La început cultul creștin era simplu și sănătos, compunându-se din: “Învățătura apostolilor, frângerea pâinii, legătura frățească, rugăciunea” (Fap. Ap. 2:42) și cântarea (1 Cor. 14:26; Efes. 5:19).
Frângerea pâinii, se făcea, de obicei, în fiecare zi, în cadrul unei mese obișnuite. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 52). Nu era regulă, uneori se făcea și seara, ba chiar noaptea, după cum era cazul. (comp. Fap. Ap. 20:7 -11).
Adunarea creștinilor se făcea prin case sau sub cerul liber, unde se citea din cartea vreunui prooroc, se cântau psalmi, se țineau vorbiri și se rugau. Acesta era tot cultul.
“Ce rugăciuni rosteau creștinii în adunarea lor, nu știm. Ele erau de regulă improvizate și potrivite cu momentul și cu scopul lor.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 53; Farrar, Primele zile ale creștinismului, vol. 1, pag. 175). – Câteva exemple se pot vedea la capitolul “Rugăciune”. Rugăciuni învățate pe dinafară nu se cunosc, dar ele au fost introduse de timpuriu în cultul creștin, odată cu introducerea altor practici și forme extrabiblice. Una din aceste rugăciuni, socotită ca un fel de “rugăciune liturgică”, o găsim în Epistola întâi către Corinteni (59:4 – 61:3) a lui Clement Romanul.
Se practica la început rugăciunea colectivă, adică se rugau toți sau cine era îndemnat. Sfinții apostoli o recomandau insistent credincioșilor și le-o cereau și pentru ei înșiși. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 53).
Iustin Martirul descrie și el rânduiala cultului creștin ca cea mai simplă: citirea Sfintei Scripturi, predica, rugăciuni, mulțumiri și Cina Domnului. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 87; I. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 48). Iată ce spune el: “În ziua duminicii este adunarea tuturor, care trăiesc în orașe sau sate și acolo se citesc Scripturile apostolilor sau cărțile proorocilor, cât este vreme pentru aceasta. După aceea, când citirile s-au terminat, înainte-stătătorul (fratele mai bătrân) se adresează adunării cu cuvânt de învățătură și îndeamnă să se urmeze cu râvnă acele slăvite pilde. După acestea noi toți împreună ne ridicăm și înălțăm rugăciunile noastre…” (A P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 180).
Pliniu cel Tânăr într-un raport către împăratul Traian expune în mod clar practicile creștinilor: “Creștinii au obiceiul să se adune în o anumită zi înainte de răsăritul soarelui și să cânte imnuri comune lui Hristos, ca lui Dumnezeu; ei mai departe se leagă prin vot să nu săvârșească nici un fel de crime și cu deosebire să se păstreze curați de păcate, de furt, de desfrânare, de minciună și înșelătorie. După aceasta ei de obicei, se împrăștie, dar apoi se adună iarăși, ca să săvârșească masa obștească și cu totul obișnuită și nevinovată.” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 180).
Tertulian, în Apologeticum, cap. II, pag. 54, traducerea lui Eliodor Constantinescu, Rm. Vâlcea, 1930, amintește de scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr (62 – 113 d. Hr.) către împăratul Traian, în care era vorba de creștini.
Tacitus, în Anales, cartea a XV-a, cap. 44, amintește și el de creștini.
“La creștinii primari slujba dumnezeiască se săvârșea “În duh” adică fără forme ceremoniale externe.” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 194).
Eusebiu de Cezarea se exprimă în felul următor despre puterea duhovnicească a primilor creștini, în Istoria bisericească: “Puterea Duhului la începutul Evangheliei era așa de mare, încât mulțimea nenumărată la prima auzire primea în inimă vestea bună…” (Farrar, Primele zile ale creștinismului, vol. 1, pag. 180).
“La început creștinii nu aveau nici temple și nici altare, dar nici nu simțeau nevoia de ele, deoarece ei înșiși, după mărturia apostolilor, erau temple vii ale lui Dumnezeu, zidite pe temelia apostolilor și proorocilor a căror piatră din capul unghiului este Hristos.” (Farrar, Primele zile ale creștinismului, vol. 1, pag. 175).
