăm noi – numai duminica se pogoară lumina Cuvântului lui Dumnezeu peste creștini? Celelalte zile ale săptămânii ale cui sunt? Mare atenție!
Atât duminica cât și sâmbăta ca sărbători, erau ținute de creștini fără nici o obligație: cine nu ținea sărbătoare, nu era silit. Cu sec. al IV-lea însă, lucrurile s-au schimbat. “Constantin ordonă ca ziua Domnului, care este ziua mântuirii, să fie destinată rugăciunii… Ordonă ca sâmbăta și duminica să fie sărbătorite în onoarea tainelor ce le-a săvârșit Dumnezeu în aceste zile.” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 436; I. Georgescu, Istoria Bisericii Universale; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 228).
Duminica a fost rânduită ca sărbătoare în statul roman în anul 321, de către împăratul Constantin.
“Constantin învață pe toți soldații săi a observa ziua duminicii, care se numește și “ziua soarelui”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 437).
Jean Vertemont: “Sărbătorile noastre, abia creștinate, sunt o reminiscență, o prelungire a vechilor tradiții păgâne în care se regăsesc bucuriile serbate primăvara pentru a slăvi reînvierea și toamna pentru a slăvi dărnicia naturii.” (Dicționar al mitologiilor indo-europene).
Asterie al Amasei scrie: “Pentru creștini și pentru cei ce iubesc studiul Sfintei Scripturi, frumoasă pereche formează aceste două zile sâmbăta și duminica, pe care timpul, prin rotație, le aduce în fiecare săptămână. Ca niște mame sau ca niște guvernante ale bisericii, aceste zile strâng la un loc poporul…” (Omilii și predici, pag. 107).
Istoria nu spune nimic despre vreo sărbătoare până la certurile despre adevăratul timp pentru ținerea vinerii mari și pastele -, certuri care au tulburat biserica în sec al II-lea. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 61).
Pr. O. Musceleanu: “Adevăratele sărbători constau în împlinirea datoriilor, în a se ruga neîncetat; creștinii deși țin unele sărbători – duminica, ziua de Paști și Cincizecimea, totuși adevăratul creștin în toate zilele anului este unit cu Dumnezeu prin cuvintele, faptele și cugetările sale.” (Origen, Contra lui Celsus, pag. 87 -88).
Origen, meditând asupra celor din Romani 14:6, scrie: “Creștinul desăvârșit ține ziua de pregătire, pregătindu-se în fiecare zi; de asemenea ține ziua Pastelor, mâncând continuu carnea Cuvântului, iar ziua Rusaliilor, rugându-se zilnic pentru revărsarea Duhului… Un creștin nedesăvârșit ține literal duminica; un creștin desăvârșit o ține, trăind fără încetare o viață sfântă, neținând în seamă sărbătorile săptămânale sau anuale.”
Fer. Augustin: “Iar celor ce ne acuză de a fi contrari Legii Vechiului Testament, întrucât nu practicăm prescripțiile ei cu privire la Sabat, la sărbătoarea Pastelor, azimi, etc., le răspundem: “Găsind în El (în Hristos) odihna noastră, noi observăm cu adevărat Sabatul… Pastele noastre – acestea sunt Hristos; sinceritatea și adevărul, iată azimile noastre… Toate își au împlinirea în Hristos, a cărui împărăție nu va avea sfârșit.” (Adversus Iudeos, I, 2, vol. 42, col. 52).
Mircea Eliade, vorbește de “procesul de păgânizare a creștinismului primitiv”. (De la Zalmoxis la Gengis Khan, București, 1980, în prefață).
Paștele
Cele dintâi discuții pascale s-au produs la prima jumătate a sec. al II-lea. Unii țineau sărbătoare, alții nu țineau. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 137). Tot pe timpul acela, unii serbau răstignirea ca și învierea: Pastele răstignirii și Pastele învierii. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 138). Cu privire la data serbării pastelor, se obișnuia ziua de 14 Nisan, zi în care evreii obișnuiesc să mănânce mielul pascal, indiferent în ce zi cădea. Alții erau de părere că trebuie serbat numai duminica. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 161 – 163). Pentru a stabili acest lucru s-a hotărât o adunare a tuturor episcopilor mai însemnați, însă nu s-a ajuns la nici o înțelegere, rămânând ca fiecare să serbeze cum crede, numai să fie pace. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 164 – 165).
