Apologetica istorica

de Dr. Johnson C. Philip & Dr. Saneesh Cherian

Capitolul 1 – Apologetica istorică / juridic

O diferență dintre credința creștină și celelalte multe alte religii ale lumii este natura istorică a Bibliei. Chiar dacă și celelalte cărți religioase oferă multe povești, acestea nu pot pretinde că sunt relatări istorice.

Chiar și acolo unde alte religii afirmă că prezintă de fapt istorisiri, filosofia și teologia acelor religii nu depind de narațiunea istorică respectivă. Așadar, chiar dacă acele relatări istorice sunt false sau chiar dacă ar fi eliminate, nu ar avea vreo importanță în afirmațiile filosofice și teologice ale acelor religii. Este un lucru adevărat în special în cazul religiilor orientale. El nu este însă valabil și pentru Biblie sau credința creștină.

Credința creștină este bazată pe istorie în mod solid și inseparabil. Dacă Adam, Eva, Edenul, Potopul, Moise, proorocii, Isus, Rusaliile și apostolii sunt eliminați din Biblie, nu mai rămâne nimic substanțial din creștinism. În cele din urmă, toate doctrinele de temelie, cardinale, majore biblic depind de relatarea istorică a evenimentelor consemnate de Biblie.

Natura istorică a Bibliei a fost recunoscută de radicaliști și atei chiar mai mult decât de creștini. Ei știu că această temelie poate fi distrusă, apoi credința creștină se va nărui automat, fără vreun alt efort. S-au arătat a fi corecte și în bisericile liberale. În aceste biserici păstorite de radicaliști teologici, membrilor li s-a spus timp de decenii că nu există baze istorice pentru Biblie.

După circa cinci decenii de astfel de învățături, toate aceste biserici au atins pragul cel mai de jos al decadenței duhovnicești. Astăzi nu mai există perversiune spirituală considerată greșită de laicii sau clerul bisericilor liberale. Odraslele lor au picat într-o epocă a promiscuității și infidelității, a copiilor nelegitimi, a divorțului și avortului, a căsătoriilor în serie și a tuturor orgiilor sexuale imaginabile sau ba, în națiunile occidentale.

Creștinii care mai cred în Biblie au recunoscut primejdiile care i se pot întâmpla unui credincios dacă bazele istorice ale acestei credințe sunt etalate ca invalide. În consecință, de cel puțin două secole, multe mii de scolastici străluciți și-au dedicat viețile examinării, clarificării și apărării relatărilor istorice din Biblie. Atât de mult, încât întreaga disciplină de studiu și cercetare a ajuns în cadrul seminarelor, colegiilor și universităților din toată lumea, ca urmare a muncii acelor scolastici. La fel de mare este importanța studiilor istorice pentru credința creștină, iar apologetica istorică este doar o mică parte a acestor studii istorice. Vom căuta să discutăm următoarele subiecte în acest capitol:

1 – Instrumentele apologeticii metodelor juridice
2 – Instrumentele apologeticii istorice

– Aplicații ale acestor instrumente
– Alte valori ale investigațiilor istorice

Haideți să le studiem mai în detaliu pe fiecare dintre acestea.

Instrumentele apologeticii juridice
Fiecare ramură de învățământ are propriile sale instrumente de studiu, metode de evaluare și abordări deductive. Adesea, metodele care funcționează într-o ramură, nu funcționează și în alta, deși ambele ramuri sunt bazate pe aceeași fundație de logică.

Astfel, instrumentele fizicii nu sunt și acelea ale medicinii, iar cele ale matematicii nu sunt aceleași cu ale istoriei. Doar studiile interdisciplinare fac uz de instrumente comune, dar nici măcar aici lucrurile nu sunt întotdeauna facile. Acesta este motivul pentru care foarte puțini oameni optează pentru cercetare/predare în domenii interdisciplinare. Chiar multe zone ale apologeticii creștine sunt interdisciplinare prin natura lor, astfel că puțini sunt cei care lucrează în ele. Majoritatea celor interesați în apologetică preferă disciplinele singulare, cum ar fi apologetica pur filozofică (sau filozofia religiilor) sau apologetica pur raționalistă (adică Biblia și știința).

Apologetica legală este o combinație de reconstrucție juridică și istorică. Odată ce ea implică procese juridice și istorice. Este necesar să înțelegem instrumentele folosite în ambele metode. Uneltele folosite de metoda juridică sunt următoarele:

– Metoda reconstrucției juridice: Apologetica juridică are de-a face cu investigarea juridică, pentru a constata dacă un anumit lucru a avut loc sau nu. Ca și în cadrul curților de judecată, în care o bună perioadă de timp este alocată stabilirii faptului dacă un anume eveniment s-a întâmplat sau nu. Informația este colectată de la martorii disponibili. Ei sunt examinați sub un tir încrucișat de întrebări, pentru a se determina atât integritatea lor personală, cât și cea a descrierilor date de ei. Odată ce martorii au fost astfel examinați și informațiile inacceptabile sau incerte au fost înlăturate, restul informațiilor sunt legate într-o relatare coerentă. Această relatare este apoi acceptată ca fiind o reconstrucție plauzibilă a lucrurilor care au parvenit, lucruri legate de evenimentele anchetate. Aceasta este metoda prin care curțile de judecată reconstituie evenimentele desfășurate și îi pedepsesc sau achită pe cei acuzați.

