În Noul Testament nu întâlnim nici un verset din care s-ar înțelege ca urmașii lui Hristos să-și facă icoane sau alte semne pentru a le avea sau a le folosi în vreun fel.
“Vechii creștini se fereau chiar în genere de orice fel de reprezentare a lui Hristos. Cei din sec. al III-lea uitaseră deja, dacă El era frumos la chip (cum dovedea Augustin) sau urât (cum spunea Cel sus). Sinodul din Elvira (anii 300 – 306) a interzis orice închipuire a lui Hristos. «S-a hotărât să nu fie picturi în biserică, să nu se cinstească și să nu se adore ceva care se pictează pe pereți.»“ (începuturile picturii bizantine, Ed. și tipografia Institut. Biblic și de Misiune Ortodoxă Română, București, 1975, pag. 34).
Jean Wahl: “Dumnezeul pe care credem că-L putem arăta cu degetul este un idol.” Tot așa și icoana care-L înfățișează ca pe un moș.” (Etudes Kierkegaardiennes, Paris, 1938, pag. 285, citat de Grigore Popa în Existență și adevăr, la Soren Kierkegaard, Sibiu, 1940, pag. 114).
Eusebiu de Cezarea (anul 323) privea ca lipsă de pietate (păcat, nesfânt) orice închipuire a lui Hristos și s-a ferit de a trimite vreuna din ele împăratului Constantin. Într-o scrisoare adresată Constanței, sora împăratului Constantin, spune că se abține să-i trimită un tablou cu chipul lui Hristos, lămurind că nu le este îngăduit creștinilor să-L reprezinte pe Dumnezeu în formă umană după obiceiul păgânilor. (Migne, P. G. t. 20. col. 1545 – 49. Citat și în Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 92, Viktor Lazarev, Ed. Meridiane, București, 1980).
Epifanie, după 50 de ani, a scos de ia una din bisericile din Palestina o perdea, pe care era țesut chipul lui Hristos și a poruncit preotului să o întrebuințeze ca așternut pentru săraci.
Asterie, episcopul Amasiei, reproșa doamnelor din Constantinopole pentru că brodau scene din Evanghelii pe hainele lor și le-a interzis să-L reprezinte pe Hristos în chip de rob, ci să poarte veșnic chipul Lui în inimile lor. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 14).
Simbolurile pe care au început să le folosească creștinii, în timpul persecuțiilor, ca semne de recunoaștere erau: peștele, porumbelul, ancora, ramura de măslin, oaia, cerbul și litera “P” care însemna ajutor. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 158; Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 12 -13).
Înainte de sec. al IV-lea nu existau icoane. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 410.) începând cu sec. al IV-lea se observă trei feluri de picturi: Daniel în groapa cu lei, Păstorul cel bun și monograme în care se vedea semnul crucii. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bis. pag. 416; V. Suciu, Teologia dogmatică specială, pag. 489).
Chipul Mântuitorului ca Păstorul cel bun era reprezentat ca foarte tânăr și fără barbă. Locașurile de cult nu erau împodobite, dar tot din sec. al IV-lea au început a se observa picturi prin biserici. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 158).
“Primele icoane înfățișează minunile lui Hristos: vindecarea slăbănogului, învierea lui Lazăr, ceva mai târziu și vindecarea femeii cu scurgerea de sânge. Din aceste reprezentări lipsește Hristos, care săvârșește minunea. Pe chipul celui vindecat apare puterea apropierii lui Hristos.” (începuturile picturii bizantine, pag. 28, Editura Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă Română, București).
Evagrie Ponticul (sec. al V-lea): “Cunoașterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte.” (Filocalia, vol. 1, pag. 37). Iar la pag. 90, zice: “Începutul rătăcirii minții este slava deșartă. Căci mintea fiind mișcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri și înfățișări.
Asterie al Amasei scrie: “Nu-mi picta pe Hristos! îmi este deajuns numai smerenia întrupării, primită de bunăvoie pentru noi. I Poartă în sufletul tău pe Cuvântul fără trup păstrându-l în chip spiritual în tine.”
Origen zicea: “Noi nu voim nici biserici, nici statui pentru Dumnezeul nostru.” (Contra lui Celsus II, 34; Farrar, Primele zile ale creștinismului, vol. 1, pag. 175, notița).
Origen: “Nu statuile făcute de mâinile unor bieți meșteșugari sunt jertfele plăcute lui Dumnezeu, ci cele pe care le plăsmuiește și le dă formă în noi Cuvântul lui Dumnezeu.” (Contra lui Celsus, 8, 17).
Origen, luând apărarea iudeilor, scrie: “Dintre toate popoarele vechi ei au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, nesuferind printre ei nici pictori, nici sculptori, de teamă ca să nu dea loc la idolatrie.” (pr. O. Musceleanu, Origen, Contra lui Celsus).
O. Musceleanu:“Templele creștinilor, altarele și miresmele lor sunt inima fiecărui creștin; rugăciunile lor, făcute cu cuget curat sunt mult superioare templelor zidite de mâini omenești.” (Origen,pag. 87, Contra lui Celsus,n. 17- 24).
O. Musceleanu:“Dumnezeu nu poate fi adorat în lucruri neînsuflețite.” (pr.O.Musceleanu,Origen,pag. 76, Contra lui Celsus).
Petre Vintilescu, teolog, econom, scrie: “Nu se îngăduia în primele zile ale Bisericii creștine înfățișarea lui Dumnezeu în vreo imagine, oricât ar fi fost de eterizată și de ideală…” (Cultul și ereziile, pag. 18, Pitești, 1926).
“Creștinii, zice Celsus, nu pot suferi nici temple, nici altare…” Origen răspunde: “Creștinii nu fac aceasta din vreun interes omenesc, ci pentru a se supune ordinelor lui Dumnezeu, care oprește orice cult străin… Creștinii nu voiesc să limiteze prin figuri ființa lui Dumnezeu, care este nevăzută și nematerială.” (O. Musceleanu, Origen, pag. 87, Contra lui Celsus, n. 62 – 80).
Clement Alexandrinul, de asemenea spune: “Adevăratele icoane ale lui Dumnezeu, statuile lui vii, sunt oamenii” în a căror viață a luat chip Hristos. (Viața și opera Sfinților părinți, vol. 1, pag. 210).
Clement Alexandrinul, marele învățător creștin din sec al II-lea, scrie limpede: “Oare nu este frumos să nu circumscriem (mărginim, încadrăm) într-un loc oarecare pe Cel Care-I fără margini și nici să cuprindem în “temple făcute de mâini omenești” pe Cel Care cuprinde toate? Care lucru ieșit din mâna cioplitorilor în lemn, a cioplitorilor în piatră și din meseria unui lucrător, poate fi un sfânt? Nu e ridicol, oare, ca omul, care, după cum spun filozofii, este «jucăria lui Dumnezeu» (Platon, Legile, VII, 803 C), să facă pe Dumnezeu, și Dumnezeu să ajungă jucăria meseriei lui? Pentru că un lucru făcut este asemenea și identic cu materialul din care a fost făcut; un obiect de fildeș este fildeșul elefantului, un obiect de aur este aur… Deci nu sunt sfinte și dumnezeiești lucrurile pe care le fac meseriile.” (Stromata, VII, 5, 28, 1-4).
Eusebiu de Cezarea considera icoanele ca o datină păgână. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 222).
