ADRIANA COSMAN

Interviu realizat de Lidia Iliesi

COPILUL PREGĂTIT SĂ PLECE ÎN GLORIE

Poate de multe ori suntem obosite și credem că este un timp pierdut: „Cum să stai cu copilul acum, când ai atâtea de făcut?”.

Lăsați-le la o parte pe toate!!!

Reporter:

Interviurile următoare nu le-aș numi tocmai „Vieți transformate”, cu toate că într-un anume sens este vorba și despre o anumită transformare a unor vieți.

Adriana și Gigi Cosman aveau 3 băieți. Gigi este pastor, iar Adriana asistentă medicală. După 4 ani în care nu au avut nici un concediu, în anul 2000 au ieșit cu toții la munte. Fiul cel mai mare, Lucian, în vârstă de 21 de ani, a alunecat pe niște pietre, s-a accidentat la cap și la scurt timp a decedat. Ce a însemnat aceasta pentru familia Cosman?

Gigi Cosman:

Sentimentul unei rupturi imense, a unei despărțiri de tine însuți, prin separarea de o relație pe care ai zidit-o cu migală, cu trudă și cu dragoste timp de 21 de ani, era copleșitor.

Sunt momente în care înțelegi că trebuie să faci o delimitare clară între valori.

Dintr-o dată realizezi nebunia râsului, deșertăciunea mâncatului; caracterul vremelnic a tot ceea ce te înconjoară devine atât de pregnant și valorile se leagă de eternitate, de veșnicie. Simți povara unei dureri imense.

Atunci înțelegi ce înseamnă să te usture, să te doară sufletul de durere.

Am trăit experiența unei părăsiri – oamenii nu știau ce să spună, stăteau departe. Eram singuri în acele momente. Am simțit ce înseamnă să fii singur, cum Cristos era pe cruce, deși Tatăl era în El.

Adriana Cosman:

Ceea ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am privit mereu la Cristos. Ca Fiu de Dumnezeu, El a renunțat la glorie, la slavă, la bucuria de a fi în prezența Tatălui și pentru că ne-a iubit, pentru bucuria care Îi era pusă înainte, a coborât la noi, a luat chip de om, S-a făcut asemenea nouă, S-a lăsat batjocorit, disprețuit, ispitit de noi. Scopul vieții Lui a fost să ne arate nouă, muritorilor de pe pământ, că poți trăi o viață frumoasă într-o relație bună cu Tatăl, că poți fi în slujba Lui Dumnezeu și a oamenilor.

Ca soție și mamă, îmi iubesc familia foarte mult. Soțul meu și-a făcut partea lui ca soț, mi-a acordat timpul necesar când am avut nevoie de el. Apoi, a fost un tată special, care, oricât venea de obosit, și-a făcut timp pentru copii, dacă ei au avut nevoie de el. Este un bărbat înțelept, care a ținut în echilibru toate lucrurile.

Viața de slujire este o viață pusă pe altar. Este o viață în care zilnic mori câte puțin și de multe ori te mistui ca o lumânare. Dar ceea ce-mi place mult este că lumânarea se mistuie, dar flacăra arde voioasă. Într-un fel viața noastră de slujire este o luminiță de la care se pot aprinde și alte lumini care să lumineze lumea aceasta.

Ca soție, te îndemn să ai întotdeauna un cuvânt de încurajare, să știi să îmbărbătezi, să știi să apreciezi, să știi să mustri dacă este nevoie, dar cu un duh blând și liniștit, așa cum ne învață Petru. Să fii atentă să nu rănești, pentru că sunt atâția care, poate din lipsă de înțelepciune, rănesc, poate fără să-și dea seama, lovesc, și atunci măcar tu, ca soție, să fii un balsam alinător pe rană.

Trebuie să înțelegi cum „funcționează” un bărbat și să ții cont de lucrul acesta. De multe ori vine acasă obosit și împovărat, este mai tăcut și poate și-a epuizat cuvintele vorbind mult cu alții. Atunci trebuie să ai înțelepciune să-l înțelegi și să-l accepți cu dragoste.

…………………………..

