De la controversa la criza…

de Kenneth R. Samples

De la momentul debutului său la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, Adventismul de Ziua a Şaptea (AZŞ) a rămas un subiect extrem de controversat printre creştinii evanghelici (evanghelismul fiind definit ca fiind acea mişcare din cadrul Creştinismului Protestant care accentuează conformitatea cu teologia ortodoxă, evanghelismul, şi, în special, naşterea din nou). A fost, de fapt, ceva de un anumit consens printre scolastici evanghelici ideea că AZŞ era puţin mai mult decât un cult necreştin până în anii 1950, când Donald Grey Barnhouse şi Walter Martin au început o evaluare comprehensivă a teologiei Adventiste. După mii de ore de cercetare şi întâlniri extinse cu oficialii adventişti, Barnhouse şi Martin au concluzionat că AZŞ nu era un cult anti-creştin, ci mai degrabă o denominaţie heterodox (adică, care se depărtează de la doctrina acceptată) creştină.

Treptat, climatul opiniei evanghelice a început să se schimbe în favoare părerii lui Barnhouse şi Martin, deşi existau întotdeauna multe opinii în dezacord. După sfârşitul anilor 1960, AZŞ s-a bucurat de o deschidere fără precedent din partea Protestantismului evanghelic. În mod ironic, această deschidere a ridicat în acelaşi timp şi multe alte chestiuni dificile pe măsură ce anumite învăţături cheie ale AZŞ tradiţional erau confruntate din interiorul denominaţiei.

La mijlocul anilor 1970, au apărut două partide distincte din cadrul AZŞ. Adventismul Tradiţional, care apăra multe din poziţiile Adventismului dinaintea anilor 1950, şi Adventismul Evanghelic, care accentua înţelegerea Reformei despre neprihănirea prin credinţă. Această controversă a creat la scurt timp calea spre o criză internă de explozie care a fragmentat în mod serios denominaţia. În anii timpurii din 1980, o severă disciplină confesională împotriva anumitor lideri adventişti evanghelici i-a deziluzionat pe mulţi adventişti.

Aceste evenimente au determinat pe un număr de evanghelici să cerceteze dacă AZŞ ar trebui să-şi reţină titlul de evanghelic. Scopul acestui articol este de a adresa această întrebare în faţă, pe măsură ce vom revizui controversatele dialoguri evanghelic/AZŞ din anii 1950, precum şi trasarea chestiunilor doctrinare care au contribuit la criza de identitate a Adventismului.

DIALOGURILE EVANGHELIC/AZŞ DIN ANII 1950

Printre acei evanghelici din anii 1950 care au considerat AZŞ că este un cult necreştin au fost scolastici capabili ca Louis Talbot, M.R. DeHann, Anthony Hoekema, J.K. Van Baalen, John Gerstner, şi Harold Lindsell¹. Walter Martin, fiind în acel timp directorul departamentului de apologetica cultelor pentru Zondervan Publishing Company, a clasificat AZŞ ca fiind un cult în cadrul cărţii sale, The Rise of the Cults [Apogeul Cultelor, n. tr.]. Şi Donald Grey Barnhouse, un cercetător biblic cunoscut naţional (în America, n. tr.), fondator şi editor al revistei Eternity [Veşnicia], a scris în mod critic despre teologia AZŞ. Barnhouse, având de a face cu câţiva fanatici AZŞ anterior în cadrul vieţii sale, a considerat că evanghelismul şi Adventismul sunt în mod reciproc exclusive.

În mod ironic, primul contact al lui Barnhouse cu liderii adventişti a avut loc atunci când T. Edgar Unruh, lucrător ordinat al AZŞ şi administrator, i-a scris lui Barnhouse lăudându-l pentru anumite discursuri pe care le-a elaborat acesta pe tema îndreptăţirii prin credinţă. Barnhouse a fost nedumerit de faptul că un adventist, care a acceptat în mintea sa că face lucrările neprihănirii, să-l laude pentru că a predicat despre evanghelia Reformei. Deşi era încă suspicios, Barnhouse a sugerat ca cei doi să discute mai în detaliu în ceea ce priveşte doctrina Adventistă.

După câţiva ani mai târziu, Barnhouse a menţionat numele lui Unruh lui Walter Martin, căruia i-a încredinţat sarcina de cercetare aprofundată a AZŞ pentru Eternity. Martin l-a abordat pe Unruh pentru a-i solicita materiale reprezentative despre teologia lor şi oportunitatea de a lua interviu de la numiţi lideri adventişti. Unruh i-a furnizat lui Martin documentaţia pe care o căuta şi i-a aranjat o vizită la sediul central al Conferinţei Generale, care în acel timp era amplasat în oraşul Takoma Park, statul Maryland. Conferinţa Generală, care este corpul de guvernare al AZŞ, l-a primit cu căldură pe Martin şi au fost foarte cooperativi în a-i oferi o sursă primordială de materiale. Având binecuvântarea lui R. R. Figuhr, preşedintele Conferinţei Generale, Unruh a aranjat o conferinţă formală între Martin şi câţiva lideri adventişti.

Martin a cerut specific să vorbească cu renumitul istoric şi apologet adventist, Leroy E. Froom. Froom, autorul a câtorva cărţi renumite cum sunt Prophetic Faith of Our Fathers [Credinţa profetică a strămoşilor noştri] şi Movement of Destiny [Mişcarea destinului], a cerut ca doi alţi lideri adventişti să participe: W. E. Read, Secretarul zonal al Conferinţei Generale, şi Roy Allan Anderson, Secretarul Asociaţiei Ministeriale a Conferinţei Generale şi editor al revistei Ministry [Slujirea, n. tr.]. La aceştia s-a alăturat şi T. E. Unruh, care s-a comportat ca un preşedinte. Un asociat al lui Walter Martin, George Cannon, profesor de limba greacă de la Colegiul Misionar Nyack, l-a asistat pe Martin în cadrul cercetării lui la această conferinţă istorică. Atunci când întâlnirea a avut loc în statul Pennsylvania, Barnhouse a putut participa şi el în mod activ.