Sf. Grigorie de Nazianz, scrie: “Dumnezeirea nu poate fi văzută cu ochii.” (Studii Teologice, 1977, nr. 3 – 4, pag. 301).
Calvin, spune că finitul, creatul, pieritorul nu este capabil sub nici o formă să participe la infinit, necreat și nepieritor (Finitum non capax infiniți).
Calvin a subliniat importanța auzului ca mijloc prin excelență al revelației lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Imaginile, din contra, adresându-se vederii nu pot revela în același fel natura necorporală și transcendentă a lui Dumnezeu. Orice derivă de la acest principiu amenință să ne atragă într-un cult idolatru al naturii umane a lui Hristos așezat acum de-a dreapta Tatălui și, în consecință, inaccesibil ochilor noștri.
Pentru reformatori, imaginile (icoanele) făcătoare de minuni, moaștele, pelerinajele sunt tot atâtea manifestări de decadență a creștinismului.
Vechiul Testament este numit iconoclast (împotriva icoanelor), față de învățătura ortodoxă bizantină. (Telegraful Român, nr. 78, pag. 4, 1984).
Sf. Teodor Studitul, scrie: “În Biserică totul se reda în zugrăveală și icoană, chiar și judecata de apoi. Un singur lucru nu se poate zugrăvi, Divinitatea însăși.” Studii Teologice, 1977, nr. 3-4, pag. 301).
“Icoana pe care o vezi – zice Teodor Studitul – este a lui Hristos; este El însuși. Cei care îngenunchează în fața ei cinstesc pe Hristos; cei care îi refuză această cinstire sunt vrăjmașii Lui. Icoana este un mister, care posedă în ea energia și grația divină.” (P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 76).
Sf. Grigorie Teologul: “Pictura este pentru cei neînvățați, ceea ce este scrierea pentru învățați.” (Epist. 9, Lib. 9). Cu gândul acesta au fost introduse icoanele la început.
Sf. Grigorie cel Mare, vorbind despre pictura creștină, spune că este Biblia laicorum, adică “Biblia laicilor” sau Biblia pauperum, adică “Biblia săracilor”.
Sf. Grigorie cel Mare, scria: “În sfintele lăcașuri se folosesc imaginile pentru ca aceia care nu cunosc scrierea să poată citi măcar pe pereți ceea ce nu sunt în măsură să citească în cărți.” (Scrisoare către Serenus din Marsilia, IX, 208).
În sec. al V-lea și al VII lea uzul icoanelor ia o dezvoltare tot mai mare și pe nesimțite începuse să devină un cult. Își câștigase și prieteni și dușmani. Ioan Damaschin, un adorator al icoanelor, zicea: “Icoana este un canal al harului lui Dumnezeu.” (T. Bodogae, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 17).
Sf. Ioan Damaschin, la întrebarea, care este rațiunea icoanelor, răspunde: “Icoana este cerută în primul rând de insuficiențele firii omenești…” (Cultul sfintelor icoane, trad. de pr. D. Fecioru, pag. 31, București, 1937).
Oare Duhul Sfânt nu a știut de insuficiențele firii omenești? De ce nu a îndemnat pe sfinții apostoli să scrie despre icoane, despre închinarea la cruce, despre semnul crucii, despre cultul morților, despre cultul sfinților, despre cultul Maicii Domnului, despre lumânări, despre tămâie, despre parastase? etc. etc.
Sf, Ioan Damaschin: “Pentru că nu toți știu carte, și nici nu se ocupă toți cu cititul, părinții au socotit ca să fie pictate aceste icoane ca niște fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele.” (Dogmatica, ediția a II-a, pag. 333).
Tot sf Ioan Damaschin spune; “…Cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris și fără de formă? Este culmea nebuniei și a lipsei de credință să înfățișezi Dumnezeirea.” (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 332, trad. pr, D. Fecioru).
Iconolatrii (închinătorii la icoane) adoră materia icoanei și o fac Dumnezeu…
Sf. Ioan Damaschin: “îl ador pe Dumnezeu Care m-a mântuit, și Care s-a făcut materie pentru mine și nu voi înceta să cinstesc materia prin care am fost mântuit și care e plină de harul dumnezeiesc.” (arhimandrit. Vasilios: intrarea în împărăție, pag. 136 – 137, citat din sf Ioan Damaschin, P. G. 94, col. 1353 B, Editura Deisis, Sibiu, 1996).
Sf. Ioan Damaschin: “Icoanele trebuie închinate și sărutate și cu ochii și cu buzele și cu inima.” (Arhim. Vasilios, P. G. 94, col. 1332 B, Intrarea în împărăție, pag. 138).
Sf. Ioan Damaschin scrie: “Dacă un păgân se apropie de tine și îți cere să-i arăți credința pe care o ai… du-l în biserică să privească imaginile sfinte.” (adv. Const. Cabal, c, 10, Migne P.G. t. 95, cod. 325).
Sf. Ioan Damaschin spune că este posibil să pictezi pe Dumnezeu. (Ortodoxia, 1984, nr. 1, pag. 124).
Dar cum poți să pictezi pe cineva, pe care nu-l poți vedea cu ochii? Totuși, în altă scriere a sa, acest scriitor susține tocmai contrariul. (Dogmatica, IV, 16).
Sf. Ioan Damaschin vorbește despre închinăciunea absolută adusă numai lui Dumnezeu și închinăciunea relativă care se aduce icoanelor. (Ortodoxia, 1984, nr. 1, pag. 124). Dar cine poate face această deosebire? în primul rând, afară de Dumnezeu și de Domnul Isus Hristos, nu mai trebuie adusă închinare altcuiva. E un mare păcat. Cartea Sfântă ne arată limpede lucrul acesta. (Apoc. 19:10; 22:8 – 9).
Sf. Ioan Damaschin, teologul icoanelor, ne învață: “Negreșit, să nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevăzut.” (Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 58 -59).
Față de cele spuse de sf. Ioan Damaschin, arătate mai sus cu privire la icoane, pe drept se naște întrebarea: Când a fost sincer față de adevăr?
V. Lazarev:“Calea către cunoașterea lui Dumnezeu era întredeschisă nu numai de către ascetismul contemplativ, ci și de cultul ecleziastic, considerat elementul cel mai viu al conștiinței religioase, întrucât exprima tot complexul bunurilor spirituale îmbrățișate de ideea de biserică… Biserica centralizată știa să exploateze magistral toate acestea în avantajul său, determinând în sufletul credincioșilor convingerea că le-ar fi cu neputință să se mântuiască dacă nu ar participa la serviciul religios. Istoria mișcării iconoclaste arată cu precizie care erau în imperiul bizantin principalele interese teologice: lăcașurile, mozaicurile, frescele, icoanele, mobilierul bisericii, podoabele sacerdoților, ritualurile de sfințire, imnurile și textele liturgice, părți integrante din cult, grandios complex artistic, care îndeplinea, în același timp, funcția de a oferi o plăcere estetică și de a ridica sufletul credincioșilor la cer… S-a dat cultului o amprentă rafinată de «materialism mistic». Poporul grec a crezut întotdeauna numai în ceea ce se vedea și se putea atinge cu mâna: așa se petreceau lucrurile pe timpul lui Fidiasși tot așa în vremea bizantinilor și a imperiului lor.” (Istoria picturii bizantine, voi. I, pag. 70).
