O vedere de ansamblu a Ortodoxiei Rasaritene

de Susan C. Moeller

Susan Moeller este o absolventă Magna Cum Laude de la Marshall University din West Virginia unde a studiat educaţia. Ea deţine şi titlul de M.A. în studii teologice de la International School of Theology. Susan a slujit ca membră a comitetului de conducere de la organizaţia Campus Crusade for Christ la Western Kentucky University şi în prezent lucrează cu aceiaşi organizaţie la California State University, San Bernardino. Soţul ei, Duane, este în cursul terminării studiilor pentru titlul de M.Div la ISOT. Când va termine, el plănuieşte să urmeze lucrarea de campus în străinătate.

Rezumat

Ortodoxia Răsăriteană şi Creştinismul Apusean (incluzând ramurile sale Protestante şi Catolice) pot fi comparate cu doi gemeni care au fost separaţi la scurt timp după naştere. Reprezentanţii Ortodoxiei Răsăritene au participat la primele şapte concilii ecumenice terminându-se cu Al Doilea Conciliu de la Nicea din 787 unde ei au apărat ceea ce acum este acceptat drept Hristologia ortodoxă cu vigoare. În urma acestui conciliu au crescut diferenţe între Răsărit şi Apus şi au dus la o despărţire oficială în 1054 când Papa a excomunicat oraşul Constantinopol al Ortodoxiei Răsăritene. Domeniile primare de diferenţă erau problemele autorităţii papale şi clauza Filioque din Al Doilea Crez de la Nicea care declara că Duhul Sfânt purcedea de la Fiul precum şi de la Tatăl.

Teologii Ortodoxiei Răsăritene afirmă faptul că nu există vreo cale pentru că fiinţele umane finite să înţeleagă sau chiar să se gândească la Dumnezeu aşa cum este El de fapt deoarece El este infinit. Teologii ortodocşi fac distincţia între „apofatic” (sau calea negativă de cunoaştere a lui Dumnezeu prin a afirma ceea ce El nu este) şi mijlocul pozitiv sau „catafatic” de cunoaştere a lui. Fiind mult mai confortabili cu misticul decât cu majoritatea lucrurilor din Apus, paradoxul revelaţiei infinite despre Sine faţă de finit şi tensiunea dintre cunoaşterea apofatică şi cea catafatică este, pentru teologii ortodocşi, o cauză de închinare, şi nu o contemplare şi o examinare scolastică.

Centrul teologiei Ortodoxe este conceptul de „theosis”: participarea în natura lui Dumnezeu în timp ce se menţine o natură umană distinctă. Theosis este în centrul înţelegerii ortodoxe a umanităţii, a păcatului şi răscumpărării. Omenirea a fost creată pentru a participa în theosis, însă Căderea a adus mortalitatea care a dus la păcatul individual. Răscumpărarea este provizia lui Dumnezeu a vieţii divine în Hristos, începutul theosisului. Conceptul de theosis a influenţat şi practica eclesiastică Răsăriteană a folosirii icoanelor şi înţelegerea ortodoxă a Cinei Domnului.

Introducere

Biserica Ortodoxă Răsăriteană a venit în existenţă ca o entitate independentă în secolul al 8lea. Anterior acestuia, istoria sa era aceiaşi cu ramura Creştinismului care avea să evolueze în Catolicismul Apusean şi Protestantismul. Crezurile şi practicile Ortodoxiei Răsăritene variază mult faţă de Creştinismul Apusean în multe privinţe, însă rădăcinile sale Hristologice sunt la fel. Ca şi gemenii separaţi la scurt timp după naştere, cele două ramuri ale Creştinismului ortodox sunt deodată radical de diferite şi semnificativ de similare.

Această lucrare va examina dezvoltarea Ortodoxiei Răsăritene precum şi unele din dogmele sale majore. Atenţie specială va fi conferită acelor domenii în care diferenţele dintre ea şi teologia Apuseană par a fi special de importante.

