Domnul Isus a cântat:
“După ce au cântat cântările de laudă, au ieșit în muntele Măslinilor.” (Marcu 14: 26).
“Când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare…” (1 Corinteni 14: 26).
“Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, și cântați… Domnului.” (Efeseni 5:19).
Cântarea a fost și este în Dumnezeu din totdeauna, înainte de veșnicii, și va fi în veci de veci, așa ca viața, ca lumina, ca dragostea.
Sf. ap. Iacov ne spune: “Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, coborându-se da la Tatăl luminilor…” (Iacov 1:17). Deci și cântarea ce ne vine de sus este de la Dumnezeu, este darul Său, dat nouă oamenilor, care suntem făpturile Sale, ca să-I slujim de laudă slavei Sale. (Efes. 1:12).
Cântarea face parte din viața creștinului ca și rugăciunea, ca și toate celelalte care-i mențin viața duhovnicească.
Cântarea nu are început și nu are nici sfârșit, pentru că ea face parte din Dumnezeu.
La început – la începutul Bisericii – toți credincioșii cântau în adunare sau biserică. Chiar și în secolele IV, V, VI, se obișnuia acest lucru.
Iată ce zice sf. Ioan Gură de Aur. “Astfel și tu ai venit, ai cântat împreună cu toți imnul dumnezeiesc și ai mărturisit că ești dintre cei vrednici, și nu dintre cei nevrednici care au ieșit la timp; deci, cum ai rămas și din masa împărătească nu te împărtășești?… Nu pentru darurile care sunt puse înainte se pogoară întotdeauna Duhul Sfânt, ci și pentru cântările și rugăciunile credincioșilor.” (Omilia a III-a la Efeseni, pag. 32).
Muzica bisericească – felul de a se cânta în Biserica Ortodoxă, de unde vine? – Din sinagoga evreiască.
Iată ce scrie Emil Săculeț: “…Muzica sinagogală își are originea în cele mai vechi timpuri; am putea spune chiar că este premergătoare primului Templu… și trebuie să ne întoarcem cu multe sute de ani în urmă, în unele cazuri chiar cu peste două milenii, pentru a găsi izvoarele textelor și melodiilor…
Un factor principal în cântarea sinagogală este oficiantul (baal tefila)… și aproape totul în activitatea oficiantului se bazează pe melodie. Până și cel mai simplu recitativ conține un nucleu melodic. Am putea spune, fără nici o exagerare, că în sinagogă există un adevărat cult pentru melodie.
La serviciului religios din sinagogă, deosebim două tipuri de oficiere:
– oficierea de tip rabinic în care oficiantul citește rugăciunile cântându-le într-un registru vocal mediu, evitând sunetele acute sau cele grave, străduindu-se să sublinieze într-o formă sugestivă fiecare verset și chiar fiecare cuvânt;
– oficierea de tip cantoricesc, unde oficiantul – respectiv, cantorul (hazanul) – trebuie să fie înzestrat cu o vocea aleasă, chiar cultivată. Unii cantori posedă o întindere mare a vocii, ce trece adesea dincolo de două octave, întindere pe care și-o etalează chiar în cursul aceleiași rugăciuni. Se aud intonând când sunete grave, când acute și chiar falset…
Cantorii mai bătrâni din țara noastră obișnuiesc să utilizeze unele formule melodice vechi, tradiționale, pe care le aplică textelor de rugăciuni. În felul acesta, melodia, ce nu depășește mărimea unei fraze muzicale, se repetă ca un laitmotiv pe parcursul oficierii.
Acești oficianți (cantori) ai sinagogilor făceau și turnee cutreierând diferite localități, unde oficiau serviciul de vineri seara, apoi sâmbătă dimineața oficiau partea a doua a serviciului și sâmbătă seara susțineau concerte cu un program
alcătuit din cântece populare și tefilot (rugăciuni).” (Revista Cultului Mozaic, 1 ian. 1989).
Deci un amestec între laic și sfânt. Aceasta se regăsește și în viața ortodoxă, astfel că din spațiul laic s-au preluat unele rituri, datini și obiceiuri (multe cu caracter vădit păgân), au fost cosmetizate dânduli-se o formă “creștină” și introduse în practica bisericească. Evident că și din zona bisericească au migrat în zona laicului, multe lucruri.