La vechii greci văzul juca cel mai de seamă rol în gnoseologie (cunoaștere). În limba greacă, “idee” provine din verbul “ a vedea”. De aici și dragostea specială a lor pentru genurile plastice, statice ale artei, ca arhitectura și sculptura. După limbajul sf. ap. Pavel adică al adevărului lui Hristos, grecii trăiau prin vedere nu prin credință, (comp. 2 Cor. 5:7; Evrei 10: 37 – 38; 11:1 -3).
Estetica biblică – spunea un cercetător – se baza pe cu totul alte principii. Plastica îi era străină și inacceptabilă. Aici, rolul import îl are auzul, înaintea văzului. Dumnezeu nu poate fi văzut, dar Cuvântul Lui poate fi auzit. Deci și faptul că muzica și poezia constituie genurile principale ale artei proprii culturii V. Testament.
Evreul antic proslăvea pe Dumnezeu prin cânt. Grecii înălțau zeilor lor temple și statui.
Când creștinismul a devenit religie de stat (sec. al IV-lea), filozofia, cultura și arta greacă (păgână) l-au cucerit mai întâi pe dinăuntru și apoi s-a arătat și în afară, prin adoptarea ideii de a muta trăirea prin credință în trăirea prin vedere. Așa au apărut icoanele și clădirile de cult într-o formă care izbeau privirile.
V. Lazarev scrie: “Dacă în ceea ce-i privește pe creștini, arta bizantină își propunea să-i atragă prin învățământul religios în orbita sistemului statal bizantin, față de barbari intenția sa era aceea de a-i orbi cu fastul cultului și al ceremonialului de curte, în scopul de a le impune conștiința unei absolute nimicnicii față de puterea și de măreția împăratului roman de Răsărit.Statul deci se servea de artă în scopuri strict politice, cum se deduce din feluritele întâmplări care au avut loc în timpul vizitelor ambasadorilor străini. Când, de exemplu, împărații Constantinși Romanau primit o delegație sarazină, au fost scoase din tezaurul imperial tot felul de obiecte prețioase pentru a împodobi sălile palatului, unde au fost puse lampadare, candelabre lanțuri și coroane anume aduse cu acest prilej de la mai multe biserici…
Paul Silențiarul descria biserica Sf. Sofia ca pe un fel de zeitate a statului bizantin, care privită de departe avea o mare putere de sugestie asupra barbarilor. Descriind iluminarea nocturnă a lăcașului, afirma: “Această strălucire alungă din suflet toate întunecimile. Atât din Marea Neagră cât și din Marea Egee marinarii o priveau nu numai ca pe un far, ci ca pe o făgăduială de ajutor divin.”
Ciudățenia devoțiunii orientale constă tocmai în faptul că ea vrea să perceapă cu simțurile omenești transcendența și Divinitatea; grecii vor să vadă cu ochii lor propria mântuire. «Firește că dorim să-L vedem pe Isus», aceste cuvinte pe care grecii i le-au adresat lui Filip la Ierusalim au devenit, într-un anumit fel, tipice pentru credința orientală.
Dacă serviciul divin era pentru bizantini principalul inel de legătură între pământ și lumea de dincolo, arta, în măsura în care era parte integrantă a cultului, trebuie să împlinească aceeași funcție… Numai cu ajutorul icoanelor creștinul putea să se desprindă de toate cele pământești… După cuvintele lui Dionisie Areopagul: «La contemplarea lui Dumnezeu cu ajutorul unor imagini sensibile.» Fără ele divinitatea nu era accesibilă; numai cu ajutorul lor, și mai ales cu cel al icoanelor, se putea ajunge la cunoașterea lumii transcedentale…” (Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 71 – 72, 79, notița 18).
Tot V. Lazarev, în cartea amintită mai sus, la pag. 52 – 53, aduce câteva citate din unii scriitori bisericești, care arătau că icoanele au fost introduse în biserica creștină cu scop educativ.
V. Lazarev:“Primele icoane erau portretele celebrilor stâlpnici din sec. al V-lea, pictate când mai erau în viață și distribuite mulțimii de pelerini veniți ca să-i venereze.” (Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 75).
V. Lazarev: “În sec. al IV-lea, creștinismul victorios asimilează din plin limbajul artistic al antichității.” (C 89).
V. Lazarev: “Iconclaștii nutreau intenții nobile: ei voiau să purifice cultul de fetișismul grosolan, să păstreze pentru Divinitate un elevat caracter spiritual și, de aceea reprezentarea Divinității le apărea ca o profanare a celor mai alese sentimente religioase. Reprezentându-L pe Hristos, întruchipăm numai natura Sa umană, deoarece natura Sa divină este inexprimabilă; și eliminând natura Sa divină scindăm unitatea Persoanei Sale. Pe această cale, iconoclaștii dezvoltau o serie de argumentări subtile, nu prea ușor de înlăturat de către partea adversă. (Istoria picturii bizantine, vol. 1).
Ec. Petre Vintilescu: “Când istoria a modificat împrejurările în veacul al IV-lea, spiritualismul creștin se găsea cu rădăcini mai adânci în sufletul omenesc, așa că Biserica a putut păși, fără teamă, la o formă de simbolism mai precisă și mai amănunțită cu privire la imaginile din cult… Așa au venit icoanele în cultul creștin.” (Cultul și Ereziile, pag. 18, Pitești 1926).
Ec. Petre Vintilescu continuă: “Este drept că icoanele n-au avut o intrare triumfală, deschisă și fără rezerve în cultul Bisericii. Legătura strânsă, pe care a avut-o arta cu cultul idolilor, a făcut-o să fie foarte suspectă la începutul creștinismului. Din această cauză, polemica creștină din primele veacuri nu s-a arătat deloc favorabilă icoanelor. Eusebiu, care este ca un confluent al epocii dinaintea lui, împărtășește aceleași sentimente de respingere. Iudeii din creștinismul primar se fereau de chipurile religioase…
…Icoanele s-au strecurat în catacombe sub formă simbolică și alegorică. Cel mai renumit dintre simboluri, acel al peștelui, poartă în numele său indiciul originii sale, servind ca inițiale, a cărei dezvoltare înseamnă: Isus Hristos…
Chipurile Mântuitorului și ale sf. Fecioare Măria, destinate a ajunge centrul iconografiei religioase, nu se întâlnesc în această vreme.
…Dar o mare parte dintre învățătorii Bisericii, nici chiar la sfârșitul perioadei întâi (după anul 300), nu le aprobau. Sinodul din El vira interzisese a se pune pe pereți asemenea imagini… Pentru creștinii veacului al III-lea, icoanele erau un fel de seducție (ispitire) spre păgânism, un pericol constant de idolatrie și sinodul, spre a curma scurt acest pericol, a crezut că trebuie să suprime ceea ce dădea prilej.
Libertatea acordată Bisericii în veacul al IV-lea, a dat un avânt foarte mare artei religioase. Entuziasmul creștinismului triumfător caută forme noi și mai bogate, potrivite pentru situația Bisericii… Se observă progres în cultul martirilor și s-a dat importanță deosebită pelerinajelor…
…Icoanele s-au înmulțit și erau în cinste obștească în veacurile al VI-lea și al VII-lea. Singură Biserica Nestoriană se împotrivea în privința aceasta…”
Mai târziu s-au ridicat voci împotriva cultului icoanelor, care au împins lucrurile spre un adevărat război religios.
