Ortodoxia Rasariteana

de Rick Wade

Introducere în Ortodoxia Răsăriteană

Într-un articol anterior am vorbit despre conversaţia care are loc acum între Evanghelici şi Romano-Catolici îndemnaţi fiind de războiul cultural. O a treia tradiţie participă în astfel de discuţii, anume, Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Pentru mulţi dacă nu chiar majoritatea dintre noi, Ortodoxia Răsăriteană este un mister real. Imaginile preoţilor bărboşi şi lumânările, şi sunetul psaltirilor ne intră în minte. Ei sunt aşa de departe de noi, se pare. Suntem şi noi oare parte din aceiaşi biserică? O astfel de întrebare ar fi într-adevăr absurdă acestora, de sigur, căci ortodocşilor le placă să arate că ei stau mai aproape de biserica antică decât catolicii şi protestanţii.

În acest articol doresc să vă introduc în Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Vor prezenta simplu ceva din istoria şi crezurile Ortodoxiei precum şi o introducere fără să ofer nici o critică¹.

Istoric

Creştinii ortodocşi îşi trasează provenienţa lor de la biserica apostolică. Apostolii, de sigur, au fondat doar o singură biserică. De la fondarea bisericii au existat trei diviziuni semnificative. Prima a avut loc în secolele 5 şi 6 când ceea ce se cunoaşte drept bisericile ortodoxe orientale s-au despărţit datorită subiectelor teologice. Acestea includ bisericile din Iran, Irak, uneori numite biserici „Nestoriene” sau „Caldeene”. De asemenea erau incluse şi Biserica Siriană din Antiohia şi Biserica Coptică din Egipt. Bisericile care au fost lăsate cuprind ceea ce noi cunoaştem drept Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Acestea sunt bisericile care rămân în comuniune cu Patriarhatul din Constantinopole².

Următoarea diviziune, în mod tipic datată în secolul al 8lea, a fost între Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană sau Biserica Romano-Catolică. Roma era una dintre cele cinci centre principal, sau oficii ale Bisericii. Deşi era cel mai important dintre cele cinci, acesta a fost diferit de celelalte. De exemplu, Biserica Apuseană bazată în Roma folosea latina, în timp ce Biserica Răsăriteană folosea limbile poporului. Roma avea o abordare mai legală în teologia sa, în timp ce Estul era mult mai mistic. În adiţie, variate chestiuni culturale şi politice au pus-o deoparte. Invaziile barbare din secolul al 5lea şi stabilirea Sfântului Imperiu Roman în Vest a separat mai departe Vestul de Est.

Astfel de lucruri pun scena pentru diviziune. Două chestiuni majore au dus-o la un cap. Una era puterea papei de la Roma. Episcopii Bisericii au fost văzuţi de mult ca fiind egali în general; toţi episcopii aveau un vot în deciziile care afectau întreaga Biserică. Totuşi, câţiva au avut o mai mare influenţă decât alţii. Oficiul Roman era la culme. Astfel, papa a fost considerat primul dintre egali printre episcopii lumii Ortodoxe. Cu toate acestea, unii dintre papi au ajunsă să dorească supremaţia universală. De exemplu, Papa Nicholas a scris în 865 că el avea autoritate „peste tot pământul, adică peste fiecare Biserică”³.

Cealaltă problemă teologică era ce a relaţiei Duhului Sfânt faţă de Tatăl. Purcede El doar de la Tatăl, sau atât de la Tatăl cât şi de la Fiul? Crezul Nicean afirma în original că Duhul „purcede de la Tatăl”. O clauză a fost adăugată ulterior de către Biserică în Vest, fără acordul celorlalţi episcopi, pentru a face aceasta să fie citită „purcede de la Tatăl şi de la Fiul”. Mai târziu vom privi la aceasta îndeaproape. Acum vom nota importanţa clauzei pentru unitatea Bisericii.

Această clauză se pare că a originat în Spania şi a fost acceptată de Charlemagne ca parte a Crezului. Seriozitatea materiei poate fi văzută în antagonismul produs între Est şi Vest. De exemplu, când grecii nu aveau să includă fraza, scriitorii de la curtea Charlemagne începeau să-i acuze de erezie. Un altul, în 867, susţinerea Papei Nicholas a includerii clauzei Filioque în opoziţie cu restul Bisericii a adus la excomunicarea sa prin Photius, patriarhul de Constantinopol, deşi comuniunea i-a fost restaurată mai târziu.