Dezvoltarea istorică

Biserica Ortodoxă Răsăriteană, deşi nu este identică în cultura sau metodologia sa, a fost o parte integrală a bisericii creştine universale pentru aproximativ 1000 de ani. Aceasta nu numai că împărtăşeşte o părere ortodoxă a Hristologiei cu biserica Apuseană, ci era şi o parte integrală a dezvoltării acelei ortodoxii prin participarea sa în primele şapte concilii ecumenice. Reprezentanţii Ortodoxiei Răsăritene apără ceea ce acum este acceptat drept Hristologia ortodoxă cu vigoare. Din nefericire, solidaritatea dintre biserica Apuseană şi biserica Răsăriteană nu a durat, şi Al Doilea Conciliu de la Nicea, ţinut în anul 787, a fost ultimul conciliu frecventat de membrii bisericii Ortodoxe Răsăriteane. După acesta, diferenţele dintre Apus şi Răsărit au devenit mult mai pronunţate şi eventual ireconciliabile1.

Este important să notăm că anterior despărţirii de Roma şi de aliaţii săi eclesiastici, biserica Ortodoxă Răsăriteană a jucat un rol important în apărarea Hristologiei ortodoxe împotriva monofisitismului. Conciliul de la Calcedon din 451 a definit ca ortodox crezul că în persoana lui Hristos sunt două naturi complete, nu una singură. În acest punct, un grup de biserici continuau să susţină crezul că Hristos avea doar o singură natură, despărţite de bisericile care încă mai erau unite din Răsărit şi Apus. Ei se referă la ei înşişi drept Ortodocşi, însă ei nu sunt parte a bisericii Ortodoxe Răsăritene2.

După Conciliul de la Calcedon, diferenţele dintre ramurile Creştinismului Răsăritean şi Apusean au crescut, însă cele două nu s-au despărţit oficial până în 1054 când o bulă papală de excomunicare a fost emisă pentru oraşul conducător al Ortodoxiei Răsăritene, Constantinopol (Istambul)3. Cele mai dureroase două puncte de conflict care au precipitat despărţirea erau chestiunile autorităţii papale şi clauza Filioque. Bisericile Răsăritene au atribuit o mai mare autoritate pe decretele conciliilor bisericii decât Biserica Romană, care îl onora pe Papă la acelaşi nivel cu conciliile şi au considerat drept adecvat pentru Papă să aibă autoritate peste declaraţiile de credinţă făcute în trecut4. Când biserica latină a adaptat crezul stabilit la al doilea Conciliu de la Nicea prin adăugarea clauzei Filioque, biserica Ortodoxă Răsăriteană a luat o poziţie atât împotriva conţinutului clauzei cât şi a libertăţii asumate în stabilirea unei doctrine a bisericii. Clauza Filioque afirma în mod esenţial faptul că Duhul Sfânt purcedea de la Fiul precum şi de la Tatăl. Concepţia Ortodox Răsăriteană a Trinităţii nu permitea această adăugire. Ambele părţi ale controversei au luat o serie de paşi una faţă de alta, şi schisma a fost fără greşeală completă atunci când Papa Leo IX a excomunicat pe Creştinii Răsăriteni. Astfel, din secolul al 11lea şi până în prezent, Ortodoxia Răsăriteană s-a dezvoltat ca un sistem teologic separat de Catolicismul Apusean şi Protestantismul.

Datorită controversei monofizite şi ruperea radicală de Roma, Ortodoxia Răsăriteană a fost constrânsă în mod geografic atât în Răsărit cât şi în Apus. Astfel, expansiunea sa a fost în principal înspre Nord pe măsură ce misionarii Ortodocşi Răsăriteni au adus Creştinismul în ţările slavice5. Astăzi, Ortodoxia Răsăriteană este proeminentă în Grecia, Cipru, Bulgaria, România, Serbia, Rusia şi Georgia sunt toate Ortodox Răsăritene, şi încă mai continuă să existe un Patriarhat al Constantinopolului (Istambul)

Teologii cheie

Dezvoltarea teologiei Ortodox Răsăritene poate fi împărţită în cinci stagii. Ideile fundamentale ale sistemului Ortodox de gândire sunt stabilite în timpul perioadei anterioare Conciliului de la Calcedon de către părinţii greci şi oameni ca Atanasie, Ioan Chrysostom, Cyril de Alexandria, Basil cel Mare, Grigore de Nazianzus, şi Grigore de Nyssa. Urmându-le paşii lor în anii dintre Calcedon şi al doilea Conciliu de la Nicea au fost Ioan de Damascus şi Maximus Confesatorul. Grigore Palamas şi Simeon cel Nou au fost cei mai proeminenţi dintre teologii Ortodoxiei Răsăritene în anii care au urmat după al doilea Conciliu de la Nicea. Între secolele al 15lea şi al 19lea, mulţi teologi ortodocşi au studiat în vest, şi prin ei, gândirea Apuseană a avut o mare, şi de atunci o inegală influenţă asupra teologiei Răsăritene. Anii dintre 1820 şi prezent au fost ani de luptă pentru Biserica Ortodoxă. Aceasta a trebuit să reziste la afluenţa teritorială atât a Comunismului cât şi a Islamului. Partea timpurie a acestor ani de luptă a fost din punct de vedere teologic dominată de liberalismul Protestant German, însă în secolul al 20lea s-a produs o trezire a gândirii bizantine care a rezultat într-o luptă pentru proeminenţă între ramurile liberale şi ortodoxe ale Ortodoxiei6.