Întrebări şi Răspunsuri

Formatul conferinţei îi implica în mod esenţial pe scolasticii adventişti în a răspunde la întrebările care le erau puse de evanghelici. Martin, în particular, a propus o mulţime de întrebări care au reieşit din cadrul studiului său a surselor primordiale ale AZŞ. Una din primele chestiuni majore ridicate de evanghelici a fost cantitatea grozavă de literatură adventistă care contrazicea în mod clar alte afirmaţii ale oficialilor AZŞ. De exemplu, alături de afirmaţiile ortodoxe referitoare la persoana, natura şi lucrarea lui Hristos, publicaţiile adventiste mai conţineau şi alte articole care aderau la Arianism (care susţine că Hristos a fost o fiinţă creată), o natură păcătoasă a lui Hristos, teoria ispăşirii incomplete, Galatianismul (mântuirea prin ţinerea legii), şi sectarismul extrem. Martin a afirmat că poate oferi numeroase citate care erau în mod neechivoc eretice. Scolasticii adventişti au fost atât şocaţi cât şi înspăimântaţi la unele dintre documentările prezentate.

Datorită puternicului accent al Adventismului asupra înţelegerii progresive a scripturii, ei au fost şovăitori în a adopta vreun crez formal. Chiar şi crezul lor doctrinar cunoscut sub numele de „Cele 27 de crezuri fundamentale” permit schimbare şi revizuire. Din punct de vedere istoric, această lipsă a unui crez formal şi un accent pe înţelegerea progresivă biblică a dat loc unui spectru larg de interpretare doctrinară printre adventişti. În cadrul anilor 1950, precum şi astăzi, această toleranţă a părerilor divergente şi uneori eretice a ştirbit unitatea şi claritatea doctrinară a denominaţiei lor. Aceasta era o chestiune critică pentru evanghelici, care nu puteau spera să reprezinte cu claritate poziţia Adventismului în lumea evanghelică dacă chiar adventiştilor le lipsea consensul referitor la aceste poziţii.

La conferinţa din 1955-56, Martin i-a acuzat pe Adventişti, mai rău, că vorbesc din ambele părţi ale gurii lor, sau, cel mai bine, că nu îşi controlează cum trebuie rândurile lor. Evanghelicii au declarat că dacă Conferinţa Generală permitea erezi ca Arianismul şi Galatianismul să continue în rândurile lor ei ar merita să primească titlul de „sectă”. Spre creditarea loc, toţi scolasticii adventişti prezenţi au repudiat poziţiile menţionate mai sus, şi au promis că învăţătura deviată care era la o diversitate cu doctrina exprimată a AZŞ va fi investigată de către Conferinţa Generală. Ei au mai declarat că majoritatea, dacă nu toate, din aceste doctrine nu reprezentau teologia AZŞ, ci au exprimat opiniile a câţiva care au aparţinut de ceea ce Froom s-a referit a fi „franjul de lunatici”.

Ortodoxie esenţială?

Pe măsură ce conferinţa progresa, evanghelicii au devenit din ce în ce mai impresionaţi atât de sinceritatea cât şi de ortodoxia generală a liderilor adventişti. Se părea acum că structura teologiei AZŞ era ortodoxă în mod esenţial. Adventismul a afirmat inspiraţia Scripturii, doctrina creştină despre Trinitate, divinitatea lui Hristos, naşterea din fecioară, ispăşirea mandatară, învierea trupească, şi al doua venire². Martin, care a scris destul de vast în domeniul subiectului cultelor bazate în America, a recunoscut imediat că aceasta nu era afirmaţia doctrinară a unui cult tipic. El a început să creadă că AZŞ, cel puţin pe cât îl reprezentau aceşti oameni, a fost foarte greşit înţeles de către Creştinismul evanghelic.

Deşi Martin a fost impresionat de dedicarea lor faţă de lucrurile esenţiale ale credinţei, încă mai erau un număr de doctrine adventiste distincte care stăteau de mult timp în calea acceptării lor în calitate de fraţi creştini. Majoritatea scolasticilor evanghelici care au scris în mod negativ referitor la AZŞ şi-au concentrat criticile lor pe acele câteva distinctive, pe care ei le credeau că ar fi subminat orice ar fi avut Adventismul ortodox. Martin, care era determinat să înţeleagă cu claritate AZŞ, a cerut o explicare detaliată a acestor crezuri specifice.

Heterodoxie sau Erezie?

Deoarece aceste doctrine controversate transmit unicitatea teologiei adventiste, şi pentru că ajungerea la o înţelegere referitoare la ele era importantă pentru evaluarea Barnhouse/Martin, este necesară o scurtă examinare a acestora. Din nefericire, spaţiul limitat ne împiedică să facem o tratare aprofundată, aşa că vom discuta trei dintre distinctivele care au fost o sursă majoră a înţelegerii greşite³. Conferinţa Evanghelică/AZŞ a dezvăluit faptul că teologia Adventistă diferă de Creştinismul tipic în următoarele trei chestiuni: Sabatul, autoritatea figurii conducătoare a sectei, Ellen G. White, şi doctrina „judecăţii investigative”.

Sabatarianismul. AZŞ învaţă că ţinerea Sabatului din Ziua a Şaptea, ca o memorial perpetuu al creaţiei, este obligatoriu pentru toţi creştinii ca semn al „adevăratei ascultări” de Domnul. Spre deosebire de alţi adventişti extremi, totuşi, scolasticii adventişti de la conferinţă au declarat că ţinerea Sabatului nu ducea la obţinerea mântuirii, şi că acei creştini ne-adventişti care ţineau Duminica de bunăvoie nu erau excluşi din cadrul trupului lui Hristos.

Deşi ţinerea Sabatului nu a fost niciodată poziţia oficială a Creştinismului istoric, evanghelicii au concis faptul că a ţine sau nu un Sabat era acceptabil în cadrul contextului din Romani 14:5-6. Alte denominaţiuni creştine, cum sunt Baptiştii de Ziua a Şaptea, au preluat şi ei această poziţie. Evanghelicii au respins în mod viguros concluzia adventiştilor referitoare la Sabat, însă ei nu au văzut aceasta ca o chestiune ce îi putea diviza pe ei.

