ADÂNCURILE MELE ERAU TULBURI ȘI PUSTII ȘI NU AVEAM CEEA CE ÎMI DOREAM CEL MAI MULT.
L-am studiat pe Mircea Eliade și mi-am dat seama că dimensiunea religioasă și sacrul nu este numai un moment în evoluția conștiinței, ci este o dimensiune universală.
Ateismul este lipsit de fundament științific, iar axiomele pe care se bazează sunt date tot printr-un fel de „credință”, NU pe baze științifice.
Ioan Bugnăruc a absolvit facultatea de Matematică-Fizică și facultatea de Sociologie. Este căsătorit cu Iuliana și predă științe socio-umane la liceu.
Ioan Bugnăruc:
Înainte de a-L cunoaște pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor, am fost un ateu militant multă vreme. Căutam cu fiecare ocazie dovezi care să arate că nu există Dumnezeu și că sufletul nu este nemuritor. Ori de câte ori aveam ocazia să combat pe cineva, o făceam cu bucurie.
Reporter:
Ce argumente aveați împotriva creștinismului și împotriva lui Dumnezeu?
Ioan Bugnăruc:
Niște argumente foarte naive, care erau luate din ceea ce ne ofereau comuniștii la vremea aceea. Mi-e jenă să le spun acum, dar erau susținute de oameni cu școală, mult mai instruiți decât mine; eu eram doar un adolescent.
Reporter:
Acei oameni au influențat atunci mulți tineri…
Ioan Bugnăruc:
Citisem Biblia pentru credincioși și necredincioși și tot ceea ce partidul comunist oferea în educația ateistă tinerilor de liceu, eu absorbeam cu plăcere.
Mi-am dat seama ulterior că argumentele pe care le socoteam atunci infailibile, sunt extraordinar de puerile și la o analiză științifică ele nu rezistă.
Reporter:
Care sunt câteva dintre aceste argumente?
Ioan Bugnăruc:
Spuneam și eu ce spuneau toți pe vremea aceea – că omul primitiv, din cauză că n-a știut să-și explice fenomenele care se petreceau în jurul lui, a început să inventeze zei și să se închine lor. Am crezut acest argument multă vreme.
Apoi l-am studiat pe Mircea Eliade și mi-am dat seama că dimensiunea religioasă și sacrul nu este doar un moment în evoluția conștiinței, ci este o dimensiune universală.
Una dintre concluziile pe care opera lui Eliade a lăsat-o omenirii, a fost aceea că SACRUL ESTE O DIMENSIUNE UNIVERSALĂ A CONȘTIINȚEI. Omul din toate timpurile are nevoie să se închine la ceva, nu doar omul primitiv. E adevărat, spunea Eliade, că astăzi, în lumea modernă, sacrul este camuflat în profan, dar, cu adevărat omul are nevoie să se închine la ceva.
Eu m-am închinat multă vreme unor idei abstracte, lipsite de fundament, dar m-am închinat la ceva și eram plin de entuziasm pentru acele idei.
Reporter:
Este ateismul o religie?
Ioan Bugnăruc:
Luând ateismul în sens etimologic, adică „fără Dumnezeu” sau „lipsă de Dumnezeu”, la prima vedere aș spune că nu este o religie. Dar ateismul este o religie și mulți atei au fost dispuși să moară pentru religia lor falsă.
Și pentru că este lipsit de fundament științific, axiomele pe care se bazează ateismul sunt date tot printr-un fel de „credință”, NU pe baza unui substrat științific.
Este o „religie” la care se-nchină mulți oameni; mulți au militat pentru ateism și l-au „propovăduit” cu succes.
Reporter:
Mircea Eliade, alături de filozofii ruși Evdochimov și Berdeaev, v-au influențat gândirea la un moment dat.
Ioan Bugnăruc:
Așa este. Cel mai grozav obiectiv pentru viața mea era să excelez în cunoaștere.
Imediat după revoluție au apărut cărți ale filozofilor ruși care s-au stabilit în Occident și care pentru mine au fost semnificative, pentru că mi-au întors privirea de la lucrurile materialiste și atee la lucrurile spirituale. Chiar dacă astăzi mă raportez altfel la ei, atunci au avut rolul de a mă provoca și de a mă face să fiu cucerit de spiritualitate, de Dumnezeu.
