Biserica este Trupul lui Hristos, El fiind Capul. Acest trup este format numai din mădulare vii, urmași ai lui Hristos, născuți din nou, care seamănă cu El și care-L mărturisesc cu viața și cu vorba.
Și după cum mădularele unui trup au fiecare o slujbă, tot așa și mădularele Trupului lui Hristos, toate au slujbă.
Mădularele Trupului lui Hristos se numesc între-olaltă frați. Nici unul nu este mai mare decât celălalt. “împărații neamurilor domnesc peste ele; și celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; și cel ce cârmuiește, ca cel ce slujește.” (Luca 22:25 – 26). Așa ne învață Domnul Isus. Toți sunt egali, pentru că toți sunt smeriți, iar Duhul Sfânt care împarte daruri celor smeriți, prin această împărțire, face rânduială în adunare: “…întâi apostoli; al doilea prooroci; al treilea învățători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor și vorbirii în felurite limbi.” (1 Cor. 12:28). Așa lucrează Duhul Sfânt în Noul Așezământ.
Farrar. “Și acest Nou Așezământ s-a început în toată deplinătatea lui în ziua Cincizecimii. Aceasta n-a fost o consacrare exclusivă pentru o preoție specială, n-a fost o ridicare deosebită la gradul unui apostolat mărginit: aceasta a fost o consacrare a întregii Biserici, a bărbaților, femeilor și copiilor ei, consacrare întru aceea, ca ei toți să fie “popor ales, preoție împărătească.” (Viața și opera sf. ap. Pa vel, voi. 1, pag. 106).
în cartea Faptele Apostolilor și în tot Noul Testament, se vorbește despre o rânduială în adunări, așezată de apostoli. Este vorba în primul rând de prezbiteri, ca având rol important. Prezbiter înseamnă “bătrân”, “Înaintat în vârstă”.
“În mediul iudaic din Ierusalim, acești prezbiteri formau, prin analogia cu bătrânii poporului iudeu, o categorie de creștini respectați pentru vârsta, înțelepciunea și credința lor. Celelalte adunări creștine erau organizate asemănător… Conducerea locală o exercitau organele puse de apostoli: prezbiteri, episcopi și diaconi.” (Istoria Bisericii Universale, voi. 1, pag. 46).
Prezbiter (bătrân), diacon (slujitor) și episcop (supraveghetor), iată cele trei numiri care le întrebuințau apostolii atunci când era vorba să facă rânduială în adunare. Atât prezbiterii cât și diaconii și episcopii erau aleși de apostoli sau de alți credincioși bătrâni și întăriți prin punerea mâinilor.
“Cu trecerea timpului, când cu mărirea numărului de credincioși s-au complicat îndatoririle de slujbă, prin necesitate a trebuit să se facă împărțirea acestor îndatoriri între deosebitele clase de slujitori ai Bisericii (ai adunării) și astfel s-a alcătuit ierarhia nou testamentală, cu cele trei trepte ale ei. Împărțirea s-a produs treptat după cerințele împrejurărilor.” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 175; Istoria Bisericii Universale, voi. 1, pag. 101).
Ținem să atragem atenția, că odată cu împărțirea acestor îndatoriri, prin această mică deschizătură, a intrat vrăjmașul în cetatea frăției. Firea veche și-a găsit mediul. S-a renunțat la rânduială Duhului Sfânt și treptat, treptat și-a făcut loc rânduială omului. Aceeași putere a Duhului care ținea ordine și disciplină între puținii credincioși de la început, putea să țină ordine și rânduială și când numărul credincioșilor a crescut. Fie puțini fie mulți, cei născuți din nou sunt ușor de condus, pentru că conducerea vine dinăuntru, Duhul Sfânt este în inima fiecăruia. Rânduială dinafară reflectă rânduială dinăuntru. Inimile puse în rânduială de Duhul Sfânt înăuntru, vor fi în rânduială și în afară. Aici trebuie căutată cauza tuturor neorânduielilor în adunări.
“La început treptele acestea (diaconi, prezbiteri, episcopi) nu se delimitau riguros între ele, așa că episcopii adesea săvârșeau slujbe care alcătuiau proprietatea prezbiterilor, și din cauza aceasta însăși numirea de episcop și prezbiter nu aveau însemnătatea riguros tehnică, ceea ce avea să se statornicească mai pe urmă.” (A P. Lopuhim, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 176).
Sf. Ioan Gură de Aur, susține la fel această părere în Omilia întâi la ep. către Filipeni. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolilor, pag. 41).
Tot sf. Ioan Gură de Aur, zice: “Nu ai dascăl virtuos? Dar ai pe adevăratul Dascăl, pe singurul care trebuie a-L chema Dascăl.” (Omilia a XIII-a la ep. către Filipeni, pag. 135).
“Dovadă că nici apostolii nu făceau deosebire între aceste așa numite “trepte”, citim în Fap. Apostolilor 20:17, “…Pavel a trimis la Efes și a chemat pe prezbiterii Bisericii.” Tot despre acești prezbiteri citim la versetul 28: “Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi…” Deci episcop și prezbiter era același lucru. Alteori se amintește numai de episcopi și diaconi, și, interesant, nu vorbește despre episcopul unei adunări sau prezbiterul unei adunări, ci de episcopi și prezbiteri (comp. Filipeni 1:1), ceea ce ne arată luminos că o adunare, indiferent de numărul credincioșilor, avea mai mulți supraveghetori.” (Istoria Bisericii Universale, voi. 1, pag. 103). Duhul Sfânt în mod special a rânduit așa, pentru că știa că unul singur putea să ajungă pe terenul luciferic al mândriei și al încrederii în sine.
Totuși, la scurt timp după moartea apostolilor, viața de comuniune evangelică a adunărilor, a început să se strice.
Cei mai vechi scriitori creștini, ucenici ai apostolilor chiar, cum este de pildă Policarp, în Epistola sa către filipeni, amintește de prezbiteri și diaconi, ca cei ce supraveghează adunarea. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. 1, pag. 50).
Ignatie, în epistolele sale, amintește unele lucruri în legătură cu ierarhia, (vezi “Unele persoane mai însemnate în istoria bisericii”)
Iustin Martirul, ca toți ceilalți de pe vremea lui, recunoștea preoția generală a tuturor creștinilor sub conducerea Marelui Preot Hristos. (Dialogul cu iudeul Trifon, pag. 256).