Ellen G. White şi duhul de profeţie. Dezvoltarea şi însăşi existenţa în sine a Adventismului este din punct de vedere literal incomprehensibil aparte de Ellen White şi voluminoasele sale scrieri. Nici un lider creştin sau teolog nu a exercitat o aşa mare influenţă asupra vreunei denominaţii aşa cum a făcut-o Ellen White asupra Adventismului. În timpul vieţii sale, domnişoara White a fost creditată prin scrierea a 46 de cărţi care însumau circa 25 de milioane de cuvine, care atingeau în principiu fiecare domeniu al crezului şi al practicii adventiste.

AZŞ cred că darul prorociei menţionat în 1 Corinteni capitolele 12 şi 14 a fost manifestat în mod unic în viaţa şi în scrierile lui Ellen White. Pretinsele sale viziuni şi cuvinte de la Domnul au fost interpretate ca fiind o identificare şi o caracteristică calificatoare pentru restul bisericii lui Dumnezeu. Scrierile lui Ellen White au fost adesea descrise, aşa cum ea însăşi o afirma, ca „o lumină mai mică” care artă la „lumina mai mare” a Scripturii⁴.

Deoarece AZŞ a considerat scrierile lui Ellen White ca fiind „sfatul inspirat de la Domnul”, evanghelicii au fost preocupaţi despre ce fel de relaţie avea scrierile sale cu Biblia. Întrebarea pusă cercetătorilor adventişti suna astfel: „Privesc Adventiştii de Ziua a Şaptea scrierile lui Ellen G. White ca fiind pe plan egal cu scrierile Bibliei?”⁵ Liderii adventişti au dat următorul răspuns:

1) Noi nu privim scrierile lui Ellen G. White ca adiţionale la canonul sacru al Scripturii.

2) Noi nu ne gândim la ele ca având aplicaţie universală, la fel cum este Biblia, ci în particular pentru biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

3) Noi nu le privim în acelaşi sens cu Sfintele Scripturi, care stau aparte şi sunt unice în calitate de standard prin care toate celelalte scrieri trebuiesc judecate.⁶

În timp ce evanghelicii au respins în mod deschis părerea adventiştilor cu privire la scrierile lui Ellen White, ei au concluzionat faptul că atâta timp cât scrierile ei nu erau privite ca 1) nefiind parte cu Scriptura, 2) infailibile, sau 3) un test al părtăşiei creştine, această chestiune nu trebuie să fie separatoare.

Doctrina sanctuară / judecata investigativă.

Poate că una dintre cele mai distinctive crezuri adventiste este doctrina despre sanctuar. Această doctrină a apărut ca o explicaţie pentru eşecul mişcării Millerite din 1844. Lucrătorul baptist William Miller (1782-1849), folosind interpretarea zi-an a textului din Daniel 8:14, a prezis faptul că Isus Hristos se va întoarce în mod literal pe pământ după 2300 de ani după începutul celor 70 de săptămâni ale lui Daniel (Daniel 9:24-27), pe care el le-a interpretat că este perioada dintre anii 457 î. Hr. – 1843 d. Hr. Când anul 1843 a trecut fără a vedea revenirea Domnului, mişcarea millerită a făcut o ajustare minoră şi a declarat că 22 octombrie 1844, va fi data celei de-a doua veniri a lui Hristos. Când şi această prezicere a eşuat, mişcarea millerită a suferit de ceea ce este cunoscut în istorie de „Marea Dezamăgire”. Pentru mulţi aceasta a pus capăt mişcării Adventiste, însă pentru unii abia începea.

La începutul Marii Dezamăgiri, un alt individ, Hiram Edson, a reexaminat profeţia din Daniel 8:14 după ce a primit – vorba vine – o viziune iluminatoare despre această chestiune într-un câmp de porumb. Edson, cu ajutorul lui O. R. L. Crosier, a ajuns la concluzia că eroarea lui Miller se baza pe natura evenimentului, mai degrabă decât pe calculul de timp. Miller a interpretat „curăţarea sanctuarului” (la care se face referire în Daniel 8:14) ca fiind o profeţie că Isus Hristos s-ar reîntoarce în „sanctuarul” pământesc, adică pe pământ. Edson, în lumina viziunii sale, a ajuns să creadă că Hristos, mai degrabă decât că avea să revină pe pământ în 1844, a intrat de fapt pentru prima dată în cel de-al doilea compartiment al sanctuarului ceresc. Edson credea că există un sanctuar ceresc care a fost modelul pentru cel pământesc din cadrul Vechiului Testament, complet cu cele două compartimente cunoscute sub numele de locul sfânt şi locul preasfânt. 1844, conform lui Edson, a marcat începutul celei de-a doua faze a lucrării de ispăşire a lui Hristos.

Lucrarea pe care o avea Isus de făcut în locul preasfânt a fost mai târziu dezvoltată în doctrina judecăţii investigative. Adventiştii timpurii au înţeles lucrarea de ispăşire a lui Isus ca fiind realizată în două faze. Această lucrare în două-faze a lui Hristos putea fi înţeleasă ca un anti-tip al lucrării preoţilor din Vechiul Testament.

În cadrul vechiului legământ, au argumentat ei, datoriile preoţeşti zilnice erau limitate la oferirea de jertfe în cadrul locului sfânt (iertarea păcatului), însă odată pe an în ziua ispăşirii, marele preot intra în locul preasfânt şi curăţa sanctuarul prin stropirea cu sângelui unui animal înjunghiat peste capacul îndurării (ştergerea păcatului). După curăţarea sanctuarului, păcatele poporului erau puse pe un ţap ispăşitor care era mai apoi alungat în pustiu.

