PETRE STANOIEVICI

DACĂ LA NOAPTE VEI MURI, EȘTI TU SIGUR CĂ MERGI ÎN RAI SAU ÎN IAD?

DUPĂ 10 ANI DE CĂSNICIE CU A DOUA SOȚIE, DIN CAUZA ALCOOLULUI AM AJUNS IARĂȘI ÎN PRAGUL DIVORȚULUI

Am ieșit din biserică în acea seară. Dacă ați înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziția în picioare – acea senzație am simțit-o eu: că plutesc. M-ați întrebat despre ușurare, eliberare. Acesta este răspunsul meu: pluteam. Călcam parcă în aer.

Reporter:

Petre Stanoievici a cunoscut „prietenia” cu alcoolul și tot ce implică aceasta – dezastru personal, divorț, rușine, lupta teribilă de a scăpa de acest „prieten”, o viață distrusă. Dar a intervenit Cineva, care l-a scăpat de acest „prieten”, i-a restaurat viața și i-a pus din nou piciorul pe „Stâncă”.

Petre Stanoievici:

Prima mea căsătorie a durat numai 3 ani și jumătate. În urma acestei căsătorii a rezultat un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că eu, încă din frageda lui copilărie, mă împrietenisem cu alcoolul, care mi-a distrus viața și căsnicia.

Reporter:

Cum ați ajuns prieten cu alcoolul? Ați consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu anturajul?

Petre Stanoievici:

Când au început problemele în prima căsnicie, care de altfel părea destul de reușită, mi-am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de ani ca un fel de joc. La început credeam că-mi înec necazul, amarul, dar, cu timpul, anturajul în care mă învârteam a făcut din mine un dependent de alcool.

Reporter:

A fost un joc cu focul…

Petre Stanoievici:

Periculos! Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat și a rămas un copil care a fost încredințat mamei și a crescut fără tată. I-am plătit pensia alimentară până la vârsta de 18 ani.

La 4 ani după ce m-am despărțit de prima soție din cauza alcoolului, am cunoscut-o pe actuala mea soție. Ne- am luat din dragoste. I-am mărturisit de la început că am mai fost căsătorit, că am un copil și plătesc pensie alimentară, dar nu i-am spus adevărul până la capăt – nu știa că eu sunt dependent de alcool, nu știa că eu sunt un rob al alcoolului.

Eram robit de această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata față. Am început să-mi dau drumul iar ca înainte și, după 10 ani de căsnicie cu a doua soție, din cauza alcoolului, am ajuns iar în pragul divorțului.

Cu o zi înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soția mea să anulăm și să încerc să iau un tratament medical la domiciliu – era vorba de dezalcoolizare.

De mai multe ori i-am promis soției că o să mă las de alcool, dar nu mă puteam ține de promisiune decât o săptămână, maxim două sau trei, mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă internez la spital pentru dezalcoolizare, dar, de rușinea prietenilor, am hotărât să fac tratamentul acasă.

Am început să iau pilula ajutătoare. Două săptămâni am luat acele pilule, timp în care mi-era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă duc paharul la gură.

Dar, într-o anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat să le însoțesc într-un local mai select, unde se servea bere străină. Au fost foarte surprinse atunci când ne-am pus la masă și au văzut că și eu consum bere, ca și ele. Știau că eu sunt consumator numai de „tării”: coniac, votcă, monopol, rom, tot ce „arde”, tot ce „rupe” – nu beam bere sau vin.

N-am apucat să beau jumătate de pahar de bere, că am simțit o senzație ciudată – a început să mi se îngreuneze respirația, să am mâncărime pe corp, au început să-mi apară pete pe piele și o senzație cumplită de vomă. Am mers la toaletă și când m-am privit în oglindă, am văzut că albul ochilor era roșu, roșu. Așa de tare m-am speriat, că am ieșit afară, m-am scuzat față de cele două persoane și am plecat în grabă acasă, ca să ajung înaintea sosirii soției de la serviciu.

Reporter:

Soția credea că urmați tratamentul…

Petre Stanoievici:

În urma discuției cu soția, înaintea acelei tentative de divorț, de a merge la proces, soția și-a retras acțiunea de divorț, crezând că eu am dorința sinceră – de fapt și aveam această dorință – de a mă lăsa de alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de râpă și a doua căsnicie.

Când eram treaz – lucru care se întâmpla foarte rar – zilnic trebuia să iau cel puțin „o jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era rușine de mine, de soție, de vecini, de colegi.