Farrar, ca supraveghetori ai adunării, amintește pe prezbiteri și diaconi. (Viața și opera Sf. Părinți, vol. 1, pag. 87).
Dar nu numai bărbații aveau datoria să supravegheze. În adunările mici, unde nu erau bărbați (așa cum era cazul cu Lidia, (Faptele Apostolilor 16:13 -14), femeile erau prezbitere și diaconițe. Diaconițe erau și în adunările mai mari (comp. Romani 16:1). Prezbitere au existat în biserică până în sec. al IV-lea, iar diaconițe până în sec. al XII lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 260).
În sec. al IV-lea, Sinodul din Laodicea prin canonul 11, interzice “a se mai așeza în biserică prezbitere, adică întâi stătătoare” întrucât deveniseră prea mândre și iubitoare de agoniseală, (pr. prof. Liviu Stan, Societățile religioase în biserica veche, Studii Teologice nr. 1- 2 /1956).
Dacă acesta este motivul îndepărtării femeilor din slujba de prezbiter, atunci de ce nu se îndepărtează și bărbații?! Lor le este îngăduit să fie mândri și lacomi?
Vorbind despre bătrânii care supravegheau adunarea, Tertulian (De Monog. 12) zice: “Oare mirenii nu sunt preoți? Este scris: «El ne-a făcut pe noi de asemenea împărăție și preoți lui Dumnezeu.» …Noi doar toți suntem preoți, căci El ne-a făcut pe noi preoți.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 101).
“În ce privește învățătura, nu era numai o persoană care predica, nici chiar ceata bătrânilor nu monopoliza aceasta, ci “unul sau altul din membrii comunității, înzestrat cu un anumit dar (cu vreo descoperire), se adresa celor adunați cu cuvânt de învățătură… Mai târziu aceasta a devenit treaba căpeteniilor.” (Farrar, Primele zile ale creștinismului, vol. 1, pag. 176 – 176).
“Căpetenii” sau “Tagmă aleasă” (în grecește kliros, în românește cler) datează din sec. al II-lea, când a început să se facă deosebirea între cei care conduc în adunare și cei care ascultă. Mai târziu, s-a numit ierarhie, adică “ceata sfințită” și “ceata învățătoare”. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 261).
Liviu Stan spune: “Preoția nu conferă vreo putere specială de a predica.” (Mirenii în Biserică, pag. 91).
Teodor Popescu: “Clerul nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii nici cel puțin un privilegiu al ei deosebitor de laici, întrucât funcția lui principală nu era cea de învățătură, ci cea liturgică pastorală și administrativă.” (Dîdascalii, pag. 30, București, 1932).
Împărțirea poporului în cler și mireni (laici) este de natură satanică, pentru că în trupul lui Hristos nu există despărțire. Satana a despărțit făpturile, oamenii. Domnul Isus Hristos le-a strâns într-un SINGUR TRUP. (Ioan 11: 52).
În chip mai vădit, ierarhia a început să se observe abia în sec. al III-lea. Ciprian, care a trăit în acel timp, este socotit părintele ierarhiei. El era din părinți păgâni și a moștenit o avere mare de la ei. “Acestei împrejurări datorează el întru câtva ridicarea sa repede la rangul de episcop de Cartagina.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți). Totuși el era un om credincios și a căutat prin aceasta, după părerea lui, să ajute biserica, iar pe om să-l facă doar un slujitor smerit. Pentru a nu se da ocazie ca preotul sau episcopul să se îngâmfe, în cartea sa “Mărturii contra iudeilor”, scrie capitolul intitulat: “Nu trebuie să ne sculăm când vine episcopul sau prezbiterul.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 156).
Cuvântul “părinte” nu se întrebuința pe vremea aceea. El are o evoluție interesantă, cu un înțeles din ce în ce mai complicat, care i s-a atribuit cu timpul. Însăși termenul “patrologie” (patros, înseamnă “părinte” și logos înseamnă “cuvânt”) a apărut de abia în sec. al XVII-lea. (Ioan G. Coman, Patrologie, pag. 12). Cu cât timpul trecea, autoritatea și vaza episcopului Romei (și a ierarhiei în general), sprijinite pe tradiție… a crescut necontenit.” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 203). Nu numai episcopul Romei, ci toți episcopii și întreaga ierarhie a devenit tot mai autoritară, tot mai despărțită de masa credincioșilor. De altfel nici credincioșii nu mai erau acei frați dezlegați de tot ce-i lumesc, așa cum erau pe vremea apostolilor. Biserica a cucerit lumea pe dinafară, dar și lumea a cucerit biserica pe dinăuntru.
Atribuțiile clerului au crescut, numele și funcția treptelor ierarhice s-au precizat. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 101).
Astfel, în sec al IV-lea, organizația episcopală s-a declarat ca dogmă (E Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 165), iar episcopii au obținut drepturi din partea statului asupra preoților cât și a credincioșilor. (E Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 2, pag. 49).
Papa și-a luat titlul de “Pontific” (Pontifex maxi mus și summus) după modele antice păgâne. (I Georgescu, Istoria Bisericii Universale, pag. 129).
Împăratul Constantin, a făcut multe favoruri clerului între care și scutirea de justiția civilă. Episcopii erau judecați numai de sinod (E. Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 34) și li s-a dat dreptul ca ei înșiși să judece ceea ce credeau de cuviință, fără să țină cont de justiție. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 17). Tot împăratul Constantin, a introdus în armată preoți care mergeau în mijlocul soldaților pe front. (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 16).
