Cuvântul lui Dumnezeu în învăţătura apostolică verbală
Ignatius al Antiohiei, Epistola către Filadelfieni 8,2 (c. 110 d. Hr.).
‘Dacă nu o găsesc în vechile Scripturi, nu cred Evanghelia; când le-am spus, este scris, mi-au răspuns că aceasta rămâne de dovedit. Dar pentru mine Isus Hristos este în locul unde totul este antic: crucea Lui şi moartea şi învierea şi credinţa care este prin El sunt monumente neatinse ale antichităţii…’
Ignatius al Antiohiei, Epistola către Simirneni 8 (c. 110 d. Hr.).
‘Urmaţi pe episcop, toţi, aşa cum Isus Hristos îşi urmează Tatăl şi cum prezbiterii urmează pe apostoli. Cât despre diaconi, respectaţi-i ca pe Legea lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă nimic cu referire la Biserică, fără episcop. Euharistia poate fi privită ca fiind legitimă doar când este sărbătorită de episcop sau de către delegatul lui oficiant. Unde este episcopul , acolo să fie comunitatea, la fel cum unde este Isus Hristos, acolo este Biserica catolică.’
Irineu, Împotriva ereziilor 3,1 (inter 180/199 d. Hr.).
‘Apostolii din acea vreme, mai întâi au predicat Evanghelia, dar apoi, prin voia lui Dumnezeu, ne-au dat-o în Scripturi, ca să fie baza şi stâlpul credinţei noastre.’
Irineu, Împotriva ereziilor 3,5,1 (inter 180/199 d. Hr.).
‘Deoarece tradiţia de la apostoli există în Biserică şi este mereu între noi, să ne întoarcem la dovezile scripturale furnizate de acei apostoli care au scris şi Evanghelia, în care au înregistrat doctrina cu privire la Dumnezeu, arătând că Domnul nostru Isus Hristos este adevărul, şi în El nu este minciună.’
Irineu, Împotriva ereziilor 3,1-3 (inter 180/199 d. Hr.).
“Prin nimeni alţii nu cunoaştem natura mântuirii noastre, decât prin cei prin care Evanghelia a ajuns la noi, mai întâi vestită, apoi, prin voia lui Dumnezeu, ne-au fost date Scripturile, care trebuiau să fie baza şi stâlpul credinţei noastre…Dar pentru eretici, Scripturile sunt greşite, şi nu au autoritate şi sunt variabile şi adevărul nu poate fi scos din ele de către cei care sunt ignoranţii tradiţiei…Şi când îi provocăm cu privire la învăţătură, care este de la apostoli, care este vegheată de succesiunea bătrânilor din biserici, ei se opun învăţăturii, spunând că ei sunt mai înţelepţi, nu numai decât acei bătrâni, dar chiar şi decât apostolii. Învăţătura apostolilor, manifestată ‘dimpotrivă’ în întreaga lume, este deschisă în orice biserică pentru toţi care văd adevărul…şi deoarece este o mult de lucrat în a enumera aceste succesiuni, vom respinge aceasta, subliniind învăţătura acelei mari şi vechi şi universal cunoscute biserici, fondată şi constituită la Roma de către doi apostoli slăviţi, Petru şi Pavel, o tradiţie pe care a avut-o şi o credinţă pe care o proclamă tuturor oamenilor de la aceşti apostoli.’
Irineu, Împotriva ereziilor 3, 4:1 (inter 180/199 d. Hr.).
‘Căci cum ar fi dacă apostolii înşişi nu ne-ar fi lăsat scrierile lor? Nu ar fi necesar să urmăm cursul învăţăturii pe care ei au transmis-o celor cărora le-au încredinţat bisericile?’
Irineu, Împotriva ereziilor 26:2 (inter 180/199 d. Hr.).
„Prin urmare, este cuvenit să ne supunem prezbiterilor care sunt în biserică…cei care, împreună cu succesiunea episcopatului, au primit adevăratul dar al adevărului…”
Irineu, Împotriva ereziilor 3,3:3 (inter 180/199 d. Hr.).
„În această ordine şi prin această succesiune, tradiţia ecleziastică de la apostoli şi predicarea adevărului ne-au fost transmise. Şi aceasta este dovada cea mai clară că este una şi aceeaşi vie credinţă, care a fost păstrată în Biserică de la apostoli până acum, şi transmisă în adevăr.”
Irineu, Împotriva ereziilor, Preface V (inter 180/199 d. Hr.).
