6. TAINELE

Sinodul de la Trident (1547) definește tainele în general, ca simboluri ale unui lucru sfânt…” (Hr. Andruțos, Simbolica, pag. 237). Iar Clement Alexandrinul zice: “Tainele nu sunt un talisman magic, ci simboluri…” (Farrar, Viața și opera Sfinți lor părinți, vol. 1, pag. 223).

“Sfânta Tradiție nu pomenește deasemeni din vremurile străvechi de șapte sfinte taine…” (I. Mihălcescu, Teologia dogmatică, pag. 230).

Cele șapte taine din Biserica ortodoxă și biserică catolică, nu se văd în prima perioadă a creștinismului (până după anul 300). Existau câteva și în deosebi două: Botezul și Cina Domnului pe care învățătorii bisericii de pe atunci, le amintesc, dar nu cu numele de “taine”. Acest nume l-au primit mai târziu. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 358).

Despre numărul “șapte” al tainelor nu se vorbește în biserică decât din sec. al XIII-lea încoace. (Hr. Andruțos, Simbolica, pag. 251).

Pentru Biserica ortodoxă de abia la sinodul de la Constantinopole (1639) și la sinodul de la Iași (1642) s-a accentuat numărul “șapte” al tainelor. (I. Mihălcescu, Teologia Dogmatică, pag. 230).

Sf. Ioan Damaschin în lucrarea sa “Dogmatica” amintește numai despre botez și împărtășanie, ca taine. (Dogmatica, pag. 306 – 318).

Sfânta Scriptură nu amintește nicăieri că există șapte taine, nici nu le numără… (I. Mihălcescu, Teologia Dogmatică, pag. 230).

Botezul

În cultul ortodox, simbolica botezului este următoarea: pruncul la opt zile după naștere, este adus la biserică. Atunci se pune numele. Nașul stă cu pruncul în brațe la ușa bisericii, arătând, prin aceasta, că fără botez nu se poate intra în cer (biserica închipuie cerul). Preotul dezbracă pruncul de fașe și haine, însemnând că îl dezbracă de omul cel vechi și-l înfățișează așa gol, adică nevinovat, cum fusese Adam în fața lui Dumnezeu. Pruncul este ținut cu fața spre răsărit, apoi preotul, cu mâna dreaptă îl binecuvânta, și-l înseamnă de trei ori prin semnul crucii – la frunte, la gură, și la piept -, suflând de fiecare dată asupra lui în forma crucii, ca simbol al pogorârii Duhului Sfânt și ca semn de exorcizare. Prin suflarea preotului și prin semnul crucii să trezească pruncul din moartea sufletească. Preotul pune apoi mâinile asupra pruncului și-i dă numele. I se mai dă apoi lapte și miere ca simbol că pruncul intră, de aici înainte, în dulceața și bunătățile raiului, în Canaanul împărăției sufletești, unde “curge lapte și miere”. Preotul pune apoi mâna sau patrafirul asupra celui botezat, ca simbol de binecuvântare de sus.

La fiecare din cele trei exorcisme, preotul suflă asupra pruncului în forma crucii, simbolizând izgonirea Satanei, întreabă apoi de trei ori: “te lepezi de Satana?”, iar nașul, în locul pruncului, răspunde: “mă lepăd!”, după care rostește crezul. Preotul îi dă apoi o lumânare aprinsă, ca semn că se face îmbisericirea pruncului și închipuie trecerea de la întuneric la lumina vieții. Mergând la cristelniță (baptistier), preotul tămâiază apa ca semn al miresmei Duhului Sfânt, care se pogoară și o sfințește; suflă asupra apei de trei ori, simbolizând curățirea ei de puterile vrăjmașului; binecuvântează untdelemnul, simbolizând prin suflare pogorârea Duhului Sfânt. Preotul unge pruncul cu untdelemnul sfințit în chipul crucii – la frunte, la piept și la spate -, spre vindecarea sufletului și a trupului și ca o platoșă contra ispitelor; la urechi spre ascultarea credinței, la mâini spre a face fapte bune. Se ung apoi toate mădularele în semn de alungare a tuturor răutăților. Preotul afundă apoi pruncul în apă de trei ori, rostind formula: “botează-se…” Aceste trei afundări sunt semnul Sf. Treimi și închipuie, prin afundarea și scoaterea din apă învierea și renașterea. Pruncul este apoi înfășat într-un giulgiu alb, care este simbolul curăției. Cel botezat este apoi uns cu mir pe frunte, ochi, urechi, piept, mâini, picioare și spate, care înseamnă pecetea darului Duhului Sfânt. Urmează apoi împărtășirea (cuminecarea), (pr. Victor Aga, Simbolica biblică și creștină, Timișoara, 1935, pag. 39 – 41).

Am arătat aici felul botezului în Cultul Ortodox, ca să înțelegem mai ușor adevăratul botez lăsat de Mântuitorul Hristos.

După învățătura ortodoxă, “pe figura celui botezat (a copilașului, deci) se răsfrânge Sfântul Duh”. (“România Liberă”, din 10 iunie 1995, pag. 2).

Biserica Ortodoxă zice despre botez: “Botezul este taina prin care omul intră în creștinism și în Biserică, se curățește de păcatul strămoșesc și de celelalte păcate săvârșite înainte de Botez, se îmbracă în Hristos renăscându-se pentru o viață nouă, devenind astfel o făptură nouă în Hristos… Botezul are un caracter indelebil, adică de neșters.

Botezul este: baia nașterii din nou, nașterea de sus, baie mântuitoare, scăldătoare sfântă, izvor sfânt, apă sfințitoare, renaștere, luminare, sfințire, apa vieții veșnice, pecetea credinței, taina nașterii noastre.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag, 109).

Sergiu Bulgakoff, un renumit teolog ortodox, scrie: “Botezul este naștere spirituală, prin botez se naște totdeauna un om nou.” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, pag. 190, tr. N. Grosu).

“Prin taina sfântului botez fiecare creștin devine o zală de legătură în lanțul impunător, care începe de la Hristos și ajunge până la cel mai proaspăt botezat de astăzi, creștinul devine o piesă vie de funcțiune în mecanismul uriaș al operei de mântuire a lumii. Prin botez omul devine mădular al trupului mistic al lui Isus Hristos… Taina botezului dă noului mădular și o anumită funcție, un anumit rol, o anumită misiune în cadrul organismului…” (c/r. Spiridon Cândea, Apostolatul tinereții, în Biserica și problemele vremii, 1947, pag. 206 și 208).

Deci, în clipa când cel botezat a devenit mădular în Trupul lui Hristos înseamnă că este folositor Trupului. Dar un copil poate folosi Trupului lui Hristos?

Pr. prof. D. Stăniloaie: “Credința este primul pas în viața duhovnicească.” (Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol. 1, pag. 117, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993).

Se pune însă o întrebare legitimă: ce rost are botezul pruncilor, care nu pot să creadă? Cine gândește, înțelege.

“Dintre tainele Bisericii botezul este poate taina cea mai mult «convenționalizată» prin acceptarea ei doar ca datină. Toată lumea se botează, dar câți mai înțeleg sensul și virtutea inițiatică a actului baptismal? Din această cauză au apărut și tendințele eretic-sectare. Botezul acordat la o vârstă conștientă sau chiar matură este una dintre ele, în fond cea mai importantă, îndărătnicia baptiștilor de a susține acest punct de vedere s-a dovedit o falsificare a botezului. Ea ucide misterul și reduce acțiunea harului la un fel de măsură educativă.”

Așa să fie oare? A greșit Domnul Isus în cele spuse la Marcu 16:16? Mare atenție! Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi desființat. “Ați desființat… Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre.” (Matei 15: 6).

Pe linia învățăturii ortodoxe despre botez, un teolog rus, Alexandre Schermann, în cartea sa “Din apă și din duh” – despre care vorbește autorul articolului de mai sus -, își pune întrebări, și zice el: “…Până la limita îndoielii.” La un moment dat recunoaște că botezul unui om ca Stalin a fost perfect valabil. Dar de ce nu s-a împlinit în viața acestuia? La urma urmei, câți torționari nu au fost botezați iar aceasta nu i-a oprit câtuși de puțin să-și adâncească viața în crime! Completarea vine imediat: “a reduce Sf. Taine doar la principiul validității înseamnă deci a caricaturiza învățătura lui Hristos…” Efectul tainei depinde de credința comunității în care se petrece botezul. Deși copilul nu poate avea credință personală, credința Bisericii în care el este botezat acționează infailibil asupra noului suflet care moare și învie întru Hristos. Validitatea unui botez este condiționată de împlinirea acestuia…”

Judecați voi, cititorilor, cele arătate mai sus, în lumina Noului Testament – învățătura apostolilor – și a istoriei Bisericii din primele trei secole. Toți marii învățători ai Bisericii, pe care Cultul Ortodox îi numește “sfinții părinți” și stâlpii ortodoxiei, au fost botezați la maturitate, deși majoritatea erau din părinți creștini. Aceștia, deci, după învățătura de astăzi a Bisericii Ortodoxe, sunt eretici. Botezul lor a fost acordat “ca o măsură educativă”, nu ca o taină, (teolog. Dan Stanca, Mormânt, mare, cer, România Liberă din 24 oct. 1992, pag. 5).

După învățătura aceasta, credința comunității e de ajuns pentru mântuirea celui botezat, iar el poate să facă crime și păcatele cele mai mari și, la urmă, din pricina botezului, este primit în cer, este mântuit, are viața veșnică.

Vai, vai, vai! Iată unde au ajuns lucrurile!

După învățătura Cultului Ortodox, fiecare creștin primește de la Dumnezeu, la botez – odată cu numele – pe îngerul său păzitor.

Pr. prof. dr. Simion Radu: “Fiind cu noi – spune acest teolog ortodox -, îngerul Domnului ne călăuzește cu înțelepciune cerească, să facem voia lui Dumnezeu și luptă alături de noi să biruim ispitele, necazurile și piedicile prin care diavolul urmărește să cădem în păcate. Iar dacă am rătăcit, se întristează și ne sfătuiește să ne întoarcem la Dumnezeu cu căință, să ne spovedim preotului, căci ne iartă… Până în ceasul morții, îngerul lui Dumnezeu cel sfânt ne ocrotește cu bunătatea sa, alungând de la noi mulțimea demonilor care ne îndeamnă la păcate… Îngerul păzitor este cel mai mare binevoitor și binefăcătorul nostru.” (Rev. Teologică, nr. 2, pag. 29, Sibiu, 1992, Hramul Bisericii).

Tot învățătura Bisericii Ortodoxe spune: “Taina botezului este taina prin care devenim fii ai Bisericii și membri ai împărăției lui Dumnezeu…” (Episcopul Vasile al Oradiei, Mitropolia Ardealului, nr. 6, 1987, pag. 18).

Nicăieri în Noul Testament nu întâlnim expresia: “fii ai Bisericii” – și mai ales născuți prin botez -, ci întâlnim numai copii (fii) ai lui Dumnezeu, născuți din nou prin sămânța Cuvântului lui Dumnezeu (pe care omul o primește în sine prin credință – vezi 1 Petru 1:23).

Arhid. prof. Ioan Zăgrean: “Cea dintâi dintre Sfintele Taine, fără de care nu se pot primi celelalte, este Botezul, prin care se face începutul “vieții în Hristos”, prin el creștinul renăscându-se la o viață nouă, devenind o creatură și totodată făcându-se mădular al Trupului lui Hristos… Așadar, Botezul este taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă și prin rostirea formulei botezului de către săvârșitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică, curățindu-se de păcatul strămoșesc și de păcatele personale făcute până la botez, se renaște la o viață nouă… Botezul este baia nașterii noastre celei dea doua, ușa de intrare în creștinism și în Biserică, taina absolut necesară pentru primirea celorlalte taine… Botezul este nașterea de sus, baia mântuitoare… «Cel ce va crede, se va mântui…» (Marcu 16:16), ceea ce dovedește că fără botez nici credința nu poate lucra mântuire… Botezul fiind baia nașterii celei de a doua, noul creștinat devine o creatură nouă, ridicându-se din șatre de robie a păcatului la stare de sfințenie… Botezul este participarea reală a celui ce se botează la moartea și învierea Domnului, este o înviere adevărată, o renaștere la o viață nouă a celui botezat. Botezul nimicește și distruge puterea păcatului în om, îl naște din nou ca o făptură nouă în Hristos, îl ridică pe cel botezat la viața în Hristos (Galateni 6:15; 2 Cor. 5:17; Efes. 4:24; Tit 3:5).