Sinodul de la Arelate (314) a hotărât ca toți creștinii să țină Pastele “Într-o zi și un timp în toată lumea” (canon 1), iar Sinodul – ecumenic (325), a stabilit apoi ca ziua Pastelor să fie prima duminică după lună plină de după echinocțiul de primăvară, 21 martie. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 139; A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. pag. 178).
“Cea mai veche urmă pozitivă despre existența Pastelor o aflăm în Biserica Ortodoxă Română în «Așezămintele Soborului celui mare ținut de mitropolitul Sava Brancovici la anul 1675» în care la punctul 3 scrie: “Care popă va da pastile să le poarte mirenii pe de afară, de nu le va da cu mâna lui, să i se ia popia.” (Ciprian, Acte și fragmente, Blaj, 1855, pag. 146, publicat în Revista Teologică pag. 138, Sibiu, 1910).
Alături de principala accepție culturală – bucurie pentru învierea lui Isus Hristos – Pastele are însă în lumea satului românesc o semnificație mult mai complexă. Totdeauna la începutul primăverii, ea se suprapune peste data unor străvechi practici de fertilitate și fecunditate performate în vechime la echinocțiul de primăvară (echivalentul Anului Nou pentru multe dintre popoarele vechi) pentru asigurarea unui cadru benefic (optim) de dezvoltare a vieții umane și vegetale.
Vopsitul și “împistritul” ouălor ocupă un loc important în pregătirile de Paște întrucât ele sunt nu numai un simbol creștin al patimilor lui Isus ci reprezintă și un dar de afecțiune reciprocă pe care tinerii și-l ofereau în aceste zile, cât și un simbol străvechi al credințelor privitoare la fecunditate, care atribuiau oului valoare de emblemă a universului.
Obiectul unei tradiții practicate în satele bucovinene, în duminica Paștelui este “Udatul” sau “Stropitul”. Acesta este un obicei prin care feciorii urează fetelor, când le stropesc cu apă, sănătate și prosperitate iar ele îi răsplătesc cu ouă “împistrite”. Simbol al unei afecțiuni reciproce, oul devine în cadrul acestui obicei un însemn plurivalent, el exprimând nu numai sentimentele fetei, ci și talentul său de a reda aceste trăiri, în limbajul străvechi al semnelor plastice.
În aceeași ordine de idei se înscriu și cocăturile rituale: pasca, cozonaci, “babele”, “moșii”, “Învârtitele”, plăcintele, colacii și prescurile care sunt făcute de toate gospodinele în sâmbăta Paștelui. Investite cu valori simbolice, legate de semantica grâului, aceste produse erau preparate din aluat dospit iar pregătirea lor presupunea un întreg ceremonial. Alesul grâului, măcinatul, cernutul făinii prin site speciale, frământatul, dospitul și coptul reprezentau etape parcurse cu religiozitate după canonul unei tradiții milenare, întrucât de respectarea fiecărei etape depindea nu numai succesul bucatelor, ci și al recoltei viitoare.
Dintre fripturi, cea mai importantă pentru valoarea sa simbolică este cea de miel (Mielul Paștelui) sau de purcel care după ce s-au înjunghiat și curățat, se frig întregi. În unele localități din Banat există credința ca după consumare, oasele mielului să se îngroape la rădăcina unui măr tânăr pentru ca familia să fie tot anul sănătoasă și tânără.