Conform Adventismului, Isus ierta păcatul din momentul morţii Sale mandatare pe cruce; totuşi, în data de 22 octombrie 1844, Isus şi-a început lucrarea Sa de ştergere a păcatului. De la înălţarea Sa şi până în 1844, Isus a aplicat iertarea pe care El a cumpărat-o pe cruce în cadrul primului compartiment al sanctuarului, dar în 1844, El a intrat în al doilea compartiment şi a început să investigheze vieţile acelora care au primit iertare pentru a vedea dacă ei sunt vrednici de viaţa veşnică. Doar aceia care au trecut de această judecată puteau fi asiguraţi că vor fi răpiţi la venirea Sa. Această doctrină a dat naştere la ceea ce mai târziu a ajuns să fie cunoscut sub numele de învăţătura perfecţiunii fără de păcat (ţinerea în mod perfect a poruncilor pentru a putea primi acceptare la judecată). După judecata investigativă, Hristos avea să iasă din sanctuarul ceresc şi să revină pe pământ pentru a aduce fiecărui om răsplata cuvenită, aceasta întâmplându-se în ziua cea mare a Domnului. Aceasta este anul 1844, şi evenimentele descrise mai sus marchează începutul AZŞ.

După ce a auzit această doctrină specifică, Barnhouse a descris doctrina sanctuarului ca fiind nimic mai mult decât o deviză de salvare a obrazului, care a fost creată pentru a-i scăpa de eroarea millerită. Evanghelicii au repudiat aceste două doctrine prin a afirma că nu au nici un suport biblic. Cu toate acestea, întrebarea care mai rămânea pentru evanghelici era aceea dacă aceste două doctrine stăteau în calea părtăşiei autentice. Preocuparea primară a fost dacă aceste doctrine minimalizau lucrarea de ispăşire a lui Hristos, sau dacă o reduceau la o ispăşire incompletă. După o evaluare critică, evanghelicii au concluzionat faptul că această doctrină a judecăţii investigative „nu constituie nici o barieră reală pentru părtăşie atunci când aceasta este înţeleasă în sensul ei simbolic şi nu în cel materialist, şi sensul extrem de literal în care unii din scriitori timpurii adventişti au menţionat-o”⁷. Ei au subliniat faptul că în cadrul gândirii contemporane a AZŞ doctrina nu implica o ispăşire duală sau parţial-completată, ci mai degrabă că odată-pentru-totdeauna ispăşirea este aplicată de Hristos în calitate de Marele nostru Preot din ceruri.

În măsura în care erau preocupaţi evanghelicii, cele trei doctrine ale Sabatarianismului, a autorităţii lui Ellen White şi a sanctuarului / a judecăţii investigative, deşi eronate, dacă erau în mod adecvat interpretate nu ar fi împiedicat părtăşia dintre cele două tabere.

Alte doctrine adventiste distincte ca cele ale nemuririi condiţionale, a anihilării celor răi, a reformei sănătăţii, şi a conceptului restului bisericii au fost discutate şi evaluate de către evanghelici. Concluzia lor a fost că deşi aceste doctrine erau în afara evanghelismului tipic, şi în unele cazuri fără vreun suport clar biblic, explicaţia dată de aceşti scolastici adventişti nu i-ar preveni pe aceştia de la a fi urmaşi autentici ai lui Isus.

După evaluarea a mii de pagini de documentaţie şi participarea în sesiuni extensive de întrebări şi răspunsuri cu câţiva dintre cei mai competenţi scolastici ai Adventismului, Walter Martin, vorbind în dreptul evanghelicilor, a concluzionat că AZŞ „este în mod esenţial o denominaţie creştină, însă în cadrul perspectivei generale a teologiei sale trebuie privit a fi mai mult heterodox decât ortodox, şi că practicile sale nu în câteva instanţe pot fi de-a dreptul catalogate drept separatoare.”⁸

Consecinţa Conferinţei

Decizia de reclasificare a AZŞ drept o denominaţie heterodoxă, mai degrabă decât un cult necreştin, a fost foarte controversată. Barnhouse şi Martin au primit critici considerabile în cadrul cercurilor evanghelice. De fapt, după ce ei au dezvăluit descoperirile lor în câteva ediţii ale revistei Eternity, 25% din abonaţi şi-au încetat abonamentele!

Acest climat de opinie a început să se schimbe, totuşi, odată cu apariţia publicaţiei adventiste Questions on Doctrine [Întrebări despre doctrină] (notate aici pe scurt cu QOD)⁹. Acest volum a fost produs direct din sesiunile cu întrebările şi răspunsurile cu evanghelicii, ambele părţi contribuind la redactarea precisă a întrebărilor. Scopul exprimat al acestei cărţi a fost acela de a clarifica doctrina Adventistă prin a arăta domeniile de crez comun şi diferenţele distincte cu evanghelismul. Scolasticii adventişti care au publicat QOD au accentuat laolaltă faptul că această carte nu era o nouă afirmaţie de credinţă, ci mai degrabă o explicaţie a aspectelor majore ale crezului AZŞ.

Pentru a se asigura că acest volum reprezenta într-adevăr teologia AZŞ, şi nu opinia câtorva, manuscrisul nepublicat a fost trimis la 250 de lideri adventişti pentru a fi revizuit. În urma primirii doar a câtorva critici minore, manuscrisul de 720 de pagini a fost acceptat de comitetul Conferinţei Generale şi a fost publicat de editura Review and Herald Publishing Association în anul 1957. În timp ce acest volum din anii recenţi a devenit o sursă de controversă în cadrul Adventismului, este interesant să notăm faptul că R. R. Figuhr a afirmat mai târziu că el a considerat QOD a fi realizarea cea mai plină de înţeles a preşedinţiei sale¹⁰.

La câţiva ani mai târziu, în anul 1960, a fost publicată cartea lui Martin, The Truth about Seventh-day Adventism [Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea] şi a primit o largă acceptare. Mulţi dintre cei care au criticat evaluarea Barnhouse/Martin au început să aibă o nouă perspectivă despre AZŞ datorită documentării extensive dezvăluite în cartea lui Martin (Deşi această carte nu a mai fost reeditată, evaluarea lui Martin a AZŞ a fost disponibilă prin intermediul cărţii sale ulterioare The Kingdom of the Cults [Împărăţia cultelor]). Liderii adventişti au afirmat de asemenea în mod public faptul că această carte a lui Martin reprezenta în mod corect teologia Adventistă. Un scolastic adventist din zilele noastre a făcut această afirmaţie: „Cartea lui Martin este munca unui investigator cinstit şi teolog competent. El a înţeles şi a raportat cu claritate ceea ce adventiştii i-au spus lui că cred, iar el a citat în mod exhaustiv dovezile lor.”¹¹ Astfel, conform conducerii AZŞ, atât QOD cât şi The Truth about Seventh-day Adventism au reprezentat în mod clar teologia lor în cadrul târziu al anilor 1950, deşi, aşa cum vom vedea, acceptarea acelei teologi în cadrul AZŞ era pe de parte de la a fi universală.