În privința condițiilor care se cer celor ce vin să primească botezul și anume credința și pocăința, acestea se cer numai adulților, nu și copiilor, pentru aceștia credința putând fi mărturisită de nașii lor… Biserica este comunitatea celor renăscuți prin Taina Botezul… Astfel, toți cei botezați, toți cei ce poartă întipărit în ființa lor prin Botez chipul lui Hristos și sunt mădularele unui singur trup, Biserica, al cărei Cap este Hristos Domnul. sunt chemați la desăvârșire, spre a fi lăcaș, al lui Dumnezeu, în Duh. (Efes. 2:21 – 22).”

Pr. Dumitru Gh. Radu, teolog ortodox, scrie: “Prin botez, Hristos încorporează pe om în Sine… Botezul este, deci, începutul relației și comuniunii noastre personale cu Hristos.” (Ortodoxia, 1978, nr. 1 – 2, Caracterul ecleziastic al sfintelor taine).

Pr. Dumitru Gh. Radu: “Angajamentul solemn și mărturisirea de credință și în fine cufundarea în apă îl ajută pe om să traverseze limitele morții și ale păcatului și omul pătrunde în dimensiunea nouă în care Duhul Sfânt îl eliberează de determinismul paralizant al păcatului: “Câți in Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.” – Galateni 3:27. (Ortodoxia, 1978, nr. 1 – 2, pag, 182).

Pr. Dumitru Gh. Radu: “Din partea omului, botezul implică o căință și o convertire personală, profundă și interioară a inimii, o dăruire totală a creștinului lui Hristos, care a făcut din el un templu al Duhului Sfânt…” (Ortodoxia, 1978, nr. 1 -2, pag. 183).

Acesta este adevărul curat și neschimbat. Cum rămâne atunci cu botezul pruncului de opt zile? Poate el să creadă și să aibă o convertire personală, profundă și interioară a inimii? Poate să se convertească cineva în locul lui? Să nu ne jucăm cu adevărul!

Pr. dr. Dumitru Viezuianu, scrie: “Prin credință omul se botează în “Numele lui Hristos” (Marcu 16:16). “Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.” spune sf. Pavel la Galateni 3:27. Duhul lui Dumnezeu locuiește în toți cei botezați. Ei nu mai viețuiesc “după trup”, ci “În Duh”. Trupul celor botezați devine templu al lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt. (1 Cor. 3:16; 1 Cor. 6:19). Duhul Sfânt este Cel care renaște și zidește pe oameni după chipul lui Dumnezeu prin prezența și lucrarea Sa.” (Studii Teologice, 1980, nr. 1 – 2, pag. 46, Semnificațiile și rolul botezului după Noul Testament).

Nicolae Cabasila, teolog ortodox, scrie: “Prin botez, noi am fost însemnați într-un fel oarecare cu chipul și pecetea lui Hristos care de acum încolo stăpânește toate ieșirile ființei noastre, pentru ca nimic să nu mai pătrundă în noi…” (Despre viața în Hristos, pag. 23).

Nicolae Cabasila, mai scrie: “Hristos se naște în noi prin botez… și odată cu El ne naștem și noi.” (Despre viața în Hristos, pag. 44). Iar botezul se săvârșește la 8 zile după nașterea pruncului.

Rugăciunea preotului din rânduiala botezului: “Și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou prin a mea nevrednicie și-l zidește pe el pe temelia Apostolilor și a Proorocilor.” (Moliftelnic, Edit. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1965, pag. 28 – 29).

Nicolae Cabasila: “Cât despre cuvintele “naștere din nou” și “creare din nou”, ele ne spun că cei care prin mijlocirea botezului au fost născuți și aduși la o viață nouă, avuseseră această viață încă de mai înainte, dar au pierdut-o și o regăsesc prin această taină – întocmai ca și marmora unei statui stricate, pe care meșterul o cioplește din nou ca să-i dea frumusețea de la început.” (Despre viața în Hristos, pag. 28).

Dumnezeu însă spune că nașterea din nou se face prin sămânța Cuvântului Său (1 Petru 1:23). Sămânța naște din ea

însăși, nu din ce este omul. Dumnezeu nu reface făptura cea veche, ci naște una nouă, care n-a mai fost.

Și sf. Grigorie de Nissa scrie că Domnului Hristos datorăm nașterea din nou: “împărăția vieții a venit și puterea morții nu mai este; căci ne-am născut din nou, trăim o nouă viață, un nou mod de a fi, ne-am transformat în însăși natura noastră. Hristos ne-a dat în cele din urmă, în loc de moarte, viața veșnică, în fericire, gătită celor sfinți.” (Ortodoxia, 1980, nr. 3, pag. 427, P. G. 46, col. 604).

Pr Olivian Bindiu, scrie: “…Un lucru exact și precis nașul trebuie să-l știe: Simbolul Credinței (Crezul). După obișnuitele lepădări, preotul provoacă pentru rostirea Crezului, obligație care-i revine în exclusivitate nașului, respectiv să-l rostească singur. Rostul acestei obligații constă în aceea că mărturisirea Simbolului de Credință nu este o substituire, ci o reală identificare cu pruncul pentru că la lepădări, la provocarea preotului: “Te-ai lepădat de Satana?”, nașul răspunde: “M-am lepădat”, însemnând perfecta identificare a nașului cu finul său.” (Telegraful Român, 1988, nr. 5 – 6 și 7 – 8, pag. 3).

Cum poate cineva să se lepede de Satana în locul altuia? Cum poate cineva să mănânce în locul altuia? Să nu zdrobim logica și adevărul.

Glasul ortodoxiei vorbește mai departe: “Sf. apostol Pavel zice: «El (Dumnezeu)… ne-a strămutat în împărăția Fiului dragostei Lui» (Colos. 1:13). În concret, strămutarea se plinește prin Botez, încât am putea numi pe bună dreptate Botezul ca fiind Taina strămutării din Adam în Hristos.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 87). Zice mai departe: “Botezul este el însuși absolut necesar pentru intrarea în împărăția Fiului, «împărăția lui Dumnezeu», «împărăția Cerurilor». Așa învață Biserica, așa propovăduiește ea, botezându-i pe prunci, spre a-i strămuta din Adam în Hristos.” (îndrumătorul Bisericesc, citat mai sus).

Deci, pruncii, care au intrat în împărăția lui Dumnezeu, fără credință, numai prin simplul fapt că au fost cufundați în apă, rămân acolo (în împărăție), chiar dacă, mai târziu sunt criminali, atei, hoți, etc.

Cum rămâne atunci cu ce spune Domnul Isus: “Cine crede și se botează va fi mântuit”? (Marcu 16:16).

Un înțelept spune: “Ca și moartea, nici viața nu îngăduie să fie trăită prin substituire de persoane.”

Cât de lipsită de logică este practica botezului pruncilor! Cum pot să creadă nașii în locul copiilor? Cine poate mânca în locul altuia? (n.n.)

După învățătura Bisericii Ortodoxe, nașterea din nou (făptura cea nouă) se va realiza în mod deplin numai la sfârșitul veacurilor, prin “Înnoirea lumii”. De aceea se poate spune că “făptura cea nouă”, sub aspectul ei istoric aparține, lumii celei noi, lume care vine. (pr. dr. Vasile Mihoc, Ep. sf. ap. Pavel către Galateni, introducere, Traducere și Comentariu, pag. 424). Și T. Dorz gândea așa. (vezi “Cărarea tinereții curate” pag. 26-29, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1993).

Cu privire la botez iată câteva gânduri ale unor teologi, vechi învățători, scriitori și sfinți părinți recunoscuți de ortodoxie:

Tertulian, învățător și scriitor creștin: “Cel ce ascultă (Cuvântul) trebuie să dorească botezul, nu să-l primească înainte de a-l dori. Cine-l dorește îl cinstește.” (Despre pocăință, VI, 20-21, București, 1981, în Apologeți de limbă latină).

Sf. Vasile cel Mare, s-a născut într-o familie profund creștină în care a primit din pruncie o educație creștină aleasă. A fost însă botezat după ce a terminat studiile universitare la Atena, adică în jur de 30 de ani.” (Mitropolia Ardealului, nr. 1-3, 1979, pag. 33-34).

Sf. Vasile cel Mare: “Credința și botezul sunt două condiții ale mântuirii și sunt legate, de nedespărțit, una de alta. Pe de o parte, credința se desăvârșește prin botez; iar pe de altă parte botezul se întemeiază pe credință; ambele sunt depline prin invocarea acelorași nume.” ( Părinți și scriitori bisericești, vol. 12, pag. 43, București, 1989, Despre Sfântul Duh, XII).

Sf. Vasile cel Mare: “Nimic altceva nu strigă amânarea botezului decât un gând ca acesta: «Să domnească mai întâi păcatul în mine, apoi, cândva, va domni și Domnul.»“ Și tot sf. Vasile cel Mare zice mai departe: “Pentru ce aștepți ca botezul să-ți fie darul îmbolnăvirii tale, atunci când nu vei mai putea rosti cuvinte mântuitoare, când poate nici nu vei avea putința să mai auzi limpede, că boala e cuibărită în capul tău, când nu vei putea să ridici mâinile la cer, să te ții pe picioare, să îngenunchez» la rugăciune, să fii învățat cum trebuie să te mărturisești, să te unești cu Dumnezeu și să te lepezi de dușman.” (Părinți și scriitori bisericești, vol. 17, pag. 495, Omilia 13, 5).

Clement Alexandrinul: “Când ne botezăm, ne luminăm; după ce suntem luminați, suntem înfiați; când suntem înfiați, ajungem desăvârșiți; fiind desăvârșiți, suntem nemuritori.”

Tot acest învățător zice: “Când ne pocăim de păcatele noastre, când ne lepădăm de pagubele aduse de ele, suntem filtrați (separați) prin botez.” (Pedagogul, cap. 6, 26, 32, 1).

Clement Alexandrinul: “Cateheza (învățătura din Cuvântul lui Dumnezeu) duce la credință, iar credința, în timpul botezului primește învățătura Duhului Sfânt. Pentru că credința este singurul și universalul mijloc de mântuire al omenirii.” (Pedagogul, cap. 6, 30, 1).

Sf Ioan Gură de Aur, vorbind despre: “Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5), spune: “Dacă aceasta ar fi îngăduit, și n-ar mai fi nevoie de părerea sau voința celui ce primește această taină (botezul), nici consimțământul celui din viață (e vorba despre botezul pentru cei morți de la 1 Cor. 15:29), apoi atunci ce ar împiedica pe greci și iudei de a deveni credincioși astfel, adică alții primind botezul în locul lor, după ce dânșii încetează din viață?” (Omilia 40 la 1 Cor. pag. 568, tr. de arhim. Teodosie Atanasiu, București, 1908). Această explicație răspunde și la problema nașilor, când botează un prunc, după învățătura ortodoxă și catolică.

Sf Ioan Gură de Aur. “Botezul nimic alta nu este, decât omorârea celui ce se botează și învierea lui. Omul cel vechi a fost înmormântat și a înviat omul cel nou. (Comentariu la Evrei, Omilia IX, pag. 150-151).