Estul a ofensat includerea sa pentru două motive. Primul, acest act dezvăluia extinderea puterii pe care Papa încerca să o pretindă în admiterea adăugării propriei sale autorităţi. Al doilea, acesta s-a crezut a fi incorect din punct de vedere teologic (vom reveni la aceasta mai târziu).

În secolul al 11lea relaţiile dintre Est şi Vest s-au înrăutăţit cu severitate. Roma a câştigat noua putere politică în Vest, revitalizând crezul că ea are jurisdicţia universală. Normanzii au câştigat putere în Italia şi i-au forţat pe greci de acolo să se conformeze metodelor latine de închinare. În revanşă, patriarhul Constantinopolului a forţat bisericile latine de acolo să adopte practicile greceşti. După încă câteva evenimente care au intensificat tensiunile, în 16 iulie 1054 unii delegaţi ai papei au depus Bula Excomunicării la altarul Bisericii Sfânta Înţelepciune din Constantinopol. Aceasta este data oferită de obicei pentru marea schismă dintre Est şi Vest. Aceasta a fost un ocazional punct de reper, dar sfârşitul nu venise încă până devreme în secolul al 13lea care a urmat după câteva evenimente tragice în cadrul Cruciadelor. Acum exista Biserica Romană şi Biserica Răsăriteană, una condusă de papă iar cealaltă de patriarhul Constantinopolului.

Dumnezeirea

Spaţiul nu ne permite o descriere deplină a teologiei Biserica Ortodoxe. Să enunţăm pe scurt doctrinele sale despre Dumnezeu.

Trinitatea

Sfânta Treime este de o importanţă supremă în teologia şi viaţa ortodoxă. Aceasta „nu este o piesă de ‚teologie înaltă’ rezervată pentru cercetătorul profesional, ci ceva care are o trăire, o importanţă practică pentru fiecare creştin”. Deoarece suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, nu ne putem înţelege pe noi înşine dacă nu înţelegem această doctrină. Natura triunică a lui Dumnezeu face de asemenea clar faptul că El este personal – că El experimentează comuniune personală în cadrul Dumnezeirii, şi astfel poate comunica şi cu noi.

Tatăl

Mai jos voi discuta despre rolul Tatălui în Trinitate. Aici voi atinge doar înţelegerea ortodoxă a cunoştinţei despre Dumnezeu. Ortodocşii cred că Dumnezeu este necunoscut pentru noi în esenţa Sa căci El este mult mai înalt faţă de noi: El este absolut de transcendent. Pentru acel motiv putem doar întrebuinţa doar limbajul negativ atunci când vorbim despre El: no putem spune ceea ce El nu este în fiinţa Sa, dar nu ceea ce este El.

Totuşi, Dumnezeu nu este separat de creaţia Sa. În timp ce esenţa lui Dumnezeu este centrul fiinţei Sale şi nu poate fi cunoscută, energiile Sale, cu creaţia infiltrată, ne permit să-L experimentăm. Energiile Sale „sunt însăşi Dumnezeu în acţiunea şi revelaţia Sa pentru lume”. Prin acestea „Dumnezeu intră într-o relaţie directă şi imediată cu omenirea”⁴.

Fiul întrupat

Întreaga teologie sacramentală a Ortodoxiei este bazată pe Întruparea lui Hristos. Aceasta este aşa de semnificativă încât ortodocşii cred că aceasta ar fi avut lor chiar şi dacă Adam cu Eva nu ar fi căzut în păcat. Aceasta a fost un act de dragoste – Dumnezeu trimiţând pe Fiul Sau că comunice cu noi. Datorită păcatului, totuşi, aceasta a devenit şi un act de mântuire.

Ortodoxia caută să ofere greutatea adecvată atât divinităţii cât şi umanităţii lui Hristos. Trebuie să ne reamintim de greutatea dată în Crezul Nicean şi declaraţia sa clară a ambelor naturi. El este „Dumnezeu adevărat şi om adevărat, o persoană în două naturi, fără separare şi fără confuzie: o singură persoană, dar înzestrată cu două voinţe şi două energii”. Divinitatea lui Hristos este de cea mai mare importanţă pentru ortodocşi. „‚Dincolo de voalul trupului lui Hristos, creştinii privesc pe Dumnezeu Triunic’. . .  probabil cea mai uluitoare caracteristică din abordarea ortodoxă faţă de Hristos cel Întrupat [este] un sens copleşitor al slavei Sale divine”⁵. El este chipul lui Dumnezeu pentru noi. Această revelaţie a fost văzută cel mai uluitor în Transfigurare şi Înviere⁶. Pe de altă parte, locurile unde el a trăit şi a slujit şi crucea pe care a murit El sunt indicatoare ale umanităţii lui, şi ele sunt venerate mult de tot.