“Formele de cult… sau dezvoltat cu trecerea timpului. Printre noii convertiți se aflau foarte mulți păgâni care aduceau cu ei îndelungata obișnuință a unui cult pompos și simbolic. Cultul creștin trebuia să le ofere o compensație (comp. Tit 2:11 – 12, “Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea.”) și aceasta o putea face ușor, contribuind la câștigarea grabnică a păgânilor pentru creștinism, deoarece formele de cult ample și solemne ajutau și ele la intensificarea sentimentului religios.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294).
“Biserica ajunsese din poziția de persecutată în poziția de dominantă” și de aceea avea nevoie de un cult corespunzător. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 207).
Omul firesc, nenăscut din nou, nu poate trăi prin lucrurile duhovnicești ale credinței. Lui îi trebuie lucruri care se văd, pentru a-l impresiona. Și aceasta este una din metodele vrăjmașului pentru a nimici lucrarea duhovnicească a adevărului. A semănat și cu această ocazie din belșug neghina minciunii. Încet, încet, viața curată după Evanghelie a fost năpădită de o sumedenie de forme, pe care omul își rezema credința – sau mai bine zis necredința. Împlinind formele, era oarecum liniștit, trăind mai departe în voia gândurilor și poftelor firești.
Sf. Ioan Gură de Aur: “Vai, cum formele cele mai importante din biserică au devenit numai niște forme seci, căci numai adevăr nu sunt. Vai, cum simbolurile taberei ostașilor lui Hristos au ajuns a fi numai vorbe goale.” (Omilia a III-a, Colos. pag. 41).
Scăderea morală în urma formelor a fost observată de credincioșii de pe vremea aceea. Pe drept cuvânt se plângea Atanasie cel Mare: “Odinioară vasele bisericii erau de lemn și creștinii de aur, astăzi sunt vase de aur și creștini de lemn.” (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 262).
Iar Fer. Augustin zicea despre creștinarea în masă a poarelor, începând cu cei de la conducere: “Dacă împăratul s-a făcut creștin, s-a făcut, de aceea, și dracul creștin.”
“Cauzele scăderii pietății și a moravurilor sunt mai multe. În fruntea tuturor trebuie amintită convertirea în masă… În această perioadă (începând cu sec. al IV-lea) păturile înalte ale societății treceau la creștinism nu totdeauna din convingere, ci adeseori din interese și spirit de imitație a împăratului. O altă cauză trebuie căutată în faptul că marea masă a creștinilor a început să acorde o importanță unilaterală formelor externe ale cultului, faptelor bune vizibile, postului și rugăciunii formale.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 303).
Cât privește viața și disciplina clerului, ea era decăzută din cauza procedurii arbitrare a autorităților lumești la ocuparea demnităților înalte din biserică, încredințate cu ajutorul simoniei (trafic cu lucruri considerate de biserică drept bunuri spirituale) unor bărbați nedemni sau unor favoriți. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 390; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 406).
Formelor introduse în cultul creștin trebuia să i se găsească un temei biblic. Și fiindcă Noul Testament nu li-l oferea, au căutat ajutor în Vechiul Testament. Zice mai departe istoria: “Uzurile simbolice existente, care aveau rădăcini adânci în Testamentul Vechi, spre exemplu cel al tămâierii, al candelelor și al lumânărilor, devin generale. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 207).
Interesant spune sf. Ignatie în Epistola către Magnezieni X, despre practicile iudaice: “Este necuviincios lucru a propovădui pe Isus Hristos și a trăi ca iudeii, căci nu creștinismul a crezut în iudaism, ci iudaismul în creștinism.” (pr. Matei Pâslaru, Scrierile Părinților apostolici, vol. 2, pag. 17).
“Interpretarea formelor de cult a avut și ea în acesta perioadă o dezvoltare asemănătoare, ajungându-se la o tălmăcire mistică a întregii Liturghii – rânduieli și obiecte.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 207).
“Încă din sec. al IV-lea se foloseau două liturghii. Cea de la Ierusalim, pe care tradiția i-o atribuie lui Iacov și alta alexandrină, pe care tot tradiția i-o atribuie lui Marcu. Dar aceste așa zise “liturghii apostolice”, nu sunt apostolice. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 373-374).
Vasile cel Mare a adus o primă transformare și prescurtare liturghiei de la Ierusalim. O nouă prescurtare a fost făcută de Ioan Gură de Aur. Mai târziu i s-a mai adăugat câte ceva. Între anii 408-450 i s-a mai adăugat “Sfinte Dumnezeule”, între anii 518-527 i s-a adăugat “Heruvicul”, “Crezul” în 518, iar apoi “rugăciunile proscomidiei” și altele. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294 – 295; Istoria Bisericii Universală, vol. 2, pag. 207 – 209).