Setea după mărire se făcea tot mai mare și, pentru potolirea ei, clerul, și în deosebi episcopii, nu se dădeau în lături de la nimic. Destul de timpuriu s-a ivit și teoria despre primatul papal (sec. al V-lea) în Biserica apuseană.(E. Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 254). Se poate spune fără rezervă, că jumătate din istoria bisericii o ocupă cearta episcopilor pentru mărire. Dacă istoricul Sozomen, pentru vremea lui (sec. al V-lea) a observat aceasta, cu atât mai mult se poate vedea din timpul evului mediu până în prezent, culminând cu anul 1870, când s-a proclamat infailibilitatea papei (adică neputința de a greși în chestiuni de dogme). Iată ce scrie Sozomen: “Căci trebuie să se știe, că episcopii certându-se între ei asupra dogmelor lui Arie și asupra altora, au scris celor ce erau de credința lor, au ținut sinoade, au hotărât ce le-a plăcut și adesea au condamnat pe acei ce nu erau de părerea lor, fără să-i fi ascultat. Ei au făcut tot posibilul spre a trage de partea lor pe împărați și pe cei mari ai imperiului… ei au adunat scrierile ce se întocmiseră în favoarea lor și au înlăturat pe acelea ce le erau potrivnice, lucru ce vatămă negreșit mult descoperirii adevărului.” (Sozomen, Istoria Bisericească, pag. 2).
Sf. Ioan Gură de Aur, spune că termenii “diacon”, “preot” sau “episcop” nu existau în primele zile ale Bisericii.
Sf. Grigorie Teologul, scrie: “Abaterea de la egalitate înseamnă nedreptate.” în trupul lui Hristos nu este ierarhie. Cum să fie ierarhie între mădularele unui trup?
Teodorei al Cirului, spune la fel. (Rev. Ortodoxia nr. 3 /1982, pag. 383). Singurul termen amintit în F. Ap. 11: 30 cu sens specific creștin, este cel de prezbiter. (Rev. Ortodoxia nr. 3 /1982, pag. 381).
Treptele preoției (ierarhia) nu sunt amintite în cartea “Învățătura celor doisprezece apostoli”, cea mai veche carte după Noul Testament. (Scrierile Părinților Apostolici pag. 26).
Fiindcă s-a amintit de mai multe ori de învățătura celor doisprezece apostoli numit și Simbolul Apostolic, redăm mai jos ce scriu câțiva teologi:
Simbolul Apostolic este o schemă a învățăturii creștine, pusă pe seama apostolilor, din pricina vechimii ei (e socotită cea mai veche scriere creștină după Noul Testament. Se presupune a fi scrisă între anii 100-120). Textul păstrat nu prezintă nici o siguranță.
Iată ce scrie un teolog ortodox pr. I. G. Coman, în această privință: “Fără îndoială, este destul de greu să reconstituim forma originală, autentică, a Simbolului de credință apostolic. Această formă s-a pierdut…” (Patrologie, pag. 31, București, 1956, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă Română).
Istoricul latin al bisericii din apus, Rufin, pe la anul 400, spune cel dintâi că apostolii, înainte de a se împrăștia, au stabilit un scurt simbol, un scurt rezumat al învățăturii lor, după care să cunoască pe adevărații lor ucenici. De aici provine simbolul cunoscut în apus cu numele “Simbolul Apostolic” și răspândit de Rufin. Acest simbol exprimă în 12 articole pe scurt credința în Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea, învierea, înălțarea, a doua venire a Lui la judecată, precum și credința în biserică, în iertarea păcatelor și învierea morților.
Scriitorii de mai târziu atribuie fiecărui apostol câte unul din cele 12 articole ale acestui simbol.
După cercetările unui teolog eristic, Laurențiu Valla (1465), catolic, canonic din Florența, simbolul apostolic nu aparține apostolilor. Din această pricină Valla a fost declarat eretic.
însă, continuând cercetările alți teologi, au dat dreptate lui Valla. Astăzi e convingerea generală că simbolul zis “apostolic” atât ca formă cât și ca redactare, nu poate proveni de la apostoli. (Istoria bisericească universală, de Eusebiu Popovici, vol. 1, pag. 173, 370, București, 1925). Despre “Simbolul Apostolic” vezi și îndrumătorul Bisericesc, 1981, Cluj, pag. 77 – 78).
Puterea duhovnicească a părăsit încetul cu încetul creștinătatea, rămânând în locul ei puterea omului cu înțelepciunea și rangul lui. Omul, pentru a-și liniști simțul religios și din lipsă de cunoștință, înclină tot mai mult și mai repede spre lucrurile văzute – care izbesc privirea. A umbla prin credință nu este lucru ușor. Numai o legătură directă cu Domnul, prin Duhul Sfânt, ușurează mersul prin credință. Omul firesc zice: “Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din tara Egiptului nu știm ce s-a făcut.” (Exod. 32:1). “Să ne alegem o căpetenie…” (Numeri 14: 4).
Referitor la ierarhie, teologul ortodox dr. Kamat Farahat scrie: “…în Noul Testament, observăm că termenul prezbiter desemna, la început, pe slujitorii Bisericii, indiferent în ce treaptă se aflau… Termenii prezbiter și episcop se foloseau amestecat, adică numind preoți pe episcopi și episcopi pe preoți… Întrebuințarea, un timp a termenilor episcop și prezbiter, unul în locul celuilalt, chiar dacă desemnau aceeași persoană, fiindcă terminologia s-a fixat ceva mai târziu, în perioada post-apostolică… Faptul că preoții sunt numiți în scrierile apostolilor prezbiteri (presbyteroi, în tălmăcire: “bătrâni”) și nu preoți (iereis) nu înseamnă că treapta preoției era rezervată bătrânilor…” (Arhieria Mântuitorului Hristos, în Studii Teologice nr. 5/1987, pag 67).
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, zice: “Să luăm aminte: noi pregătim preoți pentru lumea de astăzi. Nu pregătim preoți pentru o lume abstractă, ci pentru societatea noastră, din vremea noastră.” (îndrumătorul Bisericesc, 1983, pag. 25).
E limpede: preoții făcuți de oameni, sunt pentru lumea de astăzi. Cei făcuți de Dumnezeu (Apoc. 5:10), sunt pentru Dumnezeu și sunt veșnici. Ei sunt Trupul lui Hristos, iar Hristos nu are împărăția în lumea aceasta. (Ioan 18:36).
Preotul Grigore Pișculescu cunoscut sub pseudonimul Gala Galaction, scria prin anii 1923 – 1924: “Dacă starea noastră bisericească nu se schimbă și fabricile oficiale urmează mai departe să ne confecționeze preoți, dascăli și episcopi, toată lumea iubitoare de Hristos se va duce după Teodor Popescu, după Cornilescu și după alți revoluționari care se pregătesc în umbră.”