Duhul Sfânt

Importanţa Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă poate fi cu greu exagerată. Ei cred, de fapt, că aceasta este un lucru care tine Biserica Răsăriteană aparte de cea Apuseană. În timp ce Biserica Apuseană pune un accent mai mare pe puterea înţelegerii teologice, ortodocşii depind mai mult de activitatea Duhului. Sf. Serafim de Sarov a spus că astfel de lucruri ca rugăciunea şi postul şi alte practici creştine nu sunt ţinta vieţii creştine. „Adevărata ţintă a vieţii creştine este achiziţia Duhului Sfânt a lui Dumnezeu”⁷. În cadrul colectiv, Duhul este invocat în mod repetat în închinarea Bisericii. Pe nivelul individual, credincioşii se pun pe ei înşişi sub protecţia lui în fiecare dimineaţă în rugăciunile lor.

Mai devreme au discutat despre despărţirea Bisericii în secolul al 11lea. Una din chestiunile cheie a fost clauza pe care Biserica Apuseană a adăugat-o Crezului Nicean, care spunea că Duhul era trimis de Tatăl şi de Fiul. Aceasta s-a numit clauza Filioque. Biserica Răsăriteană a respins această adăugare deoarece ea a fost introdusă fără suportul Bisericii universale şi pentru că aceasta era văzut drept inconsistent din punct de vedere teologic. Pentru teologii ortodocşi, clauza confunda rolurile Tatălui şi al Fiului în economia Trinităţii. „Caracterul distinct al primei persoane a Trinităţii este calitatea de Tată”, spune Timothy Ware. „El este sursa în Trinitate. Caracterul distinct al celei de-a doua persoane este calitatea de Fiu; . . . [El] îşi are sursa şi originea în Tatăl, . . . Caracterul distinct al celei de-a treia persoane este Procesiunea: ca şi Fiul, El îşi are sursa şi originea în Tatăl; dar relaţia lui faţă de Tatăl este diferită faţă de cea cu Fiul, din moment ce EL nu este născut dar din toată eternitatea El purcede de la Tatăl”⁸. Pentru ortodox, deci, a spune că Duhul purcede de la Tatăl şi Fiul înseamnă a da acestor două persoană aceiaşi funcţie. Ei indică, de asemenea, învăţătura scripturală că „Duhul adevărului. . . purcede de la Tatăl” (Ioan 15:26).

În plus, clauza părea să implice o subordonare a Duhului faţă de Fiul, care ar fi rezultat într-o diminuare a Duhului în Biserică. Dar lucrarea Duhului şi a Fiului sunt „complementare şi reciproce”. „Dintr-un punct de vedere”, spune Ware, „toată ‚ţinta’ Întrupării este trimiterea Duhului la Rusalii”⁹.

Biserica în Ortodoxia Răsăriteană

Creştinii ortodocşi răsăriteni cred că adevărata credinţă şi închinarea sunt păstrate de către Biserica Ortodoxă. „Ortodoxia pretinde a fi universală – nu ceva exotic şi oriental, ci pur şi simplu Creştinătate”, spune episcopul ortodox Timothy Ware¹⁰. Ei cred că Ortodoxia a păstrat învăţăturile apostolilor şi Biserica timpurie cu credincioşie în decursul secolelor.

Trei caracteristici definitorii

Ceea ce se poate observa după începerea investigării Bisericii Ortodoxe este încercarea sa de a lăsa ca teologia ei să informeze practica sa în viaţă şi în închinare.

Biserica Ortodoxă poate fi descrisă în general sub trei titluri: Trinitariană, Hristologică şi Pneumatologică. În privinţa Trinităţii, dincolo de a o susţine în mod simplu ca o înţelegere corectă a lui Dumnezeu, Biserica încearcă emuleze Trinitatea în practicile sale. Aşa cum trinitatea este atât una cât şi multe, şi Biserica este gândită a fi una şi multe – unitate şi diversitate. Aceasta se aplică atât la indivizi cât şi la bisericile locale ambele luate laolaltă. Ortodoxia este alcătuită dintr-un număr de biserici independente autocefale, aşa cum sunt numite ele. „La fel cum în Trinitate cele trei persoane sunt egale”, spune Ware, „la fel şi în Biserică nici un episcop nu poate pretinde că deţine putere absolută peste restul; cu toate acestea, la fel cum în Trinitate Tatăl se bucură de pre-eminenţă ca sursă şi origine a divinităţii, la fel şi în cadrul Biserica Papa este ‚primul printre egali’”¹¹.

