Interviu pus la dispoziție de Vichi Sasu – Radio Vocea Evangheliei – București
IADUL ESTE ATÂT DE APROAPE DE NOI! DAR ȘI RAIUL!
Foarte multe dintre ființele din Iad s-au năpustit peste mine și am fost acoperit de un „morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Știau că eu voi ieși din Iad și voiau și ele să iasă.
M-am născut în 1956. Credința noastră se rezuma la participarea la nunți, botezuri etc. Nicidecum nu aveam o relație personală cu Dumnezeu – nu ne rugam, nu-L căutam pe Dumnezeu. Și totuși ne mergea destul de bine, în comparație cu alții. Din această cauză noi credeam că avem o relație bună cu Dumnezeu, că Îl cunoaștem. Abia mai târziu mi-am dat seama că ne mințeam singuri.
Am practicat câteva sporturi de performanță, luptele greco-romane fiind punctul meu forte. Datorită sportului am devenit un tânăr independent, fără frică de oameni, dornic să-mi trăiesc viața la maxim.
Cele mai frumoase clipe din copilăria și tinerețea mea erau acelea când părinții nu-mi impuneau nici o restricție și puteam face tot ce-mi trecea prin minte. Îmi plăceau prietenii, fetele, anturajul, casa noastră era mereu plină de tineri cu care benchetuiam și făceam lucruri de care acum îmi este rușine.
Am învățat mai multe meserii, printre care și cea de mecanic auto. M-am căsătorit de tânăr, la 18 ani, destul de repede, comparativ cu alții de seama mea, aveam propriul meu salariu. Au urmat doi copii – o fetiță și un băiat – iar viața mea a continuat într-o permanentă agitație.
Între timp mama mea a început să frecventeze o biserică neoprotestantă și, în urma învățăturilor primite din Evanghelii, s-a pus pe post și rugăciune pentru noi, cei din familie, ca și noi să-L cunoaștem într-un mod personal pe Isus Cristos. Toată familia s-a coalizat împotriva noii credințe a mamei noastre, iar eu am fost, probabil, cel mai înverșunat opozant al ei. Credeam că mama și-a pierdut mințile, mi-era jenă cu ea și o desconsideram.
Într-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am avut senzația că mi-a pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem până atunci nici un semn de boală. Am făcut o criză puternică, am stat vreo șapte ore acasă, în criză, astfel că am făcut peritonită chimică generalizată. La Spitalul de Urgență Floreasca din București mi s-au făcut două operații.
A doua zi după operații mi-am pus pentru prima dată întrebarea: „Ce se întâmplă cu mine și cu viața mea?”. Până atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toți voi merge și eu, și dacă Dumnezeu îi iartă pe alții, mă iartă și pe mine, că eu eram mai bun decât alții. Eu făceam mult bine altora, îmi plăcea să îi ajut pe oameni. În realitate, însă, îmi plăcea să trăiesc în păcat.
La o săptămână după ce am ieșit din spital, credeam că m-am refăcut. Era în preajma Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăți și băutură, așa că nu m-am abținut să benchetuiesc. Voiam să le arăt tuturor că nu mă sperii de boală, chiar dacă aveam stomacul tăiat. Voiam să demonstrez că știu să mă lupt cu viața și că sunt un adevărat erou.
Mama mea, deși o judecasem pentru credința ei, a fost alături de mine în acele zile în care mă luptam cu boala. Împreună cu alți frați și surori, ea s-a rugat pentru sănătatea mea, ca Dumnezeu să-mi dea zile să-mi cresc copiii. Atunci nu eram de acord cu ce făcea ea, țipam la ea și o supăram.
După șase luni de la primele două operații, mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au propus rezecție de colon și m-au operat a treia oară. Înarmat cu încredere în forțele mele proprii și în știință, am început lupta cu viața și cu moartea. Dar nu am ieșit învingător!
După circa trei luni de la rezecția de colon, starea mea s-a înrăutățit, am făcut metastază și am ajuns din nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare, timp în care medicii nu au reușit să mă pună pe picioare, am început să mă gândesc la moarte. Îmi spuneam: „Cum nu am existat înainte să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic înainte să mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.” Nici atunci nu mi-am pus în mod serios problema veșniciei. Însă bunul Dumnezeu a hotărât ca în loc să mor acolo, în spital, să experimentez moartea clinică.