Liturghiile de pomenire a morților la 3, 9, 40 de zile și 6 luni, s-au dezvoltat după sec. al V-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 220).
Cel dintâi care a întocmit un tipic cuprinzând anumite porțiuni din Evanghelii și Epistole, fiecare porțiune de citit pentru o duminică sau sărbătoare, a fost Ieronim, la cererea papei Damas. Apoi, papa Gelasin (sec. al V-lea) și papa Grigorie – (sec. al VII lea), au tot adăugat căutând să înfrumusețeze liturghia, pentru a produce “efecte” sufletești.
Biserica catolică are patru liturghii (gregoriană, ambroziană, galicană și mezo-arabă).
Biserica ortodoxă are trei liturghii (a lui Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Grigore Dialogul).
Liturghia zisă “Liturghia sf. Ioan Gură de Aur” nu este dovedită istoric a fi a sf. Ioan Gură de Aur, ci, tradiția i-a atribuit-o lui. (Sf. Ioan Gură de Aur, Predici despre statui, vol. 1, pag. XLIII).
Era natural ca simplitatea cultului creștin să se strice, deoarece s-a stricat și gândirea creștină. Învățătorii bisericești au căutat să împace creștinismul cu neoplatonismul – filozofie păgână. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 20).
“Filozofia creștină… a împrumutat idei platoniene…” (Foerster, Hristos și viața omenească, pag. 24).
Însăși Vasile cel Mare deschide, oarecum, ușa acestei filosofii, zicând: “Un prezbiter creștin să extragă de pe paginile scriitorilor clasici păgâni lecții nu numai în ceea ce privește virtutea, ci și în ce privește pietatea.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 2, pag. 200).
Cât de mult se depărtase duhul sfințeniei și al adevărului evanghelic din biserici se putea vedea și din faptul că publicului îi plăceau certurile și disputele teologice. În sec. al IV-lea se obișnuia, în biserică, aplaudarea vorbitorului. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 2, pag. 15).
“Odată cu formele au intrat în biserică, rând pe rând, fel de fel de superstiții, silind să recunoască acest lucru și unii teologi mai noi: “Superstiții în religia ortodoxă…” (T. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 19).
“Frecventarea cultului a devenit obligatorie și regulată pentru toți membrii bisericii. Sinoadele (Elvira și Arelate) au hotărât pedepse pentru lipsă nejustificată mai mult de trei duminici.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 152). Acesta era un lucru destul de bun, însă avea tâlcul lui. Odată cu introducerea pomenilor și a darurilor în timpul liturghiei, era de dorit ca nimeni să nu lipsească de la biserică.
“Aduceți acestui adevărat Dumnezeu jertfă care-I place Lui, precum sunt: prescuri și vin, pentru săvârșirea sfintei taine; untdelemn pentru candele; tămâie pentru cădelnițe și lumânări de ceară curată…” (Mitropolit Andrei Șaguna, Predici, pag. 68). comp. Romani 12:1; Evrei 13:15 -16.
Secolul al IV-lea a fost ca deschizător de drumuri, în ceea ce privește adăugarea de noi și noi forme la viața simplă a creștinismului evanghelic. Sfânta Scriptură nu era consultată decât pentru a se găsi o justificare la ceea ce se adăuga. Când nu se găsea nici în Vechiul Testament ceva cât de cât ca să justifice formele adăugate, pentru a scăpa de mustrarea acestui Sfânt îndreptar, se căuta refugiul în tradiție. Chiar Vasile cel Mare spunea: “Scripturile nu sunt suficiente.” (T. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 51).
“Tradiția fiind împlinirea și interpretarea infailibilă a Sfintelor Scripturi… Așa că pentru a înțelege într-adevăr Scripturile trebuie să le interpretezi în lumina experienței bisericii, iar nu să crezi că ele pot fi interpretate de ele însele.” (T. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 51). – comp. 2 Tim. 3:15 -16.
Iată câteva din formele adăugate începând cu sec. al IV-lea:
Candela, sfeșnicul, lumânarea, cădelnița.
Se spune că simbolizează lumina adevărului. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 249).