În plus, Biserica Ortodoxă este Hristologică. Ea se vede pe sine ca „extensie a Întrupării, locul unde Întruparea se perpetuează pe sine”. Ea este „centrul şi originea lucrării de răscumpărare a lui Hristos . . . nu este nimic altceva decât continuarea şi extensia profeticei, preoţeştii şi regeştii Sale puteri . . . Biserica este Hristos cu noi”¹².

În fine, Biserica este Pneumatologică. Ea este locuinţa Duhului. Duhul este sursa puterii în Biserică. În adiţie, El atât uneşte Biserica cât şi ne asigură diversitatea noastră. Nouă ni se dă în mod separat Duhul, dar în aşa fel ca noi să venim laolaltă. „Viaţa în Biserică nu înseamnă aplanarea varietăţii umane, şi nici impunerea unui model rigid şi uniform peste toţi cei asemenea, ci exact opusul. Sfinţii, cel puţin prin afişarea unei monotonii mohorâte, au dezvoltat cele mai vi şi mai distincte personalităţi”¹³.

Autoritatea în Biserică

Biserica Ortodoxă este deodată şi populară şi ierarhică. Este populară în sensul că concentrarea este asupra oamenilor, şi autoritatea îşi are locul în Biserică, care este poporul lui Dumnezeu. Totuşi, Biserica este reprezentată în conducerea sa, şi aici se poate descoperi o puternică ierarhie. Distincţiile majore sunt făcute de episcopii cu un loc special de onoare care este îndreptat către Patriarhul Constantinopolului. „Unde Roma gândeşte în termeni de supremaţie şi jurisdicţie universală a Papei”, spune Ware, „Ortodoxia gândeşte în termenii a cinci Patriarhi şi a Conciliilor Ecumenice”¹⁴.

În timp ce deciziile episcopilor sunt liante în general, se înţelege că ele nu sunt infailibile. Biserica este infailibilă, însă episcopii ei nu sunt. Aşa cum a spus Pavel, biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:15).

Pentru ortodocşi, Biserica este purtătorul şi gardianul adevărului, care este transmis prin Tradiţie. Incluse în Tradiţia Bisericii sunt Biblia, conciliile ecumenice ale secolelor timpurii, şi scrierile Părinţilor, legile Canonice, Icoanele – „de fapt”, spune Timothy Ware, „întregul sistem de doctrină, guvernarea a Bisericii, închinarea, spiritualitatea şi arta pe care Ortodoxia a articulat-o în decursul anilor”¹⁵. Biblia formează o parte a acestei Tradiţii; ea este văzută ca un produs al Bisericii şi îşi derivă autoritatea sa de la Biserică. „Printre elementele variate ale Tradiţiei, o pre-eminenţă unică aparţine Bibliei, Crezului, definiţiilor doctrinare ale Conciliilor Ecumenice”¹⁶. Aşa cum spune un alt scriitor, „Aceasta nu e nici subordonată şi nici superioară tradiţiei, şi nici nu poate fi vreo contradicţie între ele”¹⁷.

Când s-au făcut provocări faţă de ceea ce a fost învăţat de Biserica de la început, răspunsurile au fost oferite de diferite concilii prin secolele anterioare. Cel mai important a fost Conciliul de la Nicea. Astfel Crezul Nicean are proeminenţă, deşi Crezul Apostolic şi Crezurile Atanasiene sunt şi ele folosite. La aceste concilii doctrinele importante ale credinţei au fost plăsmuite. Nicea, de exemplu, s-a preocupat cu persoana lui Hristos A fost El Dumnezeu sau om sau ambele? Dacă ambele, cum se relatau cele două naturi într-o singură persoană? Determinările conciliilor, care au fost acceptate în mod universal, au devenit autoritare pentru Biserică.

Părinţii Bisericeşti au oferit şi ei învăţătură autoritară despre doctrinele creştine. Uneori, totuşi, ele sunt în eroare. A devenit apoi necesar pentru biserică să facă distincţia dintre „grâul patristic . . . din pleava patristică”¹⁸.

Închinarea Bisericii

O privire mai îndeaproape la Biserica Ortodoxă dezvăluie rapid importanţa Bisericii ca întreg, drept trup funcţional al lui Hristos. Prioritatea Bisericii în Ortodoxism – nu aşa zisă „invizibila” sau universala Biserică, ci comunitatea de închinători vizibilă – ar părea puţin ciudată pentru evanghelici. În evanghelism accentul este mai mult pe relaţia individului faţă de Hristos, în timp ce în Ortodoxism, viaţa creştină pivotează în jurul Bisericii drept loc de slujire a lui Hristos şi a Duhului.