Deoarece evenimentele din Biblie sunt de natură istorică, metoda reconstrucției juridice și istorice se aplică evenimentelor istorice consemnate în Biblie. Mai mult, odată ce relatările istorice au ajuns ținta favorită a atacurilor radicaliștilor și raționaliștilor deopotrivă, reconstrucția juridico-istorică devine un instrument important în mâinile apologetului creștin.

– Dovada suficientă și cea completă în metoda juridică: Cei mai mulți oameni care vorbesc despre „dovadă” au în gând doar o așa-zisă „dovadă științifică”. Cu toate acestea, domeniul investigării adevărului este mult mai vast decât zona științelor fizicii, ca atare metodele de obținere și stabilire a dovezilor sunt și ele mai variate. Ceea ce constituie o dovadă amplă într-o anume disciplină, poate să nu valoreze nimic în alt domeniu, așa că este esențial să aruncăm o privire la câteva tipuri de dovezi.

În matematică și geometrie, dovada constă în a arăta cu un anume set de condiții sunt adevărate în privința anumitor lucruri, indiferent de tipul lucrului ales. De exemplu, dacă o anume proprietate este demonstrată ca adevărată pentru un număr „n” (unde „n” poate avea orice valoare), atunci se acceptă ca dovadă că această proprietate este valabilă pentru orice alt număr de aceeași natură. În mod similar, dacă o anumită proprietate este dovedită ca adevărată pentru un triunghi oarecare, această proprietate se presupune că este aplicabilă tuturor triunghiurilor din Univers. Același lucru, așadar, este valabil și în cazul dovezii din geometrie.

În dovada științifică, evenimentul luat în considerare este repetat în diferite condiții și în diferite laboratoare. Dacă evenimentul în sine se repetă la fel în același set de condiții date, se presupune că este veridic.

În cazul dovezii juridico-istorice, dovada este necesară pentru a demonstra că un eveniment probabil s-a desfășurat, dincolo de orice îndoieli. Este necesar să se demonstreze și că desfășurarea acelui eveniment este cea mai bună explicație, conform informațiilor avute la îndemână.

În toate cele trei cazuri de mai sus, un lucru este acceptat ca adevărat sau dovedit, dacă dovada disponibilă este suficientă. Dovada „completă” a unui eveniment ar însemna ca cineva să examineze fiecare posibilitate imaginabilă și pe toate la un loc, stabilind că fiecare din ele este veridică. Acest lucru este omenește imposibil. Așa că, într-o curte de judecată, odată ce veridicitatea generală a martorului s-a clarificat, declarațiile lui sunt acceptate ca plauzibile. În mod similar, în cazul Bibliei, nu este omenește posibil să se verifice fiecare din zecile de mii de afirmații istorice. Așadar, ceea ce caută un expert juridic sau istoric este plauzibilitatea generală a acelor lucruri care pot fi verificate cumva. Dacă ele sunt găsite ca veridice, se consideră că este suficient și pentru acceptarea restului ca plauzibil.

De exemplu, nu este posibil să se verifice dacă Avraam a rostit fiecare dintre declarațiile atribuite lui. Cu toate acestea, dacă se află că existența istorică a lui Avraam, orașele menționate în legătură cu el și informațiile în general sunt lucruri plauzibile, se consideră o dovadă suficientă și pentru ca relatările lui Avraam să fie veridice. Aceasta este procedura standard pentru dovedire, procedură urmată de practicile juridice și istorice. În cazul de mai sus, existența lui Avraam, Moise, a regilor din Israel și Iudeea, a proorocilor, proclamările relatărilor din Evanghelie etc, pot fi considerate ca suficient dovedite și demonstrate.

Instrumentele apologeticii istorice
Deși apologetica juridică și cea istorică sunt strâns legate între ele, de dragul clarității ar fi totuși de folos să le privim separat la fiecare aspect al apologeticii în care perspectiva istorică este proeminentă.

– Arheologia: arheologia este o știință mai nouă, ea ocupându-se cu studiul civilizațiilor străvechi. Chiar dacă oamenii culegeau artefacte antice de secole, arheologia s-a născut în 1798, atunci când Napoleon a diriguit un studiu sistematic al monumentelor și artefactelor antice din Egipt. De aici înainte, arheologia a avut o dezvoltare lentă, atingându-și apogeul și forma științifică în secolul al XX-lea.

Arheologia biblică/laică: inițial nu s-a făcut vreo deosebire între arheologia biblică și cea laică, însă erudiții și-au dat rapid seama că descoperirile arheologice ținuturile în care s-a desfășurat istoria Bibliei sunt de o importanță imensă pentru studiul istoriei biblice. Astfel s-a dezvoltat arheologia biblică, ca ramură a arheologiei generale. Arheologia biblică de astăzi a crescut până la un asemenea nivel, încât câteva societăți și jurnale sunt consacrate complet și exclusiv acestei discipline. Mai multe detalii despre Biblie și arheologie sunt incluse într-o altă secțiune a acestei lucrări.