La început înțelegeam altceva prin „Dumnezeu” și ajunsesem la un moment în care Domnul Isus Cristos era pentru mine cel mai mare filozof. Îmi doream extraordinar de mult să fiu un discipol al Lui, dar pentru mine Mântuitorul era doar un mare filozof.
Reporter:
Care dintre învățăturile Mântuitorului Isus Cristos v-a marcat în așa măsură încât să doriți să deveniți un discipol al Lui?
Ioan Bugnăruc:
În primul rând înțelepciunea pe care a demonstrat-o în învățăturile Lui, care pentru vremea aceea era cu totul și cu totul copleșitoare.
Apoi jertfa Lui, care pentru mine era un mare mister și ceva foarte provocator. Nu-nțelegeam pe deplin de ce a trebuit să moară, dar mi-am dat seama că moartea Lui a fost cu totul și cu totul excepțională.
Eram foarte impresionat de moartea lui Socrate, însă am înțeles că moartea Mântuitorului a fost mult mai deosebită. Nu pricepeam foarte bine de ce, dar cu timpul am putut să înțeleg de ce a fost moartea Lui mai deosebită.
Reporter:
Pentru a-L crede pe Domnul Isus Cristos și a vă apropia de principiile Lui, primul pas era să recunoașteți că El a existat ca persoană istorică: a existat o persoană cu numele ISUS CRISTOS, care a influențat istoria omenirii.
Ateii spun că El nici măcar nu a existat ca persoană istorică, ci este doar un mit.
Ioan Bugnăruc:
Este o dovadă de mare incultură să susții că Mântuitorul n-a existat din punct de vedere istoric.
Eram convins că există și ceva supranatural și o persoană istorică cu totul și cu totul excepțională: Domnul Isus Cristos.
Mi-am dat seama că trebuie să fiu consecvent în afirmațiile și în convingerile mele și că nu pot să-L socotesc pe
Domnul Isus Cristos un mare filozof dacă nu cred afirmația Lui că este FIUL LUI DUMNEZEU.
Au fost foarte mulți factori care au concurat până la urmă la „abdicarea” mea la crucea lui Cristos. Sunt uimit și acum de modul minunat în care a lucrat Dumnezeu, în așa fel încât să mă smeresc în fața crucii Lui.
Reporter:
Cum a fost acel moment de neimaginat din viața dumneavoastră, când ați „abdicat” în fața crucii lui Cristos?
Ioan Bugnăruc:
Îl socotesc momentul cel mai important al vieții mele. A fi „născut din nou” este cel mai important eveniment care i se poate întâmpla unui om.
Reporter:
Nașterea din nou este din Dumnezeu, pentru veșnicie.
Ioan Bugnăruc:
Da, nașterea din nou. Eu și viitoarea mea soție – Iuliana – tocmai ne făceam planuri de nuntă și ne-am dat seama că avem nevoie de ceva care să întrețină iubirea noastră.
Recunoșteam că resursele noastre afective sunt limitate și avem nevoie de Cineva care să ne alimenteze mereu dragostea unul față de celălalt și după căsătorie.
Am simțit chemarea Duhului Sfânt și am mers la Biserica Baptistă Betel din Timișoara. Acolo am înțeles că nu trebuie doar să simpatizez cu niște idei, nu trebuie doar să fiu entuziasmat de faptul că există un Dumnezeu, ci trebuie să- I fiu dedicat lui Dumnezeu.
Cel mai important lucru este să te hotărăști să fii al Lui cu totul. Până atunci nu se petrece nimic semnificativ în viață – nu aveam o viață împlinită, nu aveam nici o nădejde.
Îi mulțumesc Domnului că m-a condus și pe mine și pe soția mea spre momentul în care am recunoscut cu toată inima că avem nevoie de El, că drumul pe care mergem este înfundat și prăpăstios și duce spre lucruri foarte sumbre. Acela a fost cel mai important moment al vieții noastre.
Reporter:
Este înțeleaptă concluzia că resursele afective ale omului sunt limitate chiar și în căsătorie, pentru că multe familii eșuează datorită răcirii dragostei „de la început”.
Dacă partenerii văd că între ei nu mai există acea iubire romantică de la început, că nu se mai iubesc cum se iubeau atunci când erau îndrăgostiți, trag concluzia că nu se mai iubesc, ceea ce nu este adevărat. Îndrăgostirea are timpul ei, apoi dragostea merge pe cu totul alt făgaș. Nu poți fi tot timpul îndrăgostit și cu „capul în nori”, ca la 18 ani.