Odată finalizate pregătirile din gospodărie și cele culinare, sătenii obișnuiau să practice în sâmbăta Paștelui sau chiar în dimineața duminicii de paște (Banat) un interesant ritual de purificare a propriei ființe, prin spălarea feței și a trupului cu apă dintr-un râu. Cunoscută în numeroase sate românești sub numele de “Scăldat” această practică se întâlnește pe întreg cuprinsul țării. Incantațiile versificate, rostite de tineri cu acesta ocazie, relevă semnificațiile apotropaice ale apei, menită a-i “spăla” și “curăța”: “De toate făcăturile/ De toate aruncăturile/ de minciuni/ Și de urâciuni/ Pentru a rămâne mândru și curat/ Cum Maica Domnului m-a lăsat! ca firul de grâu/ Ca vinul, ca aurul/ Și ca argintul/între tot norodul!”
Îmbinare aproape imposibil de delimitat, a elementelor creștine cu reprezentările mitologice ale ideologiei precreștine și necreștine, “Sărbătoarea Paștelui” a reunit la noi, într-un ceremonial complex și original, atât normele bisericii creștine cât și practicile de proporție profilactică și apotropaică, specifice gândirii populare de la începutul activității umane.
“Sărbătoarea Pastelor, la creștini, a fost stabilită de episcopi, adunați în mai multe sinoade.” (Eusebiu de Cezarea, Istoria Bisericească, Cartea a V-a, XIII, 2-3).
Sf Atanasie cel Mare, vorbind despre stabilirea sărbătorii Pastelor la creștini, în sinodul – de la Niceea (325), zice: “Episcopii au scris despre Paște: «Părutu-s-au cele ce urmează». Iar despre credință n-au scris: «Părutu-s-a», ci: «Așa crede Biserica universală». Și îndată au mărturisit cum cred ca să arate că cugetarea lor nu e nouă, ci apostolică și că cele ce le-au scris nu s-au născocit de ei, ci sunt aceleași pe care le-au învățat apostolii.” (Epistola despre sinoade, V, în Părinți și scriitori bisericești, vol. 16, pag. 111, București, 1988).
“Cine ascultă în taină (duhovnicește) cele rânduite cu privire la Paște, se va ospăta din Mielul Hristos, căci: «Pastele noastre Hristos S-a jertfit.» (1 Cor. 5:7). Și știind cum este trupul Cuvântului și aflând că este: «Adevărata mâncare» (Ioan 6: 55), se împărtășește din El, căci a ascultat în taină (duhovnicește) cuvintele despre Paște.” (Origen, Scrieri alese, partea întâi, pag. 412, Ed. Inst. Biblic și. de Misiune al Bis. Ortodoxe, București, 1981).
În legătură cu obiceiurile practicate în preajma și în timpul sărbătorilor, precum și creștinarea populației din țara noastră, redăm ce scrie istoricul Vlad Georgescu: “După anul 313, anul recunoașterii religiei creștine în tot imperiul, această populație trebuie să fi fost în mare măsură creștinată; spre deosebire de alte popoare, creștinismul daco-roman nu este un creștinism
oficial, nu se impune prin misionari, ci este un creștinism popular, răspândit spontan prin numeroase comunități creștine existente de-a lungul Dunării.” (Istoria Românilor, București, 1992).
Un alt istoric și slavist român scrie: “Istoria noastră n-a văzut o dramatică dezrădăcinare a vechilor zei, ci păstrarea păgânismului popular cu unele adaptări la creștinism, până în zilele noastre. Religia păgână populară românească se trage din preistorie, de exemplu, îngroparea păpușii de lut, caloianul, venerarea idolilor de pământ preistorici. Și astăzi avem jertfa cocoșilor albi care se dau preotului la înmormântări, întruchipând jertfe aduse pe altarele zeilor. Serbarea naturii cu copii îmbrăcați cu frunze verzi, ca în cultele panteiste, jocul ritual în jurul focului și altele sunt rămășițele acestui cult popular păgân, împărtășit și de alte popoare. Această religie și numai pe ea a aflat-o creștinismul la ivirea sa în Dacia. N-au fost temple dărâmate, nici idoli sfărâmați, n-a fost nici o luptă, nici chiar în conștiința oamenilor, ci poporul de la sate, păstrându-și vechile obiceiuri, nu vedeau o contrazicere între vechea și noua credință. Poporul s-a plecat în fața soliei noi care i se aducea și a pășit în biserică aducând cu el în fața altarelor și riturile sale preistorice.” (Petre P. Panaitescu, Introducere la Istoria Culturii Românești, pag. 102-103).