Sf. Ioan Gură de Aur. “Nu ne este deajuns spre mântuire numai botezul, dacă după această baie nu vom arăta o viață vrednică de acest dar.” (Comentariu la Romani, XIV, 211).

Sf. Ioan Gură de Aur. “Cel ce se botează trebuie mai întâi a-și cunoaște păcatele sale și a le condamna.” (Comentariu la Evrei, Omilia IX, pag. 149).

Sf, Ioan Gură de Aur, comentând 1 Cor. 1:17, scrie: “Botezul este simbol al patimei lui Hristos.” (Comentariu la Evrei, Omilia XVI).

Sf. Ioan Gură de Aur. “Botezul este cruce, și împreună cu noi s-a răstignit omul cel vechi al nostru.” (Comentariu la Evrei, Omilia IX, pag. 150).

Sf. Ioan Gură de Aur. “După cum trupul Lui îngropat în pământ a produs rodul cel mare: mântuirea lumii, tot așa și trupul nostru fiind îngropat, prin botez, a produs rod: învierea, dreptatea, sfințirea și miile de bunătăți, și la urmă învierea din morți.” (Comentariu la Romani, XII, 160).

Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind cele scrise la Romani 6:3-4, zice: “…Botezul este crucea pe care ne răstignim. După cum la Hristos a fost crucea și mormântul, același fapt se petrece și cu noi la botez… Moarte este și aceasta ca și aceea, însă nu este și aceiași subiect, căci moartea lui Hristos a fost aceea a trupului, pe când moartea noastră este cea față de păcat. După cum moartea aceea a fost adevărată, tot așa de adevărată este și aceasta.” (Comentariu la Romani, Omilia XI, pag. 152).

Sf. Ioan Gură de Aur “A îngropa păcatele de dinainte de botez este rezultatul darului Său, însă a rămânea după botez morți față de păcat, aceasta este treaba noastră și a sârguinței ce o punem cu ajutorul lui Dumnezeu.” (Comentariu la Romani, XII, 159).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Mare lucru este botezul care vă stă înainte!… Vezi să nu te muște necredința… Ai credință care să locuiască în tine, nădejde tare, încălțăminte trainică, ca să treci peste dușman și să intri la Stăpânul !” (Catehezele, Procateheza 16, vol. 1, pag. 53, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1943).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Dacă ești fățarnic, acum oamenii te botează, dar Duhul nu te botează! Dacă te apropii cu credință, oamenii slujesc ritualului văzut, iar Duhul îți dă ceea ce nu se vede.” (Cateheza 17, 36).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Dacă este aici cineva rob al păcatului să fie cu totul gata, prin credință pentru libera renaștere a înfierii – Botezul!” (Cateheza 1, 2).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Isus a sfințit botezul când însuși S-a botezat. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a botezat, este oare evlavios cel care disprețuiește botezul? Isus nu S-a botezat ca să ia iertare de păcate (căci era fără de păcat), ci cu toate că era fără de păcat S-a botezat ca să dea har dumnezeiesc și vrednicie celor care au să se boteze. Isus Hristos era Fiul lui Dumnezeu, totuși El n-a vestit Evanghelia înainte de botez! Dacă însuși Stăpânul întrebuința timpul cu rânduială, oare noi robii se cade să îndrăznim să facem ceva fără rânduială?” (Cateheza 3, 11 și 14).

Sf Chirii al Ierusalimului: “Mulți se botează ca și Simon Magul (Fap. Ap. 8: 13). Și-a cufundat trupul în apă, dar nu și-a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a coborât și s-a ridicat iarăși, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu Hristos (Colos. 2:12) și nici nu s-a sculat împreună cu Hristos (Colos. 3:1). (Catehezele, trad. pr. prof. dr. D. Fecioru, București 1943).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Apa udă pe cel ce se botează pe dinafară; Duhul, însă, botează pe cel mai dinăuntru.” (Catehezele XVII, 14, vol. 2, pag. 480).

În catehezele sale, sf Chirii al Ierusalimului nu vorbește nici odată despre botezul copiilor.

Origen, mare învățător creștin din sec. al III-lea, combătând pe filozoful păgân, Ce Isus, care învinuia pe creștini că fac adepți din copii fără cunoștință, scria: “Nu este adevărat! Mai întâi creștinii cercetează bine inimile celor ce voiesc să se alăture de Isus Hristos, și-i învață pe fiecare în parte. Numai după ce dau dovezi depline, sunt primiți în sânul Bisericii. Noi îndemnăm pe copiii noștri (nu-i vorba de pruncii care sug la pieptul mamelor – n. n.) și dacă sunt înaintați în cunoștință sunt curățiți prin Cuvântul adevărului și trăiesc cuviincios, sunt chemați și ei în Biserică (Adunare), însă nu sunt primiți ca membri…”

În altă parte Origen spunea: “Binefacerile botezului în apă, atârnă numai de hotărârea credinciosului care-l primește.”

Teofilact zice: “Pavel a pus mai întâi pocăința și al doilea botezul, pentru că după pocăință se dă botezul.” (Trimiterile sf. Pavel, voi. 3, pag. 465).

În revista “Studii Teologice” nr. 9 – 10 din nov. dec. 1967, pag. 567, vorbindu-se despre cartea sfântului Ambrozie “De sacramentis”, se amintește și despre botezul adulților care era încă în vigoare în sec al V-lea.

Sf. Ambrozie (sec. al IV-lea): “Pentru un creștin mai întâi este credința. De aceea, la Roma, cei ce au fost botezați se și numesc credincioși, iar părintele nostru Avraam a fost socotit drept prin credință nu prin fapte (Gal. 3: 5; Evrei 11:8-10). Așadar, ați primit botezul, pentru că ați crezut…” (Despre sfintele taine”, cap. 1,1).

Sf. Grigorie de Nazianz: “Botezul este transformarea alcătuirii noastre. (Cuv. 40, 3. P. G. XXXVI, 361).

Sf. Grigorie de Nissa: “Botezul este cauza înnoirii și renașterii omului.” (P. G. XLVI, 580).

Sf. Grigorie de Nissa, vorbind despre botez pune credința înainte. El zice: “Însă firea apei, prin toiagul călăuzitor la credinței și prin harul luminos se face dătătoare de viață celor ce caută scăparea în ea… Cuvântul voiește ca orice fel de păcat să se înece în taina botezului, ca într-un adânc, ieșind cel botezat singur fără să tragă cu sine ceva străin, în viața următoare… Dar mulți din cei ce au primit botezul tainic… cutează să facă orice altceva din cele ce le făcea înainte de botez…” (Scrieri, partea -, pag. 62 – 63, București, 1982, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe).

Sf. Grigorie de Nissa: “Prin botez se face începutul credinței noastre și al urcușului duhovnicesc… Botezul, condiția esențială a începutului vieții duhovnicești, este simbolul morții și al învierii în Hristos, al morții față de lumea păcatului, din Egiptul robiei și al învierii la o viață nouă de lumină și de adevăr.” (Studii Teologice, 1958, nr. 1 – 2, pag. 27, Cântarea Cântărilor, Omilia a VIII-a și a IX-a).

Tertulian, în întâia lui scrisoare despre botez, zice: “Domnul a spus: «Să nu opriți copiii să vină la Mine.»“ (Luca 18:16). Deci, să vină copiii atunci când pot să vină, iar voi nu trebuie să-i opriți! Copiii pot veni la Isus, numai după ce au fost învățați, când au ajuns să-L cunoască bine și când ei înșiși voiesc să vină la El. Botezul trebuie să urmeze credinței desăvârșite. De aceea când vom ajunge noi înșine să cunoaștem însemnătatea botezului, ne vom feri să-l primim prea devreme…!”

O condiție pentru cel care dorea să se boteze era ca în ajunul botezului să postească. Acest obicei nu era practicat pe vremea apostolilor, însă s-a introdus de timpuriu. Și Iustin Martirul îl amintește. (învățătura celor doisprezece apostoli, învățătura a VII-a, Rm. Vâlcea 1936).

După cum s-a mai spus, vorbindu-se despre botezul în apă, toți marii învățători ai Bisericii (sfinții părinți): Atanasie cel Mare, sf. Vasile cel Mare, sf. Ioan Gură de Aur, sf. Grigorie de Nissa, sf. Grigorie de Nazianz și alții, deși din părinți creștini, au fost botezați la maturitate. Botezul copiilor s-a generalizat după sec. al V-lea.

Deși reformatorul Martin Luther, în Biserica Evanghelică, practică botezul ca în Biserica Catolică, prin stropire a pruncilor, în cartea lui Despre botez, scrie limpede: “Noul Testa met ne lămurește pe deplin că, botezul în apă trebuie să urmeze totdeauna numai după venirea la credință și după întoarcerea omului la Dumnezeu. Iată pentru ce, copiii noi născuți ai credincioșilor nu trebuie să fie botezați, ci mai întâi trebuie crescuți și formați pentru a deveni creștini…”

Cu toate aceste mărturii clare ale oamenilor asupra Cuvântului lui Dumnezeu, noi trebuie să credem și să fim convinși despre mărturia Duhului Sfânt scrisă în Noul Testament. Numai așa ajungem la pacea care întrece orice pricepere, pe care o dă adevărul dumnezeiesc.

Biserica Ortodoxă, vorbind despre botez, zice: “Condițiile ce se cer de la primitorul botezului sunt:

a). voința de a se boteza,

b). credință,

c). căință.

…Conform poruncii Domnului, Biserica nu silește pe nimeni să se boteze. Cel ce vrea să primească această Taină, trebuie să-și manifeste dorința de a o primi. Botezul săvârșit asupra cuiva, împotriva voinței lui, e nul… Credința este absolut necesară pentru primirea botezului. Domnul zice: «Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi.» (Marcu 16:16). Și cum credința vine prin auz (Rom. 10:17), Domnul trimite pe sfinții apostoli să o propovăduiască… Biserica cere de la cel ce vine la botez, să aibă credință creștină.” (Teologia dogmatică și simbolică, vol. 2, pag. 853 – 854, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1958).

Sf. Isaac Șirul: “Credința ce dă siguranță nădejdii nu e înțeleasă nici odată de cei nebotezați, sau de cei ce au “stricat înțelesul adevărului.” (Filocalia vol. X, pag. 180, București, 1981, Edit. Institutului Biblic și se Misiune al Bis, Ort. Române).

Sf Ioan Damaschin: “Nu trebuie să se întârzie botezul, când credința acelora care se apropie de el a fost mărturisită. Cel care se apropie de botez cu viclenie, va fi mai degrabă pedepsit decât va folosi.” (Dogmatica, IV, 10).

Sf Ioan Damaschin zice: “Cel ce se apropie de botez cu viclenie (fără credință), va fi mai degrabă pedepsit decât va folosi.” (Dogmatica IV, 9, 252).

Sf Ioan Damaschin: “…A fi botezat în Hristos înseamnă a se boteza cei care cred în El (Gal. 3:27). Și este cu neputință să credem în Hristos, dacă nu am fost învățați mărturisirea în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh.” (Dogmatica, IV, 9).

Sf. Ioan Damaschin: “Botezul Domnului (Matei 3:13 – 17), cu care S-a botezat El însuși, nu a fost pentru curățire. El nu avea nevoie de așa ceva, ci S-a botezat pentru că Și-a făcut proprie curățirea mea, ca să zdrobească capetele balaurilor în apă, ca să înece păcatul, ca să înmormânteze pe tot Adamul cel vechi în apă… ca să ne dea nouă pildă și exemplu de a ne boteza.” (Dogmatica, IV, 9).

Ierod. Teofil Părăianu: “Dacă vrei să te unești cu Hristos, prin taina sfântului botez și prin toate celelalte Taine, începe cu credința din adâncul inimii și rămâi în această credință.” (Telegraful Român, 15 aug. 1977, nr. 31-32, pag. 3, Credința lucrătoare prin dragoste).

Valoarea credinței înainte de orice.