Ioan Bugnăruc:
Așa este. Când eram fără Dumnezeu, înjuram cum puțini știu să înjure. Eu eram bun la literatură și eram creativ chiar și în domeniul… înjurăturilor…
Reporter:
Nu-mi permit să vă cer câteva exemple…
Ioan Bugnăruc:
Odată m-am gândit cât de urât și de groaznic înjuram și mi-a venit să vomit. Mi-am dat seama cât de străină îmi este această experiență față de cine sunt eu în momentul de față, prin harul lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuiește acum în mine și nu este de acord cu ce făceam eu înainte.
Am studiat mult, am citit multe cărți, mi-am petrecut foarte mult timp în fața cărților, dar mi-am dat seama că sufletul meu este totuși pustiu. Tânjeam după o viață adevărată, după o viață din belșug, dar nu se arăta.
Toate cărțile pe care le-am citit: Platon, Aristotel, Shakespeare, Dostoievski, mi-au dat satisfacții mai ales atunci când am avut ocazia să-mi etalez cultura în fața altora, să bravez. Mă simțeam mai stăpân pe mine, pentru că eram un om
„cultivat”. Dar adâncurile mele erau tulburi, erau pustii și ce îmi doream cel mai mult nu aveam.
La Biserica Baptistă Betel am aflat unde pot găsi cuvintele vieții veșnice și am înțeles că înțelepciunea pe care mi- o doresc eu și toate cărțile pe care le-am citit nu erau în stare să-mi ofere așa ceva.
Au fost perioade extraordinar de tulburi, de căutări. Rugăciunile mele erau ceva de genul: „Doamne, nici nu știu dacă exiști! Poate că exiști, poate că nu exiști! Am văzut că unii iau în serios faptul că Tu exiști și Te rog, dacă exiști, să dai un semn și sufletului meu!”.
Sunt foarte plin de bucurie acum, știind de unde m-a scos Dumnezeu: din ce pustiu și lipsă de perspectivă, comparativ cu viața din belșug pe care mi-a oferit-o acum.
Reporter:
Rugăciunea dumneavoastră a fost foarte sinceră. Ateii nu acceptă că Dumnezeu există, pentru că atunci ar fi nevoiți să-și schimbe viața, deoarece vor da socoteală pentru păcatele lor.
Ioan Bugnăruc:
Eu căutam foarte sincer adevărul, cu multă tensiune și insistență. Dar Dumnezeu m-a căutat pe mine, chiar dacă eu blestemam și înjuram cum nu-njura nimeni în lume. Dumnezeu m-a scăpat de la moarte în multe rânduri și El S-a îngrijit și de viitorul meu.
Însă a venit momentul când mi-am dat seama că Dumnezeu așteaptă ceva de la mine: așteaptă DEDICARE. Trebuie să-ți dedici viața Lui, să cauți să faci ceva pentru El, cum spune Scriptura: „Aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. […] Dați lui Dumnezeu mădularele voastre ca niște unelte ale neprihănirii”.
Secretul vieții din belșug este că Dumnezeu vrea ca eu să fiu o bucurie pentru alții. Întotdeauna când am fost dispus să-mi aduc trupul ca o jertfă vie, Dumnezeu m-a răsplătit cu viață din belșug.
Reporter:
Ce sfat aveți pentru cei care Îl caută sincer și din toată inima pe Dumnezeu, dar nu-L găsesc în lume?
Ioan Bugnăruc:
Dumnezeu a promis că îi răsplătește pe cei care Îl caută din toată inima, luând în serios Cuvântul Lui – Biblia. Trebuie să fiu foarte sincer: acolo unde nu pricep și nu înțeleg, unde-mi este greu să cred, să Îi mărturisesc lui Dumnezeu în rugăciune toate frământările.
Dragul meu cititor, poate ai citit multe cărți care sperai să-ți dea bucuria. Există o CARTE care ÎȚI DĂ CU SIGURANȚĂ BUCURIA. Aceasta este Biblia. Acolo sunt cuvintele vieții veșnice, acolo este belșug și binecuvântare.
Și orice izvodire a minții să fie dată la o parte și doborâtă, în așa fel încât să ajungem la crucea lui Cristos. Noi, cei care spunem că-L cunoaștem pe Dumnezeu, avem responsabilitatea de a-L face de cunoscut și altora. Căutați-L pe Dumnezeu din toată inima, pentru că El Se lasă găsit de cei care-L caută DIN TOATĂ INIMA.