Cronologia/istorisirile: interesul în corelarea istoriei seculare și a celei biblice corespunzătoare a luat amploare pe la jumătatea secolului al nouăsprezecelea. Creșterea a fost susținută în parte și de atacurile teologilor radicali și a raționaliștilor, care încercau să întrebuințeze istoria laică pentru a ataca plauzibilitatea Bibliei. Aceste atacuri i-au stimulat pe scolasticii care credeau în Biblie să investigheze subiectul mai profund. În consecință, astăzi o vastă cantitate de istorie și cronologie biblică a fost deja corelată cu punctele de reper corespunzătoare din istoria laică. Dacă a mai rămas vreo incertitudine, acest lucru este pricinuit doar de încă incompleta cunoaștere din istoria laică.

O zonă de interes a fost cronologia succesiunii regilor din Cartea Împăraților și Cronici. Adesea afirmațiile par să se contrazică reciproc, iar acest lucru i-a lăsat perplecși pe scolasticii care cred în Biblie. Raționaliștii arătau cu încântare către aceste contradicții aparente, chiar și astăzi tendințele lor potrivnice Bibliei le menționează ca pe puncte forte în atacarea Bibliei. Totuși cercetările de la jumătatea secolului al douăzecilea au clarificat aceste probleme.

În timpul cărții Regilor (Împăraților), Israelul și Iudeea foloseau cel puțin cinci tipuri diferite de evidențe calendaristice. Astfel că aceeași dată ar fi căpătat valori diferite conform unor calendare diferite, iar acesta este și motivul acestor conflicte între date. După decenii de cercetare, adesea ajutată de computere puternice și algoritmi, aceste cercetări au rezolvat acum problema și nu mai există vreo problemă serioasă privind cartea Împăraților și Cronicile. Aceasta este o altă zonă în care apologetica istorică a venit în ajutorul oamenilor care cred în Biblie.

– Tehnici de datare: descoperirea cu exactitate a vechimii unei descoperiri arheologice ajută în reconstrucția istorică precisă. Determinarea vechimii ajută Biblia în mai multe feluri. De exemplu, un giulgiu despre care se pretinde a fi giulgiul funerar al Domnului Isus a fost dovedit recent ca având doar vreo 600 de ani. Astfel că orice falsă pretenție de autenticitate a fost respinsă, iar creștinii care cred Biblia au fost salvați de o înșelătorie istorică.

Determinarea vechimii se desfășoară pe mai multe căi. Una este datarea istorică. Datele multor artefacte sau regate sunt cunoscute din punct de vedere istoric, astfel că datele obiectelor respective asociate cu datele cunoscute sunt ipotetic aceleași. O altă metodă este datarea comparativă. Forma și stilul produselor de olărit, folosirea metalelor, întrebuințarea materialelor de construcție etc, s-au schimbat odată cu epocile. Astfel, compararea unui lucru descoperit cu obiecte similare cu date cunoscute dau o aproximare a epocii de care aparține respectivul obiect. A treia metodă este datarea științifică. Folosind multe metode științifice, inclusiv datarea cu carbon (radioizotopul 14C, nota trad.), se poate determina data multor obiecte descoperite arheologic. Acest fel de datare s-a folosit și în cazul giulgiului menționat mai sus.

Determinarea vechimii este o îmbinare complexă de știință și artă, iar paragraful precedent a încercat să dea doar un crâmpei din imaginea acestui domeniu. Este suficient să spunem că determinarea datei unor artefacte și civilizații străvechi a avut un rol cât se poate de semnificativ în reconstruirea istoriei, a trecutului. Această reconstituire, la rândul ei, i-a ajutat pe scolastici la corelarea istoriei biblice cu cea

laică. Ca o consecință a întregii munci de acest tip, astăzi Biblia reprezintă cea mai precisă carte antică din punct de vedere istoric.

– Studiile lingvistice: Biblia este scrisă în două limbi antice (ebraica și greaca antică), limbi moarte, care nu mai sunt vorbite astăzi. Unele capitole din Daniel sunt scrise în arameică. Ebraica antică, greaca antică și arameica sunt foarte diferite de urmașele lor moderne. În consecință, o investigare lingvistică amănunțită a fost necesară pentru a înțelege într-un grad satisfăcător aceste limbi. Aceste studii, în schimb, au adus mari beneficii apologeților creștini.

Limbile biblice – o istorie a studiilor: secolele al optsprezecelea și nouăsprezecelea au fost perioade în care studierea limbilor biblice a fost revigorată. Multă muncă de fundal s-a depus, atât de teologii conservatori, cât și de cei radicaliști. Apoi, secolul al XX-lea a adus un adevărat torent de material literar din lumea antică.

Codul lui Hammurabi (300 de paragrafe de material scris), sute de scrieri pe tăblițe de lut găsite în Ugarit, câteva mii de tăblițe Nuzi, douăzeci de mii de tăblițe scrise la Mari, sute de suluri ale Vechiului Testament descoperite la Marea Moartă, cele douăzeci și două de mii de tăblițe și fragmente scrise găsite la Ebla – în Siria modernă, sute de suluri descoperite la Oxryhynchos în Egipt etc, sunt câteva exemple ale îmbelșugatului material scris descoperit în ținuturile biblice. Scrise în limbi și dialecte biblice, acest material a ajutat scolasticii la studierea limbilor biblice într-o manieră extinsă și aprofundată.