Împăratul Constantin Copronim a convocat în anul 753 un sinod ecumenic (sinodul al VII-lea), pentru a discuta problema icoanelor. La acest sinod s-a formulat în opt puncte învățătura despre icoane, despre Sfânta Scriptură, prin care se aruncă anatema asupra celor care fac, sau se închină la icoane. Iată-le:
- Dacă cineva cutează să înfățișeze cu culori materiale icoana dumnezeiască a Cuvântului după întrupare;
- Dacă, pe motivul întrupării, cineva reprezintă în culori materiale și în icoane, care amintesc omul, usiași ipostasulCuvântului, care nu poate fi reprezentat, chiar după întrupare;
- Dacă îndrăznește cineva să reprezinte într-o icoană unirea ipostatică a celor două naturi și, numind-o icoanaHristos,săvârșește în chip mincinos amestecul celor două naturi;
- Dacă cineva desparte de persoana Cuvântului trupul, cu care este unit și vrea să reprezinte acest trup prin vreo icoană;
- Dacă cineva împarte pe Hristos în două persoane și vrea să reprezinte pe cea care s-a născut din fecioară și nu acceptă, prin urmare, decât o unire relativă a naturilor;
- Dacă cineva înfățișează printr-o icoană trupul îndumnezeit prin unirea Sa cu Cuvântul și separă astfel trupul de firea dumnezeiască;
- Dacă vrea cineva să reprezinte, cu sprijinul culorilor materiale, pe Dumnezeu-Cuvântul, care, deși Dumnezeu, a primit totuși în Persoana Sa chip de rob, dacă cineva vrea să-l reprezinte sub o formă pur omenească și pretinde a-l despărți astfel de nedespărțita dumnezeire, introducând astfel o a patra persoană în Sf. Treime;
- Dacă cineva vrea să înfățișeze sub culori materiale pe sfinți în icoane fără viață, care nu sunt de nici un folos – căci această cugetare este mincinoasă și vine de la demoni – și nu se silește mai ales să-și amintească virtuțile acestor sfinți, imitându-i într-un chip viu -, anatema!” (Cultul și Ereziile, Pitești 1926).
Pr. dr. Nicolae V. Dură, teolog ortodox scrie: “…Orice icoană sfințită este, în principiu, făcătoare de minuni. De aceea se poate spune că cinstirea sfintelor icoane face parte din însăși ființa pietății ortodoxiei, din cultul Bisericii noastre, care constituie cel mai mare și prețios lucru pe care îl avem.” (Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 60, Teologia icoanelor).
“…Părinții sinodului al VII-lea ecumenic, afirmau că, prin icoane, «noi avem totdeauna amintirea lui Dumnezeu. Căci
Cuvântul Scripturii nu este întotdeauna cântat (citit) în Sfintele Biserici; dar reprezentarea prin icoane este în Biserici ca un amvon perpetuu.» în ședința a șaptea a sinodului al VII-lea ecumenic, sfinții părinți întruniți la Ni ceea, în anul 787, au formulat dogma despre sfintele icoane: «…Noi păstrăm fără înnoire toate tradițiile bisericești dintre care una este și închipuirea icoanelor… Cei ce le privesc sunt îndemnați spre amintirea și iubirea prototipurilor și spre a da acestora sărutare și închinăciune cinstitoare… și sunt îndemnați spre a le cinsti prin aducere (jertfă) de tămâieri, și lumânări…»“ (pr. dr. Nicolae V. Dură, în Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 65).
Despre lumânări vezi și Telegraful Român, 1975, nr. 19 – 20, pag. 1 și 2).
Din hotărârea Sinodului al XII lea ținut la Constantinopol între anii 869 – 870, cităm: “…Se cuvine să li se acorde icoanelor, potrivit unei judecăți raționale și pe temeiul tradiției celei mai vechi, cinstire și închinare pentru demnitatea lor care se referă la prototipul și derivă din acela… Și cine nu primește aceasta așa să fie scos de la Tatăl și de la Fiul și de la Sfântul Duh.” (W. Nyssen, începuturile picturii bizantine, București, 1975, pag. 53).
Canonul 82 al Sinodului al VII lea, printre altele zice: “Noi decidem ca să se picteze de acum încolo în icoane, în locul vechiului miel, trăsăturile umane ale lui Hristos Dumnezeul nostru…” (Telegraful Român, 1987, nr. 9 – 10, pag. 2).
Oare o adunare de oameni să stabilească sau să schimbe adevărul lui Dumnezeu? Nu înseamnă acest lucru o îndrăzneală mare?
Deși icoanele au intrat greu în cultele Ortodox și Catolic, odată intrate, au cuprins repede întreg creștinismul. În fața acestei situații, unii creștini s-au ridicat împotriva icoanelor. Așa s-a început iconoclasmul, când împăratul bizantin Leon al III-lea (Isaurul), a publicat un edict împotriva icoanelor.
Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Epoca apostolică nu avea neapărată nevoie de icoane, pentru că amintirea Celui întrupat mărturisea nemijlocit despre existența Sa, iar Cuvântul Evangheliei propovăduit la toate neamurile lumii de atunci păstra încă vie prezența Sa… Primele imagini ale iconografiei creștine ce au putut fi găsite, apar în jurul anului 200 pe mormintele martirilor. Sunt imagini din Vechiul Testament… Îndeobște recunoscut, că, cel puțin din sec. al IV-lea, se poate constata și atesta în chip documentar și cinstirea sau cultul icoanelor.” (Teologia icoanelor, Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 55).
Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Teologia icoanelor stabilită de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnată și în manualele călăuză ale zugravilor.
Cinstirea sfintelor icoane, a sfintelor moaște, a antimiselor (o bucată de pânză de in sau mătase, pe care sunt cusute moaște ale sfinților și pictată înmormântarea Domnului) etc. face parte și tradiția bisericească, pe care Părinții Bisericii au păstrat-o, respectat-o și ne-au predat-o cu porunca de-a nu o încălca nici odată. Părinții Sinodului al VII-lea ecumenic au dispus – așa după cum ne adeverește și canonul al VII-lea – caterisirea oricărui cleric și afurisirea oricărui mirean care se face călcător al acestei tradiții bisericești.” (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 66 și 74, Teologia icoanelor).
Pr. dr. Nicolae V. Dură, scrie: “În Biserica primară icoana a fost concretizată îndeosebi sub forma simbolurilor – vița de vie, ancora, porumbelul, peștele, arca, bunul păstor, pomul vieții… Folosirea simbolurilor în Biserica primară a fost cauzată, după părerea teologilor iconofili (iubitorii icoanelor), de faptul că «…evreii convertiți trăiau încă sub influența legii mozaice; mai mult, ei credeau că neamurile vor cădea în păgânism, dacă cultul imaginilor le era permis… Ca răspuns la falsele interpretări ale învățăturii sale de către eretici, Biserica Ortodoxă a formulat crezul și dogmele, creând o teologie speculativă…»“ (Ortodoxia, 1982, nr. 1, pag. 63-64, Teologia icoanelor).
Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Tradiția nescrisă și întărită de sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea cinstirea icoanelor Mântuitorului, a Născătoarei de Dumnezeu, ale sfinților și ale îngerilor,” (Ortodoxia, nr. 1/1982, pag. 56).
Teologul Sever Mureșianu, scrie limpede: “…Dintr-un început, pictura veche creștină nu a cutezat să facă decât numai simboluri… și decorațiuni arhitectonice, și numai încet, cu multă rezervă s-a strecurat în ea figura omenească.” (Iconologia creștină occidentală și orientală, București, 1983, pag. 64).