Lumânările de fapt se întrebuințau în catacombe pentru iluminat, în timpul persecuțiilor, dar nu numai lumânări de ceară, ci și opaițe și alte instrumente de iluminat de pe vremea ceea. Când însă creștinii n-au mai fost persecutați, deci nu mai erau siliți să trăiască prin catacombe, n-au mai folosit astfel de mijloace de iluminat, fiindcă se adunau ziua. Însă, odată cu venerarea moaștelor martirilor din catacombe, au păstrat și unele practici și unelte din catacombe, dându-le un rol simbolic. Așa a fost și cu lumânările. (/. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 52).
“Lumânarea este un obiect făcut din ceară de albine care se aprinde în biserică, atât spre a produce lumină, cât și ca jertfă adusă de credincioși, spre deosebire de jertfa de grăsime animalică, pe care o aduceau credincioșii legii mozaice… Lumânări ca jertfă, creștinii aprind și înaintea icoanelor…” (Ioan Șt. Popescu, Noțiuni liturgice, pag. 15).
Prof. D. Stăniloaie scrie: “…O lumânare aprinsă, pe lângă rostul ei natural de lumânare, mai are funcția de simbol, prin care nu mai e considerată ca un lucru în sine, ci în legătură cu lumina spirituală pe care o închipuiește.” (Studii Teologice, nr. 7-8, 1957, Simbol ca anticipare și temei al posibilității icoanei).
Pr. Ioan Mircea: “În Biserica Ortodoxă cădelnița este obiect sfânt în care se arde tămâia, ca jertfă materială… De reținut că atât templul (clădirea de zid) cât și odoarele sfinte: sfeșnice, candelabre, cădelnițe, candele, etc. sunt construite în Biserica noastră după modelul celor cerești, arătate în Apocalipsa. (Evrei 9:3-5; Apoc. 3:12; 7:15; 11:1 și 19; 15:5; 16:1 și 17).
Dacă în vedenie lucrurile sunt materiale și exacte, atunci trebuie să aplicăm felul de înțelegere și la fiarele cu multe capete, arătate în vedenie, la balaurul roșu, care a tras cu coada a treia parte din stele etc. E dreaptă, oare, această înțelegere?
Cruci de mână, steaguri (prapuri), tot dup sec. ai IV-lea au fost introduse. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 250).
Veșmintele liturgice
Veșmintele liturgice au fost introduse tot după sec. al IV-lea. Înainte de sec. al IV-lea se pare că au fost întrebuințate haine obișnuite de sărbătoare, la acest serviciu; apoi s-a ajuns ca haina întrebuințată la slujbă să nu mai fie îmbrăcată și cu altă ocazie. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 251 – 252). Apoi, s-a ajuns la gândul că trebuie o uniformă specială pentru cler în timpul slujbei. Dar de unde să ia modelul pentru această uniformă? Soluția a fost găsită: veșmintele liturgice au fost copiate, în mare parte, după modelul preoților din Vechiul Testament și în parte după îmbrăcămintea de paradă a împăraților romani. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 256; vol. 1, pag. 107). Așa s-a ajuns la veșmintele din purpură și cu podoabe scumpe pentru preoți și episcopi. (Ioan Grecu, Istoria Bisericii, pag. 52, Blaj, 1921).
“…Este adevărat că în Sfintele Evanghelii nu stă scris că preoții trebuie să poarte veșminte… găsim în schimb cuvintele în care Mântuitorul spune că nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Însă Vechiul Testament cuprinde porunca dumnezeiască prin care putem considera că au fost rânduite veșmintele de cult: “Și luând veșmintele sfinte, să îmbraci pe Aaron…” (Exod. 29:4 – 5). Se poate spune, deci, că din punct de vedere teologic veșmintele cultului creștin au același temei sfânt ca și veșmintele Vechiului Testament, orânduite de însuși Dumnezeu…” (Anagnost, Veșmintele, în România Liberă, 4 aprilie 1992, pag. 5). Despre Veșminte preoțești, vezi Studii Teologice, 1974, nr. 1 – 2, pag. 81 – 82.
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, într-o cuvântare ținută la adunarea mai multor conducători ai religiei iudaice, zice: “…Avem o șansă mare noi, bisericile, cultele din România, aceea de a păstra echilibrul sufletesc, de a păstra comoara simțămintelor și a credinței noastre neprihănite, de a combate tot ce este extremist, tot ce este ură și, mai ales, tot ce se îndreaptă asupra acestui popor ales (poporul lui Israel)… din credința căruia noi, Biserica Ortodoxă, am moștenit o mare parte: și ritul și îmbrăcăminte și doctrină. Pentru că doctrina cea veche a poporului mult încercat în istoria sa este un tezaur și pentru noi, pentru teologia noastră, este rădăcina noastră…” (Rev. Cultului Mozaic, nr. 699, din 15 sept. 1990, pag 7). Și câte sunt în învățătura cultului ortodox!