Valoarea studiilor lingvistice: studiile lingvistice au ajutat la o mai bună înțelegere a înțelesului textelor biblice antice, precum Iov, care conține multe cuvinte folosite de om în timpul perioadelor imediat următoare vremii lui Noe. Întrebuințarea termenului „soră” pentru soție de către Avraam, Isac, a termenului „iubire” în Cântările lui Solomon, toate au devenit mai clare. În mod similar, s-a pus mai bine în lumină sensul cuvintelor acelor

Multe obiceiuri străvechi erau totalmente diferite de ceea ce vedem astăzi. De exemplu, adopția lui Ismael de către Serai, împotrivirea lui Avraam de a-l alunga după nașterea lui Isac, ritualul folosit de Eliazar pentru a face legământul cu Avraam etc, sunt lucruri care pot fi înțelese doar dacă și obiceiurile lor sunt înțelese. Doar materialele scrise pot ajuta la o asemenea înțelegere. Astfel că descoperirea materialului scris și studiile aferente au ajutat nu doar lingviștii, ci și pe cei cărora le place să studieze obiceiurile și culturile antice.

Un alt beneficiu al studiilor lingvistice a fost abilitatea noastră de a evalua acuratețea și autenticitatea manuscriselor antice. O întreagă ramură a științei, denumită „critică textuală” s-a dezvoltat în jurul acestei activități. Ea i-a ajutat pe scolasticii conservatori să apere autenticitatea cărților Bibliei. De exemplu, cartea lui Daniel a fost o țintă favorită a atacurilor radicale și raționaliste. Una dintre insinuările acestor atacuri era prezența unor anume cuvinte persane în această carte, scrisă abia prin anul 100 înainte de Hristos, și nu în 600 înainte de Hristos. Scolastici precum Robert Dick Wilson au reușit să combată aceste acuzații, folosindu-și cercetările lingvistice.

Profesorul Wilson vorbea fluent aproape 50 de limbi, se putea descurca binișor în alte 50 de limbi sau dialecte. El a lansat o provocare deschisă oricui ar fi vrut să arate orice dovadă împotriva Bibliei, în orice limbă, actuală sau moartă. Chiar a promis că va învăța acea limbă, dacă în acel moment îi era necunoscută. Biblia de astăzi stă pe o poziție justă și solidă, ca urmare a acestor investigații lingvistice.

Orice manuscris copiat de mână timp de mii de ani și, eventual, în circumstanțe cât se poate de neprielnice, este supus greșelilor de copiere. Acestea pot include omiterea unui rând întreg – dacă două rânduri încep cu același cuvânt, repetarea cuvintelor etc. Studiile lingvistice i-au ajutat pe erudiți să descopere și să clasifice problemele obișnuite ale copierii în limbile biblice. Apoi, cu ajutorul zecilor de mii de manuscrise disponibile astăzi, ei sunt capabili să reconstituie originalul cu o fidelitate mare și o încredere pe măsură.

– Statutul prezent al manuscriselor: criticii argumentează deseori că tomurile antice, precum Biblia, nu pot fi plauzibile. Ei compară Biblia cu alte cărți antice și pretind că toate celelalte cărți conțin erori științifice, filozofice și conceptuale. Ei indică și spre zece până la douăzeci de procente de material al acestor manuscrise, material care s-a denaturat până la ilizibilitate. Ei atribuie aceleași limitări și Bibliei. Însă studiile istorice au arătat că această afirmație este neîntemeiată, incorectă.

Scolasticii creștini conservatori au fost întotdeauna conștienți de necesitatea investigării continue a Bibliei la nivel de manuscris. Au simțit această nevoie din două motive: pentru o mai bună deslușire a textului și pentru o mai bună apărare a Bibliei. Datorită acestor preocupări, ei au putut să descopere zeci de mii de manuscrise antice. Astăzi există mai bine de 5.300 de manuscrise grecești, peste 10.000 de manuscrise latine, 9.300 de alte manuscrise timpurii și mai mult de 24.000 de fragmente de manuscris corelate Noului Testament. În plus, există mii de manuscrise legate de Vechiul Testament.

Porțiunile de manuscrise ale Noului Testament disponibile actualmente au fost produse la mai puțin de două decenii după Rusalii. Porțiunile manuscriselor Vechiului Testament disponibile astăzi au fost produse în preajma vremii în care a trăit Malahi. Nu există vreo altă carte în lume care să fi produs acest gen de mărturie în legătură cu plauzibilitatea sa.

Aplicațiile instrumentelor juridico-istorice
Dintre toate religiile lumii, credința creștină este singura care depinde totalmente și pe deplin de plauzibilitatea relatărilor istorice din cartea ei sfântă. În consecință, teologii radicaliști și raționaliștii sunt foarte rapizi în atacarea relatărilor istorice ale Bibliei. De aceea practica apologeticii juridice și istorice este importantă pentru apologetul creștin.