Pr. prof. D. Popescu, teolog ortodox, scrie: “…Filozofia antică a făcut parte din acea pregătire a vremii în vederea venirii lui Mesia și a furnizat teologiei creștine armătura filozofică necesară pentru dezvoltarea și aprofundarea adevărului de credință, cu finețe și subtilitate de gândire. Din această cauză, unii din marii filozofi ai antichității ca Platon, Aristotel, Democrit, fac parte din iconografia ortodoxă, adică își au locul lor bine determinat în ansamblul iconografic al Bisericii Răsăritene.” (Ortodoxia, 1988, nr. 1, pag. 11).
“Documentar cultul icoanelor este atestat numai din sec. al IV-lea înainte.” (Studii Teologice, nr. 5 – 6, 1975, pag. 427).
“Existența picturii și a icoanelor în primele secole ne duce la concluzia că ele nu aveau doar un scop decorativ, ci și unul pedagogic, strâns legat de viața religioasă a creștinilor.” (Studii Teologice, nr. 5 – 6, 1975, pag 428).
Gamail Păvăloiu, monah: “Când te închini icoanelor, sărută chipul Sfântului la picioare, sau cel mult mâinile, iar nu la față.” (Cartea de rugăciuni, pag. 253, Mănăstirea Neamțului).
Dr. Casian Crăciun: “Icoana ortodoxă nu este numai obiect ce reprezintă persoana, în cazul nostru pe Mântuitorul, ca o anamneză, o amintire, cum ar fi o fotografie sau tablou, chiar al lui Isus sau al altei persoane, ci, “loc de întâlnire dintre dumnezeiesc și omenesc”, “sacru”, “fereastră deschisă către lumea de dincolo”, “locuire a noastră în Dumnezeu” …în fața unui tablou te oprești și-l admiri, fără să te identifici cu artistul… La icoană, în schimb, domină ceea ce numim perspectiva inversă. Ea ne privește. Ea ne luminează mintea…” (Mitropolia Ardealului, nr. 6, 1987, pag. 42).
Deci icoana este ceva, nu numai înseamnă ceva, sau reprezintă pe cineva. Ea este (în învățătura ortodoxă și în închipuirea închinătorului) ceva viu, care poate ajuta pe închinător în momentul închinării.
Dacă Duhul Sfânt, prin învățătura adevărului, dată apostolilor, ca s-o lase Bisericii, n-a știut să spună ceva și de marea însemnătate a icoanelor și a altor lucruri, pe care le învață cultele mari: Ortodox și Catolic, arată că omul este mult mai dotat cu înțelepciune și cu dragoste față de mântuirea semenilor săi decât El (Duhul Sfânt). Cel care crede cu adevărat în Dumnezeu și pe Dumnezeu în ceea ce a lăsat scris, prin sfinții Săi apostoli, care au spus limpede să nu se mai adauge nimic la învățătură (Rom. 16:17; 1 Tim. 6:3 – 5; 2 Tim 4:14 – 15; Apoc. 22:18 – 19), nu se mai lasă abătut de alte învățături, străine de ceea ce este scris.
Cristian Bădiliță: “Nici sărbătorile la care ne vom referi… nici icoanele de pe tâmplele bisericilor nu-și au rădăcina dogmatică sau istorică în apocrife.” (Evanghelii Apocrife, trad. și studiu introductiv de Cristian Bădiliță, pag. 8, Ed. Humanitas, București, 1996).
Pr. dr. Nicolae V. Dură: “Poporul evreu a primit porunca de a nu-și face «chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt în cer, sau jos pe pământ, sau în apă și sub pământ…» (Deut. 5: 8 – 9), dintr-o pedagogie divină, întrucât trăirea în mijlocul popoarelor păgâne și idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materială a lui Dumnezeu, ființă pur spirituală și imperceptibilă prin simțuri…
“Sfintele Scripturi nu spun nimic despre înfățișarea și chipul lui Hristos, Biserica n-a păstrat nici un chip autentic al Lui. Știrea despre Cel înălțat care se roagă pentru noi neîncetat Tatălui era atât de neclintită în conștiința Bisericii de la început, că orice chip pământesc al Lui ar fi însemnat ceva infinit inferior față de El.” (începuturile picturii bizantine, pag. 27, Edit. Institut. Biblic și de Misiune Ortodoxă, București).
“Pentru ca religia vechilor evrei să nu se confunde cu practicile idolatre, Dumnezeu nu numai că a rânduit riturile în cele mai nici amănunte, dar încă, în vederea îndeplinirii lor exacte, El a prevăzut și a aplicat chiar pedepse aspre.” (Cultul și ereziile, pag. 135).
O seamă de gânditori creștini cu vederi sănătoase, au scris limpede privitor la icoane, potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură:
Sf. Ioan Gură de Aur: în slujba religiei creștine nu avem nevoie nici de oi, nici de vaci și nici de grăsime sau fumul jertfelor, ci numai de duh și de adevăr.” (Omilia 3, la Romani).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Chipurile au numai forme, nu însă și putere, cum de pildă cu portretele, unde se găsește numai
chipul omului, nu însă și puterea lui.” (Comentariu la Evrei, Omilia XVII, pag. 229).
Fer. Augustin: “Când e vorba de Dumnezeu, trebuie să gonești din gândul tău, să fugi de tot ce poate trezi ideea unei asemănări trupești. Când se spune «mâna lui Dumnezeu», noi trebuie să înțelegem lucrarea Lui.”
Sf. Maxim Mărturisitorul: “Zidind pe Domnul, ca pe o temelie a credinței, clădirea înaltă a virtuților, să așezăm în ea aur, argint și pietre scumpe, adică cunoștință curată și neîntinată despre Dumnezeu, viață strălucită și străvezie, gânduri dumnezeiești și idei luminoase. Să nu așezăm nici lemn, nici iarbă, nici trestie, adică nici idolatrie sau alipire la cele necerești, nici viață nesocotită, nici gânduri pătimașe și lipsite de înțelegerea înțelepciunii, ca niște spice goale.” (Filocalia, vol. 2, 169).
Sf. Grigorie de Nissa: “Să nu închizi pe Dumnezeu în înțelesuri trupești, nici să-l circumscrii în mintea Ta.” (P. G. 44, col. 261 B).
Sf. Grigorie de Nissa, zice: “Pictura deși mută, știe să vorbească pe perete.” (Migne, P. G. T. 46, cd. 717).
Epifanie, episcop în Salamina Ciprului, trimite pe la anul 392 o scrisoare lui Ioan, episcopului Ierusalimului, în care spune că mergând în orașul Anablata din Palestina, a văzut la ușa unei biserici o pânză, pe care era zugrăvit un chip care semăna cu Isus Hristos. El a rupt pânza aceasta și a sfătuit pe paznicul bisericii să înfășoare cu ea trupul unui mort. (Epifanie, Epist. ad Ioanem Hiereselymitanum).
Clement Alexandrinul: “Adevărul iasă la iveală, când pui învățăturile unele lângă altele și le compari între ele.” (Stromata I, cap. II, 20, 3).
Clement Alexandrinul: “Învățătura întemeiată pe dovezi, sădește în sufletul celui care-și însușește învățătura, o credință puternică și exactă, încât acela nu se gândește că ar putea fi altfel decât așa cum i s-a demonstrat și nici nu se lasă pradă celor care vor să-l înșele.” (Stromata I, cap. VI, 33, 2).