În orice adevăr amestecat cu minciuna, biruința o câștigă minciuna.
Orice adevăr evanghelic – chiar curat fiind – dacă este primit numai cu mintea, fără pocăință și întoarcere personală la Dumnezeu, nu face nici o schimbare în om, ci îl lasă mai departe în moartea păcatului.
Despre Paște vezi și îndrumătorul Creștin, nr. 2/1987, pag. 6.
Teofania
Teofania (Arătarea Domnului, Epifania, Bobotează – pr. Victor Aga, Simbolica Biblică și creștină – Dicționar enciclopedic – cu istorie, tradiții legende, folclor, Timișoara, 1935), se serba în ziua de 6 ianuarie. Era numită și sărbătoarea celor trei magi. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 297; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 229 – 230).
Crăciunul
Ca și etimologie a cuvântului “Crăciun” unii susțin că termenul vine de la cuvântul albanez kro-cul, care înseamnă “butuc” (probabil un butuc de lemn care ardea în foc, în legătură cu o ceremonie în cinstea sărbătorii nașterii soarelui.
Mai este și părerea că provine de la latinescul calatio, care înseamnă: “înștiințare” despre un eveniment deosebit. Ar mai fi și cuvântul creatio (tot latin), însemnând “creare”, “naștere”, “producere” (noua creație). Adam cel nou – Hristos.
“Crăciunul, la români, este o sărbătoare de foarte veche tradiție. Inițial (la geto-daci) ea era legată de cultul soarelui, respectiv de solstițiul de iarnă, prilej cu care se aprindeau focuri “vii” sau rituale pe vetre și dealuri, în credința că acestea declanșează eliberarea energiei solare, creșterea puterii calorice a soarelui atât de “rece” în cea mai scurtă zi a anului. Obiceiul s-a practicat și de către români până la începutul secolului nostru, arzându-se pe vatră în noaptea dinaintea Crăciunului un butuc gros, în jurul căruia se petrecea. “Butucul Crăciunului” sau “Bușteanul Crăciunului” se mai ardea în urmă cu un secol atât în Mărginimea Sibiului, (ex. Orlat) cât și în Țara Făgărașului (ex. Și nea Veche). Iată ce scrie Romulus Si mu în “Monografia comunei Orlat” publicată în 1895: “Încă de prin post se văd unii oameni umblând după un butuc, care-l pun pe foc în noaptea de Crăciun, ca să țină până la ziuă.” Datina este cunoscută și la macedoromâni, albanezi, slavii sudici și italieni. Macedoromânii (aromânii) numesc acest butuc “cărstun”, iar albanezii “kerkuni”, ceea ce ridică întrebarea dacă nu cumva numele sărbătorii creștine vine de la termenul ce desemnează bușteanul (lemnul) ars în ceremonialul nopții de Crăciun. În acest caz românescul Crăciun (ca și crăci) aparține fondului autohton (traco-dac) al limbii noastre.
În primele decenii ale acestui secol practica arderii “butucului Crăciunului” a fost înlocuită cu o alta de factură mai nouă, împodobirea “pomului de Crăciun” în care se aprind în seara de Crăciun lumânări (și artificii). “Pomul” este de obicei un brad (alb), mai rar un molid, simbol (ca și alte conifere) ale vieții, trăiniciei, vitalității. Prin răspândirea rapidă a obiceiului (se pare de origine central-europeană) s-a ajuns ca în prezent să fie sacrificați, numai în România milioane de brazi anual, spre a fi podoabă de Crăciun în casele noastre, în școli, grădinițe, cămine de copii, întreprinderi și instituții, restaurante, hoteluri etc.” (C. Drăgulescu, “O, brad frumos” ziarul Radical, Sibiu, 22 dec. 1990).