„Apoi am subliniat adevărul şi am arătat predicarea Bisericii, pe care au proclamat-o profeţii (după cum am demonstrat deja), dar pe care Hristos a adus-o la perfecţiune şi pe care apostolii au transmis-o, din care Biserica, primind-o, şi păstrând-o în toată lumea, în toată integritatea ei, a transmis-i fiilor ei. De asemenea, scăpând de toate întrebările pe care ni le pun ereticii şi explicând doctrina apostolilor şi a stabilit clar multe din acele lucruri care au fost spuse şi făcute de către Domnul în parabole…ca să păstreze constant credinţa pe care au primit-o, păzită de biserică în integritatea ei, pentru ca să nu fie în nici un fel pervertiţi de către cei care se străduiesc să-i înveţe doctrina falsă…”
Irineu, Împotriva ereziilor, Preface V 20, 1 (inter 180/199 d. Hr.).
„Acum, toţi aceştia „Acum, toţi aceştia (ereticii) datează de mult mai târziu decât episcopii cărora apostolii le-au încredinţat bisericile; fapt pe care l-am demonstrat în cea de-a treia carte a mea. Urmează, evident, că cei menţionaţi mai devreme, deoarece sunt orbi faţă de adevăr şi deviază de la calea (dreaptă), vor merge pe drumuri diferite; şi deci paşii doctrinelor lor sunt risipiţi ici colo fără legătură sau acord. Dar calea celor care aparţin Bisericii, restrâng întreaga lume, ca posedând învăţătura sigură a apostolilor şi ne arată faptul că credinţa tuturor este una şi aceeaşi…Şi fără îndoială, învăţătura bisericii este adevărată şi constantă, în una şi aceeaşi cale a salvării care este arătată în toată lumea…deoarece Biserica predică adevărul oriunde…”
Irineu, Împotriva ereziilor, Preface V 20, 1 (inter 180/199 d. Hr.).
„Aceia care, deci, părăsesc învăţătura bisericii, pun sub semnul întrebării cunoştinţa sfinţilor prezbiteri…Se cuvine ca noi să evităm doctrinele şi să fim atenţi ca să nu suferim vreo rănire de la noi; să fugim la biserică şi să fim aduşi în inima ei şi să fim hrăniţi cu Scripturile Domnului”.
Irineu, Împotriva ereziilor, 4, 26:2 (inter 180/199 d. Hr.).
„Se cuvine deci, să ne supunem prezbiterilor care sunt în Biserică, celor care aşa cum am arătat, au succesiunea apostolilor; cei care, împreună cu succesiunea, au primit un anume dar al adevărului, conform cu buna plăcere a Tatălui. Dar (se cuvine, de asemenea) să avem suspiciune pe alţii care pleacă din succesiunea primitivă a succesiunii şi se adună…dar cei care separă în bucăţi unitatea Bisericii, vor primi de la Dumnezeu aceleaşi pedepse ca şi Ieroboam.”
Irineu, Împotriva ereziilor, 3,2,1 (inter 180/199 d. Hr.).
„Ereticii nu sunt de acord nici cu Scriptura nici cu învăţătura.”
Tertullian, Purity 9,1 (c.200 d. Hr.).
„Nu luăm învăţătura scripturală din parabole, dar interpretăm parabolele conform cu învăţătura noastră”.
Tertullian, The Prescription Against Heretics 32 (c. 200 d. Hr.).
‘Să arate originile bisericilor lor, să desfăşoare lista episcopilor lor, printr-o succesiune ce vine de la începutul primului episcop al lor, care a avut autoritatea lui şi predecesor din numărul apostolilor sau oamenilor apostolici, şi mai departe, că nu s-a abătut de la apostoli. În acest fel, bisericile apostolice îşi prezintă urmele cele mai vechi. Biserica din Smirna, de exemplu, are notă că Policarp s-a numit Ioan; romanii că Clement a fost ordinat de către Petru. În acelaşi fel, celelalte biserici arată cine erau episcopi, făcuţi de apostoli şi cine le-a transmis sămânţa apostolică. Să inventeze ereticii aşa ceva.’
Clement of Alexandria, Stromata 1,11 (c. 205 d. Hr.).
‘Dar ei, păzind tradiţia adevărată a învăţăturii binecuvântate, care vine direct de la apostolii Petru, Iacov, Ioan şi Pavel şi transmisă din tată în fiu, a ajuns la noi cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a aşeza în noi acele seminţe ancestrale şi apostolice’
Clement of Alexandria, Stromata 7,104 (c. 205 d. Hr.).
‘Pentru noi…care am îmbătrânit cu Scriptura, a păstra corectitudinea apostolică şi ecleziastică a doctrinei, a trăi o viaţă conform Bibliei, este călăuzirea Domnului să descoperim dovezile din Lege şi prooroci pe care le caută ‘
Origen, First Principles 1,2 (c. 230 d. Hr.).