Pe la ora 23:00 nu mai aveam putere să mă mișc. Am trecut printr-o stare pe care n-o mai avusesem și nici nu credeam că poate să existe așa ceva. Simțeam cum devin din ce în ce mai greu și sunt tras la pământ nu cu forța celor 60 de kg ale mele, ci cu o forță mult mai mare. Ceva mă trăgea în jos, îmi simțeam corpul ca de plumb, picioarele nu mai făceau față.
Pe la ora 2:00, mi s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut și de imaginat: m-am desprins de trup! Am simțit că mă străbate ceva ca un curent electric, am tremurat puțin și m-am văzut, eu pe mine însumi, de la un metru. M-am speriat! Am zis: „Cum este posibil: eu aici și eu acolo?”.
Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de trupul lui. Mi-am dat seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de trup și nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se vedea cine eram eu cu adevărat. Mi-am dat atunci seama că nu sunt vrednic să văd Lumina și să văd Cine este în acea lumină minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o informație în plus și nici nu mi s-a șters nimic din amintirile de pe pământ.
Când m-am detașat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase și dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc. Aceste duhuri și acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor și să ies de acolo. Vă doresc să nu aveți niciodată parte de așa ceva!
Pentru că nu Îl aveam pe Isus Cristos în inima mea, am mers într-un loc unde sunt oameni de tot felul, care arată îngrozitor și care nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viața lor de pe pământ și nici acolo nu-L cinsteau.
Este un loc în care nu există iubire, în care nu există decât un teren ars, un fel de zgură arsă – de peste tot iese fum și foc și acolo fiecare suferă în felul lui. Sunt suferințe care durează de sute de ani. Aproape toți cei de acolo strigă la Dumnezeu și El nu le răspunde. Acele suflete sunt schimonosite de chinuri o dată cu trecerea timpului.
Dumnezeu nu Se implică în existența celor de acolo. Te zbați să ieși de acolo, dar, când crezi că ai reușit, cazi mai jos decât înainte. Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai mare, deci nu există bunătate. Poți sta ani de zile spate în spate cu cineva și să nu știi cine este în spatele tău. Plângi, te jelești, regreți, dar nu poți schimba nimic.
Există gânduri și idei care vin din altă parte și intră în tine, cum se întâmplă și acum – nu știi precis de unde vin gândurile.
În noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin moartea clinică, mama mea împreună cu un grup de credincioși posteau și se rugau intens pentru mine. Dumnezeu mi-a descoperit ulterior că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieșirea mea din Iad s-a făcut în urma intervenției directe a Domnului Isus Cristos. O lumină foarte puternică a străpuns întunericul în care mă aflam și, în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am știut că în acea lumină este Dumnezeu și am descoperit că Isus Cristos este Dumnezeu și că El a murit pe cruce pentru păcatele mele.
Am înțeles că Isus Cristos are puterea să mă scoată de acolo. Tot acolo am avut parte și de o altă experiență: foarte multe dintre ființele din Iad s-au năpustit peste mine și am fost acoperit de un „morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Știau că eu voi ieși din Iad și voiau și ele să iasă. Atunci bunul Dumnezeu a vorbit și am fost eliberat. Duhurile m-au lăsat și tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela groaznic. Am promis atunci că toată viața mea Îi voi sluji și-L voi recunoaște pe El ca Dumnezeu, pentru că are puterea de a-i ajuta pe oameni.
Viața a revenit atunci în trupul meu și am făcut efortul să memorez tot ce mi s-a întâmplat, ca să pot povesti. Doctorii mi-au pus diagnosticul moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea, dar eu, o dată ajuns acasă, am uitat ce I-am promis lui Dumnezeu.
După două zile am căzut din nou la pat. Mi-era și frică de moarte, dar mai teamă îmi era că am promis ceva și nu m-am ținut de promisiune.
Am telefonat atunci unui pastor și l-am întrebat ce să fac pentru a nu mai ajunge în locul acela groaznic. Chiar în acea noapte el mi-a explicat, prin telefon, Evanghelia. M-a îndemnat să citesc cu ochii mei cuvintele Bibliei – că sunt un păcătos, la fel ca toți oamenii, și că nu voi putea fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de păcatele mele și cred că Isus Cristos a murit pe cruce în locul meu. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos să intre în inima și în viața mea.
În 1986 L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul în apă, am recunoscut în fața cerului și a oamenilor că El este Salvatorul și Stăpânul meu. Acum cea mai mare bucurie a mea este să le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea și iubirea lui Dumnezeu. Totodată îmi fac datoria de a-i avertiza:
IADUL ESTE ATÂT DE APROAPE! DAR ȘI RAIUL!
Aceasta este vestea bună: putem avea parte de Împărăția lui Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Cristos!