Crăciunul (Nașterea Domnului), ca sărbătoare, a fost introdusă în anul 336, în apus, iar în răsărit a fost introdusă de Grigore de Nazianz și Ioan Gură de Aur. Ziua acestei sărbători era 6 ianuarie în răsărit și 25 decembrie în apus, căutând a se înlocui vechea sărbătoare păgână “Nașterea soarelui biruitor”, care se serba tot la 25 decembrie. Creștinii ziceau că e vorba de “Soarele biruitor al dreptății” (Mal. 4:2). Mai târziu și creștinii din răsărit au sărbătorit nașterea Domnului tot la 25 decembrie. Armenii însă serbează și astăzi tot la 6 ianuarie. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 229; Istoria Bis. vol. 1, pag. 155 și 298).
“Sărbătoarea Crăciunului – spune pr. prof. Ion Bria – a fost introdusă întâi la Roma în anul 354, iar apoi în Antiohia, poate după sinodul de la Efes din anul 431.” (Taina mântuirii în Hristos: întruparea, Telegraful Român, Sibiu, 1985, nr. 47 – 48, pag. 1).
Prof. Spiridon Cândea spune: “Se știe că în Răsărit sărbătoarea Nașterii Domnului n-a fost cunoscută decât la sfârșitul sec. al IV-lea.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 482, Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Isus Hristos).
“Ciclul sărbătorilor de iarnă la români: Crăciunul, Anul Nou, Epifania (Bobotează) și Carnavalul pe de o parte și de altă parte, ciclul acelorași sărbători greco-romane: Brumalia, Dionysiacele, Saturnalele, Larentarele, Compitalele, Calendele lui Ianuarie, pun în evidență, după datele folclorului mitic special al romanilor, sursele, contaminările, analogiile frapante și influențele suferite de sărbătorile studiate și importanța lor pentru studiul mitologiei române.”
“…Crăciunul relevă numeroase reminiscențe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităților, superstițiilor și riturilor ciclului păgân al, sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui și, totodată, cultului morților…”
“…Moștenirea mitologică a românilor se amestecă cu tradițiile mitologice mediteraneene greco-romane și traco-grecești pentru a supraviețui presiunii creștinismului oriental…”
“…Poporul a gândit mitic creștinește… Folclorul religios este în fond un fel de folclor mitic care emană dintr-o concepție religioasă distinsă… Sărbătorile de iarnă ale ciclului creștin reflectă fondul mitic autohton al popoarelor din Europa” (Romulus Vulcănescu, Mitologia română, pag. 47-48,69, București, 1985).
“…La obârșia fiecărei sărbători din creștinism, stă o sărbătoare din Legea Veche – Vechiul Testament -, iar uneori coincide și cu una a antichității romane, creștinismul adaptând cu multă chibzuință, unele vechi tradiții necreștine în propriile sale realități și cerințe spirituale.” (“Sărbători domnești” în ziarul România Liberă din 14 nov. 1992, pag. Lumea creștină, Anagnost).
Diac. prof. Emilian Vasilescu: “…În vreme ce sărbătorile celor mai multe religii necreștine au un caracter naturistic, sărbătorile creștine se referă la persoanele Sfintei Treimi, la Maica Domnului și la sfinții cei mai aleși. În special sărbătorile creștine ortodoxe se prezintă ca adevărate actualizări, ca trăirea în prezent a actelor mântuirii, fapt din care credincioșii trag puteri spirituale nebănuite. Căci pentru ei nu se sărbătorește “amintirea” Nașterii Domnului, a Botezului, sau a învierii, ci Mântuitorul însuși “se naște”, “se botează”, “Învie”, umplându-le sufletele de emoția participării la adevărate teofanii.” – arătări ale Domnului. (Istoria Religiilor, pag. 407, ed. a II-a, București, 1980).
Același lucru îl spune și despre frângerea pâinii. În potir nu e pâine și vin, ci carne și sânge.