În cultul ortodox și Dumnezeu este arătat în icoană ca Moș cu barbă albă.
Teodor Citețul (sec. al VI-lea), spune în istoria sa: “Trebuie să-L reprezentăm pe Mântuitorul sub o altă figură și a-I face părul deschis și creț.” (Cartea I, pag. 284).
Patriarhul Nichifor afirma: “Adesea ceea ce intelectul nu surprinde ascultând este explicat de către vedere care nu se pretează la interpretări false.” (Antirrehelicus 3, 5).
Prof. D. Stăniloaie, scrie: “Această luptă pentru restabilirea cultului icoanelor a fost în același timp o luptă pentru dogma principală și centrală a învățăturii de credință creștină, care își găsește expresia în acest cult. Simbolurile îngăduite și poruncite de Vechiul Testament au funcție provizorie și profilactică. Ele pregătesc lumea pentru Hristos, deodată cu care va intra în funcție icoana.” (Rev. Studii Teologice, nr. 7 – 8, 1957, Simbolul ca anticipare și temei al posibilității icoanei.).
La început, de obicei decorarea bisericilor era lipsită de figuri umane, ci se foloseau mai degrabă motive ornamentale.
“Dintr-o scrisoare a lui Nil Sinaitul (anul 400 cu aprox.) se poate deduce că pereții edificiilor sacre erau nu rareori cu picturi reprezentând animale și plante de tot felul… Aceste tendințe populare, ostile cultului imaginilor și mai târziu legate de mișcările eretice, au rezistat în Orient până când au fost înlocuite parțial de arta figurativă introdusă artificial în multe locuri sub presiunea bisericii centralizate. Dacă pentru Orientul creștin este tipică mai ales tendința iconoclastă care vine de jos, și care izvorăște spontan din masele largi populare, în Occident se afirmă foarte repede o tendință, iconoclastă specială, care provine de sus, din păturile cele mai înalte ale societății. Chiar și păgânii Varro și Seneca fuseseră împotriva reprezentării divinității.” (V. Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 91, Ed. Meridiane, București).
O povestire despre pictarea unei icoane a lui Hristos: “Pictorul, după ce executase o icoană mare a lui Hristos în mozaic, când nu mai lipsea decât un deget de la mâna dreaptă, spuse privindu-L: «Doamne, Te-am pictat așa cum erai viu.» Atunci icoana grăi: «Și când M-ai văzut tu vreodată?» Iar pictorul își pierdu graiul și muri. Degetul acela nu e pictat nici acum, dare făcut din argint aurit.” (V. Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 61, notița 21, Ed. Meridiane, București).
Bizanțul este locul de obârșie al icoanei. (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 6, pag. 45).
Wilhelm Nyssen, în cartea sa: “Începuturile picturii bizantine”, pag. 26, Ed. Inst. Biblic și de Mis. Ort. București, 1975, scrie că în cripta din catacomba Praetextus din Roma, care datează de pe la anul 200, toată suprafața pereților este împărțită în zone dungate, care într-o bogată alternanță de culori pe fond luminos, corespunzând anotimpurilor, reprezintă prin trandafiri, prin spice de grâu, butuci de viță și ramuri de măslin, deplinătatea pământului roditor ca un câmp al raiului.
Tot de pe la anul 200 s-au găsit picturi, care reprezintă scene din Vechiul Testament: Daniel în groapa cu lei, Noe în corabie, David cu Goliat, etc.
O dovadă despre anumite măsuri luate în sec. al IV-lea, de către autoritatea bisericească, împotriva iconografiei creștine, avem hotărârea sinodului ținut la Elvira (Illiberis) în Spania sudică, între anii 300 – 306. Acest sinod, prin canonul 36, spune: “Picturile în biserică nu sunt de trebuință ca nu cumva ceea ce se cinstește, ori se adoră, să se zugrăvească pe pereți.”
Pr. prof. Spiridon Cândea, teolog ortodox scrie: “În general, în primele secole, concepția creștinilor despre divinitate, despre Sf. Treime, era atât de înaltă, atât de pură și de perfectă, încât ei socoteau că prezentarea lui Dumnezeu sub orice formă materială ar fi de-a dreptul o necuviință, o impietate, o greșeală mare. • Ei socoteau că Dumnezeul creștinilor, Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeu care este Duh (Ioan 4:24), nu poate avea nici un fel de asemănare cu zeii păgânilor făcuți din materie… Însuși Origen ne spune că în primele secole Sf. Treime nu era pictată pentru motivul că creștinii păstrau o adâncă admirație față de Divinitate. «Pe Dumnezeu Cel fără de trup și invizibil, nu-L putem mărgini în spațiu.» (Origen, Contra lui Celsus, cartea VII-a).
Datorită acestui respect, acestei înalte concepții despre Divinitate, primii creștini au ezitat să exprime în forme materiale chipul lui Dumnezeu.” (Mitropolia Ardealului, anul V, nr. 5 – 6, pag. 413).
Pr. prof. Ioan I. Rămureanu: “După înălțarea Domnului Hristos la ceruri, primii creștini s-au ferit să facă chipuri sau icoane ale persoanelor sfinte, de teama căderii în idolatrie… La început, a existat în Biserica primară rezervă față de reprezentarea lui Dumnezeu și a persoanelor sfinte în forme concrete sau vizibile. Datorită Revelației dumnezeiești precum și a grijii patriarhilor și profeților Vechiului Testament, poporul iudeu era obișnuit cu spiritualitatea unui Dumnezeu invizibil, care nu are nevoie pentru a fi adorat de forme concrete sau vizibile.
în Biserica primară – zice mai departe I. Rămureanu – nu se poate vorbi despre reprezentarea chipului Mântuitorului. Creștinii din primele secole s-au ferit să înfățișeze sau să picteze chipul lui Hristos… Ei trăiau în permanentă prezență spirituală a lui Hristos și mult timp n-au simțit necesitatea unei reprezentări plastice, exterioare, a Mântuitorului. (Studii Teologice, 1971, nr. 9 – 10, pag. 621 – 626, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole).
Istoricul evreu Iosif Flaviu (t 96 d. Hr.) scrie: “Este contra Legii, de a avea în temple icoane sau tablouri, sau orice reprezentare de ființe vii.” (Despre războiul iudaic, 1, 650).
Tacitus (120 d. Hr.), istoric latin, scrie: “Iudeii nu pun nici un fel de chipuri în orașele lor și încă mai puțin în templele lor. Ei n-au nici un fel de statui pentru a lăuda pe regii lor, nici pentru a onora pe cezari.” (Anale V, 5. I Studii Teologice, 1971, pag. 621, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole).
Pr. prof. Ioan I. Rămureanu: “Au existat într-adevăr în Biserica primară voci care s-au ridicat împotriva reprezentării persoanelor dumnezeiești și a scenelor sfinte pe icoane și în picturi, care postulau pentru adorarea Dumnezeului celui nevăzut și spiritual, o adorare spirituală, în duh și în adevăr, cu mintea și cu inima.”