Frangois Louvel, călugăr dominican, notează privitor la termenul laic: “Scrisoarea lui Clement este primul text creștin în care figurează cuvântul laicos. Laicii despre care este vorba aici sunt oamenii care aparțin poporului lui Dumnezeu, dar care nu sunt nici preoți nici leviți… Cuvântul laicos este foarte rar întâlnit în Biserica primitivă înainte de sec. al III-lea. (F. V. III, 79, pag. 98-99, citat de A. Kuen în cartea: Slujitori în Biserică, pag. 195 – 196, București, 1992, Tip. Societatea Evanghelică Română).
Biserica lui Dumnezeu a fost împărțită în două: stăpânitori și stăpâniți, ceea ce este contrar celor spuse în Noul Testament: “…Unul singur este învățătorul vostru: Hristos, și voi toți sunteți frați.” (Matei 23:8).
Sf. Ioan Gură de Aur susține și el ierarhia: “Noi însă cu toții și preoți și laici, stăpânitori și stăpâniți, îl numim pe Dumnezeu “Tată”. (Comentariu la Romani, omilia XV, pag. 231).
Domnul Isus nu S-a gândit nici odată să împartă poporul Său răscumpărat în două: conducători și conduși. Duhul Sfânt este cel care conduce, după cum în poporul lui Israel nu Moise conducea poporul prin pustie ci norul și stâlpul de foc. Rolul bătrânilor-păstori este rolul bătrânilor unei familii, adică pe baza experienței călăuzesc familia sau o administrează în modul cel mai bun, pentru a nu duce lipsă de nimic. Domnul Isus spune despre Duhul Sfânt: “El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, și vă va descoperi. Duhul Adevărului are să vă călăuzească…” (Ioan 16:14 și 13).
O observație foarte adevărată: “Cu cât cineva e mai sus pe treptele ierarhiei bisericești, cu atât e mai puțin accesibil celor care au lipsă de serviciile, sfaturile și ajutorul lui. Audiențe, uși zăvorâte, săli de așteptare se găsesc în toate părțile.” (Ioan Miclea: Oare așa a gândit Hristos? sau Evanghelii din Evanghelii, pag. 163, Blaj, 1943).
Nu oamenii de pe pământ împart cununi și ranguri semenilor lor, nici în timpul vieții, nici după moarte. “Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui.” (2 Tim 2:19).
Un scriitor – Valentin Silvestru – vorbind despre Ieronim (părinte bisericesc care a trăit între anii 340 – 420), i-a zis “sfântul Ieronim”. Un teolog ortodox, văzând lucrul acesta, a zis: “Domnia sa (vorbea despre V. Silvestru) îi zice “sfântul Ieronim”, făcându-l din colonel, general, sfânt fiind considerat numai de romano-catolici. Distincția o facem numai noi, ortodocșii, ceva mai exigenți decât catolicii…” (Telegraful Român, nr. 41 – 42, 1988, dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, rubrica Semnalăm).
Sf. Grigorie de Nazianz, unul dintre cei mai mari teologi ai sec. al IV-lea, dacă nu chiar cel mai mare, într-un anumit sens, scrie: “Nu știam că trebuie să mă iau la întrecere cu cei mai de seamă ofițeri ai palatului, cu generalii imperiului, care nu știu cum să-și mai risipească veniturile. Nu știam că trebuie să împart cu ei bunurile, care aparțin săracilor. Nu știam că trebuie să apar pe străzi într-o trăsură măreață, trasă de cai falnici și înconjurat de o ceată de lingușitori, pentru ca trecătorii, înștiințați mai din vreme de sosirea mea, să aibă timp să se dea la o parte din calea mea, ca la ivirea unui animal sălbatic. Dacă am greșit, iertați-mă! Dați-mă înapoi singurătății, lăsați-mă în seama lui Dumnezeu, care va ierta felul meu simplu. Înlocuiți-mă cu un om care să placă mulțimii.”
După ce și-a dat demisia de la conducerea arhiepiscopiei Constantinopolului și din fruntea sinodului al II-lea ecumenic, sf. Grigorie de Nazianz scrie: “Nici unul din muritori nu se poate slăvi că a plecat de aici nezdrobit de cruntele dureri ale acestei vieți… Cu fiarele eu să trăiesc, căci ele sunt mai bune ca noi.” (Despre natura omenească, v. 51-52, P. G. 37, pag. 759; Despre deșertăciunea și nesiguranța acestei vieți și despre sfârșitul obștesc, v. 3 – 4, pag. 1301).
Credincioșii trebuie să aibă ochii ațintiți necurmat la Marele Preot (Evrei 4:15; 7:26; 12:2) și la Episcopul sufletelor – Domnul Isus (1 Petru 2:25), Singurul care ne știe starea lăuntrică și care ne poate ajuta.
DIACONUL
Diacon, înseamnă “slujitor” în grecește diaconos.
La început rolul diaconilor era administrativ, adică acela de a sluji la mese. (Fap. Ap. 6:1 – 6). Totuși diaconii făceau și cealaltă slujbă de vestire a Evangheliei, în măsura darului care-l primeau din partea Duhului Sfânt (ex. Filip în Fap. Ap. 8:26 – 40; 21:8). Nu toți diaconii aveau darul de evanghelist, dar toți îl puteau mărturisi pe Domnul Isus.
În înțeles duhovnicesc toți credincioșii sunt diaconi (slujitori) ai lui Dumnezeu. “Dacă îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti.” (Ioan 12:26).
Diaconii erau și slujitorii fraților și ai lui Dumnezeu. Pentru slujba aceasta nu era nevoie numai de bărbați, ci și de femei. (Romani 16:1). Cine era ales ca diacon, în înțelesul de a sluji fraților, era întărit prin punerea mâinilor, la început de apostoli, mai târziu de ceata bătrânilor.
Sf Ioan Gură de Aur, referitor la diaconi, scrie: “Diaconul în aceste vremuri (sec. al IV-lea) se îndeletnicea cu împărțirea pomenilor la săraci și cu paza bisericii.” (Predici despre statui, voi. I, pag. 10).
PREOTUL
Acest cuvânt nu este amintit în primele două veacuri ale creștinismului, în înțelesul de treaptă ierarhică.