Ce zice însă învățătura apostolilor (Noul Testament) despre aceste lucruri? Ore nu este important să știm?
Mai redăm un articol în legătură cu sărbătoarea Crăciunului:
“De ce este Crăciunul la 25 decembrie?
Dacă anul nașterii lui Hristos este mai mult sau mai puțin contestat, nimeni nu este în măsură să dovedească că El S-a născut în ziua de 25 decembrie. Și totuși aceasta este data stabilită de aproape două milenii, deși au fost și alte propuneri pentru ziua nașterii Domnului cu multe secole în urmă.
Cea mai veche atestare certă a Crăciunului este cea a calendarului filocalian emis la Roma în anul 336. Pe tabla cu numele “Deposito martirum” se poate citi: “VIII kal. ian. natus Christus in Betleem Iudee” – VIII kal. ian. fiind a opta zi din calendarele lui ianuarie, adică 25 decembrie.
Încă de la sfârșitul sec. al III-lea s-a stabilit ca toată Biserica să celebreze nașterea lui Hristos: în Occident la 25 decembrie, iar în Orient la 6 ianuarie. Mai târziu cele două date au fost combinate în una singură.
Mulți autori afirmă că data Crăciunului a fost stabilită la 25 decembrie deoarece atunci era solstițiul de iarnă; alți autori spun că solstițiul era la 25 decembrie abia în sec. al IV-lea. Dar, așa cum echinocțiul de primăvară nu a căzut la 21 martie în anul 325 în timpul Conciliului de la Ni ceea, tot așa nici 25 decembrie nu a fost nici odată ziua solstițiului de iarnă. În sec. al IV-lea acesta era în 20 sau 21 decembrie. Calculele stabilesc că în 25 decembrie ar fi fost data începutului iernii tocmai între anii 400 și 213 înainte de nașterea lui Hristos. Și atunci cum se explică faptul că această dată a fost asociată cu Ziua Nașterii Domnului?
Există mai multe explicații posibile. Se pare astfel, că 25 decembrie este o adaptare creștină a sărbătorii romane a începutului iernii. Mai mult sau mai puțin tolerați în sec. al III-lea, persecutați apoi de Dioclețian, creștinii și-au putut serba oficial sărbătorile abia sub domnia lui Constantin, primul împărat creștin, la care însă credința păstra un oarecare respect tradițional cultului Soarelui, în particular cultul lui Mithra. Și iată de ce prima atestare certă a Crăciunului datează din anul 336, la un an înaintea morții lui Constantin. El este cel care a legiferat Conciliul de la Niceea asupra datei Paștelui, a declarat duminica zi de sărbătoare și tot el a impus și ziua de 25 decembrie drept zi a Nașterii Domnului, creștinând astfel o veche sărbătoare păgână a reînnoirii naturii.
De sărbătoarea numită “Crăciunul”, pe lângă cele arătate mai sus se leagă și “Colindul”.
Cuvântul colind își are originea în latinescul calendae, care înseamnă: “a striga”, “a anunța cu voce tare” și se leagă de prima zi a lunii, care la romani era întâmpinată cu cântări și veselie.
Mai există și cuvântul colenda, tot de origine latină, legat de primenirea calendarului (calendele) la strămoșii noștri de pe Tibru. S-ar părea, după cum ne spune cuvântul, că obiceiul datează la noi tocmai din această epocă, (vezi și “Coliridianele” la – Partide și erezii -, “Colindul” la -Diverse-).
Legat de “colind”, obicei practicat de romani și de greci – deci, obicei păgân -, Asterie al Amasiei, în “Omilii și predici”, pag. 97, descrie acest obicei păgânesc, în culorile cele mai urâte: “Dacă ieși în stradă ai numai neplăceri, dar nici dacă stai în casă nu ești scutit de neplăceri. Oameni de rând și cerșetori, scamatori și dansatori, împărțiți în grupe și cete, tulbură fiecare casă; sub pretextul că te felicită și-ți urează an nou, rămân fără să-și piardă răbdarea la ușile negustorilor, până ce cel asediat plictisit, dă argintul ce-l are, ba chiar și ceea ce n-are. Se apropie de uși pe rând, venind unii după alții, și până noaptea târziu nu te poți odihni din pricina răului acestuia. Un grup urmează altui grup, strigătul strigătului, paguba pagubei.”