Începusem să consum alcool și la locul de muncă. Mă învârteam într-un anturaj din care nu puteam să scap.

Reporter:

De multe ori anturajul și prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru, mai ales prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.

Petre Stanoievici:

Așa este. Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă las de alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de program: „Măi, hai să mergem… Mergem la ‘una mică’. Dai o ‘jumate’: azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Și încă din acea perioadă, prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau: „Băi, ce, tu nu mai bei? Te pomenești că te pocăiești!”.

Reporter:

Odată cu neacceptarea din partea grupului sau cu batjocura prietenilor, creștea și presiunea interioară…

Petre Stanoievici:

Așa este. Din dimineața zilei următoare, pilulele au început să ia drumul grădinii vecinului de peste drum. Treaz fiind, am aruncat pilula în prima zi, a doua zi, iar după aproximativ două săptămâni, la insistențele prietenilor mei, cu care ani de zile am consumat… am mers „la una mică”… Am văzut că pilulele nu-și mai aveau efectul. Am putut să beau în liniște și am băut până seara târziu.

Nu vreau să vă spun – că nici n-aș ști să vă spun cum a fost – dar încercați să vă imaginați o soție care cu o lună înainte și-a retras acțiunea de divorț, să te vadă în starea în care eram eu în acea seară. M-a văzut, dar nu mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat: „Dacă nu-ți convine cu mine așa, casa-i a ta, mașina-i a mea”.

Dimineața când m-am trezit, mi-a fost rușine de soție, mi-a fost rușine de mine.

Aveam teamă și de moarte. Făcusem analizele și doctorița mi-a spus: „Domnule, dacă nu încetezi… Uite timolul e 9 – dublu decât normal. În maxim doi ani – sapa și lopata. Ajungi în pământ… și ai copilași de crescut”.

Dar a venit o zi în viața mea când – sunt sigur – am fost prins în planul lui Dumnezeu.

La sfârșitul lunii februarie 1986, m-am întâlnit cu un fost prieten care se numește Doru Tănaș și este membru într-o Biserică Baptistă. Ieșeam dintr-o grădină de vară. Ce căutam în grădină de vară la sfârșitul lunii februarie? Acolo se servea țuică și vin fiert. Unii țineau berea sub palton să o încălzească.

Mă număram printre cei care serveau țuică fiartă la grădina de vară, în luna februarie. Era o iarnă moale. În două ore și jumătate am consumat un kilogram și o sută de grame de țuică fiartă.

Reporter:

Un kilogram și o sută de grame, în două ore și jumătate?!?

Petre Stanoievici:

Da! Beți o sticlă de lapte sau o sticlă de suc de un kilogram să vedeți cum vă balonați. Darmite să bei alcool!

Cât o fi fost țuica de fiartă și răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un timp așa de scurt, nu este chiar așa de simplu. Prietenul meu știa că prima căsnicie mi se destrămase și aflase de la foști colegi că și a doua căsnicie se clatină.

El a încercat să-mi explice că după moarte există o judecată. Ar fi o minune dacă pe om, după moarte, doar l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar… dar… după moarte urmează judecata. Și va trebui să dăm socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viață, când trăiam în trup.

Reporter:

Cum ați înțeles aceste lucruri, după ce ați fost consumat deja un kilogram și o sută de grame de țuică?

Petre Stanoievici:

Era greu, era greu… Abia așteptam să mă scap de acest fost coleg al meu. Încercam să „i-o tai” cât mai repede, să închei discuția cu el, că mă plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram „vioi”, cum ziceam eu, nu beat.

I-am spus: „Când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, invită-mă și pe mine”. În 9 martie ’86, într-o duminică, m-am dus împreună cu soția și copilul.

A predicat pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6, unde, într-un text foarte scurt, se vorbește despre cum a vindecat Domnul Isus un om cu mâna dreaptă „uscată”, paralizată în termenii zilelor noastre.

Acel om neputincios, care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram eu – Petre Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâția ani doream să mă las de alcool, să am și eu un cămin, să fiu în rând cu lumea.

În timpul predicii am fost așa de cercetat de Duhul lui Dumnezeu încât am plâns ca un copil. Am plâns de se scutura cămașa pe mine. La final pastorul Dugulescu a spus: „Dacă dorește cineva să se împace cu Dumnezeu, poate să facă lucrul acestaacumșiaici, printr-o simplăridicare demână”.