Omoforul, veșmânt bisericesc în forma unei eșarfe, purtat peste umeri în timpul serviciului bisericesc.
Patrafirul (corect epitrahil). Veșmânt din odăjdiile bisericești care se pune pe după gât.
Tămâia
în primele veacuri nici nu se pomenea de tămâie, dimpotrivă, era privită ca ceva păgânesc. La romani, se răspândea miros de tămâie în timpul procesiunilor de triumf.
Tămâierea, a fost introdusă tot în sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 408).
Pr. Petre Vintilescu: “Ritualul tămâierii, practicat și în unele din religiile popoarelor antice, ca egiptenii, romanii, reprezintă în Biserica creștină o amintire liturgică din Vechiul Testament, unde își găsește corespondență în arderile de pe altarul tămâierii, seara și dimineața, la cortul sfânt (Exod. 30:7-8). În sine, tămâierea reprezintă (în Biserica Ortodoxă) una din formele de jertfă ce se aduce lui Dumnezeu. Preotul binecuvântează tămâia pusă pe cărbunii din cădelniță, zicând: «Tămâie îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri…»“ (Liturghierul explicat, pag. 45, București, 1979, Edit. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București).
Tertulian: “Tămâie chiar că nu cumpărăm dacă arabii se plâng, în schimb pot mărturisi sabeii, care vând din belșug creștinilor, spre a-și înmormânta morții lor, miresme mai scumpe și în cantități mai mari decât tămâia, cu care vă afumați voi zeii.” (Apologeticum, cap. 41, pag. 168).
Lingurița ta cuminecătură a fost introdusă după anul 400 și se crede că Ioan Gură de Aur ar fi folosit-o prima dată. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 249).
Mătaniile
Mătănii înseamnă plecarea genunchilor și înclinarea corpului până la pământ în semn de venerație și de pocăință.
Mătaniile în formă de mărgele au intrat în uz spre sfârșitul sec. al IV-lea. Acest șnur cu mărgele servea la urmărirea rugăciunilor de penitență (pedeapsă) date celor care săvârșeau un păcat sau chiar tuturor care doreau să ajungă sfințenia prin sforțări fizice. În apus s-a numit Cunună de rugăciuni sau Cunună de roze (Rozarium), socotind că rugăciunile sunt roze. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 263).
Șapte diaconi
La Roma încă din sec. al IV-lea, era obiceiul ca să fie aleși numai 7 diaconi, conf. Fap. Ap. 6:3. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 298 – 299).
Cântarea antifonă (cântarea alternativă)
Cântarea antifonă este cântarea la care doi cântăreți sau două cete de cântăreți își răspundeau, a fost introdusă în biserică în sec. al IV-lea (cam pe la anul 360), de Ignațiu cel Nou al Antiohiei, trecând apoi și la greci și la romani. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 408).
Orga a fost introdusă în biserica catolică în anul 757. (Ioan Șt. Popescu, Noțiuni liturgice, pag. 49).
Aleluia
Aleluia se obișnuia să se cânte numai o singură dată pe an, la Paști, căci și Domnul Isus numai atunci a cântat. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 298 – 299).
Clopotele
Clopotele au fost introduse în apus în sec. al VII-lea, iar în răsărit în sec. al IX-lea. Patria clopotelor se spune că ar fi Campania (provincie italiană) sar cel care le-a introdus ar fi fost episcopul Paulin de Nola (sec. al V-lea). (E. Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 397; vol. 1, pag. 396; /. Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 52).
Clopotele și toaca au fost introduse în răsărit prin sec. al IX-lea, ca obiecte care anunță vremea rugăciunii. (Studii Teologice, 1974, nr. 1 -2. pag. 83). Despre clopote, vezi Revista Teologică, pag. 84, 1910.
“Clopotnițele au început să fie zidite în sec al VII-lea.” (Ioan Georgescu, Istoria Bisericii Creștine Universale, Blaj, 1921, pag. 52).