Iată numele câtorva din aceste voci:
Minicius Felix (f 225), scriitor latin, în lucrarea sa Dialogul Octavius, zice: “Dacă n-avem temple și altare credeți că ascundem ceea ce cinstim? Cum L-aș putea reprezenta pe Dumnezeu, când, dacă ai socoti bine, însuși omul este reprezentarea lui Dumnezeu? Ce templu să-I ridic, când întreaga lume făcută de mâinile Lui nu L-ar putea cuprinde? Voi putea închide într-un mic templu puterea unei măriri atât de nemăsurate? Să nu-L simțim în gândul nostru? Să nu-L divinizăm mai bine în inimile noastre? Gândul curat și conștiința sănătoasă sunt cele mai bune jertfe care – Se pot aduce… Dumnezeul pe care-L adorăm noi nu-L arătăm, căci nu-L vedem, și de aceea-L credem, pentru că suntem liberi să-L simțim și fără să-L putem vedea. Nu-L vedem noi în faptele Lui?” (Apologeți de limbă latină, Dialogul Octavius, XXXII, 1 – 4, pag. 386).
Aristide din Atena, (filozof grec, sec. al II-lea, despre care Fer. Ieronim scrie: “Foarte elocvent și ucenic al lui Hristos sub vechea-i haină”), spunea că Dumnezeu nu poate fi adorat prin reprezentări materiale. El se exprimă în acești termeni: El (Dumnezeu) nu este un nume, căci tot ce are nume este părtaș creaturii; un chip nu are, nici legătura organelor, căci cine le posedă pe acestea este părtaș lucrului creat… Cerul nu-L cuprinde, căci cerul și toate cele văzute și nevăzute sunt create de El.” (Apologia I, 5).
Tertulian (f 240), scriitor latin, spune: “Dacă Dumnezeu interzice să se facă orice reprezentare, cu atât mai mult interzice reprezentarea chipului Său. Autorul adevărului nu iubește ce este fals; tot ce se plăsmuiește, în ochii Lui este o falsificare.” (De spectacolis, 23, 24 – 26).
Clement Alexandrinul (f 215), învățător creștin, pune de asemenea în lumină măreția, infinitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu, care depășește orice reprezentare materială. Zice el: “Căci icoana lui Dumnezeu este Logosul divin și Omul împărătesc Cel fără păcat, iar chipul omenesc al icoanei lui Dumnezeu este mintea.” (Stromata V, 14, 94, 5). Tot în Stromata V, 5, 28, 4 – 6, scrie: “A venera Ființa spirituală prin materie înseamnă a o necinsti, pentru că o pricepi prin simțuri”, (nu prin credință, n.n.)
Origen (f 254) relatează că filozoful Celsus obiecta creștinilor că evită să construiască “altare, statui și temple”. Origen îi răspunde: “Nu fugim de statui și de temple, dar ne rușinăm să zidim dăruitorului întregii vieți temple neînsuflețite și moarte.” (Contra lui Celsus, VIII, 17 -19). Zice el mai departe: “E lucru nebunesc nu numai să te închini unor lucruri cioplite, ci și să lași să se înțeleagă de cei mai mulți că tu ai face așa ceva de dragul mulțimilor, căci în sufletul celor ce cinstesc pe Dumnezeu cu toată evlavia nu se găsește nici un loc pentru minciună. De aceea noi ne ferim să ne închinăm la chipurile cioplite… Noi nu credem că chipurile cioplite (icoanele) ar putea reproduce înfățișarea lui Dumnezeu, deoarece este cu neputință să reproduci și să redai o ființă care este nevăzută și lipsită de trup.” (Contra lui Celsus, VII, 66).
Amobiu de Sicca (f 327), scriitor latin, zice: “Pe Dumnezeu nu-L delimitează nici o formă corporală, nu-L determină nici o circumscriere.” (Disputaționes adversus gentes, I, 31).
Lactanțiu (f 317), scriitor laic scrie: “Ce sunt templele, ce vor să fie altarele și statuile, decât monumente ale morților sau ale celor absenți?…” (Divine institutiones, II, 2).
Teofil al Antiohiei: “Ascultă, o, omule! Despre chipul lui Dumnezeu nu se poate vorbi; chipul Lui nu se poate explica. Cu ochii trupești nu poate fi văzut chipul lui Dumnezeu. În slavă, este fără de hotar; în măreție, de neînțeles; în înălțime, mai presus de pricepere; în putere, neegalat; în înțelepciune, fără de asemănare; în bunătate, de neajuns; în facerea de bine, mai presus de cuvânt.” (Către Autolic, Cartea I, III).
Origen zice: “Ce imagine să atribuim lui Dumnezeu, noi care suntem răsfrângerea Lui? Ce temple să-I zidim, când universul întreg alcătuit de El nu-i în stare să-L cuprindă? Să cutezăm a închide această măreție într-o bisericuță? Nu-i mai bine oare să-L avem în înțelepciunea noastră și să-L sfințim cu sufletul? închina-vom Domnului jertfe pe care le-a creat El însuși? Ba, jertfă plăcută Lui fi-va mai curând inima curată, o conștiință dreaptă, o credință sinceră. Ne închinăm Dumnezeului nostru trăind fără răutate.” (Mihail Sadoveanu, Caleidoscop, București, 1946, pag. 125, Predici în săptămâna sfântă).
Origen: “Oare la creștini, sufletul omului drept nu-i un altar? Jertfele cele adevărate, miresmele cele adevărate nu-s rugăciunile ce se înalță dintr-o inimă curată? Statuile plăcute Domnului, nu-s virtuțile al căror model îl găsim în cel dintâi născut al oricărei făpturi?” (Contra lui Celsus, VIII, 17).
Origen: “…Bunul simț al oamenilor ne cere să ne gândim că Dumnezeu nu poate fi socotit materie stricăcioasă, și nu – se poate aduce închinare sub forme prelucrate de oameni din materii neînsuflețite, care ar fi reproduceri “după chipul” Lui ori simboluri ale Lui. (Contra lui Celsus, III 40).
Origen: “Nu putem să ni-L închipuim pe Dumnezeu având corp așa cum suntem în stare să sesizăm trupește orice lumină fizică.” (Părinți și scriitori bisericești, voi. 8, pag. 45, Despre principii).
Origen, acest mare învățător creștin din sec. al III-lea, spunea limpede: “Noi am învățat că în locul Făcătorului a toate și “Fiului Celui Născut mai înainte decât toată făptura”, nu se cuvine să cinstim pe nimeni, căci toate făpturile sunt supuse stricăciunii.”(Contra lui Celsus,7, 65).
Origen: “Pe Dumnezeu Cel fără trup și invizibil, nu-L putem mărgini în spațiu.” (Contra lui Celsus, Cartea a VII-a).
Origen: “Creștinii se feresc de temple, de altare și de chipuri, încât sunt în stare să meargă chiar și la moarte, dacă trebuie, numai să nu ajungă să întineze credința lor în Dumnezeul cel peste toate prin călcarea în acest chip a legii Lui.” (Contra lui Celsus, Cartea a VII-a, 64).
Origen: “Nouă nu ne place să construim doar niște temple neînsuflețite și moarte pentru Cel ce ne-a dat toată viața… Trupurile noastre sunt Templul lui Dumnezeu.” (Contra lui Celsus, 8, 19).
Origen: “Răspundem celor care critică refuzul nostru de a adora divinitatea în temple neînsuflețite. Noi le punem înainte “temple” de felul celor pe care le-am amintit (temple vii)… Dacă ne ferim să zidim altare ori temple și să punem în ele chipuri cioplite, aceasta nu înseamnă că în această privință noi creștinii am fi luat vreo hotărâre secretă și tainică, ci pentru că datorită învățăturii lui Isus am aflat haina cea potrivită pentru credința față de Divinitate… Noi credem că El (Isus) este adevărata cale care duce la credință. El a putut zice: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Ioan 14:6. (Contra lui Celsus 8:20).