Reporter:

Un gest care poate afecta întreaga veșnicie…

Petre Stanoievici:

Da! „Arătați” spunea pastorul Dugulescu „lucrul acesta lui Dumnezeu: că doriți să vă împăcați cu El”. La apelurile făcute auzeam că spune oamenilor din sală care-și predau viața în mâna lui Isus: „Domnul să vă binecuvânteze! Și pe dumneavoastră. Mulțumesc. Lăsați mâna jos.”

Stăteam cu capul plecat și suspinam auzind cum binecuvântează persoanele care ridicau mâna. Se dădea o luptă cumplită în mine. Să ridic și eu mâna sau să n-o ridic? Pentru ce s-o ridic? Dumnezeu e mare, e atotputernic, atotștiutor. Știe că doresc și eu să mă-mpac cu El.

M-am gândit: „Omul ăsta aici nu blastămă. Aș dori să mă binecuvânteze și pe mine”. Mi-am luat inima în dinți și am ridicat și eu mâna. Cred că m-a binecuvântat și pe mine. Dumnezeu sunt sigur că m-a văzut.

La acea predică am capitulat. Mi-am predat viața în brațul Domnului Isus. Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credința în Domnul Isus, s-a vindecat. A putut să ridice mâna și să stea în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta, eram eu.

Când s-a încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a invitat pe cei care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.

Dar Satana mi-a șoptit la ureche, în minte: „Nu sta Petre! N-ai ce să stai! Asta-i o tehnică pe care o aplică pocăiții, măi. Prima dată te pun să ridici mâna, după aceea te țin puțin în urmă, zic că se roagă pentru tine, Petre, și să vezi tu cum o să-ți ia datele personale, te notează într-un carnețel sau în ceva registru, și nu mai scapi de pocăiți”.

Așa că am ieșit afară din biserică, dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, împreună cu fetița prietenului care mă invitase, care avea 7 ani, au venit afară și au spus:

„Tata, tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus omul ăla acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să rămână puțin în urmă să se roage.’ De ce n-ai rămas să se roage?”.

„Da’ ce vrei tu, mă, pleacă de aici!”.

„Tata, nu zi așa, că te-am văzut că și tu ai ridicat mâna. De ce n-ai rămas să se roage pentru tine?”.

„Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n pace!”.

Mă gândeam în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copiii nu mă trăgeau de mână cum mă trăgeau acești doi copilași. Mă trăgeau de mână și-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

I-am dat la o parte, mi-am luat inima în dinți și m-am întors în biserică, unde erau cei care au rămas în urmă, la invitația pastorului Dugulescu, pentru a se face o rugăciune, pentru a primi niște sfaturi despre cum să încerce să-și trăiască viața din acel moment înainte.

Spunea că dacă ne-am predat viața în mâna lui Isus, trebuie să ținem cont de trei lucruri foarte importante:

Să începem cât mai repede posibil să citim Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de unde putem afla cum să trăim ca să fim plăcuți înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie Dumnezeu ne vorbește nouă.
Trebuie să începem o viață de rugăciune. Spunea că rugăciunea nu este o poezie, ceva scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă cu Dumnezeu așa cum stă de vorbă un copil cu tatăl lui. Și dădea următorul exemplu: așa cum băiatul îi spune tatălui: „Tată, te rog să-mi cumperi un Pegas” – erau acele biciclete la modă atunci – sau: „Tată, vreau o pereche de adidași”, exact așa trebuie să-I spunem și noi lui Dumnezeu. Ne spunea: „Țineți minte: rugăciunea trebuie să înceapă prin a-I mulțumi lui Dumnezeu”. De ce? Avem motive destule să-I mulțumim lui Dumnezeu: pentru faptul că suntem sănătoși, că putem să lucrăm și să ne câștigăm pâinea cea de toate zilele. Sigur că El ne-o dă, pentru că muncim, dar putem să muncim dacă n-avem sănătate?

Să frecventăm o Biserică. Nu a spus că trebuie să fie neapărat o Biserică Baptistă și nici să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiți să mergem la Biserica la care ne simțim bine, la Biserica unde primim hrană spirituală.

Ne-a explicat că așa cum trupul are nevoie de hrană, la fel și sufletul are nevoie de hrană spirituală pe care o putem primi de la Dumnezeu prin Biblie și prin rugăciune: Dumnezeu ne vorbește nouă, și noi Îi vorbim lui Dumnezeu.

Reporter:

V-ați simțit complet eliberat de tot trecutul, complet iertat de tot ce a însemnat păcat?