“Obiceiul colindatului de tip păgân aparține Calendelor lui Ianuarie, zeului latin Ianus Geminus.
Sărbătoarea Nașterii Domnului, prăznuită la început la 6 ianuarie odată cu Epifania, apoi, din sec. al IV-lea, la 25 decembrie înlocuiește principalele sărbători păgâne din ciclul de iarnă… Cântecele îndătinate la sărbătoarea calendelor sunt înfierate de Augustin drept “cântece nerușinate”, iar mersul colindătorilor din casă în casă, cu cete zgomotoase, dedându-se la beții, este criticat de Asterie al Amasiei.
De la necunoașterea adevărului vin rătăcirile în gândire și în trăire. Cine a primit un adevăr stricat, greu mai poate primi adevărul așa cum este el. Pe lângă multele neadevăruri cuprinse în colinde, iată unul cu totul aparte, arătat în articolul: “Duhul creștin al colindelor românești”, publicat în ziarul Telegraful Român, 1982, nr. 45-48, pag. 3: “…E interesant de remarcat cum la un moment dat creatorul popular uită că acțiunea se desfășoară în Țara Sfântă și aduce evenimentul Nașterii Mântuitorului pe plaiurile române. Astfel Maica Domnului caută loc să nască: “Pângă Murăș”. Ca să scape de Irod, nu fuge în Egipt, ci “Pruncu în brațe că-ș lua,/ Cărăruia-ș d-apuca,/ Cărăruia drept la munți,/ Drept la munți, la munți cărunți.” Ca traseu al călătoriei Fecioarei Măria, se indică Transilvania…”
Biserica creștină a folosit metoda înlocuirii sărbătorilor și practicilor păgâne, cu sărbători și practici creștine.
Colindele sunt importante pentru ideile patriotice pe care le cuprind prezentând originea, viața și obiceiurile poporului nostru, dragostea pentru glia străbună, vitejia și eroismul poporului român…” (lector dr. Cezar Vasiliu, Studii Teologice, 1981, nr. 1 – 2, pag. 155-156, Serbarea colindelor).
“Colindele, dăruirile și alte obiceiuri de Ajun și de Crăciun sunt rămășițe de datini romane, păgâne, înrădăcinate și adoptate în înțeles creștinesc spre a exprima bucuria nașterii… Înainte de Crăciun sunt zilele cele mai scurte și nopțile cele mai lungi, însemnând că omenirea înainte de venirea Domnului a dăinuit întunericul idolatriei, care a început să ia sfârșit odată cu venirea Mântuitorului, și zilele se mai lungesc și se mai luminează de la Crăciun înainte. Păgânii în acest timp aveau sărbătorile soarelui, care dă putere de viață lumii materiale. Pentru contrabalansarea acestor sărbători pătrunse și în creștinism, s-a instituit sărbătoarea Nașterii în decembrie, căci soarele cunoștinței cu lumina sa și cu căldura dragostei sale a înviorat lumea și-i dă viață sufletească…” (pr. Victor Aga, Simbolica biblică și creștină – Dicționar enciclopedic – cu istorie, tradiții, legende, folclor, Timișoara, 1935, pag. 217).