Despre Biserică se crede a fi ca o reflecţie a cerului pe pământ. Acest crez subliniază natura elaborată a experienţei de închinare. Reflecţia este văzută mai întâi de toate prin frumuseţe. Un dar specific al Ortodoxiei, se sună că „este această putere de percepere a frumuseţii lumii spirituale, şi exprimarea acelei frumuseţi cereşti în închinarea lor”¹⁹.

Serviciul de închinare are o importanţă supremă în Ortodoxism; acesta este mult mai important decât doctrina şi disciplinele vieţii creştine. „Ortodoxia vede fiinţele umane mai presus de toate creaturile liturgice care sunt cele mai adevărate în sine atunci când ele îl glorifică pe Dumnezeu, şi care îşi găsesc perfecţiunea lor şi împlinirea de sine în închinare”: Liturghia este cuprinsul serviciului de închinare care include citirea, procesele, muzica, şi toate celelalte lucruri implicate. Timothy Ware spune: „În Sfânta Liturghie care exprimă credinţa lor, ortodocşii şi-au vărsat întreaga lor experienţă religioasă”. Aceasta este ceea ce le inspiră „cea mai bună poezie, artă şi muzică a lor”²⁰. În plus, liturghia închinării încearcă să îmbrăţişeze ambele lumi – cerul şi pământul. Există „un singur altar, un singur sacrificiu, o singură prezenţă” în ambele. În cadrul Bisericii Dumnezeu este cel care locuieşte printre oameni.

Ortodoxia este cu totul sacramentală. Susţinând că Dumnezeu a onorat lumea fizică prin Întruparea lui Hristos, Ortodoxia vede întregul ordinii create ca ceva onorat de Dumnezeu şi de folos pentru revelarea de Sine. Pentru viaţa Bisericii există sacramente speciale care sunt canale ale harului lui Dumnezeu. Prin anumite mijloace fizice, cum ar fi prin intermediul Comuniunii sau al Botezului în apă, Dumnezeu îşi extinde harul Său într-un fel special. Sacramentele sunt „semne efective ale harului, acte rituale care atât că exprimă cât şi produc o realitatea spirituală. La fel cum în Întruparea Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu a fost unit cu natura umană în Isus Hristos, la fel şi în sacramente darurile spirituale sunt comunicate prin realităţi tangibile”²¹.

Liturghia închinării atinge cel mai înalt punct al său în sacramentul Eucharitului. Eucharistul creează unitatea Bisericii; aceasta este „o societatea Euharistă, care îşi dă seama de adevărata sa natură când aceasta sărbătoreşte Cina Domnului, primind Trupul şi Sângele Său în cadrul sacramentului”²². „Nu este nici o coincidenţă”, spune Ware, „faptul că termenul ‚Trupul lui Hristos’ ar trebui să însemne atât Biserica cât şi sacramentul”. Acolo unde este Eucharistul, acolo este şi Biserica²³.

Mai există şi alte sacramente în Ortodoxism, precum botezul, Chrismation (echivalentul ordinar al Confirmării), Confesiunea, şi căsătoria. De obicei sunt listate şapte sacramente, deşi nu există vreun cuvânt final asupra numărului. Ele nu sunt cu toate egale în importanţă; unele sunt mai semnificative decât altele, Botezul şi Eucharistul fiind cele mai importante. Însă toate slujesc pentru comunicarea harului lui Hristos către Biserică.

Conceptul Ortodox al Biserica este extrem de bogat. Există aspecte ale închinării sale pe care mulţi Evanghelici le-ar descoperi a fi drept ciudate sau incomode (precum este statul în picioare în timpul slujbei) sau chiar de obiectat. Dar încercarea de aducere a plinătăţii împărăţiei în serviciul de închinare creează o experienţă bogată şi plină de înţeles pentru participanţi. Ortodoxia este nestingherit de mistică. Serviciul de închinare lucrează în a-i aduce pe credincioşi mai aproape de un fel de uniune mistică cu Dumnezeu. Aici, credinciosul are să experimenteze prezenţa lui Dumnezeu şi prin aceasta să ia parte eventual la natura lui Dumnezeu.

Icoanele şi divinizarea

Să privim la două crezuri ale Bisericii Ortodoxe care sunt chiar neobişnuite pentru evanghelici.