Metodologia

Este un imperativ a examina o diferenţă critică în abordarea generală faţă de teologie adoptată de biserica Ortodoxă Răsăriteană şi Creştinismul Apusean. Ortodoxia afirmă faptul că nu este nici o cale pentru fiinţele umane finite să înţeleagă sau chiar să se gândească la Dumnezeu aşa cum este El de fapt deoarece El este infinit. În acest sens ei afirmă conceptul neo-platonic că Dumnezeu este complet transcendent şi că omul este incapabil de a-L cunoaşte.

Răspunzând la această problemă, Părinţii Greci au propus calea negativă, sau „apofatică” de cunoaştere a lui Dumnezeu. În mod esenţial, cale apofatică se referă la cunoaşterea lui Dumnezeu prin afirmarea a ceea ce nu este El7. Crezul Calcedonian reflectă gândirea apofatică în limbajul pe care-l întrebuinţează pentru a descrie natura lui Hristos. Crezul este aşezat în termeni negativi şi oferă puţină explicaţie a naturii exacte a întrupării8.

Adiţional, biserica Ortodoxă înţelege natura teologiei a fi paradoxală: un Dumnezeu de necunoscut alege să se reveleze pe Sine. Conţinutul revelaţiei Sale este întruparea, şi prin aceasta distanţa dintre finit şi infinit este într-un oarecare sens podită. Astfel, ei afirmă faptul că în tensiunea cu calea apofatică de cunoaştere a lui Dumnezeu există mijloacele „catafatice” de cunoaştere a lui. Paradoxul revelării infinite a lui faţă de finit şi tensiunea dintre cunoaşterea apofatică şi cea catafatică este că oricare înţelegere dobândită în mod catafatic slujeşte doar la a arăta imensitatea prăpăstiei care rămâne între om cu noua descoperită înţelegere şi realitatea actuală a lui Dumnezeu. Pentru Ortodoxie, orice cunoaştere a lui Dumnezeu este o bază nu pentru încetarea contemplării, ci a foamei continue după mai mult9.

Abordarea Ortodoxă faţă de Dumnezeu este prin urmare mult mai tolerantă a aspectelor mistice şi misterioase ale Dumnezeirii decât este teologia Apuseană. Teologia din Apus tinde să accentueze urmarea raţională a informaţiei despre Dumnezeu şi eliminarea sistematică a tot ceea ce este misterios despre El. În contrast, Ortodoxia vede misteriosul drept cauză de închinare, nu de contemplare şi examinare scolastică. În timp ce teologii Ortodoxiei Răsăritene pun valoare pe misterios, ei nu sunt propunători ai inconsistentului iraţional sau intelectual. Ei cred că intelectul este important, dar ei nu cred că aceasta este singurul criteriu prin care adevărul ar trebui să fie judecat. Ei afirmă în schimb faptul că forma cea mai înaltă a teologiei este experimentală şi nu intelectuală10.

Umanitatea, Păcatul şi Răscumpărarea

Gândirea teologică Ortodox Răsăriteană referitoare la umanitate, păcat şi răscumpărare este îndeaproape legată şi pivotează în jurul conceptului de theosis. Doctrina este numită şi divinizare, şi deşi aceasta este un sigiliu al Ortodoxiei Răsăritene ea este învăluită în misterul pe care Ortodoxia este ezitantă să îl analizeze. Pus simplu, theosis înseamnă a fi divinizat sau a deveni ca Dumnezeu. Theosis sugerează participarea în natura lui Dumnezeu în timp ce se menţine o natură umană distinctă. Gânditorii ortodocşi neagă în mod consistent că theosis ar fi o perspectivă panteistă pe baza faptului că theosis nu implică distrugerea naturii umanii ca parte a procesului. Theosisul este susţinut de ortodocşi a fi scopul principal al Umanităţii. Oamenii au fost creaţi pentru divinizare11.