Petre Stanoievici:

M-am simțit ca un nou-născut. Prima mea rugăciune a fost cam așa: „Doamne, ajută-mă să scap de patima băutului și a fumatului”. Apoi am spus următoarele cuvinte, despre care nici azi nu știu de unde au venit: „Și ajută-mă să Te urmez, dacă se poate”. Ce vorbe! „Dacă se poate…” Sigur că se poate. La Dumnezeu orice este posibil. Dar omul trebuie să vrea.

Când am ajuns acasă, am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere și-n baie, și-n dormitor, și-n balcon, și-n sufragerie, și-n bucătărie, peste tot. Le-am aruncat în găleata de gunoi. Erau pachete de țigări peste tot… Le-am aruncat în găleată și-am golit-o în acea seară la tomberon.

M-am întors și mă gândeam: „Biblie nu am” – primul punct ce-l spunea Dugulescu – „dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate, scrise”. Știam rugăciunea „Tatăl nostru”.

Nu mi-a fost ușor să mă pun în genunchi și s-o chem și pe soție să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu, cel de care tremurau toți, care spărgeam pahare și sticle. Dacă mâncarea era caldă, era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu știa biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Îmi aduceam prietenii acasă – pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu prietenii mei, după ce plecau, o luam la bătaie – că s-a uitat prea galeș la unul sau la altul. Dacă era prea serioasă, îi spuneam că mă face de rușine față de prieteni, că-i prea acră. Nu ieșea nicidecum la capăt cu mine. Biata femeie, pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.

Atunci am îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea și cu fiul meu și-am spus rugăciunea „Tatăl nostru” în cor, toți trei deodată, că aceea o știam.

A doua zi dimineața m-am trezit și, în puterea obișnuinței, fără să-mi aduc aminte că eu Îi făcusem o promisiune lui Dumnezeu cum că am de gând să-L urmez, am oprit ceasul și pipăiam locul unde știam că se găsesc țigările. Locul fiind curățat de cu seara, mi-am adus aminte ce se întâmplase cu o zi înainte.

Atunci, zdup lângă pat în genunchi: „Doamne, dacă exiști, dă-mi putere, ajută-mă să pot să mă las de fumat, de băut și de vorbe murdare”.

M-am lăsat de țigară, de băutură și de vorbele murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot a patra, a cincea vorbă era una din aia… Nu vreau nici măcar să-mi amintesc cum vorbeam în vremea aceea.

Am fost un stricat, un destrăbălat, un vai și-amar, dar Dumnezeu mi-a schimbat complet viața.

Nu pot spune că acea casă, unde înainte erau sticle sparte, bătăi și scandaluri, a devenit un colț de rai – aș minți. Raiul e descris în Biblie. Nu este chiar un colțișor de rai la mine în casă. În fiecare casă mai sunt discuții și probleme. Dar diferă nespus de mult viața pe care am dus-o înainte de a-L cunoaște pe Isus de viața pe care am început să o duc eu și familia mea, începând din acel 9 martie ’86.

Și înainte spuneam că eu cred, că am religia mea. Cuvântul „religie” vine din limba greacă de la un cuvânt care înseamnă „relație, relegare”. Relație între Dumnezeu și om, care a fost întreruptă atunci când primul om, Adam, a păcătuit.

De-a lungul veacurilor, oamenii s-au străduit să restabilească această relație care a fost ruptă în Grădina Edenului. Națiuni, popoare, grupări mai mici sau mai mari de oameni încearcă să restabilească această relație în diferite feluri. Astfel au apărut religiile. Dar religia, indiferent care ar fi ea, nu mântuie omul. Doar relația!

Relația? Ai tu o relație cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri, ești sigur că mergi în rai sau în iad? Cale de mijloc nu există, ci doar iadul sau raiul! Ai tu o relație cu Dumnezeu? Dacă o ai, mulțumește-I lui Dumnezeu, ferice de tine.

Această relație am început să o am și eu din acea seară.

Reporter:

Esențialul este schimbarea vieții. Dragul nostru cititor, Dumnezeu este același ieri, azi și în veci. El poate să schimbe orice viață.

Chiar dacă invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran în familia lui, chiar dacă a trecut prin atâtea situații dificile prin care poate treci și tu, Petre Stanoievici L-a găsit pe Cel care i-a dat adevărata libertate.

Există libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de libertăți, dar libertatea sufletului, libertatea interioară, inima plină de pace, de bucurie și de liniște, toate acestea doar Dumnezeu le poate da.