Dumitru Stăniloaie, teolog ortodox zice: “Orice viață după Dumnezeu începe prin auzirea Cuvântului și prin pocăință. De la pocăință se înaintează la virtute…” (Părinți și scriitori bisericești, voi. 80, pag. 80, notița 321 la cartea Ambigua de sf. Maxim Mărturisitorul).

Dumitru Stăniloaie: “Prin Taina Botezului, instituită de Mântuitorul, omul care crede în Hristos se renaște din apă și din Duh la viața cea adevărată în Hristos și devine membru al Bisericii…” (Teologia dogmatică ortodoxă, voi. 3, pag. 34, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978).

Petre Vintilescu, teolog ortodox, econom, preot și profesor, apărând riturile și ceremoniile religioase din Cultul Ortodox, scrie: “Ceea ce nu izbește simțurile noastre nu face nici odată asupra noastră o impresie vie și durabilă. Proba a făcut-o erezia protestantă, care, voind să simplifice religia, a făcut din ea un schelet arid, un cult rece și trist…” (Cultul și ereziile, pag. 108, Pitești, 1926). I Compară cu 2 Cor. 5: 7 – “Pentru că umblăm prin credință, nu prin vedere.”

Zice mai departe P. Vintilescu: “Riturile și simbolurile materiale, ajută omului să-și susțină credința; lui îi trebuie neîntrerupt un obiect material simbolizator care să-i dea senzația certitudinii și a relației metafizice… Simțurile omului trebuie izbite puternic, pentru ca să poată lua cunoștință de grația divină și ca să-și sporească prin credință de a răspunde și a se alătura grației… Riturile tainelor, inclusiv elementele lor constitutive, materia și forma, nu numai că sporesc credința și religiozitatea, dar sunt și instrumente sau mijloace de sfințire. Ele comunică grația divină (harul) «ex opere operato».” (Cultul și ereziile, pag. 111-112, Pitești, 1926). Deci, după cele spuse mai sus, pruncul de curând născut, este mântuit și mădular în Trupul lui Hristos, chiar dacă nu crede – nu poate crede. Botezul și împărtășania, care i s-au administrat de către preot, l-au sfințit.

Petre Vintilescu, teolog ortodox, econom, preot și profesor: “La începutul Bisericii, când sufletul creștinilor era absorbit în credință și pietate, când toți petreceau «într-un gând și într-un cuget», cultul creștin era alcătuit din formele generale. Când însă, s-au ivit ereziile, rugăciunile și riturile Bisericii a fost nevoie să capete o dezvoltare pe temeiul Sfintei Evanghelii și a învățăturii formulate în sinoade. .” (Cultul și ereziile, pag. 65).

Pr. prof. dr. Ioan Ică, teolog ortodox: “Izbăvirea omenirii din robia păcatului și a morții e marele dar pe care l-a adus Domnul nostru Isus Hristos prin opera Sa de mântuire obiectivă și pe care și-l însușesc prin botez toți cei care cred Lui” (Mitropolia Ardealului, nr. 7 – 8, pag. 415, 1983).

Redăm poziția unor mari teologi protestanți care au scris clar despre botez. Iată câteva nume:

Prof. dr. K. Barth: “Porunca botezului copiilor mici, nu se găsește nici în gura Domnului Isus, nici în întreg Noul Testament.”

Prof. dr. Benischlag: “Tot ce presupun oamenii că ar fi scris în Fap. Apostolilor despre botezul pruncilor, este curată închipuire.”

Prof. dr. Bomer. “În Evanghelia curată, vestită de apostolii Domnului, nu este nimic scris despre botezul pruncilor.”

Dr. Eichorn: “Nu se poate dovedi, în tot Noul Testament, că trebuie botezați copii mici.”

Dr. Beck, profesor la Universitatea din Tubingen: “Cercetând serios și sincer cele scrise în Noul Testament se poate vedea că toate “casele”: Lidiei, Corneliu, temnicierului din Filipi, Crisp și Ștefana, erau alcătuite din persoane în stare să creadă și să învețe.”

Cercetând învățătura Bisericii Ortodoxe, dogmatica ei, pe de o parte și gândirea unora dintre preoți, învățători, teologi și scriitori bisericești pe de altă pare, nu ști ce să crezi: teoria în totală contrazicere cu practica.

După învățătura ortodoxă, botezul este nașterea din nou, dar această naștere nu se epuizează prin botez, ci că harul primit la botez se cere păstrat și actualizat prin viața de credință și fapte bune a celui botezat, (pr. prof. Vasile Mihoc, Nașterea de Sus, pag. 14, Sibiu, 1996).

De aici se subînțelege că nașterea din nou continuă toată viața. Se pune întrebarea: Când urmează creșterea la starea de “om mare” a celui botezat (născut din nou) dacă nașterea durează toată viața? (comp. Efeseni 4:13 – 15). Unde este adevărul evanghelic al nașterii din nou? Domnul Isus spune limpede: “Cine crede și se botează va fi mântuit.” (Marcu 16:16). Sau: “Cine crede în Mine are viața veșnică.” (Ioan 6:47). Deci acum o are, nu numai în viitor.

“Creștere” în omul cel nou, după învățătura Bisericii Ortodoxe, este administrarea – îndată după botez – a “tainei Sf.

Mir”, (pr, prof. Vasile Mihoc, Nașterea de Sus, pag. 13 -14, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1996).

În ectenia mare (ektenis în grecește, “cerere în formă de rugăciune” în românește), de la slujba botezului se cere ca apa folosită la această zisă “taină” să se facă celui ce se botează “baia nașterii de a doua oară, spre iertarea păcatelor și spre îmbrăcăminte în nestricăciune”. Această ectenie o rostește cantorul, iar preotul se roagă încet: “Și închipuiește pe Hristosul Tău (fă să ia chip) întru acesta ce va să se nască din nou prin a mea nevrednicie… Arată-Te, Doamne, în apa aceasta și dă acestuia ce se botează să se schimbe printr-însa, să lepede pe omul cel vechi, stricat de poftele înșelăciunii și să se îmbrace în cel nou, ce este zidit după chipul Ziditorului său.” După întreita afundare în apă, se face iarăși referire la nașterea din nou ca la un act pe care Dumnezeu l-a săvârșit, zicând cuvintele: “Care și acum ai binevoit a naște din nou pe robul Tău acesta nou luminat, prin apă și prin Duh.”

“Prin botez, devenim o făptură nouă.” (Teologia morală ortodoxă, vol. 1, pag. 277, București, 1979).

Pr. Dumitru Călugăr. “Sfântul Botez este Taina nașterii omului din apă și din Duh.” (Catehetica, pag. 81, București, 1976).

“Noi suntem mădulare ale lui Hristos, iar acesta este rezultatul Botezului… Omul are nevoie să se nască din nou – adică să înceapă o viață nouă și veșnică în Hristos… Ca dar dumnezeiesc, fie că este revărsat asupra unui adult, fie asupra unui prunc, Botezul este începutul unei vieți noi.” (John Meyendorff, Teologia Bizantină, pag. 258, traducere: pr. prof. dr. Alexandru Stan, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996).

Partizanii botezării copiilor mici susțin că se pot și că trebuie botezați și copiii, sprijinindu-se pe “argumentele” următoare:

1. Domnul Isus a binecuvântat pe copiii mici, zicând: “Lăsați copiii să vină la Mine.”
2. Botezul înlocuiește tăierea împrejur, (dar fetele? n. n.)
3. Copiii creștinilor sunt sfinți.
4. Casele botezate ar fi avut și copii.
5. Domnul a poruncit să fie botezate neamurile. (?)
6. Botezul spală păcatul originar și naște din nou pruncul.
7. Pavel, la urma urmei, n-a fost trimis să boteze, ci să predice Evanghelia și dacă credem în Evanghelie e destul.

Toate aceste motive arătate mai sus, se sprijinesc întotdeauna pe câte o eroare:

1. Este drept că Domnul Isus a binecuvântat copiii, dar nici odată n-a spus ucenicilor să boteze copiii (nici Ioan Botezătorul n-a botezat copii).
2. Argumentul că botezul înlocuiește tăierea împrejur, nu se sprijină pe nici un text din Noul Testament, e doar o analogie greșit făcută. Tăierea împrejur era un semn pentru poporul lui Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu, pe când botezul este pentru cei născuți din nou prin Duhul Sfânt. Poporul lui Dumnezeu din Noul Legământ este un popor duhovnicesc (în Vechiul Legământ fetele erau în afara tăierii împrejur).
3. Copiii credincioșilor sunt sfinți (1 Cor. 7:14) datorită părinților, până când ajung la vârsta la care pot înțelege și pot crede. Acest lucru nu e un argument pentru botez. Ce fac pruncii botezați? Iar când ajung mari, oameni maturi, nu vor să fie credincioși. La ce le folosește botezul?
4. Prin “casele botezate”, din Noul Testament, nu se poate dovedi cu nimic că ar fi fost în ele și prunci, care să fi fost botezați. Pe presupuneri nu se poate întemeia credința adevărată. Adevărul se întemeiază pe ce este scris. Dacă se spune: “A fost botezat îndată, el și toți ai lui… și s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu” (F. Ap. 16:33-34), o astfel de vorbire se întâlnește destul de des în Scriptură într-un înțeles figurat (sinecdocă, figură de stil). Când se spune de pildă că “tot Ierusalimul” sau “toată Iudea venea la Ioan” (Mat. 3:5), firește că nu trebuie înțeles literal. Acest fel de vorbire nu ne îndreptățește ideea botezului pruncilor.
5. Domnul n-a poruncit să fie botezate toate neamurile, ci să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile și să facă ucenici din toate neamurile (Mat. 28: 19).
6. Botezul nu este curățire de întinăciunile trupești, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3:21).
7. În Evanghelia vestită de sf. ap. Pavel se cuprinde și învățătura despre botez, altfel de unde a știut Lidia și femeile care erau cu ea, temnicerul cu familia lui, dacă nu s-ar fi vorbit despre botez?

Cel cu inima sinceră înțelege ușor adevărul.

Botezul se săvârșea după mărturisirea credinței în Isus Hristos. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 54). La început cei ce voiau să fie botezați erau mai întâi învățați și introduși în viața creștină, apoi erau botezați. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 144). Ritul botezului s-a dezvoltat și îmbogățit în sec. al II-lea. Era săvârșit de episcop în apă curgătoare sau stătătoare, prin afundare. Mai târziu au fost construite bazine speciale. Botezul prin stropire a fost introdus mai târziu (în sec. al XIV-lea) de către Biserica Catolică. (Hr. Andruțos, Simbolica, pag. 266; Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 162 – 163). La botez se pare că adulții își schimbau numele lor vechi, iar copiii primeau un nume. Numele creștine s-au generalizat de la Constantin cel Mare. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 162 – 163).

Botezul copiilor, deși a început să se practice pe vremea lui Origen (sec. al III-lea), nu era generalizat. Istoria precizează că în sec. al II-lea și al III-lea nu era soluționată chestiunea botezului, cu privire la vârsta când trebuia făcut.

Tertulian socotea că botezul trebuie amânat până la vârsta tinerească, iar Ciprian (la sinodul din anul 253) insista asupra botezului copiilor. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 394, notița 15).

I. Georgescu spune că botezul copiilor s-a generalizat abia în sec. al V-lea. (Istoria Bisericii Universale, pag. 47; și vol. 1, pag. 54), și fiindcă copiii nu puteau face mărturisirea de credință, s-au introdus nași.

Farrar. “În sec. al IV-lea era de regulă obiceiul de a amâna botezul până la vârsta maturității.” (Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 2, pag. 89, și voi. 3, pag. 11).

Marii dascăli ai creștinismului din sec. al IV-lea, au fost botezați la maturitate. Ex. Grigore de Nazianz (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 2, pag. 89), Ieronim (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 3, pag. 13), Ioan Gură de Aur (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. 3, pag. 13), Nectarie episcop de Constantinopole (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 280), Vasile cel Mare, Grigore de Nissa, Atanasie cel Mare, Ambrozie, Augustin. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. 3, pag. 167 – 220). Toți au fost din părinți creștini.