Sărindarele
Sărindarele sunt rugăciuni plătite preotului pentru morți, bolnavi etc. Au fost introduse în sec al XII-lea. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 404).
Pelerinajele
Pelerinajele au început cam prin sec. al IV-lea.
Primul pelerin a fost Alexandru, episcop de Capadocia. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 226).
Grigorie de Nisa a fost împotriva pelerinajelor. (Farrar, Viața și opera Sfinților părinți, vol. 2, pag. 226).
Procesiunile
Procesiunile intră în uz după jumătatea sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 216).
Opt glasuri
Opt glasuri s-au dezvoltat după sec. al IV-lea.
Tipicul
Primul “tipic” a fost scris de egumenul Sava care a trăit în sec al VII lea. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294).
Panahida
Panahida (priveghere) este rugăciunea pentru morți și s-a introdus după sec. al IV-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 215).
Pr. Victor Aga: “Panahida (parastas mic) numită și serviciu dumnezeiesc de noapte e o rânduială bisericească mai scurtă decât parastasul și se face la pomenirea morților. La panahida de obicei se sfințește colivă, pâine, colac și lumânări, ce se dau apoi de pomană. Are simbolica parastasului. (Dicționar Enciclopedic, Timișoara, 1935).
Coliva
Coliva (grâu fiert, îndulcit cu miere), a fost introdusă în practicile creștinilor după anul 362, când împăratul Iulian Apostatul a dat ordin ca toate alimentele de pe piață, în săptămâna patimilor, să fie stropite cu apă sau vin jertfite idolilor.
Tradiția spune că episcopul Eudoxin din Constantinopole ar fi avut un vis, în care i s-a arătat sf. Teodor Tiron (martir pe vremea lui Dioclețian) și l-ar fi învățat să spună creștinilor să fiarbă grâu. De atunci coliva a intrat în practica creștinilor mai ales ca hrană de post și de întristare, deci la mesele în amintirea morților, crezând că prin colivă se are comuniunea cu cel mort. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 18).
Potrivit celor scrise de Eusebiu Popovici, în Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 359, tot în sec. al IV-lea au fost introduse și precizate următoarele învățături:
Soarta omului
După moarte cei drepți merg în cer iar cei răi merg în iad.
Pr. O. Muscelecu scrie: “Fiecare păcătos își aprinde propriul său foc și viciile noastre îi sunt materia și nutrimentul.” (Origen, pag. 193, Periarhon II, c. 10).
Teoftlact scrie: “Precum urmează moartea trupului, când se desparte sufletul de trup, așa urmează și moartea sufletelor și a îngerilor, când aceștia se despart de darul lui Dumnezeu, care este viața. De aceea atât îngerii, adică demonii, cât și sufletele cele cuvântătoare ale oamenilor păcătoși, fiindcă s-au despărțit și se despart de darul lui Dumnezeu prin păcat, ajung în moarte.” (Epistola întâi către Timotei, vol. 3, pag. 241).
Sufletele proorocilor, apostolilor și martirilor sunt cu Dumnezeu și se roagă pentru cei vii.
Venerarea îngerilor și a sfinților. Rugăciuni pentru iertarea sufletelor celor moți păcătoși.
Asterie de Amasa spune: “Nici-o iertare nu ușurează pedeapsa judecății de dincolo, și nici o milostenie nu micșorează osânda dată…” (Omilii și predici).
Sf. Grigorie Teologul: “Socotește viața de acum ca pe un bâlci; dacă vei începe să negustorești vei rămâne cu un câștig, pentru că pentru puțin vei primi în schimb mult și pentru cele trecătoare vei primi cele veșnice dar dacă vei pierde ocazia, nu vei mai avea alt timp pentru astfel de schimb.”
Sf. Ioan Gură de Aur, zice: “Nu este cu putință de a câștiga cineva suflete dincolo” adică dincolo de mormânt. (Filipeni, Omilia a X-a, pag. 100).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Să nu plângem… pe cei morți, ci pe cei morți în păcate. Aceștia sunt vrednici de plâns… Căci, ce speranță de mântuire poate fi, acolo, unde păcatele nu se pot îndepărta? Dar cât timp se găsește aici, este poate speranță de a se schimba…” (Filipeni, Omilia a IV-a, pag. 36).