Termenul obișnuit pentru exprimarea noțiunii de preot, în limba greacă este “iereus”. Acest cuvânt se întâlnește deseori, în scrierile Noului Testament, atât ca denumire a preoților Vechiului Testament, cât și ca nume al preoților păgâni, iar în Evrei 5: 6; 7:15, etc. Domnul Isus este numit Preot (“Iereus”) și Mare Preot (Arhiereus). Niciodată însă acest cuvânt nu se întâlnește la creștini. Ei evitau să dea numele acesta slujitorilor din adunare. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, pag. 9 -10). Numele slujitorilor era: diaconi, prezbiteri și episcopi. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, pag. 10). Prezbiter înseamnă “bătrân”, “mai înaintat în vârstă”. De obicei conducătorii (păstorii) adunării erau aleși dintre cei mai înaintați în vârstă. Aceasta nu era o regulă generală, (comp. 1 Tim. 4:12). Apostolii n-au purtat numele de preoți. (Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, pag. 12).
Cuvântul preot începe să intre în uz la creștini spre sfârșitul sec. al II-lea. Despre Irineu se spune că era “preot al bisericii din Lion”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, pag. 143).
Ghenadie, patriarhul Constantinopolului (sec. al V-lea) a dat un ordin ca nimeni să nu fie hirotonit preot, dacă nu cunoaște toți psalmii pe de rost. (Teodor Citețul, Istoria Bisericească, cartea I, pag. 283 – 284).
Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt niciodată să nu-l lase nelocuit.” (trad. pr. Aristide. N. G., Despre preoție, VI, 2, Craiova, 1941,).
Deci Duhul Sfânt nu lucrează cu un vas murdar.
Expresia nou-testamentală de prezbiter (“bătrân”) a fost folosită până în sec. al IV-lea, când cuvântul preot i-a luat locul și când ierarhia și-a fixat poziția definitiv. Ciprian (247) a fost hirotonit prezbiter. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 155). Prin canonul 11 al sinodului din Neocezarea (314 – 315) se stabilește că preoții pot fi hirotonisiți începând cu vârsta de 30 de ani.
Nicolae Colan, prof. de teologie (mai târziu episcop), criticând o traducere a Bibliei de către Nirvard Schlogl, teolog catolic din Vie na, scrie: “…Presbyteros-ul grecesc îl traduce prin «preot»… Dar de aici nu urmează că presbyteros-ul din textele biblice ar însemna nici mai mult nici mai puțin decât preot în accepția de astăzi a cuvântului. El înseamnă «(mai) bătrân»… Dacă biserica este chemată să tâlcuiască înțelesul Scripturilor Sfinte, să scoată din text învățături și să le formuleze într-un crez, care să sintetizeze principii de orientare religioasă pentru religioșii săi – traducătorul are cu totul altă chemare. El are să traducă cu cât mai multă precizie și claritate, textul primitiv dintr-o limbă în alta. Atât. Dacă totuși mai are ceva de spus, o poate face în notele explicative. Însă nu se admit intercalări și lămuriri în text mai ales, când traducerea are pretenția caracterului științific.” (Revista Teologică, nr. 4-6, pag. 106 – 109, Sibiu, 1992).
În traducerea Sf. Sinod 1968 și celelalte ediții care au urmat, cuvântul prezbitere tradus cu “preot”. În plus sunt adăugate la text cuvinte care nu sunt în original (vezi Ezechiel 9:4, “semnul crucii”), numai pentru a da textului o nuanță de credință ortodoxă. Oare ce înseamnă aceasta? (vezi și 1 Petru 5:5, și Ape. 1:6).
Cine-l face pe om preot în Biserica Ortodoxă? Răspunsul: Episcopul.
Dacă preotul care a primit acest har nu este vrednic, episcopul i-l retrage.
Mitropolitul Antonie Plămădeală spune: “Episcopul care-i dă harul (unui preot), tot acela are dreptul să i-l și ia.” (îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1988, pag. 20). Deci omul face și el desface. Aceasta-i situația reală într-un cult religios. În Biserica lui Hristos, însă, lucrurile stau cu totul altfel: “El (Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători.” (Efes. 4:11).
Mădularele în Trupul lui Hristos sunt date de Hristos, și darurile fiecărui mădular, pentru slujba Trupului, sunt date tot de Hristos, prin Duhul Sfânt. Un mădular nu poate exclude un alt mădular din Trup și nici să-i ia darul. Chiar când un mădular se îmbolnăvește, nu este tăiat și aruncat, ci, mădularele celelalte îl îngrijesc până se face sănătos.
Cine vrea cu adevărat adevărul, să citească și să creadă în cele scrise în Noul Testament, și va fi mântuit.
Existența unei caste sacerdotale în Biserică (Trupul lui Hristos) nu reiese din cele scrise în Noul Testament. Ceea ce se vede astăzi în anumite culte creștine, este o rânduială care poartă pecetea iudaismului Vechiului Testament.
Cei care au tradus cuvântul prezbiter cu “preot”, au făcut lucrul acesta fie sub puterea unui interes, ca să dea mai multă importanță acestui titlu, fie din neștiință. Oricum ar fi, ei au stricat Cuvântul lui Dumnezeu, iar stricătorii Cuvântului Sfânt vor da socoteală în fața lui Dumnezeu.
Pentru cuvântul românesc preot, este în limba greacă cuvântul “iereus”. În Noul Testament, acest cuvânt nu apare
nici odată în legătură cu vreo funcție în Biserica lui Hristos. El este folosit numai în legătură cu Domnul Isus Hristos – Marele Preot (Evrei 5:5 – 6). Creștinii, cu toții, sunt preoți (1 Petru 2:5 și 9; Apoc. 1:6; 5:10), cuvânt (expresie) folosit și pentru preoții iudei și pentru preoții păgâni (F. Ap. 14:13).
Sf. Ioan Gură de Aur zice: “De unde vin tulburările, necazurile în biserică și faptul că turma lui Hristos nu găsește mângâiere? De nicăieri decât din faptul că alegerea și primirea celor mari se face la întâmplare; oamenii nevrednici se aleg, iar cei buni se resping. (Despre preoție, pag. 64 – 68).