Odată cu generalizarea botezului copiilor mici, s-a introdus și învățătura că botezul spală păcatul strămoșesc.

Mitropolitul dr. V. Suciu zice: “Trebuie să se știe că prin botez ne tăiem împrejur de tot acoperământul de la naștere, adică de păcat, și devenim israeliți duhovnicești și poporul lui Dumnezeu.” (Teologia dogmatică specială, pag. 253). Deci botezul a înlocuit după părerea oamenilor, tăierea împrejur.

Încă de pe timpul apostolilor s-a ivit erezia cu botezul pentru cei morți (1 Cor. 15:29). Această erezie se numea Marchianism. Se practica acest botez în credința că și morții necreștini pot deveni creștini. Sub patul celui mort intra un om viu și la întrebările celor din jur dacă vrea să se boteze, cel de sub pat răspundea “da”. Această practică a fost mult combătută de toți scriitorii creștini de pe atunci: Ieronim, Tertulian, Ambrozie, etc.

Devieri de la adevărul Sfintelor Scripturi au fost, sunt și astăzi și vor fi până la sfârșit.

Julius Firmicus Martinus: “Satana, care știa că Hristos va apărea în lume la “plinirea vremii” și va introduce în omenire, odată cu noua religie și tainele, a căutat să le introducă el mai înainte în celelalte religii, pentru ca astfel creștinismul să apară ca o copie lipsită de originalitate a celorlalte religii de mistere. Sunt adăugate toate simbolurile religiei păgâne în ordine, încât ne dăm seama că preaticălosul dușman al neamului omenesc a transplantat din aceste simboluri și sfinte preziceri și vrednice de adorat ale profeților în pângăritele crime ale furiei sale.” (De errore profanarum religionum, XVII, 8).

Așa cum Satana a căutat să strice adevărul lui Dumnezeu, prin anticipare a unor lucruri, tot așa, după venirea Domnului Isus și a Duhului Sfânt, a adăugat noi învățături rătăcite.

Despre botez mai puteți consulta: Sf. Ioan Gură de Aur, Despre botezul adulților, Comentariu la 1 Tes. Omilia IX, pag. 251; Telegraful Român, nr. 19 – 20, din 15 mai 1976, Despre botezul pruncilor și datoria nașilor, de prot. Simion Radu; pr. I. Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, București, 1981.

Ungerea

Ungerea se mai numește și hrismă (întărire sau pecetluire). După părerea bisericii ortodoxe și a bisericii catolice, ungerea cu mir este “pecetluirea cu Duh Sfânt”, “botezul cu Duhul Sfânt” sau” primirea Duhului Sfânt”, citind ca texte din Sfânta Scriptură: Fap. Ap. 2:1 -18 ; 1 Ioan 2:20 și 27. (Ioan Șt. Popescu, Noțiuni liturgice, pag. 101 -102).

Aceste texte sunt forțate și însăși teologii ortodocși recunosc lucrul acesta, spunând: “Este adevărat că ungerea cu sfântul mir nu se prezintă ca fiind instituită de Domnul…” (Hr. Andruțos, Simbolica, pag. 275). Baza acestei așa-zise “taine” este practica bisericii vechi și mărturiile părinților bisericești. (Hr. Andruțos, Simbolica, pag. 275). Istoria spune că ungerea cu mir a înlocuit punerea mâinilor pe care o săvârșeau apostolii. Ea a fost introdusă în practicile creștine mai târziu. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 163).

În sec. al III lea nu se cunoștea miruirea. Clement Alexandrinul, scriind împotriva întrebuințării uleiurilor și parfumurilor, ca o îngăduință, zice despre mir: “E bine să întrebuințăm mirul ca pe un leac și un ajutător ca să trezim puterea când lâncezește în cataruri, răceli și greață.” (Pedagogul, VIII, pag. 197).

Dacă s-ar fi practicat miruirea, ar fi vorbit despre folosul mirului în acest scop, așa cum de multe ori s-a scris împotriva beției și a vinului, însă pentru Cina Domnului s-a arătat însemnătatea.

În Biserica Catolică această ungere o face numai episcopul și este însoțită de punerea mâinilor, deoarece, zic ei, prin punerea mâinilor se primește Duhul Sfânt.

“Taina” aceasta, pe care Biblia n-o amintește, este o simplă formă, o ceremonie, care n-are nici o influență asupra celui uns. Duhul Sfânt nu este o simplă formă, ci este o putere care schimbă pe cel ce l-a primit, făcându-l un om nou, duhovnicesc.

Adevărul, Duhul Adevărului, nu se mulțumește cu teoria, ci el este ceva practic, văzut. În această privință Aristos (384 – 322 î. Hr.) spunea: “Nu trebuie să dăm crezare teoriilor decât atunci când sunt de acord cu faptele observate.”

Cine a primit Duhul Sfânt se cunoaște – roadele și darurile îl arată. (Gal. 5:22). Și nimeni nu poate primi Duhul Sfânt dacă mai întâi nu s-a întors la Dumnezeu, crezând în Jertfa Domnului Isus. Cine crede cu adevărat în El este născut din nou (Ioan 1:12) și cine este născut din Duh este duhovnicesc. (Ioan 3: 6).

Cât este de adevărată această “taină” a ungerii o dovedesc toți cei ce au fost unși.

Despre ungerea cu mir, socotită de Biserica Ortodoxă drept taină, prof. Spiridon Cândea spune: “Sfânta Taină a ungerii cu Sfântul Mir… nu este atestată categoric de Sfânta Scriptură…” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 484, Cultul și ereziile).

Sf. Macarie cel Mare, înțelegând lucrurile duhovnicește, iată ce spune: “După cum pe vremea preoților ungerea era foarte prețioasă, pentru că se întrebuința numai pentru regi și prooroci, tot așa și acum: oamenii duhovnicești, ce sunt unși cu untdelemnul ceresc, devin «cei unși» după har, așa că ei sunt regi și prooroci ai tainelor cerești. Aceștia sunt și fii și domni și regi și zei.” (Omilia XVII, pag. 113).

Sf. Macarie cel Mare: “Căci dacă ungerea cu untdelemn (în Vechiul Testament), ce era dintr-o plantă văzută și dintr-un copac văzut, avea atâta putere, că cei unși primeau demnitatea lor, cu cât mai mult toți, care sunt unși, după duh și omul cel dinăuntru, cu untdelemnul sfințitor, aducător de bucurie, ceresc și duhovnicesc, primesc pecetea acelei împărății netrecătoare și a acelei puteri veșnice, arvuna Duhului, pe Duhul Sfânt Mângâietorul.” (Omilia XVII, 1, pag. 113).

Sf. Macarie cel Mare: “Aceștia (credincioșii), fiind unși cu untdelemn din lemnul vieții, Isus Hristos, și din plantă cerească, se învrednicesc să ajungă la desăvârșire, la împărăție, fiind împreună sfințiți cu Regele Ceresc. Ei au intrare liberă la Atotțiitorul, fiindcă au primit moștenirea deplină.” Omilia XVII, 2, pag. 113).

Sf Macarie cel Mare: “Să ne grăbim spre Domnul cu toată hotărârea; să devenim urmașii Săi cu toată hotărârea; să ne amintim de Cuvântul Lui spre a-l împlini; să îndreptăm sufletele noastre numai către El singur; să avem în minte dorința și grija noastră numai de El singur.” (Omilia IX, 13, pag. 58).

Sf Chirii al Ierusalimului, vorbind despre mirungere, spune limpede că este luată din Vechiul Testament, după modelul din Levitic 4: 5; Levitic 8:1-36; 1 Regi 1:34 și 45. (Cateheza III mistagogică, 5).

Să nu amestecăm Vechiul Testament cu Noul Testament, simbolurile cu realitățile, ca să nu ne facem vinovați de stricarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cine îți dă dreptul să amesteci legea cu harul, pe Moise cu Hristos?

Mărturisirea

Mărturisirea (Spovedania) sau “Taina pocăinței” cum este numită de Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică.

Biblia nu o amintește niciodată ca taină.

“Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele…” (Fap. Ap. 3:19).

“Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1: 9).

Cui să ne mărturisim? Desigur Aceluia căruia I-am greșit, adică Domnului. Dacă am greșit omului, să ne mărturisim și lui. Dacă am greșit bisericii (adunării), să ne mărturisim și adunării. Numai așa putem obține adevărata iertare.

“Copilașilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. “(1 Ioan 2:1).

Cine vine la Domnul, cu păcatele lui, nu va fi scos afară. Cel căruia ne rugăm, Acela ne și poate ierta, cu condiția ca să îndreptăm ceea ce am greșit, și față de om să înapoiem ce-am furat sau să-i cerem iertare de răul pe care i l-am pricinuit.

După mărturisirea pe care o facem înaintea Domnului, urmează mărturisirea înaintea fraților, pentru a fi ajutați în rugăciune: “Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați.” (Iacov 5:16).

Ce spune istoria?

în primele trei secole, mărturisirea nu avea o regulă. Putea fi secretă, semi-publică sau publică. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 164).

“Penitentul era obligat să mărturisească păcatele public, să petreacă în post, rugăciuni, privegheri, în acte de pocăință și de milostenie, să poarte un costum de penitent, să implore în genunchi rugăciunile credincioșilor pentru iertarea sa.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 174).

Cu trecerea timpului s-a introdus mărturisirea la ureche. Această mărturisire a devenit obligatorie în Biserica apuseană, o dată pe an, începând cu anul 215.

Ioan Gură de Aur sfătuiește turma sa “să-și mărturisească păcatele sale lui Dumnezeu.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. 3, pag. 368).

Sf. Ioan Gură de Aur, zice; “Spune-ți păcatele ca să le ștergi! Dacă te rușinezi să spui altcuiva ce păcate ai săvârșit, spune-le zilnic în sufletul tău! Nu-ți zic să le spui împreună-slujitorului tău care te poate mustra, ci spune-le lui Dumnezeu care le vindecă. Mărturisește-ți păcatele în pat, ca conștiința ta să recunoască zilnic nedreptatea lor… Nu este necesar a mărturisi înaintea unor martori. Examinarea greșelilor tale s-o faci în propria-ți minte! Să fie judecata fără martori! Să te vadă numai Dumnezeu când te spovedești!… Eu nu te duc în public, să te vadă împreună-slujitorii. Eu nu te forțez să-ți descoperi păcatele înaintea oamenilor. Fă-ți revizuirea și deschide-ți conștiința înaintea lui Dumnezeu! Arată-ți rănile Domnului, care-i medicul cel mai bun și caută medicament de la El. Arată-te Celui care nu mustră, ci vindecă cu mare gentilețe…”

Tot sf. Ioan Gură de Aur, spune: “Rușine e să păcătuiești, nu să-ți mărturisești păcatele. Dar nici nu e nevoie să le mărturisești de față cu martori. Înaintea gândurilor conștiinței tale să se facă cercetarea păcatelor! Tribunalul acesta să n-aibă martori! Să vadă numai Dumnezeu că te mărturisești.” (Mitropolia Ardealului, 1978, nr. 1-3, pag. 63, Predică “Despre predică”, trad. de pr. D. Fecioru).

Sf. Ioan Gură de Aur. “Păcatul tău spune-l numai Domnului și ți se iartă păcatul…” (Predici despre pocăință, pag. 29, Predica a III-a, trad. de Ștefan Bezdechi, Sibiu, 1938).

Sf. Ioan Gură de Aur, spune: “…Lăsându-i pe toți la o parte, aleargă cu cugetul tău spre Medicul sufletelor. Căci numai Acela poate să vindece inima care a plăsmuit în parte fiecare din inimile noastre și a înțeles toate faptele noastre; El poate să străbată în cugetul nostru, să atingă gândurile noastre și să mângâie sufletul.” (Predici despre pocăință, pag. 38, Predica a IV-a, trad. de Ștefan Bezdechi, Sibiu, 1938).