Despre iconoclaști (împotrivitorii icoanelor) se spunea că sunt urmașii lui Origen. (Viktor Lazarev, Istoria picturii bizantine, vol. 1, pag. 258, Edit. Meridiane, București 1980). Tot în cartea mai sus amintită V. Lazarev scrie: “Biserica (clădirea de zid) era considerată în Bizanț (și astăzi în Biserica Ortodoxă) ca un alt cer pe pământ, ca locaș al Domnului, în care domnește Hristos. Icoana Lui cuprinde cupola, din care El, înconjurat de îngeri, privește pământul.”
Evagrie Monahul: “Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să îngădui minții tale să se modeleze după vreo formă, ci apropie-te în chip nematerial de Cel nematerial și vei înțelege.” (Filocalia I, 83).
Dacă în Vechiul Legământ, Dumnezeu a dat porunci precise cu privire la toată rânduială religioasă: Cortul cu toate ale lui, legea preoției, legea jertfelor, legea sărbătorilor, etc. etc., pentru ca poporul să știe ce are de făcut – fără să adauge și fără să scoată nimic -, cu atât mai mult în Noul Legământ, a lăsat o rânduială scrisă, prin sfinții apostoli, la care omul nu trebuie să scoată sau să adauge ceva. (vezi Apoc. 22:18-19). Cine face lucrul acesta, săvârșește un mare păcat: stricarea Cuvântului lui Dumnezeu (2 Cor. 2:17; 4:2), pentru care va da socoteală în ziua judecății.
Nu dăm dreptate batjocoritorului Voltaire, în ce a scris el împotriva Bibliei, însă totuși a remarcat un adevăr, când a vorbit despre riturile din creștinism. Zice el: “Dacă Isus ar fi vrut să întemeieze o Biserică (așa ca cea de astăzi) n-ar fi dat, oare, și legile acesteia? N-ar fi stabilit chiar El toate riturile? N-ar fi anunțat cele șapte taine, despre care nu vorbește nimic? N-ar fi spus oare: mama Mea este mama lui Dumnezeu? Dimpotrivă, El îi spune mamei Sale: «Femeie, ce am Eu a face cu tine?» El nu stabilește nici rituri, nici ierarhie; nu El este deci, cel care a făcut religia care se vede astăzi… Creștinismul de acum, dimpotrivă, este total diferit față de religia lui Isus… Nici una din sărbători n-a fost instituită de Isus…” (Dialoguri și anecdote filozofice, pag. 151,153 – 154, Edit. Univers, București, 1985).
Preotul prof. dr. Ioan Bria, teolog ortodox, scrie limpede: “Cel care a fixat teologia icoanei în forma ei clasică a fost sf. Ioan Damaschin (cea. 730 – 760)… Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea, Bitinia, 787), cu contribuția patriarhului Tarasie (784 – 806), fixează învățătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor și sfinților…” (Dicționarele Teologie Ortodoxă, pag. 202, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981).
Dumnezeu nu locuiește în nimic din ceea ce a putut face mâna omului. El locuiește numai în lucrările Lui. Dragostea, curăția, sfințenia sunt lucrări ale Lui. Aici locuiește El. Și dacă noi ne lăsăm lucrați de El, atunci și inima noastră este o locuință a Lui (Efes. 3:17; 1 Petru 3:15).
Dumnezeul cel viu locuiește numai în ceea ce este viu. Nimic mort, nimic din ceea ce este materie fără viață nu poate fi locuința lui Dumnezeu. Iată un adevăr mare!
“Noroiul ne supără abia atunci când ne murdărește încălțămintea”, spune un înțelept. Din pricina aceasta scriem mereu despre primejdia amestecului omenescului cu dumnezeiescul, învățături de pe pământ cu adevărurile cerești.
În sec. al VIII-lea (cam pe la anul 714), sub împăratul Leon (Isaurul) a început o luptă aprigă împotriva icoanelor (iconoclasmul), luptă care a durat peste 100 de ani. La sinodul ecumenic ținut la Constantinopole (anul 754), unde au participat 338 de episcopi, s-a declarat cultul icoanelor idolatrie. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 345). La sinodul ținut la Niceea (anul 787) de adoratorii icoanelor, se proclamă libertatea cultului icoanelor. (I. Georgescu, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 291 – 292).
“Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24). Ființă absolută nelegată nici de timp, nici de spațiu.
Și filozofii greci, care părăsiseră credința în zei (idoli), arătau că Dumnezeirea nu stă în materia fără viață.
Heraclit își bătea joc de materialul fără viață al statuilor.
Xenofon ironiza forma lor imitată (a statuilor).
Antisthen – care era un cinic – susținea că divinitatea nu se aseamănă cu nici o ființă și că nici o imagine nu poate să ne dea o idee despre ea.
Zenon – care era stoic – spunea fără înconjor că nu se cade a ridica temple zeilor, nici a le înfățișa chipul, căci opera zidarilor și a mâinilor omenești nu poate fi nici sfântă, nici vrednică de multă considerație.
Plutarh socotește mai primejdioasă superstiția de a socoti ca zei imaginile lor materiale decât filozofia, care duce la ateism.
Acești filozofi sunt citați și de marele învățător creștin din sec. al III-lea, Clement Alexandrinul în cărțile lui: Stromatele și Protrepticon.
“Adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl.” spunea Domnul Isus (Ioan 4:23). Prin aceasta însă, în măsura în care încearcă «să-L circumscrie», orice reprezentare în imagine a lui Dumnezeu este din capul locului o impostură, despre care profeții spun în chip adecvat că este un «nimic». Nu există imagini materiale și incorporabile. Prin urmare, interdicția vechi-testamentală rămâne în vigoare ca poruncă obligatorie și pentru Biserică.» (Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Ruhilov, trad. de Ioan I. Icăjr. Edit. Deisis, Sibiu 1996, pag. 14).
După iconoclasm (lupta împotriva icoanelor), “restabilirea cultului icoanelor se face tot de împărați: împărăteasa Irina (787) și împărăteasa Teodora (842) au folosit forța în acest scop.” (magistr. Lucian -. Gaftan, Acte de violență și abuz ale împăraților bizantini față de patriarhii de la Constantinopole, (art. publicat în rev. Studii Teologice, nr. 7 – 8, 1956, pag. 455).
Adoratorii icoanelor se numeau iconomahi sau iconoduli, iar luptătorii împotriva icoanelor se numeau iconoclaști.
Icoanele zise făcătoare de minuni au apărut în sec. al XIII-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 131).
“Vina multor tăgăduiri de Dumnezeu o poartă cei ce adeseori au coborât supraomenescul și necuprinsul, înfățișându-l în chipuri pământești.” (Forester, Hristos și viața omenească, pag. 81).
Despre icoane se mai poate cerceta următorul material: Teofil al Antiohiei, Către Autolic, cartea l cap. 3, Apologeți de limbă greacă, pag 283; Rev. Harul, nr. 2, pag. 66 – 67, 2000; Richard Wurmbrand, Viața lui Isus, vol. 1, pag. 72; Nicolae Moldoveanu, Meditații la Fap. Ap. vol. III, cap. 17:24 – 28; Studii Teologice, 1971, nr. 9 – 10, pag. 628 – 671.