Teologul ortodox, pr. Vasile Mihoc, spune: “Termenul iereus – “preot”, nu este folosit nici odată în Noul Testament, pentru desemnarea membrilor ierarhiei bisericești. Primii creștini au dat preoților alte denumiri…” (Mitropolia Ardealului 1983, nr. 1 – 2, pag. 37, Dreapta învățătură de credință a Bisericii).
Origen, vorbind despre preoție, scrie: “Nu știi, oare, că preoția este dată tuturor credincioșilor, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu? Ascultă ce spune Petru: «Voi sunteți neam ales, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit.» Ai deci preoția fiindcă ești neam preoțesc. De aceea ești dator să aduci lui Dumnezeu jertfa de laudă, jertfa rugăciunilor, jertfa milei, jertfa curățeniei, jertfa dreptății, jertfa sfințeniei. Dar ca să le aduci pe acestea cum se cuvine, îți trebuie să le pui în învelișurile omenești, deosebite de hainele comune celorlalți oameni și să ai neapărat focul dumnezeiesc care este dat oamenilor de Dumnezeu. (Luca 12:49). Căci dacă nu este aceasta, ci ne folosim de altul și contrariu acestui foc, adică a celui care se preface în înger de lumină (2 Cor. 11:14), pătimim, fără îndoială, aceleași ca Nadab și Abihu.
Altarul inimii – în care se sfințește Hristos (1 Petru 3:15) – și pe care fiecare creștin, imitându-L, își aduce jertfele sale spirituale (1 Petru 2:5). Nu vreau să te miri că acest templu este deschis numai preoților. Căci toți care sunt unși cu ungerea Sfântului Duh au fost făcuți preoți, precum zice Petru către toată Biserica (1 Petru 2:9): Deci toți sunteți neam preoțesc și de aceea vă apropiați de cele sfinte. Dar și fiecare din noi are în sine jertfa consumării a arderii de tot și însuși aprinde jertfa sa pe altarul inimii, ca să ardă totdeauna. Dacă eu voi renunța la toate pe care le posed și voi lua crucea mea, ca să urmez pe Hristos, am adus jertfa arderii de tot la altarul lui Dumnezeu.” (Omilia IX, Selecta in Leviticum).
EPISCOPUL
Episcop, înseamnă “priveghetor” sau “supraveghetor” (în grecește episcopos).
În lumea greacă, acest termen era folosit în toate domeniile, și profan și religios. Zeii grecilor, fiind socotiți ocrotitori ai oamenilor, ai cetăților ori ai popoarelor, erau numiți episcopi. De asemenea bărbații de frunte dintr-un stat, sau căpeteniile unei cetăți, erau numiți episcopi. Mai marii templelor se numeau tot episcopi.
În Noul Testament, întâlnim acest termen la bătrânii care supravegheau o adunare creștină. Niciodată însă nu se întâlnește cu înțelesul restrâns pe care îl are astăzi. (Iustin Moisescu, Ierarhi Bisericească în epoca apostolică, pag. 51).
Într-o adunare puteau fi mai mulți episcopi și mai mulți diaconi. (Filipeni 1:1). Termenii episcop și prezbiter se confundau. Chiar Ieronim și Ioan Gură de Aur, vorbesc despre prezbiteri și episcopi, ca ne fiind nici o deosebire de rang între ei. “Toate formele și organele vieții bisericești au evoluat, dezvoltându-se și înmulțindu-se. Era firesc să se dezvolte și constituția, adică organizarea dată de ei (cei ce aveau aceste ranguri) bisericii, în sensul episcopatului monarhic” (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 102).
Sfânta Scriptură nu amintește numele vreunui episcop, ci numai tradiția amintește mai târziu pe Iacov. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 36).
În sec. 2-3, episcopul avea diferite nume: supraveghetor, întâi-stătător, liturghisitor. Fiecare episcop avea competențe numai în biserica sa (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 102), fiindcă avea în supravegherea sa numai o biserică. Eusebiu de Cezarea zice despre Ipolit că era “episcopul unei biserici oarecare.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 342), iar Grigore de Neocezarea (numit Taumaturgul) a fost episcop numai peste 17 oameni. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 358). Mai târziu episcopul a devenit supraveghetorul unui oraș. Episcopii de la sate se numeau horepiscopi (episcopi de țară).
În primele trei secole episcopii erau aleși de popor. Alegerea episcopilor nu se făcea, de regulă, după rânduiala Noului Testament (vezi 1 Tim. 3:2 – 4; Tit 1:7), ci după alte criterii: bogăție, neam ales, știință, dacă era pe placul conducerii statului, etc. Despre Ciprian se spune că a fost ales episcop numai pentru faptul că era “om cu suprafață”. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, val. 1, pag. 157). E drept, Ciprian a fost și credincios, dar asta din întâmplare mai mult. Împăratul Iustinian a dispus ca la alegeri să participe din popor personalități distinse, care împreună cu clerul cetății respective, să desemneze trei candidați, dintre care mitropolitul și episcopii alegeau unul. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 197). Deci poporul a fost înlăturat treptat de la alegeri și episcopul era ales numai de persoane nobile, de cler și împărat. Așa este și astăzi. La alegerea episcopului poporul nu este invitat. Vrea, nu vrea poporul, episcopul se pune în frunte.
Referitor la importanța dată episcopului, Evagrie scrie: “Atât de departe s-a mers cu înălțarea rangului de episcop, încât un episcop era numit mirele bisericii.” (Istoria Bisericii, cartea a II-a, cap. VII, pag. 46).
“În scrierile creștine de la sfârșitul sec. I și începutul sec. al II-lea, membrii clerului bisericesc din cele mai vechi comunități creștine sunt numiți când episcopi, când prezbiteri.” (pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală, pag. 107, București 1985).
La români, pentru cuvântul grecesc episcop s-a folosit multă vreme cuvântul slavon vlădică care înseamnă “stăpân”.
Foarte multe cuvinte din limbajul român ortodox sunt de origine slavonă: utrenie, vecernie, maslu, stareț, etc.
La început, episcopii aveau neveste. (Eusebiu de Crezareea, Istoria Bisericească, pag. 203).