Multe lucruri s-au schimbat, totuşi, de la apariţia QOD, astfel că ne vom întoarce atenţia la acele evenimente care au format criza Adventismului din prezent.

ÎNCEPUTUL CONTROVERSEI

Anii 1960 şi 1970 au fost un timp de mare harababură şi de dezbateri doctrinare în cadrul AZŞ, odată cu numitorul comun care era întrebarea despre unicitatea Adventismului¹². Ar continua să meargă Adventismul în aceeaşi direcţie stabilită sub administrarea lui Figuhr  din QOD, sau denominaţia s-ar întoarce la o înţelegere mai tradiţională a credinţei? Dezbaterea referitoare la această întrebare avea să dea naştere la cele două partide din cadrul AZŞ: Adventismul Evanghelic şi Adventismul Tradiţional¹³. Vom privi acum la aceste două grupări şi le vom compara părerile referitoare la doctrinele care i-a despărţit. Acele doctrine constau din neprihănirea prin credinţă, natura umană a lui Hristos, evenimentele din 1844, asigurarea mântuirii, şi autoritatea lui Ellen White.

Adventismul Evanghelic

Rădăcinile Adventismului Evanghelic pot fi cu siguranţă trasate de la scolasticii adventişti care au dialogat cu Barnhouse şi Martin. Atunci când QOD a repudiat aceste doctrine tradiţionale comun susţinute cum sunt cele despre natura păcătoasă a lui Hristos, extremele literale ale sanctuarului ceresc, şi scrierile lui Ellen White ca având o autoritate doctrinară infailibilă, ele au pus un fundament critic pentru cei care aveau să ducă mai târziu torţa pentru această mişcare de reformă. Fostul editor al publicaţiei Evanghelica, Alan Crandall, comentează: „Seminţele aceste mişcări au fost plantate în cadrul denominaţiei prin cartea QOD în 1957, şi intriga de bază a fost udată de lucrători publici cum sunt R.A. Anderson, H.M.S. Richards, Sr., Edward Heppenstall, Robert Brinsmead, Desmond Ford, Smuts van Rooyen, şi alţii.”¹⁴

Această mişcare a continuat să crească şi să evolueze de-a lungul anilor 1970, din care principalii reprezentanţi au fost doi scolastici australieni AZŞ pe nume Robert Brinsmead şi Desmond Ford (Brinsmead susţinea anterior o formă de perfecţionism, însă mai apoi a repudiat-o). Brinsmead şi Ford, prin intermediul scrierilor şi a discursurilor lor, au fost catalizatorii majori ai unei renaşteri a doctrinei justificării prin credinţă care primea o mare acceptare, în special în cadrul Diviziunii Australo-asiatică a bisericii Adventiste. Mişcarea a fost sprijinită în principal de pastori tineri adventişti, laici şi oameni de la seminarii. Au fost de asemenea şi un număr bun de scolastici adventişti americani care erau simpatizanţi ai poziţiei Brinsmead/Ford.

Chestiunile doctrinare majore care uneau acest grup erau:

1)     Neprihănirea prin credinţă: Acest grup a acceptat înţelegerea reformei despre neprihănirea prin credinţă (conform căreia neprihănirea prin credinţă include doar justificare, şi este un act judecătoresc al lui Dumnezeu prin care El îi declară pe păcătoşi a fi drepţi pe baza propriei neprihăniri a lui Hristos). Atitudinea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe neprihănirea atribuită de Hristos, pe care o primim doar prin credinţă. Sfinţirea este roada ce însoţeşte şi nu rădăcina mântuirii.

2)     Natura umană a lui Hristos: Isus Hristos a avut o natură umană lipsită de păcat cu nici o înclinaţie sau predilecţie spre păcat. În acel sens, natura umană a lui Hristos a fost ca cea a lui Adam înainte de Cădere. Deşi Hristos a suferit în mod sigur limitările unui om real, prin natură El a fost impecabil (adică, incapabil de a păcătui). Isus a fost în primul rând înlocuitorul nostru.

3)     Evenimentele din 1844: Isus Hristos a intra în locul preasfânt (în ceruri) la înălţarea Sa; doctrina sanctuarului şi a judecăţii investigatoare (liberalismul tradiţional şi perfecţionismul) nu au nici o bază în Scriptură.

4)     Asigurarea mântuirii: Poziţia şi asigurarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe neprihănirea atribuită a lui Hristos; perfecţiunea lipsită de păcat nu este posibilă în această parte a cerului. Încrederea în Hristos acordă unei persoane asigurarea.

5)     Autoritatea lui Ellen G. White: Ellen White a fost o creştină autentică care a posedat un dar de prorocie. Totuşi, nici ea şi nici scrierile sale nu sunt infailibile, şi ele nu trebuiesc folosite drept autoritate doctrinară.

Adventismul Tradiţional

În timp ce QOD este considerată a fi originea Adventismului Evanghelic, aceasta a stârnit focul pentru aceia care sprijineau Adventismul Tradiţional. După publicarea sa, M. L. Andreasen, un cercetător adventist respectat, a criticat de câteva ori QOD, afirmând că în opinia sa aceasta a diluat Adventismul în favoarea evanghelicilor¹⁵. Câţiva ani mai târziu, sub administrarea lui Robert Pierson, doi scolastici proeminenţi, Kenneth Wood şi Herbert Douglass, au declarat că publicarea QOD a fost o greşeală majoră¹⁶.