Sf. Ioan Gură de Aur. “De nu vom avea nici o grijă și vom pleca de aici fără să fim pocăiți, chiar de ne-am pocăi acolo cât de mult, totuși cu nimic nu ne vom folosi. Căci trebuie a te lupta cât timp te găsești în mijlocul valurilor, iar nu după ce s-a isprăvit.” (1 Cor. Omilia 23).
Sf. Ioan Gură de Aur “Pe cel mort trebuie a-l ajuta, iar nu a-l plânge; a face pentru dânsul rugăciuni și cereri și milostenii și ofrande. Căci nu degeaba s-au introdus acestea și nici în zadar nu facem pomenire la sfintele taine pentru cei duși de la noi și pentru dânșii ne apropiem de sfântul jertfelnic, rugându-ne Mielului… pentru ca prin acestea să li se aducă vreo mângâiere.” (1 Cor. Omilia XLI, pag. 588 – 589).
(Sf. Ioan Gură de Aur are unele scăpări, oscilând între a ne ruga sau nu pentru cei morți. Nici învățătura despre har nu i-a fost prea clară; vezi pag. 33-34).
Un lucru trebuie să remarcăm: rugăciunile pentru morți au fost introduse atunci (sec. al IV-lea), iar sf. Ioan Gură de Aur, în liturghia compusă de el, le-a sistematizat. Tot atunci biserica apuseană a introdus învățătura despre purgatoriu.
Purgatoriu.
Învățătura despre purgatoriu a fost introdusă cu sfială de Augustin în Biserica apuseană, învățătură stabilită și formulată precis de Grigore cel Mare în anul 604 și dezvoltată după anul 1054. Ca dogmă, această învățătură a fost recunoscută în sec. al XIV-lea. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 91).
Împotriva acestor forme și adăugiri la Cuvântul Sfintei Scripturi, s-au ridicat mai mulți oameni ai lui Dumnezeu. Unii au fost excluși din biserică iar alții au fost tolerați. Așa de ex. s-a ridicat un preot din Spania numit Vigilanțius. El era împotriva cinstirii și venerării sfinților și mucenicilor, a prăznuirilor de la morminte, a vieții monahale ca formă de adevărată evlavie, a celibatului clerului, a întrebuințării lumânărilor, a cinstirii moaștelor. Pentru toate acestea, Ieronim l-a lovit aspru în mai multe scrisori, ducând împotriva lui o luptă aprigă. Spunea că i s-ar potrivi mai bine numele de Dormitantius (Adormitul) decât Vigilanțius (Veghetorul).
În privința simpatiei față de filosofii păgâni s-a mers atât de departe încât un ierarh ca Ioan al Evhaițelor a scris un imn adresat Mântuitorului, în care cerea să pună pe Platon și pe Plutarh printre creștini. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 133). Lucruri noi se adăugau mereu.
Cu trecerea timpului, formele și adăugirile au devenit tot mai sfinte și mai indispensabile. Unii teologi noi s-au exprimat:
“Tradiția e infailibilă și absolută și trebuie pusă pe picior de egalitate cu Biblia. (T. Bodogae, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 50). Sinodul Tridentin (1542 – 1563) a și pus tradiția pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 223). Se susține că “practica bisericii, liturghia și viața ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului. (7. Bodogaie, Ortodoxia văzută de un protestant, pag. 53).
Referindu-ne la cele scrise în Apoc. 22:18, în Eclesiastul 12:10 găsim scris: “…Să scrie întocmai cuvintele adevărului.” Cum rămâne cu adăugirile arătate mai sus? Ca o întărire de foc, la 1 Cor. 4:6, citim cele scrise de sf. ap. Pavel: “…Să învățați să nu treceți peste «ce este scris».”
Hram, (rugă, nedeie, praznic), ziua aniversară a sfințirii bisericii (clădirea de zid) când se face amintirea patronului bisericii și se reînnoiește sfințirea prin înconjurarea bisericii și stropirea ei cu agheasmă.
Sfeștanie, sfințirea caselor ce se face de către preot în ajunul Crăciunului, cu scopul de a fi ferite de rele. Și la câmp se fac sfeștanii tot cu același scop.
Pomana pentru cei morți, e un act de milostenie ce îl fac rudeniile în amintirea unui răposat spre a mijloci îndurarea lui Dumnezeu, pentru a ușura păcatele celui răposat.