„Învăţătura bisericii a fost transmisă printr-o succesiune ordonată de la apostoli şi a rămas în Biserică până acum. Aceasta trebuie crezută ca fiind adevărul care în nici un fel nu pleacă de la tradiţia apostolică şi ecleziastică.”
Hippolytus of Rome, Refutation of All Heresies 1, Preface (c. 230 d. Hr.).
‘Nu prin inspiraţia din Sfintele Scripturi, nici prin păzirea învăţăturii vreunei persoane au formulat ereticii aceste doctrine.’
Cyprian, Letter to Pope Cornelius, Epistle 59:14 (c. 252 d. Hr.).
‘După toate acestea, în plus, ordinând un episcop fals de către eretici, îndrăznesc să meargă şi să ducă scrisori de la persoane profane şi schismatice la Scaunul lui Petru şi Biserica principială, de unde s-a ridicat unitatea preoţiei. Ei eşuează în a reflecta că acei romani sunt aceiaşi cu cei a căror credinţă a fost lăudată public de către apostol, la care necredinţa nu are acces.”
Cyril of Jerusalem, Catechetical Lectures 5,12 (c. 347 d. Hr.).
‘Noi credem în Una, Sfântă, catolică şi apostolică Biserică.” Conciliul de la Niceea I, Crezul Nicean, (325 d. Hr.). ‘Dar învăţarea credinţei şi susţinerea ei, obţinerea şi păstrarea ei, care îţi este dată de Biserică şi care a fost construită puternic din toate Scripturile.’
Cyril of Jerusalem, Catechetical Lectures 5,33 (c. 347 d. Hr.).
‘Învaţă de asemenea, cu sârguinţă de la Biserică, care sunt cărţile VT şi care sunt cele ale NT.’
Athanasius, Orations 1,37 (c. 350 d. Hr.).
„Forţând din oracolele divine o interpretare greşită conform cu simţul lor particular.”
Athanasius, Orations 3,10 (c. 350 d. Hr.).
„Totuşi, şi aici (arienii) îşi introduc ficţiunile lor particulare şi susţin că Fiul şi Tatăl nu sunt ‘una,’ sau ‘asemenea,’ aşa cum predică Biserica, cum ei înşişi cred.”
Athanasius, Orations 3,28 (c. 350 d. Hr.).
„Dacă luăm în considerare acum obiectul acelei credinţe pe care o avem noi, creştinii şi dacă folosim aceasta ca o regulă, recurgem , cum ne învaţă apostolul, la citirea Scripturii inspirate. Deoarece, duşmanii lui Hristos, fiind ignoranţi în acest obiect, au plecat de la calea adevărului, şi s-au împiedicat de o piatră de poticnire, gândind altfel decât ar trebui.”
Athanasius, Orations 3,58 (c. 350 d. Hr.).
„Dacă ar fi avut duşmanii lui Hristos aceste gânduri şi ar fi recunoscut scopul ecleziastic şi o ancoră a credinţei, nu ar fi eşuat în credinţă…”
Athanasius, Festal Letter 2 (c. 350 d. Hr.).
„Dar după el (diavolul) şi cu el sunt toţi inventatorii ereziilor fără lege, care se referă într-adevăr la Scripturi, dar nu au astfel de păreri ca cele pe care sfinţii le-au transmis şi le-au primit ca învăţături ale oamenilor, căci nu le cunosc şi nici puterea lor.”
Athanasius, De Decretis 3, (c. 350 d. Hr.).
‘Când au fost condamnaţi şi au început să vorbească şi unul diferea de celălalt; apoi percepând încurcăturile în care erau ereziile lor, rămâneau muţi şi prin tăcerea lor mărturiseau dizgraţia care venea peste neortodoxia lor. Cu privire la aceasta, episcopii, negativând termenii pe care i-au inventat, au anunţat împotriva lor credinţa ecleziastică sigură…şi ce este ciudat într-adevăr, Eusebius din Cezareea în Palestina, care negase cu o zi înainte, dar apoi a subscris, a trimis bisericii lui o scrisoare, spunând că aceasta era credinţa bisericii şi învăţătura părinţilor.’
‘Athanasius, De Decretis 4 (c. 350 d. Hr.).
Nu comit ei o crimă chiar în gândurile lor contrazicând un conciliu atât de mare şi ecumenic?’
Athanasius, De Decretis 4 (c. 350 d. Hr.).