Sf. Ioan Gură de Aur, scrie: “Mărturisește acestea lui Dumnezeu, mărturisește-ți păcatele Judecătorului, rugându-te dacă nu cu limba cel puțin cu cugetul și astfel te vei învrednici a fi miluit.” (Comentariu la Evrei, Omilia XXXI, pag. 362).

Sf. Ioan Gură de Aur, zice:” Lui (Dumnezeu) e de ajuns să-I spui păcatul, ca să ți-l și dezlege:” (Predici despre statui, vol. 1, pag. 87).

Ciprian spunea: “Nimeni dintre oamenii nu poate ierta păcatele, ci numai singur Dumnezeu.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 172).

Chirii al Ierusalimului, de asemenea spunea: “Așadar, fraților, pentru că aveți multe exemple de oameni, care au păcătuit, dar s-au pocăit și s-au mântuit, mărturisiți-vă și voi Domnului cu osârdie ca să vi se ierte păcatele…” (Cateheze -, pag. 85).

Isichie Sinaitul (care a trăit în sec. al VII-lea), scrie: “Căci ne mărturisim lui Dumnezeu, care poate cârmui cu înțelepciune cele ale noastre și poate ușura necazul nostru… Vom afla ușurare și bucurie, dacă ne vom învinui pe noi înșine și dacă vom mărturisi toate Domnului ca unui om.” (Filocalia, vol. 4, pag. 75).

Mărturisirea în particular, la preot, a fost introdusă în jumătatea sec. al V-lea de papa Leon cel Mare în apus și de patriarhul Constantinopolului în răsărit. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 263 – 266; -. Georgescu, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 49).

Și istoricul Sozomen amintește de introducerea mărturisirii la preot. Era un preot anumit la care se putea face mărturisirea, numit “penitencier”. Povestește acest istoric, că după introducerea obiceiului de a mărturisi în fața unei singure persoane, s-a întâmplat la Constantinopole, că un diacon, care avea această misiune, să violeze o doamnă. Episcopul Nectarie aflând despre fapta rușinoasă săvârșită de penitencier, a dat poruncă să se desființeze rolul penitencierului. Împăratul Teodosie, care domnea atunci, din zel pentru biserică, a vrut să introducă pentru femei o penitencieră, femeie trecută de 60 de ani. Totuși părerea aceasta nu a fost primită. Mai târziu iarăși a fost introdusă mărturisirea la preot. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 280 – 290).

Mărturisirea și cuminecarea măcar o dată pe an, la paști, a fost impusă de sinodul din Lateran în anul 1215. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 127).

EUHARISTIA

Euharistia (“mulțumire”) Cina Domnului, împărtășania. Ce spune Sfânta Scriptură:

“Și a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu și a zis: «Luați paharul acesta și împărțiți-l între voi…» Apoi a luat pâine și după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o zicând: «Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea» …a luat paharul, și li l-a dat, zicând: «Acest pahar este legământul cel nou făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi (Luca 22:17 – 20). Să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.»“ (1 Cor. 11: 25).

Ce spun Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică:

“Euharistia este nu numai taină, dar și jertfă ispășitoare pentru vii și morți, adică însăși jertfa de pe Golgota.” (Hr. Andruțos, Simbolica, pag. 289).

“Euharistia (împărtășania) este taina centrală, e o Christofanie” (Bulgakoff). În ea Hristos se arată real, în mijlocul oamenilor. Slujba ortodoxă este o dramă imensă și emoționantă, dar și mai mult decât o dramă simplă. Căci ea nu se mărginește la “reprezentarea” întrupării, ea “este” însăși întruparea, ce se repetă înaintea ochilor credincioșilor. (T Bodogae, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 50).

“Jertfa euharistică este aceeași pe care a adus-o Domnul pe dealul Golgota și aceeași pe care necontenit o aduce în cer.” (Studii Teologice, 1956, pag. 302, mag. arhim. M, Șuparschi, Superioritatea preoției Noului Testament). I comparați Evrei 9:28; 10:10). Să nu facem afirmații trecând peste ce este scris.

Doctorand Mc. Streza, scrie: “Închipuindu-ne că ceea ce face preotul la sfântul altar este numai închipuire a ceea ce a făcut Domnul, înseamnă că săvârșim o mare erezie; trupul și sângele Domnului cu care se împărtășesc credincioșii la altar, nu este nicidecum o închipuire sau o icoană, ci este adevăratul trup și sânge al Domnului. Taina sfintei euharistii este taina care rezumă în sine întreaga economie.” (Aspectul dogmatic al cultului icoanei, Studii Teologice, nr. 3 – 4, 1977, pag. 301).

Arhim. Bartolomeu, scrie: “Liturghia este centrul, esența, corolarul vieții creștine și ea, asemenea candelei de la Putna, nu s-a stins nici odată.” (România Liberă, 04. 02. 1990, supliment de duminică, art. “În numele păcătoșilor”, pag. 6).

Nicolae Cabasila: “Jertfa aceasta a tainelor nu este închipuire și semn al jertfei, ci jertfă adevărată. Nu este pâinea care se servește, ci însuși trupul lui Hristos.” (Citat din Teofilact, vol. 3, pag. 547, notița).

“Sf. Liturghie este cerul pe pământ. Ea constituie singurul mijloc de a intra în legătură cu Dumnezeu, singura cale de împlinire spirituală, singurul izvor al bucuriei…” (îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1989, pag. 118). (Despre Liturghie, vezi și Telegraful Român, nr. 3 – 4/1987, pag 2).

Gala Galaction, scrie: “Sfântul Ioan Gură de A t/r este numit de teologi doctorul Euharistiei, fiindcă el este acela care a precizat și ne-a învățat cu desăvârșită claritate adevărul prezenței reale și obiective a Domnului Euharistie. El spune și repetă: «Trupul Lui stă înaintea noastră. Ceea ce se află în potir este ceea ce a curs din coasta Sa străpunsă de lance…» Teologia de mai târziu, adunând și sistematizând aceste mărgăritare ale Sf. Scripturi și ale Sf. Tradiții, a alcătuit mărturisirea dreptei credințe euharistice.” (Gala Galaction, Ziua Domnului, pag. 66, București 1958).

Sf. Ioan Gură de Aura fost cel care a împins Cina Domnului în domenii străine de Biblie, în domenii mistice și neînțelese, mai mult ca toți ceilalți învățători dinaintea lui. Catolicii îl numesc “Doctor euharisticus”. El a fost cel dintâi care a accentuat că vinul din pahar e chiar sânge. Iată ce scrie el: “Ceea ce este în pahar, este chiar sângele cel curs din coasta Lui și din acel sânge ne împărtășim.” (1 Cor. Omilia XXIV, pag. 321).

Termenul “Înfricoșatele taine” l-a introdus în Liturghie tot sf. Ioan Gură de Aur.

Comentând cele de la 1 Cor. 10:16: “Paharul binecuvântat…” Ioan Gură de Aur zice: “Dar ce spui, o, fericite Pavele? Voind a ațâța pe ascultători și amintindu-le de tainele cele înfricoșate, numești paharul acela înfricoșat și înspăimântător paharul binecuvântării?” (1 Cor. Omilia XXIV, pag. 321).

Mai târziu Liturghiei sfântului Ioan Gură de Aur i s-au mai adăugat:

– Unule născut… (compus de împăratul Iustinian I, în anul 573),

• Cheruvicul (compus tot de împăratul Iustinian I),
• Troparele de toate zilele,
• Simbolul credinței,

– Axiomul “Cuvine-se cu adevărat”, (arhim. Teodosie Athanasiu, “Viața și activitatea sf. Ioan Hrisostom”, adică sf. Ioan Gură de Aur, pag. 38, 1903).

“…Faceți-vă din sfânta Euharistie prietenul cel mai drag, pe care pururea să-l iubiți, la care pururea să alergați și în bine și în rău, a cărui altare să le înconjurați, înălțând pururea spre Dânsul tămâia rugăciunilor voastre…” (dr. Alexandru Nicolescu, “Adevăruri eterne”, Blaj, 1915).

Cum a știut vrăjmașul diavol să întoarcă privirile oamenilor de la Domnul Isus Mântuitorul și să le îndrepte în altă parte. Să facă din anumite lucruri biblice un fel de idol căruia să i se aducă jertfe. Dacă diavolul a reușit să abată pe oameni de la Domnul Isus Cel Viu, și-a atins ținta. El nu se sperie de forme și ceremonii religioase, nici de un Isus de hârtie.

Sf, Ambrozie, în cartea Despre Sfintele Taine, cartea a IV-a, cap. 4:20, vorbind despre vin ca simbol al sângelui, zice: “Nu văd înfățișarea de sânge. Dar are asemănarea (sângelui); căci așa cum ai luat asemănarea morții, tot așa bei și asemănarea Sângelui celui scump, ca să nu ai nicidecum groază de sânge…”

Iar despre pâine, tot sf. Ambrozie spune în opera mai sus citată că este “chipul trupului Domnului nostru Isus Hristos”.

Pr. Ioan Popescu din corn. Bălești, jud. Gorj, înflăcărat susținător al ortodoxiei, scria în rev. Crucea: “Sărmani apostoli Petru și Pavel și toți ceilalți, voi care n-ați avut fericirea de a lua lecții de ortodoxism de la noi, cei de azi, voi care n-ați știut că a fi apostoli ai Domnului înseamnă numai a oficia liturghii pompoase, împodobiți cu stofe sclipitoare, dacă activitatea voastră s-ar desfășura azi, noi, cerberii ortodoxismului, n-am putea să vă privim decât ca “alunecați pe povârnișul diferitelor secte.”

După învățătura actuală a Bisericii Ortodoxe, credința adevărată se întemeiază pe Sfânta Scriptură, pe Tradiție și pe deciziile Sinoadelor ecumenice.

Zice un proverb: “Nu tulbura izvorul, dacă vrei să bei apă.”

“…Nu toți credincioșii ascultau întreaga liturghie (citirea Evangheliei, rugăciuni, cântări). Catehumenii (persoane mature pregătite pentru primirea botezului) erau de față numai la partea întâi a liturghiei, adică până la predică inclusiv. Când însă diaconul zicea: «Câți sunteți chemați ieșiți», catehumenii plecau cu toții. La adevărata liturghie cu sfintele ei mistere asistau numai creștinii inițiați deplin în toate tainele.” (Ioan Georgescu, Istoria Bisericii, pag. 48-49).

Bisericile Ortodoxă și Catolică recunosc curăția, simplitatea, naturalețea și inocența credinței creștine, de la început, adică din timpul apostolilor și imediat după ei. Recunosc iarăși că sufletele sincere sunt gata să primească o astfel de credință, dar că ele nu înțeleg bine rostul ritualurilor și ceremoniilor de mai târziu introduse în cultul creștin, (teolog, econom, P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 81 – 82).

“Cultul este un depozit de Tradiții, pe care pretinsa Reformă a lui Luther și Calvin, plimbându-și mâinile nelegitim peste formele cultului sfânt puse în lucrare, pentru a înjosi obiectele sensibile ale venerației credincioșilor,” (teolog, econom, P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 80).

“Pentru dezvoltarea serviciului divin al liturghiei, n-a fost nevoie întotdeauna de hotărârea sinoadelor, ci a fost îndestulătoare supravegherea oficială a ierarhiei.” (teolog, econom, P, Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 79).

Anafora a fost introdusă în sec. al VII-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 394 – 395; Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 395). Ea face parte din Euharistie (Cina Domnului) dar este vorba numai de pâine. Vinul lipsește, (vezi Telegraful Român, 1975, nr. 19 – 20, pag. 1 și 2).