Punctul crucial al Adventismului Tradiţional s-ar părea cu siguranţă că se bazează de drept pe autoritatea lui Ellen G. White. Acest grup ar apăra cu ardoare acele doctrine care au fost crezuri adventiste distinctive, în special acelea care şi-au primit ştampila de aprobare din partea darului profetic al lui Ellen White (adică, doctrina sanctuară, judecata investigativă). Sprijinul pentru acest grup a venit în special din partea clericilor şi a laicilor mai în vârstă, şi cel mai important, se pare că ei au câştigat favoarea majorităţii dintre administratorii adventişti. Atunci, la fel ca acum, liderii care conduc denominaţia nu sunt bine informaţi din punct de vedere teologic, însă ei erau sensibili faţă de segmentul vocal Tradiţionalist.

Următoarele poziţii au fost preluate de Adventismul Tradiţional ca răspuns la dezbaterile doctrinare:

1)        Neprihănirea prin credinţă: Neprihănirea prin credinţă includea atât justificarea cât şi sfinţirea. Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează atât pe neprihănirea atribuită cât şi pe cea împărţită de Hristos (lucrarea lui Dumnezeu pentru mine şi în mine). Justificarea este doar pentru păcatele comise în trecut.

2)        Natura umană a lui Hristos: Isus Hristos a posedat o natură umană care nu numai că a fost slăbită de păcat, ci avea şi predilecţii faţă de păcat. Natura Sa a fost ca cea a lui Adam după Cădere. Datorită succesului Său în învingerea păcatului, Isus este exemplul nostru primordial.

3)        Evenimentele din 1844: Isus a intrat în al doilea compartiment al sanctuarului ceresc pentru prima dată în 22 octombrie 1844, şi a început o judecată investigativă. Această judecată este împlinirea celei de-a doua faze a lucrării de ispăşire a lui Hristos.

4)        Asigurarea mântuirii: Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează atât pe neprihănirea atribuită cât şi pe cea împărţită de Hristos; asigurarea mântuirii înaintea judecăţii este impertinentă. Aşa cum ne-a arătat Isus, exemplul nostru, ţinerea perfectă a poruncilor este posibilă.

5)        Autoritatea lui Ellen G. White: Duhul de profeţie a fost manifestat în lucrarea lui Ellen White ca semn al bisericii rămăşiţă. Scrierile sale sunt sfatul inspirat de la Domnul şi este autoritar în chestiunile doctrinare.

Trebuieşte notat că s-au scris volume întregi despre aceste doctrine, de ambele părţi. Scurta descriere oferită mai sus are doar intenţia de a oferi un rezumat clar al părerilor celor două grupări.

Este important să realizăm faptul că în timpul anilor 1970, nu fiecare adventist s-ar fi potrivit exact într-una dintre aceste două grupări. Nici unul dintre aceste grupări nu au fost total unificate în crezurile lor doctrinare. De exemplu, nu toţi cei din tabăra Tradiţională susţin doctrina naturii păcătoase a lui Hristos, deşi majoritatea a făcut-o. Printre Adventiştii Evanghelici, au fost diferite opinii referitor la înţelegerea unei judecăţi dinaintea venirii lui Isus. De asemenea, au existat adventişti care nu au simţit nici o nevoie de a se identifica cu vreo parte sau alta.

Ar trebui de asemenea menţionat că, deşi este mic, a fost şi există un segment în Adventism care ar putea fi descris ca fiind liberal din punct de vedere teologic.

DE LA CONTROVERSĂ LA CRIZĂ

Aşa cum s-a arătat în comparaţia doctrinară de mai sus, diferenţele dintre aceste două partide au fost într-adevăr semnificative. Diferenţele ar putea fi în mod esenţial reduse la: 1) întrebarea despre autoritate (sola scriptura contra Scriptura plus Ellen White), şi 2) întrebarea despre mântuire (neprihănirea atribuită contra neprihănirii împărţite). Adventismul, de fapt, dezbătea aceleaşi chestiuni de bază care au provocat Reforma din cadrul secolului al şaisprezecelea.

În timp ce anii 1970 se apropiau de final, această controversă doctrinară a dat naştere la o criză reală în cadrul AZŞ. În primul rând, au fost tipărite două cărţi care au provocat poziţiile Adventismului tradiţional referitor la justificarea prin credinţă şi a evenimentelor din 1844. The Shaking of Adventism [Scuturarea Adventismului], scrisă de un cercetător anglican, Geoffrey Paxton, a trasat conflictul din cadrul AZŞ din doctrina justificării prin credinţă. El a declarat că dacă adventiştii erau, aşa cum au revendicat, moştenitorii speciali ai Reformei, atunci ei ar trebui să accepte înţelegerea Reformată despre neprihănirea prin credinţă. Ajungerea la o înţelegere corespunzătoare a acestei doctrine critice a infestat Adventismul în decursul istoriei sale. A doua carte, a lui Robert Brinsmead, 1844 Reexamined [1844 Reexaminat], a repudiat înţelegerea Adventismului tradiţional despre anul 1844 şi despre judecata investigatoare. Aceste două cărţi s-au concentrat asupra a două din chestiunile critice ale crizei de identitate a Adventismului.

Scuturarea temeliilor

Fără îndoială, cel mai exploziv subiect care s-a născut în timpul acestei perioade a fost dezvăluirea groaznicei dependenţe literare a lui Ellen White. Scolasticii adventişti ca Harold Weiss, Roy Branson, William Peterson, şi Ronald Numbers au dezvăluit cercetările istorice care au arătat că Ellen White a împrumutat material de la alţi autori din cadrul secolului al nouăsprezecelea. Cea mai controversată dezvăluire, totuşi, a provenit de la un pastor adventist numit Walter Rea. Rea a afirmat că între 80 şi 90 de procente din scrierile lui White au fost plagiate. Datorită groaznicei influenţe a scrierilor lui White asupra denominaţiei, şi pentru că adventişti au fost învăţaţi că scrierile sale au fost luate direct din viziunile sale (un punct de vedere promovat chiar de denominaţie), această dezvăluire a şocat însăşi temelia AZŞ.