Am notat deja importanţa Întrupării pentru părerea sacramentală a Creştinismului şi a lumii. Este de asemenea important pentru înţelegere folosirea ortodoxă a icoanelor. O icoană, ne spune Timothy Ware, „nu este doar o pictură religioasă desemnată să stârnească emoţiile adecvate în privitor; aceasta este una din felurile prin care Dumnezeu este revelat faţă de noi. Prin icoane creştinul ortodox primeşte o viziune a lumii spirituale”²⁴. Folosinţa icoanelor dezvăluie părerea lor despre materie, ordinea creată. „Dumnezeu a luat un trup material”, spune Ware, „astfel oferind ca acea materie să poată fi răscumpărată. . . .  Dumnezeu a ‚divinizat’ materia, făcând-o ‚purtătoare de spirit’; şi dacă trupul a devenit un vehicul al Duhului, atunci – deşi într-un mod diferit – poate şi lemnul şi vopseaua. Doctrina ortodoxă despre icoane este legată de crezul ortodox că întreaga creaţie a lui Dumnezeu, materială precum şi cea spirituală, trebuie să fie răscumpărată şi glorificată”²⁵. Ware spune că comentariile lui Nicholas Zernov despre părerea Ortodoxiei Ruse despre icoane este adevărată pentru Ortodoxism în general:

Ele erau manifestări dinamice ale puterii spirituale ale omului de a răscumpăra creaţia prin frumuseţe şi artă. Culorile şi liniile [icoanelor] nu aveau intenţia să imite natura; artiştii au avut ca scop demonstrarea faptului că oamenii, animalele şi plantele, şi întregul cosmos, ar putea fi răscumpărat din starea lor prezentă de degradare şi restaurat în ‚Imaginea’ lor adecvată. [Icoanele] erau promisiuni ale victoriei viitoare ale unei creaţii răscumpărate peste una căzută. . . . Perfecţiunea artistică a unei icoane nu a fost doar reflecţia şi slava cerească – aceasta era un exemplu concret al materiei restaurate în armonia şi frumuseţea sa originală, slujind ca un vehicul al Duhului. Icoanele erau parte a lumii tranfigurate²⁶.

Ortodoxia nu se închină la icoane şi mai degrabă le venerează sau le stimează. Ele sunt intenţionate pentru a aminti credinciosului de Dumnezeu. Chiar şi cei fără pregătire teologică pot învăţa de la icoane. Însă icoanele sunt mai mult decât o unealtă convenabilă de învăţare pentru ortodox; despre ele se crede că „păzesc o deplină şi adecvată doctrină a Întrupării”. Iconoclaştii, se prea crede (aceia care în Biserica Ortodoxă s-au luptat împotriva folosirii icoanelor), că au căzut într-un fel de dualism dintre materia mânjită şi domeniul spiritual. „Privind materia ca o pătare, ei vroiau o religie eliberată de tot contactul cu ceea ce este material; căci ei au crezut că ceea ce este spiritual trebuie să fie nematerial. Dar aceasta este pentru a trăda Întruparea, prin a nu da nici un loc umanităţii lui Hristos, a trupului Său; aceasta este a uita că trupul său precum şi sufletul nostru trebuie să fie salvate şi transfigurate”²⁷.

Divinizarea

Una dintre cele mai ciudate învăţături ale Ortodoxiei pentru evanghelici este aceia a divinizării omului sau theosis. Mesajul central al Creştinismului este mesajul răscumpărării lui Hristos. Ortodocşii iau chiar literal învăţăturile apostolului Pavel despre împărtăşirea mesajului de răscumpărare. „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9). . . . Părinţii greceşti au luat aceste texte similare în sensul lor literal, şi au îndrăznit să vorbească despre ‚divinizarea’ umanităţii (în greacă, theosis)”. No suntem „chemaţi să devenim prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură”. Pentru ca aceasta să se întâmple, de sigur, Hristos trebuia să fie om precum şi Dumnezeu în totalitate. „Un pod se formează între Dumnezeu şi umanitate prin Hristos cel Întrupat care este atât divin cât şi uman”²⁸. Astfel, „Pentru Ortodoxism, mântuirea şi răscumpărarea noastră înseamnă divinizarea noastră”²⁹.