Fiecare avem Ghetsimani-ul nostru – grădina plângerii. L-am pierdut pe băiatul nostru Lucian, un băiat deosebit, o frumusețe de copil, cu o inimă mare și smerit.

Totul s-a petrecut în câteva ore. După 4 ani în care nu am avut parte de concediu pentru că am fost în slujba altora, ne-am retras pentru o săptămână la munte și tragedia s-a întâmplat la 3 ore după ce am ajuns acolo. A alunecat pe un povârniș de munte și căderea i-a fost fatală. A mai trăit puțin la spital și a plecat la Domnul.

Când privesc la grozăvia care s-a întâmplat și la tragedia prin care am trecut, sunt uimită cum l-a pregătit Dumnezeu pe acest copil special, pe care, acum, după ani, l-aș numi „Copilul pregătit să plece în Glorie”.

În acea vară am petrecut cu el 3 săptămâni după ce s-a întors de la facultate și își luase toate examenele. Nu ne-a mărturisit să aibă vreo presimțire de moarte, dar a trăit frumos: o zi mânca, una postea. Era o viață frumoasă, dedicată lui Cristos. Cânta la pian doar cântări despre cer:

„În cetatea unde merg eu, florile nu veștejesc“.

Dimineața auzeam clinchetul de pian, iar sunetul acela superb ne trezea casa cu cântări, cum ar fi:

„Spre Cer încerc a mă sili, pășind mai sus din zi în zi…”

„Va veni o zi în care toți aleșii Domnului…”

„Lacrimi în Ceruri nu-s…“

„Sus deasupra stelelor…”

Erau cântări cu care se desfăta în prezența lui Dumnezeu. Inima lui a fost așa de alipită de Dumnezeu și L-a iubit atât de tare pe Domnul, încât cred că Dumnezeu l-a iubit mult și l-a luat acasă.

Într-o seară de priveghi, cineva ne-a spus: „Cele mai frumoase clipe ale lui Lucian în glorie – fiind uimit de slava Lui Dumnezeu – pentru părinți sunt clipele cele mai dureroase”.

În procesul sfințirii, Dumnezeu are un orar special pentru noi. El nu se consultă cu noi când îl întocmește, El are un plan și Își atinge scopul. Scopul Lui este să ne desăvârșească și să ne ajute să dobândim un caracter ca al lui Cristos. Atunci când stai față în față cu El, ai vrea să desființezi acest orar încărcat și greu. Sau sunt ore de la care ai vrea să fugi, dar Dumnezeu te asistă și trebuie să intri la fiecare oră și să-i faci față.

Au fost zile grele pentru noi și n-aș putea să spun că durerea a trecut. Cred că toată viața durerea îmi va rămâne ca o soră cu care voi merge la braț, până mă voi întâlni în glorie cu Lucian. Dar am o satisfacție: că una din săgețile noastre a ajuns la țintă, că nu ne-am trăit viața degeaba pe pământ. Am petrecut clipe frumoase cu copilul nostru.

Dacă ar fi să spun acum un lucru pentru mame, este că cel mai prețios timp au fost orele acelea în șir, când stăteam pe îndelete și povesteam cu el, când l-am avut lângă mine, când ne rugam și cântam împreună.

Poate de multe ori suntem obosite și credem că este un timp pierdut: „Cum să stau cu copilul acum, când am atâtea de făcut?”. Lăsați-le la o parte pe toate !!!

Cele mai frumoase clipe, pe care le petreci cu ei și le investești în ei, acestea rămân pentru veșnicie…

Daniel, al doilea băiat al nostru, care a fost cu el pe munte și l-a văzut căzând, a fost confruntat cu reevaluarea scării de valori vizavi de Dumnezeu, care e plin de milă, de bunătate și de dragoste!

Era la începutul adolescenței, avea 15 ani și suferința a fost foarte mare. Lucian a fost pentru el un prieten desăvârșit, s-au înțeles de minune. Întrebările care îi frământau mintea lui Daniel erau: „De ce ne-a luat acest copil? Cum îl răsplătește El pe un slujitor care-L slujește cu devotament?”.