Eusebiu de Cezarea, în istoria lui, zice: “Un bătrân, numit Cheremon, episcop de Nil, fugind cu femeia sa pe un munte din Arabia (pe vremea persecuțiilor) n-a venit îndărăt și frații noștri nu l-au putut găsi nici odată.” Iar Socrate Scolasticul spune că episcopul Spiridon al Ciprului (sec al IV-lea), era căsătorit și avea o fiică cu numele Irina. (Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, pag. 38).
Obiceiul ca episcopul să se despartă de nevastă datează din sec. al IV-lea. La sinodul din Elvira (Spania), pe la anii 300 – 306, s-a decretat legea celibatului la episcopi, preoți și diaconi (canonul 33). În Biserica răsăriteană s-a introdus mai târziu acest obicei, dar numai pentru episcopi. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 2, pag. 10; Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universală, vol. 2, pag. 47, 527 și 565; Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 107).
Papa Grigore al VII-lea Hidebrand a introdus celibatul obligatoriu la preoți, împotriva canoanelor Sinodului – ecumenic și mai ales împotriva canoanelor Sinodului al VII lea ecumenic, care condamnă chiar celibatul la preoți și la diaconi. (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 416).
Sf. Grigorie de Nissa a fost căsătorit. (Studii Teologice, 1957, nr. 7-8, pag. 454).
în Ep. 1 Tim. 4:14, se spune că prezbiterii și-au pus mâinile peste Timotei. Despre Timotei se spune că ar fi fost episcop. Cum poate un prezbiter să hirotonisească un episcop? Un lucru este sigur și adevărat: nici prezbiterii nu erau preoți și nici Timotei episcop în felul celor de astăzi.
Despre titlurile date episcopilor au fost multe discuții.
Pr. dr. Ion Bria: “În Noul Testament, titlul de episcop se întâlnește de cinci ori (F. Ap. 20:28; Filipeni 1:1; 1 Tim. 3:2; Tit 1:7; 1 Petru 2:25). În terminologia din epoca apostolică, aceleiași funcții i se dădeau mai multe denumiri…
În două locuri tipice, termenii episcop și prezbiter se aplică aceleiași trepte, F. Ap. 20:17 și 28; Tit 1:5 și 7).” (Dicționar de Teologie Ortodoxă, pag. 148 -152, București. 1981, Edit. Institut. Biblic și de Misiune al Bis. Ortodoxe Române, București).
În primele zile ale creștinismului, fiecare comunitate era condusă de un grup de prezbiteri, despre existența cărora avem mărturii atât în Ierusalim (F. Ap. 15:2), cât și în afara Ierusalimului (F. Ap. 14:23; 20:17; Tit 1:5).
Pr. dr. Ioan Mircea: “Termenul de episcop se confunda cu cel de pezbiter. Lucrul acesta se vede clar din Faptele Apostolilor 20:28 și mai ales din Filipeni 1:1.” (Dicționar al Noului Testament, pag. 138, Edit. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă Română, București, 1984).
Pr. asist. V. Mihoc: “Termenul episcopos nu apare nici odată în Noul Testament cu sensul restrâns de astăzi.” (Mitropolia Ardealului, 1983, nr. 1 – 2, pag. 41).
Socrate Scolasticul, în istoria sa, scrie: “Acei care sunt prea zeloși pentru religia noastră mă vor critica poate, pentru că n-am dat episcopilor titlul de “preasfinți” sau “preaiubiți de Dumnezeu”. (Socrate Scolasticul, Istoria Bisericii, pag. 281 – 282).
Sf. Ciprian scrie: “Nici unul din noi n-a fost pus episcop al episcopilor și nu pretinde a obliga pe colegii săi a i se supune prin o teroare tiranică. (Revista Teologică, nr. 113, Sibiu, 1910).
Sf. Ioan Gură de Aur spune: “…în vechime prezbiterii se numeau episcopi și diaconi ai lui Hristos, precum și episcopii se numeau prezbiteri. De aici vine că și astăzi mulți episcopi scriind zic «împreună cu prezbiterii și cu diaconii». Dar mai încoace, cu trecerea timpului, s-a dat fiecăruia din aceștia numele său propriu: episcop, prezbiter, diacon.” (Comentarii la Epistola către Filipeni, Omilia a II-a, pag. 8, București 1903).
Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Pe atunci nu era vreo deosebire de nume, căci și episcopul se numea diacon și prezbiter.” (Comentarii la Epistola către Filipeni, Omilia a II-a, pag. 8, București 1903).
MITROPOLITUL
Mitropoliți se numeau începând cu sec. al IV-lea, episcopii celor trei metropole: Roma, Alexandria și Antiohia, (numele de mitropolit vine de la cuvântul metropolă). Mitropolitul era căpetenia episcopilor din întreaga provincie. Numele lui trebuia pomenit de toți episcopii eparhiei la serviciile divine (ca și astăzi n. n.) (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 107 și 199).
PAROHIA
Numele de parohie, vine de la grecescul paroechiae sau parichie, și înseamnă “colonie de străini”.
Parohie se numește adunarea sau biserica de la sat, față de biserica centrală din orașul episcopului (episcopia). Numele l-a primit datorită situației creștinilor (de la început) care trăiau ca “străini” în mijlocul lumii păgâne. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 267).
PROTOPOPIA
Protopopia a luat ființă în sec. al IV-lea. Tot în sec. al IV-lea au mai luat ființă anumite funcții pe lângă episcopi și anume: singheli, consilieri, economi, avocați, însărcinați cu afaceri, etc. Numărul funcțiilor și funcționarilor devenise atât de mare într-un timp, încât unii împărați (Teodosie al II-lea) au fost siliți să dea ordin pentru limitarea acestora. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 197- 199).
PATRIARHIA
Patriarhia a luat ființă în sec. al VII lea la Constantinopole. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 200).
Patriarhia este organizație bisericească ortodoxă autocefală, condusă de un patriarh; patriarhia este sediul central al acestei organizații bisericești. Biserica centrală a unei patriarhii este numită patriarhie.
Patriarhul este persoana care deține rangul acesta și este cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre bisericile ortodoxe autocefale.
MONAHISMUL
Monah (singur, singuratic) de la monos cuvânt grecesc și înseamnă: “solitar”. (Eusebiu Popovici, Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 35 – 36). În Dicționarul explicativ al limbii române, echivalentul este călugăr.