Așa cum s-a văzut mai înainte, de îndată ce s-au pornit atacurile împotriva aspectelor istorice ale credinței creștine, s-au dezvoltat instrumentele apologeticii juridico-istorice – pentru a combate acele atacuri. Această dezvoltare a avut multe avantaje, pe lângă faptul că a oferit o apărare creștinismului. Unele dintre aceste beneficii sunt:

– Aspecte corelate istoriei/cronologiei: cei mai mulți oameni nu realizează felul în care este scrisă istoria, felul în care sunt construite cronologiile, diferența de la o cultură la alta. Astfel că însemnările istorice și cronologice produse de oamenii dintr- o anume cultură pot fi înțelese doar dacă înțelegem ipotezele și metodologiile acelei culturi, ale acelor oameni. Studiile juridice și istorice au furnizat multe informații pentru a ne ajuta să înțelegem cu mai multă acuratețe istorică și cronologică
– Aspecte legate de cultură/obiceiuri/datini: cultura, obiceiurile și datinile diferă de la loc la loc și de la o perioadă la alta, chiar și în cadrul aceleiași țări. Uneori atât de

mult, încât ceea ce este considerat comportament adecvat și chiar dezirabil într-o anume parte a țării, poate fi interpretat ca nedorit în altă parte a aceleiași țări. Așa stând lucrurile, istoria biblică – acoperind mai bine de 4.000 de ani, având loc în multe țări, conține multe lucruri legate de astfel de obiceiuri și tradiții, lucruri care i- ar lăsa perplecși pe oamenii de astăzi. Unele declarații biblice pot fi chiar interpretate greșit, din această cauză. Totuși, investigația istorică oferă lumină asupra acestor aspecte, eliminând confuzia.

– Aspecte corelate lingvisticii/sensului cuvintelor: Așa cum am mai menționat, limbile biblice sunt moarte astăzi. Nu se mai vorbesc nicăieri. Așa că este dificil pentru cititorul secolului al XX-lea să înțeleagă cele mai fine nuanțe ale acestor limbi, acolo unde ele au fost scrise de oameni care foloseau limba lor maternă. Investigațiile istorice, totuși, au emis zeci de mii de scrieri de tot felul despre aceste limbi, dându-le posibilitatea lingviștilor să înțeleagă vocabularul, folosirea sensului cuvintelor și dialectele acestor limbi cu mai multă acuratețe.

– Aspecte privind reconstruirea/investigarea istorisirilor/incidentelor biblice: multe evenimente au căpătat mai mult sens în ochii cititorilor, atunci când fundalul a fost reconstituit mai amplu pentru ei. Acesta este motivul pentru care revistele de largă circulație au detaliat uneori reconstrucția evenimentelor istorice, precum scufundarea Titanicului sau primul voiaj la Polul Nord. Investigațiile istorico-juridice le-au înlesnit scolasticilor Bibliei realizarea unor reconstituiri similare în cazul multor evenimente biblice (asediul Ierihonului, căderea Imperiului Persan etc), oferind o perspectivă mai vastă asupra semnificației și impactului acestor

Alte valori ale investigațiilor istorice
Chiar dacă scopul apologeticii este apărarea credinței creștine, investigațiile apologetice pot ajuta întotdeauna întregul spectru al studiilor biblice. De exemplu, pe lângă beneficiile menționate până acum, investigațiile istorice oferă înlesniri în multe alte zone ale studiilor și cercetării Bibliei. Unele dintre acestea ar fi:

– O mai bună înțelegere a transmiterii/textului biblic: felul în care a fost produs textul biblic, felul în care a fost păstrat și transmis are o istorie în sine destul de captivantă. Adeseori aceasta poate aduce o mai bună lumină care să faciliteze munca de investigare a acurateței textului biblic actual. Mai mult decât atât, când radicaliștii și raționaliștii pretind că textul actual nu este plauzibil, studiile de acest tip îi ajută pe scolastici să îi combată. De exemplu, când un radicalist afirmă că o anume traducere a Vechiului Testament conținea și Cărțile Apocrife, aceste studii îi ajută pe erudiți să arate că ele nu erau parte a

– O mai bună evaluare a plauzibilității Scripturilor: natura istorică a Bibliei și a credinței creștine i-a făcut pe radicaliști și raționaliști să atace cu promptitudine toate aspectele istorice ale credinței creștine, inclusiv plauzibilitatea textelor ebraice și grecești disponibile astăzi. Cu toate acestea, speculațiile din istoria acestor lucruri nu numai că justifică acuratețea acestor texte în prezent, ci îi liniștesc și pe creștini, lămurindu-i asupra căilor în care Dumnezeu a făcut ca textul să fie transmis în timp, cu atâta veridicitate, pentru copiii Săi.

– O mai bună apreciere a proorocirii: Cele mai multe profeții consemnate în Biblie deja au avut loc. Astfel că este deseori foarte dificil pentru cititorul contemporan să le aprecieze valoarea apologetică. Însă atunci când studiile istorice demonstrează

felul incredibil în care erau văzute aceste proorociri la vremea lor, aprecierea noastră la adresa profeției crește exponențial. (Acest subiect este discutat în detaliu în altă parte a acestei lucrări).