Accentuând ideea divinizării este faptul că fiinţa noastră este făcută în „imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu din Sfânta Treime. . . . La fel cum cele trei persoane ale Trinităţii ‚locuiesc’ una în alta într-o mişcare neîncetată de dragoste, la fel şi noi umanii, făcuţi după imaginea Trinităţii, suntem chemaţi să ‚locuim’ în Dumnezeul Trinitarian. Hristos se roagă ca noi să fim parte în viaţa Trinităţii, în mişcarea dragoste, care trece printre persoanele divine; El se roagă ca noi să fim amelioraţi în Dumnezeire”³⁰. Isus s-a rugat „ca toţi să fie una, Tată, aşa cum tu eşti în mine şi eu în tine” (Ioan 17:21). Şi Petru a scris: „prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4).

În calitate de imagine a lui Dumnezeu, noi suntem icoanele lui Dumnezeu. Aceasta este o reflecţie a lui Dumnezeu în noi prin natură. Totuşi, no creştem în asemănarea cu Dumnezeu, sau „asimilarea cu Dumnezeu prin virtute”. Dacă folosim în mod adecvat abilitatea noastră de a avea comuniune cu Dumnezeu, „atunci noi vom deveni ‚ca şi’ Dumnezeu, vom dobândi asemănarea divină. . . . A dobândi asemănarea înseamnă a fi divinizaţi, a deveni un ‚al doilea dumnezeu’, un ‚dumnezeu prin har’”. Acesta este un scop pe care îl atingem prin grade. „Oricât de păcătoşi am fi, noi nu pierdem niciodată imaginea; însă asemănarea depinde de alegerea noastră morală, de ‚virtutea’ noastră şi astfel ea este distrusă de păcat”³¹.

Dar vom fi noi oare în întregime ca şi Dumnezeu? Pentru a înţelege această doctrină, noi trebuie să înţelegem diferenţa dintre esenţa şi energiile lui Dumnezeu. Esenţa lui Dumnezeu este centrul fiinţei lui. Energiile Sale sunt acele caracteristici prin care noi Îl experimentăm. „Ei sunt Dumnezeu în Sine în acţiunea şi revelaţia Sa faţă de lume”. Prin acestea „Dumnezeu intră într-o relaţie directă şi imediată cu omenirea”. Noi nu putem cunoaşte esenţa Sa, însă putem cunoaşte energiile Sale. Divinizarea noastră constă în „uniunea noastră cu energiile divine, nu cu esenţa divină: Biserica Ortodoxă, în timp ce vorbeşte despre divinizare şi uniune, respinge toate formele de panteism”. Noi nu devenim o singură fiinţă cu Dumnezeu. Nici nu devenim dumnezei separaţi în însăşi esenţa noastră. „Noi rămânem creaturi în timp ce devenim dumnezeu prin har, la fel cum Hristos a rămas Dumnezeu când a devenim om prin Întrupare”. Noi suntem astfel dumnezei creaţi³².

Divinizarea implică trupul de asemenea. Noi vom fi transformaţi ca şi Hristos în Transfigurare, însă transfigurarea deplină a trupurilor noastre nu va veni până în Ziua din Urmă.

Câteva puncte se pot face referitor la semnificaţia divinizării. Primul, aceasta este intenţionată pentru toţi credincioşii, nu doar câţiva. Al doilea, prin proces nu înseamnă că noi nu vom fi conştienţi de păcat în vieţile noastre. Există o pocăinţă continuă în viaţa creştinului. Al treilea, mijloacele de atingere a divinizării nu sunt extraordinare. Ele sunt simple: „mergi la biserică, primeşte sacramentele în mod regulat, roagă-te lui Dumnezeu ‚în duh şi adevăr’, citeşte Evangheliile, urmează poruncile”³³. Al patrulea, acesta este un proces social. A doua cea mai mare poruncă importantă este de a-ţi iubi apropiaţii ca pe tine însuţi. Noi nu devenim divinizaţi prin noi înşine. Noi realizăm asemănarea divină pe măsură ce trăim o viaţă comună cu alţi credincioşi la fel ca cea a Trinităţii. „La fel cum cele trei persoane ale Dumnezeirii ‚locuiesc’ una în alta, la fel şi noi trebuie să ‚locuim’ în tovarăşii noştri umani”³⁴. Al cincilea, divinizarea este perfect de practică. Aceasta implică aplicarea dragostei creştine, precum este hrănirea celor flămânzi, îngrijirea celor bolnavi, etc. Al şaselea, aceasta „presupune viaţa în Biserică, viaţa în sacramente”, căci aici noi comunicăm cu Dumnezeu. „Biserica şi sacramentele sunt mijloacele rânduite de Dumnezeu prin care noi putem dobândi sfinţirea Duhului şi să fim transformaţi în asemănarea divină”³⁵.