‘Căci, ceea ce Părinţii noştri au transmis, este doctrină cu adevărat; şi aceasta este într-adevăr simbolul doctorilor, să mărturisească acelaşi lucru şi unii şi alţii; şi să nu difere unii de alţii şi nici de Părinţi…Astfel, grecii, nefiind martorii aceloraşi doctrine, dar certându-se unul cu altul, nu au nici un adevăr al învăţăturii; dar vestitorii sfinţi şi adevăraţi ai adevărului sunt de acord toţi şi nu diferă…în a predica acelaşi Cuvânt armonios.’
Athanasius, De Decretis 13 (c. 350 d. Hr.).
‘…şi este aparent şi nereligios când Scriptura conţine astfel de imagini, pentru a forma idei cu privire la Domnul nostru de la alţii care nu sunt nici în Scriptură, nici nu au vreo orientare religioasă. Deci, să-i lăsăm să ne spună de la ce învăţător sau prin ce tradiţie au luat ei aceste noţiuni cu privire la Salvatorul nostru?…Dar mi se pare că ei au o înţelegere greşită a acestui pasaj de asemenea; deoarece are un simţ religios şi foarte ortodox, pe care dacă l-ar fi înţeles, nu ar fi blasfemiat pe Domnul slavei.’
Athanasius, De Decretis 18 (c. 350 d. Hr.).
‘…şi în ameţeală cu privire la adevăr, sunt puşi pe acuzarea conciliului, să ne spună ce sunt Scripturile, din ceea ce au învăţat ei sau cine este sfântul care i-a învăţat…’
Athanasius, De Decretis 20 (c. 350 d.
‘Trebuie neapărat să se păstreze şi să se plănuiască deciziile conciliului, pentru ca în mod corespunzător, să anunţe cu privire la ele relaţia de strălucire cu lumina; şi de aici să capete imaginea adevărului.’ Hr.).
Athanasius, Gentes 1 (c. 350 d. Hr.).
‘Desigur, Sfintele Scripturi, de inspiraţie divină sunt suficiente pentru a proclama adevărul. Dar sunt şi numeroase lucrări compuse în acest scop de către învăţători binecuvântaţi. Cel care le citeşte va înţelege interpretarea Scripturilor şi va putea obţine cunoaşterea pe care o doreşte.’
Athanasius, Gentes 6 (c. 350 d. Hr.).
‘Dar sectarii au căzut de la învăţătura Bisericii şi au eşuat în credinţă.’
Athanasius, Gentes 33 (c. 350 d. Hr.).
‘Dar că sufletul este făcut nemuritor, este un punct mai departe în învăţătura Bisericii pe care trebuie să o cunoaşteţi…’
Athanasius, Ad Serapion 1,28 (c. 350 d. Hr.).
‘Dar ceea ce este de asemenea legat de aceasta, să observăm că tradiţia, învăţătura şi credinţa Bisericii Catolice de la început a fost predicată de către apostoli şi păstrată de Părinţi. Pe aceasta a fost fondată Biserica; şi dacă cineva părăseşte aceasta, nu mai este şi nici nu mai trebuie numit creştin.’
Anthony of Egypt, Vita S. Antoni 89, (c. 350 d. Hr.).
„De aceea, păstraţi-vă cu atât mai mult nepătaţi de ei şi observaţi învăţăturile Părinţilor şi mai ales sfânta credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, pe care aţi învăţat-o din Scriptură, şi pe care v-am reamintit-o adesea.”
Athanasius, De Decretis 27 (c. 350 d. Hr.).
‘Dovedim că această vedere a fost transmisă din părinte în părinte, dar evrei moderni şi discipoli ai lui Caiafa, câţi părinţi numiţi la interpretările voastre? Nici una din înţelegeri şi înţelepciuni; căci toţi vă urăsc; şi numai diavolul; numai el este tatăl vostru în această apostazie, care la început a v-a sădit cu sămânţa aceste nereligii şi acum vă convinge să calomniaţi Conciliul Ecumenic, pentru că a scris, nu doctrinele voastre, ci cea care de la început ne-a fost transmisă de către cei care erau martori şi lucrători ai Cuvântului. Căci credinţa mărturisită de conciliu în scris, este credinţa Bisericii catolice; pentru a susţine aceasta, binecuvântaţii Părinţi s-au exprimat astfel când au condamnat erezia ariană…’
Athanasius, Epistles 59 (356 d. Hr.).
„Suntem mulţumiţi de faptul că aceasta nu este învăţătura Bisericii Catolice şi nici Părinţii nu au susţinut aceasta.”
Athanasius, Epistles 60 (356 d. Hr.).
„Dar credinţa noastră este corectă şi începe de la învăţătura apostolilor şi tradiţia Părinţilor, fiind confirmată şi de NT şi de VT”
Athanasius, De Synodis 13 (359 d. Hr.).