Serbarea patronului familiei
Patronul familiei (ca și cel al bisericii, vezi Hram) și-l alege familia ca sub ocrotirea lui să fie păzită de cele rele. Patroni au și orașele și țările. La ziua patronului familia ține praznic, adică face pomană în amintirea morților familiei și rugăciuni către patronul familiei
Icoane făcătoare de minuni
Icoanele zise făcătoare de minuni au apărut în sec. al XIII-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 131).
Canonizări de sfinți
Biserica, atât cea catolică cât și cea ortodoxă, canonizează sfinți până în ziua de astăzi, la care apoi se roagă.
Iosif, bărbatul Măriei, a fost declarat ca sfânt în anul 1870 la sinodul de la Vatican (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 359).
Biserica ortodoxă a canonizat sfinți în anul 1953.
Toate acestea de mai sus (hram, sfeștanie, pomană, patronul familiei, icoanele făcătoare de minuni, canonizări de sfinți) s-au introdus spre sfârșitul evului mediu, cam între anii 1200 -1500. Tot în acest timp, superstițiile de tot felul au inundat viața creștinilor. (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 133).
Evanghelia era uitată atât de cler cât și de popor și din această cauză viața morală era pe ultima treaptă a decăderii. Avea mare dreptate sf. Caterina de Siena când spunea: “Roma care ar trebui să fie un rai de virtuți, este un putregai de păcate infernale.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 131).
Sf. Macarie: “Deosebirea creștinilor de lume nu constă în figuri sau forme exterioare… Unii sunt asemenea lumii la minte și la cuget, fiind ferecați în lanțuri pământești, ne având în inima lor liniștea de la Dumnezeu și pacea cerească a Duhului.” (Omilia a V-a, 4, pag. 31).
Sf. Maxim Mărturisitorul: “Mintea trebuie să fie golită de toată ideea și de toată cunoștința, ca să vadă fără ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel adevărat.” (Filocalia, vol. III, pag. 85).
Sf. Ioan Gură de Aur. “În slujba credinței noastre creștine, nu avem nevoie de nimic… ci numai de Duh și de adevăr.” (Romani, Omilia a III-a, pag. 24).
Credinciosul adevărat însă caută să împlinească Cuvântul: “Să învățați să nu treceți peste ce este scris.” (1 Cor. 4:6). “Dreptarul învățăturilor sănătoase, pe care l-ai auzit de la mine, ține-l cu toată credința și dragostea care este în Hristos Isus.” (2 Tim. 1:13).
Tertulian: “…Aceasta este rânduială adevăratei credințe, care pornește de la Hristos, transmisă prin apostoli.” (Apologeticum, cap. 47, pag. 179).
Și vrem să întărim acest adevăr prin ce spune înțeleptul Nicolae Iorga: “Odată ce ai luat un lucru din lumea realităților și l-ai strămutat în lumea formelor, poți să discuți mii de ani asupra lui, fără să ajungi la un capăt.”
Clement Alexandrinul, în cartea sa “Exhortația”, zice despre forme și obiceiuri nescripturale: “Suntem în drept să părăsim cele mai rele pentru cele mai bune și să ne întoarcem de la moarte la viață, când obiceiul se dovedește orb și nelegiuit. Cuvântul (Sfânta Scriptură) este adevăratul soare al sufletului care luminează ochiul minții.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 212).
St Ioan Gură de Aur. “Cei stăpâniți și înșelați de obicei, nu mai simt absurditatea lui și au nevoie de alții să-i învețe.” (Omilia XII, la 1 Cor.). – vezi Matei 15: 9; Col. 2:18.
Crezul
Crezul sau Simbolul de credință (formulat în anul 325), a fost introdus în serviciul divin în sec. al V-lea. Până aici era întrebuințat numai cu prilejul pregătirii și mărturisirii de credință a catehumenilor la botez.” (ec. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, pag. 70, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 1972).
“Nu ne punem încrederea în lucrurile pământești.” (Filip. 3:3).
Toate lucrurile care se văd sunt lucruri pământești. Sf. ap. Pavel când spune lucrul acesta se gândea la tăierea împrejur Cu toate că tăierea împrejur era rânduită de Dumnezeu, totuși era lucru pământesc.
Toate mijloacele care duc la scop, la Domnul Isus, sunt de origine pământească. Și botezul, și cina, și adunarea, și cântarea, și rugăciunea sunt numai mijloace, deci lucruri pământești. Noi nu trebuie să ne punem încrederea în ele când este vorba de mântuire. Cu atât mai mult când este vorba de forme religioase străine de rânduială Noului Testament.