Afirmaţia Ortodoxiei Răsăritene că scopul final al umanităţii este theosisul, sau participarea în viaţa Divină, a informat şi a modelat doctrina lor despre Cădere. Înţelegerea lor a păcatului original diferă de cea a teologilor Apuseni în faptul că Adam şi Eva nu sunt responsabili, prin păcatul lor, pentru vina universală, ci pentru mortalitatea universală. Păcatul personal al lui Adam nu a adus condamnare asupra tuturor oamenilor, acesta a adus moarte peste toţi oamenii. Experienţa mortalităţii îi duce astfel pe indivizii fără de vină la acte păcătoase12, dar ortodocşi susţin că păcatul fiecărei persoane este rezultatul propriei convingeri a fiecăruia şi nu alegerea lui Adam13.

Fiind dată această idee că problema de bază a umanităţii este mortalitatea, perspectiva Ortodoxă despre răscumpărare este mult mai largă decât a bisericii Apusene. Tradiţia teologică Apuseană accentuează aspectul juridic al mântuirii, afirmând că în mântuire, Dumnezeu este în principal preocupat cu iertarea păcatului14. Părerea Ortodoxă este că evanghelia nu este în principal soluţia la problema omului cu păcatul personal. Aceasta este provizia lui Dumnezeu a vieţii divine în Hristos, începutul theosisului. Un beneficiu restant al începutului procesului de divinizare este iertarea păcatelor. Botezul este mijlocul prin care credinciosul intră în această viaţă nouă. John Meyendorff rezumă ideea răscumpărării în teologia Ortodoxă Răsăriteană destul de bine. El spune,

Comuniunea din trupul înviat al lui Hristos; participarea în viaţa divină; sfinţirea prin energia lui Dumnezeu, care penetrează umanitatea şi o restaurează la starea sa „naturală”, mai degrabă decât justificare, sau iertarea vinii moştenite – acestea sunt centrul înţelegerii bizantine a Evangheliei Creştine15.

Trinitatea

După cum este evident din discuţia dezvoltării bisericii Ortodoxe Răsăritene, înţelegerile diferite ale rolului Duhului Sfânt în relaţie cu alte părţi ale Trinităţii s-au format în mod proeminent în schisma dintre Răsărit şi Apus. Apusul a acceptat adăugarea clauzei Filioque la Crezul Nicean, aprobând ideea că Duhul Sfânt purcede de la Fiul precum şi de la Tatăl. În opoziţie cu aceasta, Ortodoxia Răsăriteană afirmă faptul că în timp ce atât Fiul cât şi Duhul sunt divini şi una în natură cu Dumnezeu Tatăl, fiecare au o relaţie unică cu şi faţă de El. această diferenţă a relaţie poate fi exprimată în afirmaţia că Fiul este generat din eternitate de Tatăl, în timp ce Duhul purcede din eternitate de la Tatăl16. În concepţia Ortodoxă Răsăriteană a Trinităţii, accentul este pus pe personalităţile distincte din cadrul Dumnezeirii. Apusul a tins să accentueze unitatea din cadrul Dumnezeirii. Este imperativ să ţinem în minte faptul că nici una dintre părţi nu a negat că Trinitatea este o singură natură divină exprimată în trei persoane. Diferenţa dintre cele două este una de accent şi nu una de conţinut17.

Practica eclesiastică

Folosirea icoanelor în închinare este un domeniu de divergenţă ascuţită între Ortodoxia Răsăriteană şi Protestantismul Apusean. Bisericile Răsăritene şi cele Apusene, care încă mai erau unite în acea vreme, au definit şi au clarificat rolul icoanelor în închinare la al doilea Conciliu de la Nicea. Conciliul a respins încercarea mişcării iconoclaste de a elimina imaginile sacre din închinare şi a decis în favoarea includerii lor în serviciile de închinare. Conciliul a trasat distincţia dintre închinarea oferită lui Dumnezeu şi venerarea oferită icoanelor. Totuşi, diferenţa teoretică implicată de cele două cuvinte nu a fost întotdeauna distingătoare în practică18.