‘…Că ei sunt în dezacord unii cu ceilalţi şi, întrucât s-au răzvrătit faţă de Părinţi, nu au aceeaşi minte, ci plutesc cu schimbări variate şi discordante.’
Athanasius, De Synodis 47 (359 d. Hr.).
‘Căci este drept să simţim şi să întreţinem o conştiinţă bună faţă de Părinţi, să nu fim copii falşi, ci să primim învăţăturile de la ei şi lecţiile de religie din mâna lor.’
Athanasius, De Synodis 48 (359 d. Hr.).
‘Astfel, atunci când mărturisim şi credem, să fim în sentimentul Părinţilor…’
Athanasius, De Synodis 54 (359 d. Hr.).
‘…dar, rămânând pe temelia apostolilor, şi ţinând strâns învăţăturile Părinţilor, rugaţi-vă ca acum, toată lupta şi rivalitatea să înceteze şi întrebările inutile ale ereticilor să fie condamnate…’
Hilary of Poitiers, Ex. Oper. Hist. Fragment 7,3 (c. 365 d. Hr.).
‘Este de datoria noastră să nu ne retragem de la Crezul pe care l-am primit…şi nici să nu dăm înapoi de la credinţa pe care am primit-o prin prooroci… sau să nu alunecăm de la Evanghelii. Odată aşezată, continuă până azi, prin învăţătura Părinţilor.’
Athanasius, Ad Afros 1 (c. 369 d. Hr.).
„Mărturia sosită la Niceea era suficientă şi destul prin ea însăşi, pentru subminarea întregii erezi nereligioase şi pentru siguranţa şi promovarea doctrinei Bisericii.”
Athanasius, Ad Afros 2 (c.369 d. Hr.).
„Dar Cuvântul Domnului care a venit prin Sinodul Ecumenic de la Nicea, este pentru totdeauna.”
Basil, Holy Spirit 22 (c. 370 d. Hr.).
„Să cercetăm acum care sunt concepţiile noastre comune cu privire la Duh, ca şi cele adunate de noi din Sfânta Scriptură, ca şi cele adunate cu privire la aceasta, ca şi cele pe care le-am primit din tradiţia nescrisă a Părinţilor.”
Basil, Holy Spirit 27 (c. 370 d. Hr.).
„Dacă practicile şi credinţele, general acceptate sau interzise, care sunt păstrate de Biserică, pe care le avem, sunt derivate din învăţătura scrisă; altele le-am primit ca un mister din partea apostolilor, prin învăţăturile apostolilor; şi ambele în legătură cu adevărata religie au aceeaşi forţă.”
Basil, Holy Spirit 67 (c. 370 d. Hr.).
„Nu ajunge ziua pentru a cerceta misterele Bisericii care nu se află în Scriptură. Chiar mărturia credinţei în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, din ce documente scrise o avem?”
Basil, Holy Spirit 67 (c. 370 d. Hr.).
„În timp ce învăţăturile nescrise sunt atât de multe şi orientarea lor cu privire la „misterele divinităţii” este atât de importantă, pot ei refuza un singur cuvânt care a ajuns la noi de la Părinţi; – pe care l-am găsit, derivat din obiceiul ignorant, ce locuia în bisericile ne pervertite – un cuvânt care contribuie în grad mare la întregimea forţei misterului.”
Basil, Holy Spirit 71 (c. 370 d. Hr.).
„Ca răspuns la obiecţia că doxologia în formă „cu Duhul” nu are autoritate scrisă, menţinem ideea că dacă nu este un alt exemplu a ceea ce este nescris, atunci nu trebuie primit. Dar dacă marele număr de mistere sunt acceptate în constituţia noastră fără o autoritate scrisă, atunci, să-l primim şi pe acesta ca pe multe altele. Deoarece consider că este apostolic să rămâi lângă învăţăturile nescrise. „Te laud” este spus „că îţi aminteşti de mine în toate lucrurile şi păstrezi poruncile pe care ţi le-am dat;’ şi „Ţine învăţăturile care ai fost învăţat, fie prin cuvânt sau scrisoarea noastră”. Una din aceste învăţături este practica ce este acum înaintea noastră, care cei ce au poruncit-o de la început, s-a înrădăcinat ferm în biserici, transmiţând-o succesorilor lor şi folosirea ei ca obicei îndelung avansează pas cu pas, cu vremea.”
Basil, Epistles 204,6 (c. 370 d. Hr.).
„…şi nu am permis ca judecata mea cu privire la acestea să stea liniştită, ci am urmat deciziile date de Părinţii noştri în legătură cu aceasta.”
Basil, Epistles 204,6-7 (c. 370 d. Hr.).