Arhiep. Simion al Tesalonicului spune: “Anafora este sfințită și dătătoare de sfințenie și dăruitoare de dumnezeiescul dar. La sfârșitul Liturghiei se dă anafora spre sfințirea noastră.” (Studii Teologice, 1953, pag. 128).

“…Rugăciunea Sfintei Jertfe (Anafora) n-a fost fixată în scris decât după sf. Vasile cel Mare…” care a trăit între anii 330 – 379. (pr. Petru Vintilescu, Liturghierul explicat, pag. 13 -14, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 1972).

Luther, expune un gând interesant: “Serviciul divin nu este pentru cei ce sunt deja creștini, ci e pentru cei ce vor să se creștineze sau să se întărească în credință, căci creștinii sărbătoresc închinăciunea lor în Duh.” (I. Bunaciu, Propovăduirea în Bisericile creștine baptiste, pag. 59, București, 1976).

în Faptele Apostolilor 2:42 și în epistolele sf. ap. Pavel, Duhul Sfânt dă primilor creștini călăuzirea (rânduială) limpede și de neschimbat a vieții celei noi în Hristos. Această călăuzire în trăirea noii vieți, a fost dată pentru toți creștinii, pentru toate veacurile, până la răpirea Bisericii – venirea Domnului Isus.

Cine schimbă rânduială Duhului Sfânt, arătată pe paginile Noului Testament, prin adăugare sau scoatere, se face vinovat de stricarea Cuvântului lui Dumnezeu, și va avea de dat o grea socoteală în ziua judecății.

Gândurile câtorva cugetători în legătură cu Cina Domnului:

Pr. Dumitru Gh. Radu: “Fără botez și fără Cina Domnului nu există Biserica.” (Ortodoxia, 1978, nr. 1 – 2, pag. 69).

Pr. I. G. Coman, citând pe Origen, notează: “Pâinea ca atare, ca element material, merge în pântec și, apoi, este evacuată; dar prin rugăciunea făcută asupra ei, ea este folositoare proporțional cu credința celui ce se împărtășește, promovează discernământul minții privitor la ce este de folos. Nu materia pâinii, ci cuvântul rostit asupra ei ajută pe cel care o mănâncă cu vrednicie pentru Domnul. E vorba de trupul figurativ și simbolic.” (Comentariu la Matei XI, 14). Zice Origen mai departe: “Dumnezeu-Logosul zicea că trupul Său nu e acea pâine văzută pe care El o ținea în mâini, ci Logosul-Verbum-Cuvântul, în a cărui taină trebuia frântă pâinea. Iar sângele Său, zicea că nu era acea băutură văzută, ci Logosul-Verbum-Cuvântul, în a cărui taină trebuia vărsată acea băutură. Ce altceva pot să fie trupul și sângele lui Dumnezeu-Logosul decât Logosul care hrănește și Logosul care înveselește inima? (Patrologie, vol. 2, pag. 365, București 1984, Comentariu la Matei, cap. 85).

N. Popovici, citând pe Origen,notează: “Nu ceea ce intră în gură sfințește pe om, deși de către cei mai simpli se crede că pâinea numită a Domnului sfințește. După cum nu mâncarea, ci conștiința celui ce mănâncă cu îndoială spurcă pe cel ce mănâncă… Așa și ceea ce este sfințit prin Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune nu sfințește prin el însuși pe cel ce îl folosește, căci dacă ar fi așa atunci ar fi sfințiți și cei ce mănâncă cu nevrednicie pâinea Domnului.” (M. P. G. col. 948, Epicleza Euharistică, pag. 77, Sibiu, 1933).

D. Stăniloaie, teolog ortodox, zice: “Hristos e purureaîn stare de jertfă în care li Se împărtășește credincioșilor… Toți credincioșii din toate locașurile bisericești se întâlnesc cu HristosCelpermanentjertfitși se împărtășesc cu El.” (Ortodoxia, 1982, nr. 3, pag. 343).

Ce spune istoria:

“Doctrina catolică și ortodoxă despre transsubstanțiere (lat. transsubstantio) adică prefacerea pâinii și vinului în chiar trupul și sângele Domnului Isus, a fost străină bisericii primare și termenul acesta a apărut abia în evul mediu. Marelui învățat creștin Origen, îi era străină ideea despre transsubstanțiere. Iată ce zice el. “Nu pâinea aceasta văzută, pe care (Isus Hristos) o ținea în mâinile Sale, a numit-o trupul Său Dumnezeu Cuvântul, ci Cuvântul, în taina căruia a fost pâinea această frântă. Și nu băutura aceasta văzută a numit-o sângele Său, ci Cuvântul, în taina căruia băutura aceasta a fost turnată. Căci trupul lui Dumnezeu-Cuvântul sau sângele, ce alta pot să însemne decât cuvântul, care nutrește și cuvântul care produce bucurie.” (A P. Lopuhin, Comentariu la Ev. după Matei, pag. 601).

Transsubstanțierea – doctrina conform căreia printr-o anumită rugăciune consacrarea pâinii și a vinului la Euharistie (împărtășanie), substanța acestora se transformă în substanța trupului și a sângelui lui Hristos, a fost desemnată de fide “punct de credință” la Conciliul al IV-lea de la Lateran în anul 1215. A fost, de asemenea, reafirmată ca doctrină oficială a Bisericii Catolice la Conciliul de la Trent și contestată de toți reformatorii magistrali și radicali.

“Dogma despre transsubstanțiere a fost formulată teoretic de sf Ioan Damaschin” (teolog, econom, P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 75 – 76).

După credința Cultului Ortodox, împărtășania este prelungirea întrupării Domnului. Nu explică: “Faceți aceasta spre pomenirea Mea.” (Luca 22:19; 1 Cor. 11:24 – 25). După rugăciunea preotului, pâinea și vinul se prefac în carne și sânge, (învățătura de credință ortodoxă, pag. 152, București 1992).

“Din examinarea scrierilor părinților și scriitorilor bisericești din primele trei secole, se poate constata că în timpul lor exista o liturghie, încă neconsistentă, compusă din rugăciuni improvizate, dar uniformă în toată creștinătatea. Nu se citeau rugăciunile din carte și nici nu se învățau pe dinafară. Cărțile liturgice n-au apărut decât târziu. Fără îndoială, bucățile se citeau din Biblie; se știau pe dinafară psalmi și rugăciunea domnească; încolo, rugăciunile erau improvizate. Cât privește ceremonialul, nu era de fapt nici unul. Se făceau lucrurile cum trebuia să se facă pentru un scop practic, în modul cel mai simplu…” (teolog, econom, P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 61 – 62).

“…Liturghia veche, cu citirile din Biblie, cu rugăciunile și omiliile ei (stările de vorbă pe marginea celor citite), este o formă creștinizată a vechiului serviciu la sinagogă… În adunările creștine, se urma în chip firesc rânduială serviciului din sinagogile iudaice, dar cu idei creștine…” (ec. P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 20).

Acesta este adevărul istoric cu privire la adunările primilor creștini, dar tot ce se făcea în ele, era lăsat de Duhul Sfânt și nicidecum o copie a sinagogii.

“Elemente esențiale ale Sfintei Liturghii din timpul acela erau:

a). Lecturi biblice din Vechiul și Noul Testament,

b). Cântarea psalmilor,

c). Predica (omilia) pentru explicarea Sfintei Evanghelii,

d). Ectenii, rostite de diaconi și rugăciuni rostite de episcopi pentru pace, pentru toată lumea,

e). Sărutarea păcii,

f). Aducerea darurilor de pâine, vin și apă, rostirea rugăciunilor pentru prefacerea lor și împărtășirea credincioșilor.

Observăm prin urmare că și în sec. al IV-lea și al V-lea părțile esențiale ale Sfintei Liturghii erau aceleași ca și în timpul sf. apostoli, ca și în sec. I și al II-lea.” (prof. Spiridon Cândea, “Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Isus Hristos”, Ortodoxia, 1963 / dec. pag. 483).

“De altfel nici una din Liturghiile existente nu este în întregime opera unui singur om, ci fiecare din ele este – cel puțin în parte – rezultatul obștii credincioșilor din cuprinsul a mai multor veacuri de frământări și lupte…” (prof. Spiridon Cândea, Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Isus Hristos, Ortodoxia, 1963 / dec. pag. 482).

Din nefericire nu avem din sec. al III-lea nici un izvor care să ne informeze asupra cultului creștin din timpul acela, așa cum ne-au informat unele din cărțile Noului Testament despre cultul creștin din timpul sfinților apostoli și Apologia întâi a sf. Iustin Martirul și Filozoful despre cultul creștin din sec. al II-lea… Sfinții părinți și scriitorii bisericești de atunci (Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie al Alexandriei, Tertulian, Ciprian, Firmilian al Cezareii Capadociei, etc.) nu tratează mai pe larg și amănunțit în scrierile lor despre problemele cultului creștin.

“…în primele zile ale vieții creștine Liturghia se rezuma la un rit simplu al Sfintei Euharistii…”

Asupra epocii în care formele Liturghiei au intrat în uzul bisericesc, părerile specialiștilor sunt împărțite. După unii nu s-ar putea vorbi de consemnarea Liturghiei în scris înainte de finele sec, al IV-lea.

…Căci noi nu ne mulțumim numai cu acelea de care face amintire apostolul și Evanghelia, ci rostim și altele, atât înainte cât și după acestea, pe care le-am primit de la tradiția nescrisă, ca unele care au putere în privința Tainei.

…Trebuie să remarcăm însă că, în acest chip, se semnalează pur și simplu că rugăciunea invocării Sfântului Duh peste darurile euharistice nu face parte dintre cele ce ni s-au transmis prin sfintele scrieri ale Noului Testament…

…Literatura creștină din primele trei veacuri nu ne-a transmis nici un izvor direct al Liturghiei sub forma unei cărți cu slujba ei… (pr. Petru Vintilescu, Liturghierul explicat, pag. 13 – 14, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 1972).

“…Biserica în sec. al IV-lea a înlăturat tot ceremonialul iudaic…” (teolog, econom, P. Vintilescu, Cultul și ereziile), adică a înlăturat toată rânduială Duhului Sfânt, așa cum este arătată în F. Ap. și cum spun chiar istoricii păgâni (Pliniu cel Tânăr, Tacitus, Suetonin), și a introdus ceremonii noi, rituri pompoase.

Un exemplu: Sinodul de la Laodicea a interzis poporului să mai cânte în timpul slujbei religioase, această atribuție revenind exclusiv psalților, adică cântăreților de strană. (Iosif Sava – Petru Rusu, Istoria muzicii universale în date, Editura muzicală, București, 1983, pag. 13).

Prot. Nicodim Belea: “De prin veacul al IV-lea, cântarea în comun a început să fie abandonată încetul cu încetul, căci din pricina dezvoltării crescânde a cultului, masa de credincioși nu mai putea conduce cântările. Astfel au luat ființă cântăreții, ca oameni cu rol de organizare și de instruire a credincioșilor… Cântările tot mai complicate ale cultului au slăbit cântarea în comun…” (Mitropolia Ardealului, nr. 2, 1986, pag. 166, Funcțiunea comunitară și soteriologică a cântării în comun în Biserică).

Fapt este însă că nu avem o lucrare din vremea aceea, care să ne lămurească asupra cultului creștin din sec. al III-lea.” (prof. Spiridon Cândea, Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Isus Hristos, Ortodoxia, 1963/dec. pag. 481).

Ignatie în Epistola către Tralieni VIII, zice: “Însușindu-vă deci blândețea, creați-vă din nou în credință, care este trupul Domnului și în dragoste, care este sângele lui Isus Hristos. Nimeni din voi să nu aibă ceva împotriva aproapelui…” (pr. Matei Pâslaru, Scrierile Părinților Apostolici, vol. 2, pag. 22).

Irineu de asemenea spune: “Credința este Trupul lui Hristos.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 376, notița 46).