Creştinismul Apusean, începând cu Augustin, a expus o preferinţă pentru cuvântul scris în favoarea picturală sau a articolelor reprezentative, în timp ce Răsăritul a gravitat spre picturală. Reformatorii Protestanţi au respins ferm folosirea icoanelor şi făcând aşa au făcut un pas mai departe de Ortodoxia Răsăriteană decât a făcut anterior biserica Romană19.

Rolul central pe care l-au jucat icoanele în închinarea Ortodoxiei Răsăritene necesită o notă explicativă aici. O icoană este o pictură a unui sfânt, a lui Dumnezeu, sau a îngerilor pictaţi pe o bucată de lemn care, atunci când este terminată, este binecuvântată de biserică. Pictura nu este din punct de vedere tehnic considerată o icoană până ce a fost binecuvântată deoarece binecuvântarea stabileşte o legătură dintre icoană şi subiectul actual pe care-l portretizează. Odată binecuvântată, icoanele sunt puse în biserici, case, şi diferite locuri publice. Prima acţiunea a unui închinător ortodox atunci când intră în biserică ar fă să recunoască şi să onoreze icoanele expuse acolo. Ortodocşii cred că atunci când ei contemplează asupra unei icoane cu atitudinea corectă a inimii, ei sunt în mod mistic aduşi în prezenţa celui portretizat de către icoană20.

Argumentul împotriva folosirii icoanelor în închinare este că ele sunt în mod inerent idolatre. Teologii Ortodoxiei Răsăritene neagă faptul că s-ar atribui vreo divinitate icoanelor şi îşi justifică includerea lor în închinare în mare pe baza întrupării lui Hristos. Ortodocşii cred că folosirea unei imagini a lui Dumnezeu, trupul lui Hristos, aprobă alte folosire de imagini ca vehicule pentru comunicare a adevărului divin. Ei citează reprezentarea picturală a heruvimului de peste chivot ca un alt exemplu de imagine aprobată divin21.

O altă practică a bisericii Ortodoxe Răsăritene care o distinge de contrapartida Apuseană este celebrarea Eucharistului. În anumite feluri, Ortodoxia Răsăriteană pare a sta între înţelegerea Protestantă şi Catolică a Cinei Domnului şi a însemnătăţii acesteia. Gândirea Ortodoxă Răsăriteană înţelege elementele comuniunii a fi tipuri actuale ale umanităţii glorificate a lui Hristos, care într-un anumit mod mistic, vine la credincios în timp ce acesta se împărtăşeşte din pâine sau vin. Teologii ortodocşi neagă faptul că ei au renumit pur şi simplu doctrina transsubstanţierii. Punctul crucial al problemei şi distincţia pe care o văd ei între ceea ce învaţă ei şi ideea transsubstanţierii este că pâinea şi vinul sunt reprezentatoare ale umanităţii lui Hristos.

Pe de altă parte, ei se opun ideii că vinul şi pâinea sunt doar simbolice. Biserica Ortodoxă crede că elementele sunt mai mult decât o reprezentare picturală a lui Hristos. Există cu siguranţă un element mistic în celebrarea Ortodox Răsăriteană a Eucharistului care nu este prezentă în Protestantism. În lumina acestui lucru, este cel mai bine să nu categorisim gândirea Ortodox Răsăriteană despre Eucharist alături ori de învăţătura predominantă catolică sau cea protestantă. Aceasta este o doctrină distinctă cu o aromă diferită decât oricare dintre contrapartidele sale22.

Concluzie

O aromă distinctă, diferită decât oricare dintre contrapartidele sale Apusene, ar fi o descriere aptă a Bisericii Ortodox Răsăritene ca un întreg. Distincţia este din punct de vedere natural nu la fel de mare ca între diferitele religii necreştine şi acelea înrădăcinate în persoana şi lucrarea lui Isus. Ortodoxia Răsăriteană împărtăşeşte rădăcina Hristologiei Biblice atât cu Catolicismul Apusean cât şi cu Protestantismul. Aceasta este, totuşi, o şcoală vast de diferită de teologie din oricare tradiţii din Apus. Aceşti gemeni teologici, separaţi la naştere, au înflorit în feluri remarcabil de distincte, însă asemănarea genetică nu a fost distrusă. Întrebarea teologilor şi liderilor din ambele părţi rămâne, dacă ar trebui sau nu să se facă un efort a reconcilia pe cele două?