Rezumat
Spre deosebire de majoritatea religiilor lumii, credința creștină își are rădăcinile bine înfipte în istorie. Nu există cale de a separa porțiunile istorice de cele doctrinare. Fie ambele stau în picioare, fie se năruiesc împreună. De aceea relatările istorice ale Bibliei au devenit ținte favorite pentru atacurile teologilor radicaliști și ale raționaliștilor. Apologetica juridică și istorică este răspunsul pentru acești oameni. Istoria s-a dovedit a fi un prieten de nădejde a Bibliei, iar apologetica juridică și istorică s-a arătat drept un răspuns foarte puternic la adresa tuturor obiecțiilor!

Poziția biblică

Sola Scriptura (Doar Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu)

Sola Fide (Doar credința este calea spre mântuire) Sola Gratia (Doar slava este mijlocirea divină) Sola Christus (Doar Hristos este Mântuitorul)

Soli Deo Gloria (Numai spre slava lui Dumnezeu să fie tot ce facem)

Capitolul 2 – Isus și istoria

Deoarece credința creștina este ferm asociată istoriei (și ancorată în ea), relatările istorice din Biblie sunt ținta preferată a atacurilor radicaliștilor teologici și a raționaliștilor. Ei au ridicat numeroase întrebări potrivnice consemnărilor istorice. Calitatea de personaj istoric a lui Isus Hristos este una dintre aceste întrebări.

Isus Hristos este întipărit în istoria lumii atât de ferm, încât nici o persoană școlită și educată nu poate pune la îndoială coerent existența Lui ca personaj istoric. Totuși, când dizidenții persistă în a trâmbița că El nu a existat, cel puțin o parte din restul oamenilor este deranjată de afirmație. Este în natura omenească ca dacă zece oameni spun despre un cal că este măgar, să se găsească câte unii care să înceapă să aibă îndoieli despre propria idee despre cai.

Mai mult, mulți dintre acești oponenți au emanat cărți voluminoase pentru a pune în dispută personajul istoric al lui Isus. De exemplu, Joseph Edamaruku a publicat cărți în engleză și dialectul malayalam, pentru a ataca calitatea de personaj istoric a lui Isus. Scriitorii de teapa lui sunt atât de isteți în a arunca fragmente de puzzle informațional într-o manieră atât de părtinitoare și aparent plauzibilă, încât cititorul de rând poate ajunge complet confuz. Acești cititori sunt cât se poate de ignoranți în legătură cu trucurile ideatice ale dezbaterii și cu metodele propagandistice folosite de astfel de oameni. În consecință, mulți tineri ar vrea să afle mai multe despre personajul istoric Isus Hristos.

Cele patru evanghelii sunt relatări istorice detaliate despre Domnul Isus, însă din pricina influențelor sus-menționate, mulți tineri se întreabă dacă poate fi furnizată o dovadă în plus. Desigur, o mare cantitate de dovezi istorice pot fi puse în slujba evidențierii existenței lui Isus Hristos. Materialul disponibil în acest sens depășește cantitatea acelora care probează existența lui Platon, Aristotel, Alexandru cel Mare și a altor figuri binecunoscute ale istoriei antice.

Majoritatea materialului disponibil constă în clădiri, artefacte și izvoare istorice. Trebuie să vizitezi acele locuri pentru a vedea respectivele lucruri. Și odată ce prezentul curs nu poate aduce sub ochii cititorului așa ceva, vom reproduce aici unele dintre materialele scrise care vorbesc despre Domnul Isus. Toate afirmațiile din ele au fost făcute de NECREȘTINI, unii dintre ei istorici, iar alții nu tocmai prieteni ai creștinilor.

Consemnări antice despre Isus
FLAVIUS IOSEFUS (născut în anul 37 după Hristos): Iosefus a fost un istoric evreu, devenit fariseu la vârsta de 19 ani; în anul 66, era comandant al forțelor evreiești din Galileea. După ce a fost capturat, a fost dus și atașat la reședința romană. Culegerea de lucrări a lui Iosefus este un document istoric masiv, mai vast decât Biblia. Este valoros ca și carte de referință pentru studenții istoriei antice. În ea se spune:

„Acum era vorba despre Isus, un om înțelept, dacă s-ar cuveni să îl numesc om, deoarece era făcător de lucrări minunate, un învățător care făcea în așa fel încât oamenii primeau adevărul cu bucurie. El a câștigat de partea sa mulți oameni, deopotrivă evrei și mulți din alte neamuri. El a fost Hristosul, iar când Pilat, la povața oamenilor noștri de vază, l-a osândit la cruce, cei care l-au iubit de la început nu s- au lepădat de el; pentru că el le-a apărut în fața ochilor viu în cea de a treia zi; așa cum proorocii divini au prezis acestea și alte mii de lucruri minunate despre el. Iar tribul creștinilor s-a numit după dânsul și nu a pierit nici până astăzi”. Antichități, XVIII.33 (începutul secolului al doilea).