„…considerându-mă legat să urmez înalta autoritate a unui astfel de om şi a celor care au făcut regula şi cu toată dorinţa din partea mea de a câştiga premiul promis celor ce fac pace, m-am înscris pe listele participanţilor la comuniune care acceptaseră acel crez. Cel mai corect lucru ar fi să judec eu, nu unul sau doi care nu merg drept în adevăr, ci din mulţimea episcopilor din lume, legaţi de mine prin harul lui Dumnezeu…poţi învăţa că suntem toţi cu aceeaşi minte şi aceeaşi părere. Cine evită comuniunea cu mine, nu poate scăpa exactităţii voastre, se rupe de întreaga Biserică.”
Basil, Epistle to Canonicas (c. 370 d. Hr.).
‘A nu accepta vocea Părinţilor ca având autoritate mai mare decât opinia lor merită mustrare ca ceva plin de mândrie!’
Ephiphanius of Salamis, Panarion 61, 6 (377 d. Hr.).
‘Dar pentru toate cuvintele divine, nu este nevoie de nici o alegorie pentru a prinde sensul; ceea ce este necesar este studiul şi înţelegerea pentru a cunoaşte sensul fiecărei afirmaţii. Trebuie să avem resursa tradiţiei, căci nu poate fi totul primit din Scripturile divine. De aceea, sfinţii apostoli au transmis anumite lucruri în scris şi altele prin tradiţie. Cum a spus Pavel: „cum vi le-am dat eu.”
Jerome, Dialogue Luciferians 8 (c. 379 d. Hr.).
‘Cereţi dovada Scripturii? O puteţi găsi în Faptele Apostolilor. Şi chiar dacă nu stătea în autoritatea Scripturii consensul întregii lumi în această privinţă ar avea forţa poruncii…”
Jerome, Dialogue Luciferians 28 (c. 379 d. Hr.).
‘Şi nu-i lăsaţi să vă flateze dacă ei cred că au autoritatea Scripturii, deoarece diavolul a citat texte din Scriptură…toţi putem face aceasta, în timp ce păstraţi litera Scripturii, citiţi în ea o doctrină nouă. ‘
Gregory of Nyssa, Against Eunomius 4:6 (c. 384 d. Hr.).
„Este destulă dovadă a afirmaţiilor noastre că avem o tradiţie ce vine de la Părinţi, o moştenire cum era, prin succesiune de la apostoli, prin sfinţii care au venit după ei.”
Gregory of Nyssa, Against Eunomius 4:6 (c. 384 d. Hr.).
„…Spun, că Biserica învaţă aceasta clar, că Singurul Fiu este Dumnezeu în esenţă, chiar Dumnezeu din aceeaşi esenţă cu adevăratul Dumnezeu, cum poate cineva, care se opune deciziei ei, să răstoarne opinia preconcepută?”
Gregory of Nyssa, Against Eunomius 4:6 (c. 384 d. Hr.).
„Ei, pe de altă parte, care îşi schimbă doctrinele cu această noutate, au nevoie de sprijinul argumentelor lor din plin, dacă vor să convingă cu părerile lor, nu oameni uşori ca praful şi instabili, ci oameni cu greutate şi constanţă: dar cât timp afirmaţia lor este avansată fără a fi stabilită şi fără a fi dovedită, cine este atât de prost şi de primitiv să ia socoteală de învăţătura evangheliştilor şi apostolilor şi a celor care, regulat au strălucit ca lumini în biserici, cu mai puţină forţă decât acest nonsens nedemonstrat.”
Gregory of Nazianzus, Orations 33,15 (c. 385 d. Hr.).
„Oile mele aud vocea mea, ceea ce am auzit din profeţiile Domnului, ceea ce am fost învăţat de Sfinţii Părinţi, ceea ce am spus de asemenea în multe ocazii, ne conformându-mă oportunului şi pe care nu voi înceta de a învăţa; în care am fost născut şi din care voi pleca.”
Gregory of Nazianzus, Epistles 101 (c.385 d. Hr.).
„Doresc să învăţ ce este această modă a inovaţiei în lucrurile ce privesc Biserica. Dar, deoarece credinţa noastră a fost proclamată, şi în scris şi fără scriere, aici şi departe, în vremuri de pericol şi de siguranţă, cum de unii fac astfel de încercări şi alţii tac?”
Ambrose, Letter to Sircius (c. 387 d. Hr.).
„Dar dacă ei nu cred doctrinele preoţilor, să creadă profeţiile lui Hristos, să creadă avertismentele îngerilor care spun „La Dumnezeu nimic nu este imposibil”. Să creadă Crezul apostolic ţinut de Biserica Romană nepătat, întotdeauna.”
Augustine, C. Cresconius I:33 (c. 390 d. Hr.).