____________________

Note de subsol

  1. Walter A. Elwell, ed,Evangelical Dictionary of Theology(Grand Rapids: Baker Book House, 1984), s.v. “Orthodox Tradition, The,” by P. D. Steeves.
  2. The Oxford Dictionary of Theology, 2d ed., 1977, s.v. “Orthodox Church, The.”
  3. Daniel B. Clendenin, “The Forgotten Family,” chap. inEastern Orthodox Christianity: A Western Perspective(Grand Rapids: Baker Book House, 1994), 40.
  4. Oxford Dictionary of Theology.
  5. Ibid.
  6. Sinclair B. Ferguson and David F. Wright, eds.,New Dictionary of Theology(Downer’s Grove, IL: Inter Varsity Press, 1988), s.v. “Eastern Orthodox Theology,” by G. L. B.
  7. Vladimir Lossky, “The Two Monotheisms,” chap. inOrthodox Theology, An Introduction, trans. Ian and Ihita Kesarcodi-Watson (Crestwood, NY: St. Vladimir’s SeminaryPress, 1978), 31-32.
  8. Clendenin, “The Mystery of God: Apophatic Vision,” 54.
  9. Lossky, 32-35.
  10. Clendenin, “The Mystery of God: Apophatic Vision,”47-58.
  11. Clendenin, “The Deification of Humanity: Theosis,” 120.
  12. John Meyendorff, “Man,” chap. inByzantine Theology: Historical Trends and Doctrinal Themes(New York: Fordham University Press, 1979), 145.
  13. Clendenin, “The Deification of Humanity: Theosis,” 132-133.
  14. Clendenin, “The Deification of Humanity:Theosis,” 120-123.
  15. Myendorff, “Man,” 145-146.
  16. Lossky, 36-39.
  17. Meyendorff, “The Schism Between East and West,” 94.
  18. Evangelical Dictionary of Theology, s.v. “Nicaea, Second Council of.”
  19. Clendenin, “The Image of Christ,” 75-78.
  20. R.M. French, “The Icons,” chap. inThe Eastern Orthodox Church(New York:Hutchinson’s University Library, 1951), 130, 132-134.
  21. Evangelical Dictionary of Theology, “Images, Veneration of.”
  22. Meyendorff, “The Eucharist,” 203-205.

____________________

Bibliografie

Clendenin, Daniel B. Eastern Orthodox Christianity: A Western Perspective. Grand Rapids:

Baker Book House, 1994.

Elwell, Walter A. ed. Evangelical Dictionary of Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1984. S.v. “Chalcedon, Council of,” by J. H. Hall.

________. ed. Evangelical Dictionary of Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1984. S.v. “Images, Veneration of,” by P. D. Steeves.

________. ed. Evangelical Dictionary of Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1984. S.v. “Nicaea, Council of,” by C. A. Blaising.

________. ed. Evangelical Dictionary of Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1984. S.v. “Nicaea, Second Council of,” by C. A. Blaising.

________. ed. Evangelical Dictionary of Theology. Grand Rapids: Baker Book House, 1984. S.v. “Orthodox Tradition, The,” by P. D. Steeves.

French, R. M. “The Icons.” Chap. in The Eastern Orthodox Church. New York: Hutchinson’s University Library, 1951.

Ferguson, Sinclair B., and David F. Wright, eds. New Dictionary of Theology. Downer’s Grove, IL: Inter Varsity Press, 1988. S.v. “Creeds,” by B. D.

________. eds. New Dictionary of Theology. Downer’s Grove, IL: Inter Varsity Press, 1988. S.v. “Eastern Orthodox Theology,” by G. L. B.Ferguson,

________. eds. New Dictionary of Theology. Downer’s Grove, IL: Inter Varsity Press, 1988. S.v. “Hypostasis,” by D. F. W.

________. eds. New Dictionary of Theology. Downer’s Grove, IL: Inter Varsity Press, 1988. S.v. “Iconoclastic Controversies,” by G. L. B.

Lossky, Vladimir. “The Two Monotheisms.” Chap. in Orthodox Theology An Introduction. Translated by Ian and Ihita Kesarcodi-Watson. Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1978.

Meyendorff, John. Byzantine Theology Historical Trends and Doctrinal Themes. New York: Fordham University Press, 1979.

The Oxford Dictionary of the Christian Church. 2d ed. 1974; reprint, 1977. S.v. “Orthodox Church, The.”

Print Friendly, PDF & Email