Tot la Iosefus găsim referiri și la Iacob, fratele lui Isus și la marele preot Ana:

„Dar tânărul Ananus, care – așa cum am spus, căpătase înalta preoție, avea o sete de putere și era cât se poate de cutezător; el a urmat tabăra saducheilor, care sunt aspri în judecată asupra tuturor iudeilor, așa cum am mai spus deja. Și ca atare, Ananus era însetat de putere și avea un bun prilej, deoarece Festus era deja răposat, iar Albinus era încă pe drum; așa că a întrunit un conciliu de juzi și l-a adus în fața lor pe fratele lui Isus – așa-zisul Hristos, pe numele lui Iacob, laolaltă cu alții; și acuzându-i ca nelegiuiți, a spus că ar trebui omorâți cu pietre”.

Pe lângă cele două pasaje de mai sus, câteva alte aluzii la Isus și la credința creștină se găsesc în lucrările lui Iosefus.

CORNELIUS TACITUS (născut în jurul anului 52 după Hristos): a fost un istoric roman și face aluzii la moartea lui Hristos și la existența creștinilor în Roma:

„Însă nici măcar toate alinările care pot veni de la un om, nici toată mărinimia pe care o poate oferi vreun prinț, nici toate ispășirile pe care le-ar putea da cineva zeilor, nimic nu l-a scăpat pe Nero de infama poruncire de a se stârni incendierea, de a da foc Romei. Și apoi pentru a scăpa de zvonuri, el i-a acuzat pe nedrept și i-a pedepsit prin cele mai insuportabile cazne pe cei cunoscuți îndeobște drept creștini, care erau disprețuiți pentru enormitățile lor. Christus, numele întemeietorului lor, a fost trimis la moarte de Pontius Pilat, procuror al Iudeei sub domnia lui Tiberius; însă superstiția cea perenă, reprimată pentru o vreme, a izbucnit iarăși, nu doar în Iudeea, unde își avea sorgintea ticăloșia, ci până și în urbea Romei”. Analele XV.44 Tacitus a mai făcut câteva mențiuni la creștinism mai apoi, într-un fragment din „Istoria” sa, vorbind despre arderea templului din Ierusalim în anul 70 după Hristos.

LUCIAN DIN SAMOSATA: a fost un scriitor satiric al secolului al doilea, vorbind disprețuitor despre Hristos și creștini. El i-a asociat cu sinagogile din Palestina și s-a referit la Hristos ca la „…omul care a fost crucificat în Palestina, deoarece el a introdus un nou cult în lume… Mai mult, întâiul lor legiuitor i-a convins pe toți că sunt frați, după ce s-au lepădat odată și pentru totdeauna de zeii greci și prin închinarea la acel sofist răstignit, sub legile căruia au și trăit”. Lucian îi mai menționează pe creștini de câteva ori în lucrarea sa „Alexandru, proorocul mincinos”.

SUETONIUS (120 după Hristos): a fost istoric roman și dregător la curtea împăratului Hadrian, sfetnic al casei imperiale. Potrivit lui, „deoarece iudeii făceau într-una tulburări la instigările lui Hristos, el i-a alungat din Roma.” Tot el mai scrie: „Pedeapsa lui Nero a căzut asupra creștinilor, o pătură de oameni dedicați unei noi și ticăloase superstiții”.

PLINIUS SECUNDUS (PLINIU CEL TÂNĂR): a fost guvernator al Bitiniei – în Asia Mică (anul 112 după Hristos). Pliniu îi scria împăratului Traian, căutând consiliere pentru tratamentul pe care să îl aplice creștinilor.

El ucidea creștini de toate vârstele. Erau atâția trimiși la moarte, încât el s-a întrebat dacă trebuie să continue să ucidă pe oricine este descoperit ca și creștin sau să îi ucidă numai pe anumiți creștini. El scria astfel:

„Ei au spus, totuși, că întreaga lor vină sau greșeală este că aveau obiceiul de a se întâlni în anumite zile, la revărsatul zorilor, cântând și recitând un imn către Hristos, ca unui zeu, și legându-se prin jurământ solemn să nu facă fapte rele și să nu comită vreo înșelăciune, hoție, adulter, să nu mintă vreodată și nici să nu înșele încrederea cuiva.”

TERTULLIAN: a fost un jurist și teolog în Cartagina. Într-o atitudine de apărare a creștinismului (în 197 după Hristos), în fața autorităților romane din Africa, el menționează un schimb (de mesaje) între Tiberius și Pontius Pilat:

„Ca urmare, Tiberius, în acele zile în care numele creștin își făcea apariția pe lume, primind rapoarte de la iscoade despre adevărul divinității lui Hristos, a pus chestiunea în fața senatului, împreună cu decizia lui favorabilă lui Hristos. Senatul, deoarece nu i se arătase cazul spre aprobare mai înainte, a respins propunerea. Cezarul și-a susținut părerea, amenințând cu mânie pe toți acuzatorii creștinilor”.

THALLUS: a fost un istoric născut samaritean, precum și unul dintre primii scriitori gentili care l-au menționat pe Hristos. El scria despre Hristos undeva în jurul anului 52, era noastră. Fragmente din scrierile sale au fost citate și de alți scriitori. Un astfel de scriitor este Iulius Africanus, scriitor creștin de prin jurul anului 221 după Hristos.