Eusebiu Popovici în Istoria Bisericii Universale spune: “Doctrina despre prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului a fost precizată și adoptată în anul 844. Această chestiune a fost dezvoltată de Paschasiu Radbert și introdusă în Biserica din apus. În sec al XV-lea a fost introdusă și în Biserica de răsărit. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 380 – 382; Hr. Andruțos, Simbolica, pag. 284).

Disputa asupra acestei probleme a fost foarte aprinsă și a durat multe secole. Unii susțineau că este numai un simbol al trupului Domnului, căci dacă ar fi real atunci acest trup ar fi supus procesului digestiei.

“Felul cuminecăturii era puțin diferit de al nostru. Diaconul dădea fiecărui creștin pâinea consacrată în mână, iar vinul consacrat îl beau din potir comun. Cu timpul zelul acesta creștinesc a scăzut, mai ales după ce mulți au îmbrățișat noua religie numai ca să obțină mai curând o slujbă sau un favor de la împărații creștini. A trebuit să vină sinoade, ca acela de la Agde (566), să impună creștinilor cuminecarea cel puțin de trei ori pe an.” (Ioan Georgescu, Istoria Bisericii, pag. 48-49).

Mulți învățați sunt de părere că în limba aramaică, limbă în care a rostit Domnul Isus cuvintele: “acesta este trupul Meu…”, nu există legătura este; în grecește de asemenea verbul este servește numai de legătură între subiect și predicat, deci nu dovedește că pâinea (este) trup sau vinul (este) sânge. (A P. Lopuhin, Comentariu la Ev. după Matei, pag. 601).

Despre frângerea pâinii, se poate vedea în Telegraful Român, 1994, nr. 15-16, pag. 1-2; nr. 19-20, pag. 3). Ceva de neînchipuit. O deosebire ca de la cer la pământ față de ce este scris în Noul Testament.

Cum se lua Cina Domnului la început?

Încă înainte de sfârșitul sec. I, Cina Domnului se săvârșea duminica. “În Duminica Domnului adunați-vă și frângeți pâinea.” (învățătura celor doisprezece apostoli, învățătura a XIV-a).

La început se săvârșea zilnic, seara (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 16), în cadrul unei mese frățești; dar din cauza legii contra asociațiilor ilegale reînnoită de împăratul Traian, Cina se săvârșea o dată pe săptămână. Cu ocazia acestei schimbări, s-a despărțit cina de masa frățească și mai târziu a început să se dea pe nemâncate. În Cartagina și în alte locuri din Africa, Cina se săvârșea zilnic încă până în sec. al III-lea. (Ciprian, Epistolele 39:4; 57:3). În Egipt se săvârșea de două ori pe săptămână: miercuri și vineri. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 150).

Tertulian scrie: “Cina noastră își îndreptățește ființa ei de la numele agape pe care îl are: Cuvântul acesta astfel numit, la greci înseamnă “iubire”. Oricât de mult ne-ar costa ea, ne socotim plătiți de cheltuiala făcută în numele iubirii de aproapele nostru, dacă prin această mângâiere ușurăm întru câtva pe cei în lipsă, nu în felul în care la voi paraziții se mândresc a-și sacrifica libertatea cu prețul îndopării stomacului, ca să fie bătaia de joc a altora, ci în acele, în care Dumnezeu în privirea celor nevoiași se bucură de o mai mare dragoste. Dacă prilejul ospețelor noastre este drept, prețuiți atunci la fel și restul rânduielilor noastre. Tot ce se referă la îndatorirea noastră religioasă, nu ascunde nimic rușinos, nimic necuviincios. Căci nu ne așezăm la masă, mai înainte de a fi gustat din rugăciunea către Dumnezeu; mănâncă fiecare cât îi este foame, bea cât îi îngăduie setea. Se îndestulează astfel, ca să poată și în timpul nopții să nu uite că trebuie să se închine lui Dumnezeu… După spălarea mâinilor cu apă, fiecare este îndemnat să înalțe cântări lui Dumnezeu, așa cum fiecare poate, din Sfânta Scriptură, sau din simpla lui minte… La urmă o rugăciune și așa sfârșește ospățul,” (Apologeticum, cap. XXXIX, pag. 160-161).

Sf. Vasile cel Mare, numește împărtășania simbol. (Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a II-a, pag. 316).

În apus s-a introdus, în sec. VII – IX-lea, azimă în locul pâinii dospite.

S-a mai introdus obiceiul de a se îmbiba pâinea cu vin, adică se amestecau în potir împreună pâinea cu vinul. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 152 și 395).

Odată cu împărtășania se obișnuia și strângerea de ajutoare. Episcopul citea numele celor care au adus ajutoare. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 152).

Împărtășirea de trei ori pe an (cel puțin) a fost impusă creștinilor la sinodul de la Agde, anul 566. (I. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 49).

Tertulian, scrie despre abaterile de la lumina Sfintelor Scripturi privind adevărul lăsat de Domnul Isus în legătură cu Frângerea pâinii și Botezul: “Desigur, sunt imitate chiar și lucrurile sfinte în misterele idolilor de către diavolul, care denaturează adevărul, promite credincioșilor și adepților săi ispășirea păcatelor printr-o baie; și, dacă îmi aduc bine aminte, Mithra, înseamnă acolo în frunte pe oștenii săi, celebrează și pâinea abluțiunii (spălare rituală) și reprezintă și imaginea învierii.” (Contra ereticilor, 40. I vezi mai clar tradus în: Apologeți de limbă latină, pag. 167, București 1981).

Sf. Iustin Martirul, vorbind despre Cina Domnului (Apologia -, 66), spune: “Demonii cei răi, imitând acest lucru, au transmis că aceasta are loc și în misterele lui Mithra” (Apologeți de limbă greacă, pag. 71).

Econom Petre Vintilescu: “Biserica Ortodoxă recunoaște că multe din riturile ei sunt împrumutate de la păgâni, sau de la evrei (din Vechiul Testament), dar motivează lucrul acesta în felul următor: «Dacă creștinismul a recurs la depozitul universal

al simbolurilor, elementul ritual acceptat de el a încetat de a mai fi păgân sau iudaic, prin ideea creștină, care îl spiritualizează și prin scopul în care este folosit.»“ (Cultul și ereziile, pag. 99, Pitești, 1926).

După părerea aceasta, poți să întrebuințezi orice mijloc (cât de păgân ar fi), în folosul scopului. Unde este atunci adevărul lui Dumnezeu?

Zwingli, socotea că nimic nu e mai nimerit decât desființarea cultului public (Liturghia). “Toți reformatorii din sec. al XVII lea și al XVII-lea, au calificat riturile bisericii drept o magie culturală intrată în Biserica primelor secole ca o contrabandă a misterelor sincretiste păgâne (amestec de doctrine filozofice și religioase diferite și contradictorii).” (P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 89 -90; R. Will, Le culte, pag. 146).

Biserica (catolică și ortodoxă) și-a întemeiat toată doctrina sa pe ideea iudaică și păgână a sacrificiului, atunci când ea profesează noțiunea jertfei ca preț de răscumpărare, în ritul euharistie. (P. Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 90).

“Nu trebuie căutată o ordine a firii în cele mai presus de fire.” (Îndemnuri, nedumeriri și răspunsuri, – răsp. Întrebarea nr. 12, Filocalia, vol. 2, pag. 213).

Dacă Duhul Sfânt a lăsat o cale simplă pentru Biserica lui Hristos, prin sfinții apostoli, amestecul omului, cu adaosuri la această simplitate, e o lucrare a firii lui păcătoase, o îndrăzneală fără teamă de a corecta pe Dumnezeu.

Prof. Spiridon Cândea spune: “Apostolii imitau întru toate pe Mântuitorul Hristos din seara Cinei celei de taină, adică se rugau, binecuvântau pâinea (mulțumeau), o frângeau și se împărtășeau ei și împărtășeau și pe ceilalți.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 474, Cultul creștin și unitatea Bisericii lui Isus Hristos).

Sf Ioan Gură de Aur. “Apostolii au fost tip adevărat, căci ei ne-au păstrat intactă icoana primitivă, creștinismul în toată puritatea lui…” (Filipeni, Omilia XIII, pag. 135).

Hirotonia

Hirotonia (preoția), Punerea mâinilor sau Întărirea în slujbă.

Ea s-a dezvoltat odată cu cultul și creșterea importanței clerului. (Istoria Bisericii Universale). Din această cauză a și fost înlocuită cu ungerea cu mir de la botez sau alte ocazii, pentru a fi păstrată să se facă numai de către preoți. La început punerea mâinilor (hirotonia) se făcea la toți cei ce intrau în creștinism, la toți cei botezați. De asemenea ea se mai obișnuia și atunci când cineva pleca în misiune sau alte slujbe. (Fap. Ap. 13:2 – 3). De aici reiese că punerea mâinilor (hirotonia) se făcea de mai multe ori la aceeași persoană.

Biblia nu o amintește nici odată ca “taină”.

Prof. N. Mladin scrie: “Toate Bisericile mărturisesc preoția universală… Aceasta înseamnă că toți credincioșii sunt chemați să păstreze și să propovăduiască adevărata credință, să aducă jertfe duhovnicești bine plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos… Dar, în cadrul acestei preoții universale, poate exista o preoție specială, un oficiu deosebit. Biserica e un trup, dar mai multe mădulare (Efes. 4:11 – 12).” (Ortodoxia, dec. 193, pag. 461, Pe calea unității Bisericii lui Hristos).

în rânduială Noului Legământ nu se vorbește decât de: un singur Dumnezeu, un singur Domn, un singur botez, o singură credință, o singură biserică, o singură preoție. Cum am putea vorbi de două preoții: una universală și una specială? Nici în Vechiul Legământ nu se vorbea de două preoții. Iată cum se strică rânduială Cuvântului lui Dumnezeu.

Nicăieri nu se vorbește în Noul Testament despre preoție specială. Prezbiterii nu sunt preoți (iereus).

Teognost scrie: “Cutremurându-te de patimile Domnului și de umilirea lui Dumnezeu Cuvântul pentru noi… umilește-te pe tine ca o oaie de junghiere, socotind pe toți ca fiind într-adevăr mai presus de tine și silește-te să nu rănești conștiința cuiva, cu nesocotință. Iar fără sfințenie, să nu cutezi a te atinge cele sfinte, ca să nu fi ars ca iarba de focul dumnezeiesc, sau să te topești ca ceara și să fii pierdut.” (Filocalia, vol. IV).

Căsătoria

Căsătoria nu este amintită în Biblie ca taină. În singurul loc unde se amintește mai clar despre ea (Efes. 5:31-32), când apare cuvântul “taină” se vorbește despre Hristos și Biserică.

Maslul

Maslu înseamnă “ungere” și provine de la cuvântul slavon maslo, care înseamnă “ulei”.

Ungerea cu untdelemn a celor bolnavi, este amintită de două ori în Noul Testament (Marcu 6:13; Iacov 5:14), dar nu ca taină. Iacov scrie epistola sa către cele douăsprezece seminții ale lui Israel care sunt împrăștiate (Iacov 1:1), cărora le era familiară ungerea cu untdelemn sub Vechiul Legământ.

Pavel, ca apostol al neamurilor, nu amintește nici odată acest lucru. Cu toate că unii tovarăși iubiți de slujbă erau bolnavi, el nu a făcut această ungere, (vezi 2 Tim. 4:20; 1 Tim. 5:23; Filip. 2:25 – 27). Domnul Isus nu pomenește acest lucru, ci spune că peste bolnavi să se pună mâinile. (Marcu 16:18).

Maslul a început să se practice în forma de astăzi abia pe la anul 600. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 219).)

Ca ungere obligatorie pentru bolnavii pe patul de moarte, a fost întărit în veacul al IX-lea, (anul 850) la sinodul de la Pavia și a fost introdus în numărul celor șapte taine în sec. al XIII-lea.