Monahismul datează de la sfârșitul sec. al III-lea și începutul celui de al IV-lea. Întemeietorul monahismului este
Antonie cel Mare, născut în anul 251 în Egiptul de Sus împreună cu Pahomie.
Sf. Atanasie cel Mare spune despre sf. Antonie cel Mare că ducea o viață aspră, “nespălându-și niciodată trupul de râp, nici picioarele și nici băgându-le vreodată în apă decât atunci când era nevoit.” (Viața sf. Antonie, XLVII, pag. 49).
Mircea Eliade, scrie: “Murdăria corpului, viermuiala paraziților, zdrențele, bolile dezgustătoare (lepră, lupus, râie etc.) sunt recomandate de foarte multe tehnici ascetice… Numai după ce a realizat această intuiție pesimistă a lumii, ascetul dobândește indiferența și placiditatea, care îl fac să privească cu aceiași ochi o bucată de aur ca și o bucată de pământ, o bucată de carne de la măcelar, ca și o pulpă vie de femeie.” (Fragmentarium, București, 1990, pag. 37, Edit. Destin).
MĂNĂSTIREA
Mănăstire sau Monastire, înseamnă “casă de monahi” (casă de călugări, casa singuraticilor). Referitor la mănăstire, Dicționarul explicativ al limbii române consemnează: Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii, unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere și izolați de lume, călugări sau călugărițe.
Cuvântul mănăstire este de origine greacă, compus din cuvintele: monos și staris, însemnând “loc singuratic” (locuință de monahi, izolată). Așa s-au numit la început colibele anahoreților singuratici, iar colonia lor s-a numit lavră, de la laurai, cuvânt tot de origine greacă, însemnând “sat” sau “cătun”. Mai târziu s-au zidit mănăstiri numite chinovii, de la grecescul cenobii, însemnând “staul”.
Adevărații ucenici ai Domnului Isus Hristos, nu stau izolați de oameni, ci merg și propovăduiesc Evanghelia.
Mănăstirile nu sunt arătate în orânduirea Noului Legământ. Sfinții apostoli n-au lăsat scris despre așa ceva.
CHINOVIA
Chinovie, înseamnă “Casă pentru viață de obște”, adică mănăstire în care călugării sau călugărițele au viața organizată în comun.
SCHITUL
Schit este numele dat unei mănăstiri așezată în pustiu. Acest cuvânt vine de la pustia Schit din Egiptul de Jos, unde Macarie cel Mare a trăit retras din mijlocul lumii.
Schit mai înseamnă: “Casă de asceți”. (Ascetismul este o concepție religioasă sau morală care preconizează un mod de viață extrem de auster, restrângerea la maximum a satisfacerii trebuințelor materiale etc.).
CĂLUGĂRUL
Călugăr, înseamnă “bătrân bun” și provine de la grecescul kalugheros.
Călugări se numeau monahii din pustie. Ei trăiau viața în curăție sufletească, neglijând aproape total curățenia trupului. (Istoria Bisericească, pag. 21).
Avva Filimon, scrie: “…Ține-ți înfățișarea neîngrijită, haina pătată și smerită, glasul netocmit.” (Filocalia, IV, pag. 165).
Evagrie Monahul, scrie: “În sec. al IV-lea viața unor călugări era așa de aspră încât au renunțat la hrană omenească mâncând iarbă ca vitele, iar când vedeau oameni, fugeau, ascunzându-se în crăpăturile stâncilor.” (Istoria Bisericească, cartea – cap. XX, pag. 25, tr. Iosif Gheorghian, mitropolit primat, București, 1899).
Câtă deosebire între cuvintele Domnului Isus: “Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15) și felul de lucru al acestor oameni.
În apus s-au înființat multe ordine călugărești.
Dominicanii își au originea de la Dominic Acest ordin avea misiunea de a aduce pe “eretici” în biserică. Este un ordin călugăresc catolic, întemeiat în Franța la începutul sec. al XIII-lea.
Franciscanii erau urmașii lui Francisc din Assisi. Este un ordin călugăresc catolic întemeiat ia începutul sec. al XIII-lea.
Iezuiții erau călugării din ordinul Societas Iesu (“Societatea lui Isus”) al cărui întemeietor este călugărul spaniol Ignațiu de Loyola, născut în anul 1491 și mort în anul 1551. Membrii acestui ordin călugăresc catolic combăteau reforma și militau pentru întărirea puterii papale. O caracteristică a acestui ordin călugăresc este că șeful societății este generalul, ales pe viață, care conduce militărește și căruia membrii trebuie să i se supună.
ARHIMANDRITUL
Arhimandrit, înseamnă: “Mai marele staulului”, adică al mănăstirii, comparată cu staulul pentru oi. Cuvântul arhimandrit se trage din egipteanul mandra în tălmăcire: “staul de oi”.
Arhimandrit este titlul dat starețului unei mănăstiri mari sau unor călugări care au o slujbă înaltă pe lângă o episcopie.
SIHASTRUL
Sihastru, înseamnă: “Viețuitor în liniște”. Cuvântul sihastru provine din isihastis, din neogreacă și numește un om care trăiește retras de lume în post și rugăciune.
EGUMENUL
Igumen (egumen), provine din cuvântul neogrecesc igumenos și înseamnă: “Conducător”. Persoană (călugăr sau călugăriță) care conduce o mănăstire (stareț).
TEOLOGUL
Teolog, în grecește theologus.
Acest cuvânt a devenit un titlu, dat celor care se ocupă cu studierea Sfintei Scripturi și a chestiunilor religioase, abia în anul 1215 la sinodul al IV-lea din Lateran. Biserica din capitală trebuia să aibă un teolog, ca el să predea preoților și altora înțelesul Sfintei Scripturi. (A. P. Lopuhin, Comentariu ia Ev. după Matei, pag. 509).
TUNDEREA PĂRULUI
Tunderea părului din creștetul capului la clericii romani (Biserica catolică) datează cam din sec, al V-lea sau al VII lea. Această tundere se numea “tonsura Petri” căci, după o tradiție, ap. Petru ar fi fost batjocorit de păgânii din Antiohia, răzându-i barba și creștetul capului.
Alte tunderi sunt “tonsura Pauli” și “tonsura Ioannis”, adică acești apostoli ar fi avut capul pleșuv în față.