„Pentru a fi siguri, deşi în această problemă, nu putem cita un mai clar exemplu luat din Scripturile canonice, în orice caz, în această problemă, noi urmăm adevăratul gând al Scripturii când observăm ce a apărut a fi bun Bisericii universale pe care autoritatea aceloraşi Scripturi o recomandă.”
John Chrysostom, Homilies on Second Thessalonians (c. 392 d. Hr.).
‘Deci, confraţilor, staţi neclintiţi, şi ţineţi învăţăturile care aţi fost învăţaţi, fie prin cuvânt fie prin epistola noastră’. De aici, este clar, că nu au transmis toate lucrurile prin epistolă, ci multe lucruri nescrise şi în acelaşi mod, şi una şi cealaltă sunt demne de crezare. Deci, să ne considerăm tradiţia Bisericii demnă de crezare. Este o căutare de tradiţie care se opreşte aici.”
John Chrysostom, Homilies on Acts 1,1 (c. 392 d. Hr.).
„Putem răspunde că ceea ce este scris aici, este de ajuns pentru cei care sunt prezenţi, şi că scriitorii sfinţi au vorbit despre situaţia de importanţă imediată, oricare ar fi la acea vreme: nu era nici o obiecţie că erau scriitori de cărţi: de fapt, sunt multe lucruri care au fost transmise prin tradiţia nescrisă. În timp ce toate acestea sunt conţinute în această Carte, merită admiraţia, la fel este în special felul în care apostolii au întâmpinat nevoile ascultătorilor lor: o condescendenţă sugerată de Duhul care a poruncit-o, că subiectul asupra căruia stăruie mai ales, este cel care aparţine de Hristos ca om. Căci aşa este, că în vreme ce ei cuvântează atât despre Hristos, vorbesc puţin cu privire la divinitatea Lui: mai mult despre umanitate cuvântează ei şi despre Patimi şi Înviere şi Înălţare.”
John Chrysostom, Homilies on Philippians 3,4 (c. 392 d. Hr.).
„Nu degeaba au poruncit apostolii să se facă o comemorare a morţii în misterele grozave.”
Augustine, Sermon 117:6 (c. 397 d. Hr.).
„Este clar; credinţa o permite; Biserica Catolică o aprobă; este adevărată.”
Augustine, Letter called Fundamentals 14:18 (397 d. Hr.).
„Dacă deci, o să cred lucruri pe care nu le cunosc, de ce nu aş crede acele lucruri care sunt acceptate de consimţământul celor învăţaţi şi ne învăţaţi la fel şi sunt stabilite de majoritatea autorităţilor tuturor popoarelor?”
Augustine, Epistle of Manichaeus 5,6 (397 d. Hr.).
„Deoarece în Biserica Catolică, a nu vorbi de înţelepciunea cea mai curată, la a cărei cunoaştere câţiva oameni spirituali ajung în această viaţă, ca s-o cunoască, în cea mai săracă măsură, într-adevăr, deoarece nu sunt decât oameni, totuşi fără îndoială…Consimţirea popoarelor şi naţiunilor mă ţine în Biserică, la fel şi autoritatea ei, sfinţită prin miracole, hrănită de speranţă, mărită de dragoste, stabilită de vârstă. Succesiunea preoţilor mă ţine, începând chiar de la scaunul apostolului Petru, căruia Domnul, după învierea Sa, i-a dat-o în grijă să hrănească oile Lui, până la episcopatul prezent…Din partea mea, nu aş crede Evanghelia, doar dacă este mişcată de autoritatea Bisericii Catolice. Deci, când cei în a căror autoritate am fost de acord să cred în Evanghelie îmi spun să nu cred în Manicheus, cum aş putea să nu fiu de acord?”
Augustine, Letter to Faustus 8:5 (c. 406 d. Hr.)
„Autoritatea Scripturilor noastre, întărită de acordul atâtor de multe naţiuni şi confirmată de succesiunea apostolilor, episcopilor şi conciliilor, este împotriva ta.”
Augustine, Trinitas 4,6,10 (c. 410 d. Hr.).
„Nici o persoană sensibilă nu se va opune raţiunii, nici un creştin nu va contrazice Scripturile, nici un iubitor al păcii nu va merge împotriva Bisericii.”
Augustine, Letter 164 to Evodius of Uzalis (414 d. Hr.).
„De oriunde vine această tradiţie, trebuie să credem că Biserica nu a crezut în van, chiar dacă autoritatea expresă a scripturilor canonice nu este avansată pentru ea.”
Augustine, Letter to Juliana 1:7,34 (416 d. Hr.).