Ciclul sărbătorilor de iarnă cuprinde și Anul Nou de care se leagă “Plugușorul”. Iată ce spune Vasile Adăscăliței, în cartea “Istoria unui obicei: Plugușorul”, Ed. Junimea, Iași, 1987, pag. 104-105: “Ivit din substratul precreștin, laic (în multe din componentele sale), ca și colinda propriu-zisă, Plugușorul a fost supus lent și îndelung unor presiuni religioase cu rezultate puține și nesemnificative… împăcând stângaci tradițiile creștine cu cele păgâne…”
Pr. Victor Aga scrie limpede: “Rămășițe de datini păgâne romane, ce s-au familiarizat în creștinism. Romanii tocmai pe la sfârșitul lui decembrie, serbau Saturnaiiile și Brumaliile, umblând unii pe la alții cu cântări, cu urări de anul nou și petrecând în desfătări. Creștinismul nu le-a putut înlătura, ci le-a adoptat și le-a dat un caracter creștinesc. (Simbolica biblică și creștină – Dicționar enciclopedic – cu istorie, tradiții, legende, folclor, Timișoara, 1935, pag. 71).
Despre sărbători vezi și: Telegraful Român, 1979, nr. 47-48, pag. 4; prof. Nicolae Petrescu, Explicarea apostolelor duminecale, pag. 69 -70; Revista Teologică, Sibiu, 1994, nr. 4, pag. 99 -102).
Bobotează
Bobotează, se pare că a început a se serba (întâi în răsărit) prin sec. al III-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 153). Unii sunt de părere că a fost introdusă în sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 230). O asemenea sărbătoare țineau și gnosticii. Origen nu o amintește. Ziua în care se serba era 6 ianuarie.
Rusaliile
Rusaliile, (Cincizecimea), a fost introdusă ca sărbătoare în sec. al II-lea, întâi în răsărit. Prin introducerea acestei sărbători s-a căutat a se înlocui sărbătoarea păgână de primăvară Rosalia, “Sărbătoarea rozelor”. Numele “Rusalii” este vechiul nume păgân.
În sec. al IV-lea au fost introduse multe sărbători și anume:
Tăierea împrejur a Domnului Isus (1 ianuarie),
Întâmpinarea Domnului,
Sărbătoarea tuturor sfinților,
Nașterea și tăierea capului sf. Ioan Botezătorul.
Și în sec. al V-lea au fost introduse multe sărbători: Schimbarea la Față, Buna Vestire,
Adormirea Maicii Domnului, Arhanghelii Mihail și Gavril, Sfinții Petru și Pavel,
Patruzeci de Mucenici, Sărbătoarea Macabeilor.
În sec. al VII-lea a fost introdusă sărbătoarea:
Aflarea Sfintei Cruci. (Eusebiu Popovici Istoria Bis.
Universale,vol. 2, pag. 230 – 232; Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 297 – 298).
În sec. al VII-lea până la sec. al XII lea au fost introduse următoarele sărbători:
Nașterea Maicii Domnului (sec. al VII-lea), Intrarea in Biserică a Maicii Domnului (sec. VIII-lea), înălțarea Crucii (sec. VII-lea), Duminica Ortodoxiei (sec. al IX),
Sâmbăta Morților. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 398 – 399).)
Sărbătorile în cinstea celorlalți sfinți s-au introdus mai târziu și se introduc până în ziua de astăzi noi sărbători.
În legătură cu sărbătorile, obiceiurile și practicile legate de unele sărbători, redăm cele scrise de Vale Buturugă, în cartea “Cultura spirituală românească” apărută la Ed. Minerva, București, 1982. La pagina 13 scrie: “Studiul culturii spirituale tradiționale se bazează în primul rând, pe supraviețuirea până în timpuri apropiate a unor credințe, obiceiuri și practici magice străvechi, alături de practicile cultice creștine, care au constituit în condițiile istorice vitrege, începând de la formarea poporului român, principalul suport moral… Ortodoxismul a fost mai conciliant decât catolicismul față de moștenirile din fondul cultural originar daco-roman. Astfel, alături de rânduielile cultice creștine din ciclul vieții… au supraviețuit credințe și obiceiuri precreștine, fondul cultural originar. În felul acesta poporul român este “creștin” de peste două mii de ani”
A fi creștin (urmaș al lui Hristos) nu-i cu putință decât împlinind condițiile puse de Domnul Isus. (Luca 9:23; 14: 33; Ioan 3: 3).