EPISTOLA LUI MARA BAR-SERAPION: A fost o scrisoare întocmită ceva mai târziu de anul 73 al erei noastre, de către un sirian pe nume Mara Bar-Serapion, către fiul său Serapion. Mara Bar-Serapion era în temniță la acea dată, însă i-a scris fiului său cu curaj, îndemnându-l către înțelepciune și arătând că cei ce îi persecutau pe înțelepți erau loviți de sorți potrivnici. El menționează și moartea lui Socrate, a lui Pitagora și a lui Hristos.

„Ce au avut atenienii de câștigat trimițându-l la moarte pe Socrate? Foametea și molima s-a abătut asupra lor, drept pedeapsă pentru nelegiuirea lor. Ce au avut de câștigat oamenii din Samos după ce l-au ars pe Pitagora? În scurtă vreme ținutul lor a fost acoperit de nisipuri. Ce au avut de câștigat iudeii după ce l-au executat pe înțeleptul lor Rege? Taman după aceea regatul lor a fost desființat. Dumnezeu i-a răzbunat pe bună dreptate pe acești trei înțelepți: atenienii au murit de foame, samienii au fost năpădiți de mare; iudeii, ruinați și alungați de pe pământurile lor, au trăit răzlețiți. Însă Socrate nu a murit pentru totdeauna; el a trăit prin învățătura dată lui Platon. Pitagora nu a murit pentru totdeauna; el a trăit prin valoarea hărăzită de Hera. Și nici înțeleptul Rege nu a murit pentru totdeauna; El trăiește prin învățăturile pe care le-a dat.”

IUSTIN MARTIRUL: în jurul anului 150 după Hristos, Iustin Martirul, adresând misiva sa „Apărarea creștinismului” către împăratul Antoninus Pius, a menționat și raportul lui Pilat. Iustin a presupus că acest raport trebuie să fi fost păstrat în arhivele imperiale, cele care țineau o evidență a tuturor activităților de guvernare. El a reliefat aceste cuvinte: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele” – era o descriere a piroanelor cu care Îi țintuiseră mâinile și picioarele pe cruce; iar după ce L-au răstignit, i-au luat veșmintele și le-au împărțit între dânșii; și ca dovadă că așa au stat lucrurile, poți afla din actele care au fost întocmite sub Pontius Pilat”. Mai apoi, el spune: „Că El a făptuit aceste minuni, poți lesne afla din documentele lui Pontius Pilat.”

TALMUDURILE IUDAICE: Talmudurile sunt comentarii despre legea scrisă, făcute de învățații evrei între anii 100 și 500 după Hristos. Câteva dintre aceste talmuduri au supraviețuit, inclusiv cel cunoscut ca Talmudul Babilonian. Multe dintre ele conțin referiri directe, indirecte sau aluzive la Isus, la minunile Sale și chiar la nașterea Lui de către Mama Sa, fecioara.

Rezumat
Există atât de multe dovezi extra-biblice în favoarea personajului istoric Isus, încât fie trebuie să fii de-a dreptul ignorant, fie totalmente predispus la ignorarea sau punerea la îndoială a calității de personaj istoric a lui Isus din Nazaret. Dintre toate aceste dovezi, am ales și prezentat doar câteva citări, majoritatea din surse necreștine – și chiar ostile creștinilor. Orice are o cât de vagă idee despre insuficiența însemnărilor antice va recunoaște că este o minune că atât de multe consemnări sunt încă disponibile despre o singură persoană. Și ele sunt mai mult decât simple însemnări asemănătoare, disponibile de la filosofi faimoși și regi ai acelei ere.

Despre autori
Dr. Johnson C. Philip este un apologet creștin cu reședința în Ernakulam (oraș în India, nota trad.). El a obținut diploma de doctor în teologie în anul 1984 și de doctor în fizică (pe domeniul cromodinamicii cuantice) în 1991. I s-au conferit Diploma Științifică în medicină alternativă, în anul 2003 și DNYS (Diploma în Naturopatie și Știință Yoghină, nota trad.) în 2004. Până acum, el este autorul a peste 2500 de articole și acte de cercetare și a peste 50 de cărți în domeniile fizicii, comunicării, apologeticii și teologiei. Aici se includ și multe „premiere” indiene, precum o „Teologie sistematică” și o „Enciclopedie a Bibliei” în 4 volume, ambele în dialectul malayalam.

El este membru cu drept de vot în numeroase societăți profesionale, incluzând aici: Creation Research Society (Societatea de Cercetări a Creației), American Scientific Affiliation (Filiala Științifică Americană), The Society Of Christian Philosophers (Societatea Filosofilor Creștini), Indian Physics Association (Asociația Indiană de Fizică) etc.

Dr. Saneesh Cherian este un expert în comunicare și teolog creștin cu reședința în Ernakulam, districtul Kerala. El a studiat pentru o diplomă în teologie și prelat principal la Brethren Biblie Institute (Institutul Biblic Frăția), doctor prelat și doctor în teologie la Școala Internațională de Teologie din India. Este autorul a numeroase cărți și articole. Este și coautor la mai multe manuale de teologie, inclusiv la „Teologia sistematică”, la „Enciclopedia Bibliei”, la un „Dicționar de teologie” și la „Apologetica creștină integrată”, toate lucrări în dialectul malayalam.