„Îţi vei iubi atunci atât de mult eroarea în care ai căzut prin simpla încredere de adolescent şi slăbiciune umană, încât te vei separa de aceşti conducători ai unităţii catolice şi ai adevărului, din atât de multe părţi din lume care sunt în acord asupra unei atât de importante probleme, una în care esenţa religiei este implicată..?”
Vincent of Lerins, Commonitory for the Antiquity and Universality of the Catholic Faith 1,26 (434 d. Hr.).
‘Când oricine întreabă unul din aceşti eretici care prezintă argumentele: unde sunt dovezile învăţăturii tale ca să las în urmă credinţa veche din toată lumea a Bisericii Catolice? Va sări înainte ca tu să termini întrebarea: „Este scris” Urmează imediat cu mii de texte şi exemple…’
Vincent of Lerins, Commonitory for the Antiquity and Universality of the Catholic Faith 2 (434 d. Hr.).
„Aici poate, cineva va întreba: Deoarece canonul Scripturii este complet şi mai mult decât suficient în sine, de ce este necesar să se adauge autoritatea interpretării ecleziastice? De fapt, (trebuie să răspundem) Sfânta Scriptură, datorită adâncimii ei, nu este universal acceptată într-unul şi acelaşi sens. Acelaşi text este interpretat diferit de oameni diferiţi, încât unul aproape câştigă impresia că poate da atât de multe sensuri câţi oameni sunt. Novatian, de exemplu, explică un pasaj într-un fel; Sabellius, în altul; Donatus, în altul; Arius, şi Eunomius, şi Macedonius îl citesc diferit; la fel şi Photinus, Apollinaris, şi Priscillian; în alt fel, Jovian, Pelagius, şi Caelestius; în final în alt fel, Nestorius. Astfel, datorită marilor distorsiuni cauzate de variatele erori, este, într-adevăr, necesar ca tendinţa interpretării scrierilor profetice şi apostolice să fie condusă în concordanţă cu regula sensului ecleziastic şi catolic.”
Theodoret of Cyrus, Epistles 89 (c. 436 d. Hr.).
‘Această învăţătură a fost transmisă nouă nu numai de apostoli şi profeţi, ci şi de cei care le-au interpretat scrierile, Ignatius, Eustathius, Athanasius, Basil, Gregory…şi alte lumini ale lumii şi înaintea lor, de sfinţii Părinţi adunaţi la Niceea a căror mărturie de credinţă am păstrat-o intactă, ca moştenirea de la un Tată, în timp ce acei care îndrăznesc să violeze învăţăturile lor, îi numim corupţi şi duşmani ai adevărului.’
Council of Constantinople II (553 d. Hr.).
‘Mărturisim că (noi) ţinem şi declarăm credinţa dată nouă de la început de Marele Dumnezeu şi Salvatorul nostru Isus Hristos Sfinţilor apostoli, şi predicată de ei în lumea întreagă; pe care Sfinţii Părinţi au mărturisit-o şi explicat-o, şi au transmis-o sfintelor biserici şi mai ales (acei părinţi) care se adunau în cele patru sinoade sacre, pe care îi urmăm şi îi acceptăm prin toate lucrurile şi în toate lucrurile…judecând toate lucrurile cu pietate, într-adevăr, care nu sunt în acord cu ceea ce a fost definit ca dreaptă credinţă de aceleaşi patru sfinte concilii, le condamnăm şi anatemizăm.’
Maximus the Confessor (c. 638 d. Hr.).
‘Nu am o opinie particulară, dar sunt de acord cu Biserica Catolică.’
John Damascus, Orthodox Faith 4,12,16 (c. 745 d. Hr.).
‘Deci, în aşteptarea venirii Lui, ne închinăm spre est. Dar această tradiţie a apostolilor este nescrisă. Pentru multe care au fost transmise nouă prin tradiţie este nescrisă.’
John Damascus, Orthodox Faith 4,16 c. 745 d. Hr.).
‘Mult din ce au transmis apostolii a fost nescris, Pavel, apostolul neamurilor, ne spune în aceste cuvinte: „Deci, fraţilor staţi neclintiţi şi ţineţi învăţăturile care aţi fost învăţaţi fie prin cuvânt, fie prin epistole”. Scrie şi corintenilor „Vă laud că vă amintiţi de mine în toate lucrurile şi ţineţi învăţăturile aşa cum vi le-am dat.’
John Damascus, Letter to the Nestorians (c. 745 d. Hr.).
‘Cel care nu crede conform tradiţiei Bisericii Catolice este un necredincios.’
Council of Nicea II, (787 d. Hr.).
‘Dacă cineva respinge toată tradiţia eclesiastică fie scrisă, sau nescrisă… să fie anatema.’