Iniţial, familia White a negat această evidenţă, dar mai târziu a admis că s-au folosit alte surse în scrierile ei. Review and Herald [Revizuieşte şi vesteşte], organul oficial al denominaţiei, a argumentat în apărarea lui White că împrumutul ei literar a fost mult mai puţin decât a declarat Rea, şi faptul că ea a folosit alte surse literare nu invalida inspiraţia scrierilor sale. În cele din urmă, ei au motivat că şi unii scriitori biblici au folosit alte surse. Rea, care mai târziu a documentat complet acuzaţia sa în cartea The White Lie [Minciuna lui White] (M. & R. Publications), a fost mai apoi concediat din denominaţie.

Întrebarea referitoare la inspiraţia şi autoritatea lui Ellen White a fost o sursă de controversă de-a lungul întregii istorii a Adventismului, însă acuzaţia de plagiat a adus îndoială în ceea ce priveşte integritatea şi veridicitatea sa. Unii chiar au acuzat că neamul White a ştiut despre această problemă de ceva timp şi că a încercat să o acopere. Această chestiune a fost de asemenea importantă în ceea ce priveşte întrebarea referitoare la identitatea unică a Adventismului. Deoarece multe din distinctivele doctrinare au primit confirmarea prin darul ei profetic, a o pune pe ea la îndoială însemna a pune la îndoială unicitatea în sine a AZŞ.

Provocarea inimii Adventismului

Două dintre doctrinele care au primit confirmare prin darul profetic au fost doctrina despre sanctuar şi cea a judecăţii investigatoare (adică, evenimentele din 1844). Aceste două distinctive se aflau în centrul unei controverse care urma să ducă ulterior la o divizare ageră în cadrul rândurilor adventiste. Desmond Ford, fiind pentru 16 ani directorul departamentului teologic al Colegiului Avondale din New South Wales, Australia, a provocat validitatea biblică a înţelegerii tradiţionale a acestor doctrine. El a argumentat că înţelegerea literală şi perfecţionistă a acestor doctrine promovate de Adventismul tradiţional nu avea nici o justificare biblică, şi că au fost acceptate primordial datorită viziunii domnişoarei White, care le-a afirmat. Ford a afirmat că deşi scrierile lui Ellen White erau esenţiale pentru dezvoltarea AZŞ, ele trebuiesc înţelese ca fiind pastorale în natură şi nu canonice. Deşi el a argumentat că 1844 nu are nici o semnificaţie biblică, el a crezut că Dumnezeu a ridicat într-adevăr denominaţia AZŞ pentru a accentua, alături de neprihănirea prin credinţă, astfel de doctrine cum sunt sabatarianismul, creaţionismul, nemurirea condiţionată şi premilenialismul.

Datorită controversei din crezurile doctrinare ale lui Ford, liderii adventişti au fost de acord să îi dea şase luni în care să nu mai aibă alte îndatoriri pentru ca el să se poată pregăti în apărarea părerilor sale. Un comitet avea să se întâlnească ulterior şi să-i evalueze părerile în lumina doctrinei AZŞ. Ford, fiind un cercetător prolific şi atent, a pregătit un manuscris de 990 de pagini intitulat Daniel 8:14: The Day of Atonement and the Investigative Judgment [Daniel 8:14: Ziua Ispăşirii şi Judecata Investigatoare]. În luna august 1980, 126 de lideri adventişti s-au întâlnit la Glacier View Ranch, statul Colorado, pentru a discuta aceste chestiuni provocatoare. După o săptămână de întâlniri, liderii au declarat că părerile lui Ford erau într-o variaţie cu doctrina exprimată a AZŞ. Pentru că Ford nu a vrut să-şi retracteze convingerile, denominaţia i-a luat acreditările ministeriale.

Concedierea lui Desmond Ford, pe care unii îl consideră a fi tatăl Adventismului evanghelic, i-a mâniat pe mulţi şi a dus la un masiv exod evanghelic din partea denominaţiei în favoarea adventiştilor independenţi şi a bisericilor evanghelice. De asemenea, aproape o sută de lideri adventişti evanghelici şi învăţători ai Bibliei au fost ulterior concediaţi sau forţaţi să-şi dea demisia pentru că ei susţineau teologia lui Ford.

Este de prisos să spunem că anii 1980 au fost un timp de criză pentru AZŞ. Şi deşi s-ar părea că cea mai traumatică perioadă s-a sfârşit, urmele acestei lupte încă mai rămân. În timp ce deciziile Conferinţei Generale par să exprime sprijinul lor faţă de Adventismul Tradiţional, denominaţia a negat că ar fi căutat în mod activ să elimine toate influenţele evanghelice. Mulţi foşti păstori adventişti şi învăţători ai Bibliei ar contesta în mod viguros această afirmaţie. S-ar părea că există încă un mare număr de adventişti care sunt de o convingere evanghelică, însă cu siguranţă că nu la fel de sonori după Glacier View.

EVALUAREA AZŞ DE AZI

Datorită controversei care a izbucnit în cadrul AZŞ din cadrul a câtorva decade din trecut, mulţi dintre cei care sunt conştienţi de evaluarea Barnhouse/Martin din anii 1950 s-au întrebat dacă această poziţie ar trebui să fie revizuită sau să fie schimbată din punct de vedere semnificativ. Datorită acţiunii luate împotriva lui Desmond Fort, Walter Rea, şi mulţi alţii, mulţi s-au întrebat dacă AZŞ din prezent ar trebui să fie privit ca un cult necreştin.

Poziţia noastră este că evaluarea oferită de Barnhouse şi Martin rămâne încă în picioare pentru acel segment din Adventism care susţine poziţia afirmată în QOD, care a fost mai apoi exprimată în cadrul mişcării Adventismului Evanghelic din cadrul ultimelor decade din trecut. Deşi unii din cadrul acestui grup susţin doctrinele care nu sunt parte a liniei evanghelice, ei afirmă că doctrinele de bază ale Creştinismului istoric, în special înţelegerea Paulină sau Reformată despre justificarea prin har doar prin credinţă (Romani 3-4). Pentru acest grup, oricât de mulţi ar fi, noi le întindem o mână de părtăşie şi încurajare. Îi aplaudăm pentru curajul lor de a sta ferm pentru evanghelie.