Evanghelicii care sunt obişnuiţi să accentueze o înţelegere raţională a doctrinei bazată pe Scriptură ar putea să descopere toată aceasta ca fiind prea vagă. Cum putem să susţinem o doctrină a divinizării fără să cădem în politeism sau panteism? Din nou trebuie să notam teologia mistică a Ortodoxiei. Doctrinele semnificative nu sunt întotdeauna clar analizate şi expuse pentru a fi înţelese. Ortodocşii au o teologie de tip „valoare de faţă” mare: dacă Scriptura spune că noi suntem dumnezei, atunci noi suntem dumnezei.

Remarci de încheiere

Această privire la Biserica Ortodoxă Răsăriteană a fost în mod necesar scurtă şi mai degrabă de suprafaţă. Am încercat să ofer o simplă introducere fără să adaug o critică Evanghelică. Este speranţa mea ca ascultătorii vor căuta să înveţe mai mult despre Ortodoxism, atât pentru o înţelegere mai bună a istoriei bisericii creştine cât şi pentru a stimula reflectarea asupra unui fel diferit de gândire despre credinţa noastră. În timp ce am avea întrebări serioase despre anumite doctrine şi practici Ortodoxe, nu putem face altceva decât să fim îmbogăţiţi de alţii. Punctul central al închinării comune aşa cum este contrastat cu atenţia noastră primară asupra celei individuale, importanţa frumuseţii înrădăcinate în crezurile creştine contrastate ori cu austeritatea închinării Protestante din trecut ori cu atenţia noastră prezentă asupra gusturilor personale în estetică, felul în care doctrinele fundamentale precum cea a Trinităţii şi a Întrupării îşi trasează cale lor prin crezul şi viaţa creştină în contrast cu calea mult mai pragmatică a gândirii şi trăirii, aceste lucruri şi multe altele fac dintr-un studiu al Bisericii Ortodoxe o experienţă îmbogăţitoare. Chiar dacă cineva este pur şi simplu provocat să îşi regândească propriile sale crezuri, efortul este merituos. În plus, în contextul războaielor culturii prezente aceasta poate ajuta doar la a-i cunoaşte pe alţii din societatea noastră care pretind că Isus e Domul lor şi caută să trăiască conform voii unuia şi adevărat Dumnezeu.

Note de subsol 

1. The writer has attempted to represent Eastern Orthodoxy by remaining true to its stylistic preferences, such as capitalizing references to the universal church and the particular sacraments (Baptism, Communion, etc.).
2. Timothy Ware, The Orthodox Church, New edition, (New York: Penguin Books, 1997), 4.
3. Ware, 53.
4. Ware, 232.
5. Ware, 225. Quotation from Bishop Theophan the Recluse.
6. “In Orthodox worship and spirituality tremendous emphasis in placed on both these events.” Ware, 226. “The theme of the Resurrection of Christ binds together all theological concepts and realities in eastern Christianity and unites them in a harmonious whole.” O. Rousseau, “Incarnation et anthropologie en orient et en occident,” in Irénikon, vol. xxvi (1953), p. 373, quoted in Ware, 226.
7. Ware, 229-30.
8. Ware, 211.
9. Ware, 229-30.
10. Ware, 8.
11. Ware, 240.
12. Ware, 241.
13. Ware, 242-243.
14. Ware, 239.
15. Ware, 196.
16. Ware, 197.
17. Keith Crim, ed., The Perennial Dictionary of Religions, (San Francisco: Harper Collins, 1989), s.v. “Orthodox Churches” by V. Kesich.
18. Ware, 204.
19. Ware, 265.
20. Ware, 266.
21. Keith Crim, ed. The Perennial Dictionary of World Religions (New York: Harper and Row, 1989), s.v. “Sacraments,” by T.J. Talley.
22. Ware, 13.
23. Ware, 242.
24. Ware, 206.
25. Ware, 33-34.
26. Nicolas Zernov, The Russians and Their Church (London, 1945), 107-08, quoted in Ware, 34.
27. Ware, 33.
28. Ware, 20-21.
29. Ware, 231.
30. Ware, 231.
31. Ware, 219.
32. Ware, 232.
33. Ware, 236.
34. Ware, 237.
35. Ware, 237-38.

© 2002 Probe Ministries

Despre autor

Rick Wade a absolvit Moody Bible Institute cu titlul B.A. in Communications (radio broadcasting) în 1986. El a absolvit cum laude în 1990 de la Trinity Evangelical Divinity School cu titlul de M.A. în Gândirea Creştină (teologie / filozofia religiei) unde studiile sale au culminat într-o teză despre apologetica lui Carl F. H. Henry.