Noi știm că Dumnezeu ne răsplătește. El a dus în glorie un copil la 21 de ani, atât de copt și de pregătit. Într-un fel este o răsplată, pentru că toți vom ajunge acasă, mai devreme sau mai târziu. Noi suntem aici străini și călători și drumul acesta se va termina.

Pe când erau încă în pântecul meu, i-am încredințat pe toți trei băieții în mâna lui Dumnezeu. Domnul mi-a promis că eu mă voi duce înaintea Lui cu cei 3 fii ai mei, și nu vreau să renunț la nici unul. Sunt într-o bătălie spirituală împreună cu soțul meu: luptăm în rugăciune, continuăm să iubim, continuăm să ne dăruim și credem din toată inima că Dumnezeu îl va întoarce și pe Daniel și va veni o zi în care va face din el un om absolut special.

Mai avem un băiețel – Gabriel – care și el este un dar de la Domnul. El ne este de multă mângâiere și nădăjduim ca și el să crească pentru slava lui Dumnezeu.

Frumusețea a fost că și în suferință am fost o echipă cu soțul meu. Îmi amintesc cum ne încurajam, cum ne rugam, cum ne năpădea plânsul; ne puneam pe genunchi, ne ridicam, cântam cântări de glorie, citeam din Scriptură texte care ne vorbesc despre cei plecați.

Îmi amintesc că într-o dimineață, după vreo lună, mă lovise un dor atât de mare de el, și am început să plâng zicând: „Vai, dragul meu copil, oare ce face el acum? Cât îmi este de dor de el”. Soțul meu m-a mângâiat și mi-a spus:

„Este pe ‘marea de cristal’, în fața tronului lui Dumnezeu. Îi cântă slavă și glorie lui Dumnezeu și strigă împreună cu ceilalți sfinți: ‘Vrednic ești Doamne, Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute’”. Nu vă pot spune ce încurajatoare au fost aceste cuvinte pentru mine. Parcă au început să curgă lacrimi de bucurie, să-l văd pe puiul meu îmbrăcat în glorie și în slavă, izbăvit din lumea aceasta urâtă și murdară, și să-mi doresc ca, atunci când Tatăl va crede că mi-am încheiat mandatul, să fiu și eu acolo, știind că el a plecat acolo și este fericit.

Cerul este atât de aproape de noi acum. Cerul ni se pare doar dincolo de ușă. Moartea o privim altfel și dorim ca procesul acesta al suferinței, pe care Dumnezeu l-a îngăduit în viața noastră, să nu fie zadarnic.

Vrem să-i mângâiem pe alții, să-i încurajăm pe alții când trec prin necazurile lor și să fim o pildă și prin încercare. Ani de zile am cerut de la Domnul: „Mărește-mi, Doamne, credința și ajută-mă să dobândesc un caracter ca al Tău”.

Când au venit încercările, am stat și m-am întrebat: „Cum de-au venit atâtea lucruri peste noi?”. Înăuntrul meu Duhul Sfânt mi-a șoptit: credința nu poate crește pe cer senin, ci în mijlocul durerii, al încercării, al suferinței. Credința este testată și crește atunci când nu mai vezi nici o izbăvire, când norii sunt de plumb și nu mai vezi nici o rază de lumină.

Abia atunci – în încercare – Dumnezeu îți crește credința și te ajută să dobândești un caracter ca al lui Cristos.

Am înțeles textul din Epistola către Iacov, unde scrie: „Să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare”, milă, bunătate și îndurare.

Epilog:

Privind în urmă, ceea ce s-a așezat în acești ani în inima mea este sentimentul copleșitor că familia este o realitate limitată în timp, dar a cărei calitate în spațiu și timp determină calitatea relațiilor eterne în prezența lui Dumnezeu.

Fiecare dintre cei pe care îi ai un timp cu tine au o valoare unică, dată de însuși prețul răscumpărării, plătit cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt proprietatea lui Dumnezeu și, deși nu-mi aparțin, ci sunt doar pentru o vreme cu ei, eu am responsabilități față de ei.

…………………………..

În anul 2006, Daniel, al doilea fiu al nostru, a fost „adus la viață” – născut din nou, din Dumnezeu – în preajma Sărbătorii Învierii, și a primit botezul a doua zi de Paști! „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci” (Ps.48:14).