Adventismul Tradiţional, pe de altă parte, care se pare că a câştigat sprijinul a mulţi administratori şi lideri (cel puţin la Glacier View), pare a devia de la un număr de poziţii luate în QOD. În timp ce oficialii adventişti au afirmat că denominaţia stă prin QOD, unii dintre aceiaşi lideri s-au scos din părtăşia adventiştilor pentru afirmarea porţiunilor din QOD. În loc să susţină QOD, unii lideri din cadrul denominaţiei au făcut referire la aceasta ca fiind o „erezie condamnabilă”¹⁷.

Pe cât de ironic poate părea pentru un astfel de grup care condamnă cu gura mare Catolicismul şi revendică a fi moştenitorii speciali ai Reformei, poziţia Adventismului tradiţional referitoare la neprihănirea prin credinţă este mai mult asemenea celei a Conciliului Romano-Catolic din Trent decât cel al Reformatorilor¹⁸. Deoarece această doctrină este aşa de crucială pentru o înţelegere corespunzătoare a legii şi a evangheliei, părerea lor greşită despre egalitatea justificării cu a sfinţirii duce la alte câteva concepte nebiblice (lipsa asigurării, perfecţionismul, etc.). Nu e de mirare că Luther a învăţat că totul atârnă de înţelegerea corespunzătoare a acestei doctrine.

Pe lângă postura lor compromiţătoare referitoare la justificare, Adventismul Tradiţional pare înclinat în a o face pe Ellen G. White interpretul infailibil al Scripturii. Deşi aceasta nu a fost niciodată poziţia oficială a bisericii, într-un mod practic mulţi dintre liderii din Adventism au declarat aceasta. Lyndon K. McDowell face următoarea declaraţie uluitoare: „În practică, dacă nu în teorie, scrierile lui E. G. White au fost ridicare la un criteriu apropiat verbal inspirat de interpretare care a rezultat într-o calitate esenţială de membru analfabet din punct de vedere biblic.”¹⁹ Din nefericire, mulţi adventişti văd scrierile lui Ellen White ca o prescurtare infailibilă în cadrul înţelegerii scripturale. Adventiştii trebuie să înţeleagă că dacă ei p ridică pe Ellen White la poziţia unui interpret infailibil, atunci ironia dramatică a erelor s-a adeverit – AZŞ are un Papă.

Este Adventismul Tradiţional cultic?

Referitor la acuzaţia că Adventismul Tradiţional este un cult necreştin, trebuieşte accentuat faptul că structura Adventismului este în mare ortodoxă (acceptând Trinitatea, divinitatea lui Hristos, naşterea din fecioară, învierea trupească, etc.). Curând, totuşi, ar apărea că Adventismul Tradiţional este cel puţin aberant, confuz sau compromiţător al adevărului biblic (de exemplu, părerea lor despre justificare, natura lui Hristos, apelul făcut la o autoritate nebiblică). Trebuie de asemenea afirmat că dacă tabăra tradiţională continuă în depărtarea sa de QOD, şi în promovarea lui Ellen White în calitate de interpret infailibil, atunci într-o zi ei o să merite pe deplin titlul de „sectă”, după cum recunosc unii adventişti.

Spre sfârşitul anilor 1970, AZŞ se afla la răscrucea dintre a deveni chiar evanghelic, sau la a se reîntoarce la tradiţionalismul din trecut. Criza din anii 1980 afirmă cu claritate că mulţi dintre liderii adventişti sunt atenţi la segmentul vocal tradiţionalist, şi, din nefericire, au dus Adventismul într-o direcţie greşită. Dacă cei din conducerea adventistă care iubesc evanghelia Reformei (şi încă sunt mulţi) nu vorbesc şi nu-şi susţin convingerile lor, Adventismul are putină credinţă, deoarece Adventismul Tradiţional este falimentar din punct de vedere teologic. Evanghelia sa pervertită îi fură pe adventiştii creştini de asigurare şi îi pune în rutina încercării de a se măsura cu legea sfântă a lui Dumnezeu pentru a putea fi mântuiţi.

Critica noastră despre Adventism nu ar trebui să fie interpretată ca un atac din partea unui duşman, ci mai degrabă cuvinte grijulii din partea unui prieten, care se roagă sincer ca liderii prezenţi ai AZŞ să onoreze Scriptura şi evanghelia harului mai presus decât propriile lor distinctive denominaţionale.

Note de subsol

1. See, for example, Anthony Hoekema,The Four Major Cults(Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Company, 1963).

2. Questions on Doctrine(Washington, D.C.: Review and Herald    Publishing Assn., 1957), 21-22.

3. For a complete analysis of Adventist distinctives see Walter Martin,The Kingdom of the Cults, rev. ed. (Minneapolis, MN: Bethany House Publishers, 1985).

4. Questions on Doctrine, 96.

5. Ibid., 89.

6. Ibid.

7. Walter Martin, “Adventist Theology Vs. Historic Orthodoxy,” Eternity, Jan. 1957, 13

8. Walter Martin, “Seventh-day Adventism,”Christianity Today, 19 Dec. 1960, 14.

9. The exact title isSeventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine, but it is better known asQuestions on Doctrine.

10. “Currents Interview: Walter Martin,”Adventist Currents, July 1983, 15.

11. Gary Land (ed.),Adventism In America(Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Company. 1986), 187.

12. See Land, 215.

13. Desmond and Gillian Ford,The Adventist Crisis of Spiritual Identity. (Newcastle, CA: Desmond Ford Publications, 1982), 20-28.

14. Alan Crandall, “Whither Evangelical Adventism,”Evangelica, May 1982, 23.

15. Ford, 20.

16. Ibid.

17. Geoffrey Paxton,The Shaking of Adventism(Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1977), 153.

18. See Paxton, 46-49

19. Lyndon K. McDowell (Adventist scholar), cited in “Quotable Quotes from Adventist Scholars,”Evangelica, Nov. 1981, 37.