Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc – Radio Vocea Evangheliei – Suceava
CA UNEI STÂRPITURI, DUMNEZEU MI S-A ARĂTAT ȘI MIE.
Doamne, nici nu exiști! Totul este hazard! Totul este întâmplare!
Emanuel Răcătean:
Eu m-am născut și am crescut într-o familie creștină evanghelică. De mic am fost învățat că avem un Dumnezeu căruia trebuie să te rogi, pentru care trebuie să cânți, pe care trebuie să-L iubești.
La început eu nu făceam parte din grupul „Sonor”, dar fiind deja întors la Dumnezeu, parcă priveam cu lacrimi în ochi spre ei și spuneam „Doamne, oare o să ai tu har și pentru oamenii aceștia?”. Parcă nu puteam crede că într-o zi Dumnezeu s-ar putea îndura de ei, pentru că erau cu mulți bani, cu multe relații, îngâmfați, mândri în familiile lor și în societatea în care trăiau. Dar, în acele momente n-am realizat ce Dumnezeu mare avem. N-am putut să înțeleg atunci.
Și acum să revin la mărturia vieții mele, la felul în care Dumnezeu mi-a vorbit și mie. Acel verset pe care Pavel îl spune cu sinceritate, îl spun și eu la fel, cu toată sinceritatea inimii: „Ca unei stârpituri, Dumnezeu mi s-a arătat și mie”. Am crescut în acest climat bisericesc evanghelic. Înainte să învăț să scriu și să citesc, am învățat să citesc Biblia și-am învățat versete de aur, pe care le spuneam în Biserică.
Am învățat să cânt, îmi plăcea tare mult să cânt. Dar lucrurile acestea, de la sine, n-au putut să facă din mine un credincios adevărat. N-au putut să-mi transforme viața și să mă facă un copil al lui Dumnezeu, așa cum Domnul Isus îi spune lui Nicodim, în Ioan 3: „Trebuie să te naști din nou”.
La 17 ani am plecat de acasă ca să învăț o meserie, în județul Mureș, în orașul Târnăveni, unde era o școală profesională de cooperație. Am învățat meseria de tâmplar. Eram peste 1000 de elevi din toate colțurile țării.
Acolo, văzându-mă între tot felul de tineri, mi-am spus: „Las-o încolo de Biblie, lasă-l încolo de creștinism, de Evanghelie, de rugăciuni, de cântare. Lasă-le încolo. Astea-s lucruri învechite. Eu vreau să-mi trăiesc viața, să gust din ea.”
Și-mi venea un gând care acum știu că era de la diavolul: „De ce te lași tu influențat de niște bătrâni” – adică de părinții mei – „când tu ai putea să-ți trăiești viața, să vezi cum e alcoolul, să vezi cum e tutunul, să vezi cum sunt alte și alte plăceri”. Am zis: „Gata, nu mai vreau să știu de Dumnezeu”.
Și-am început. A fost greu la început, abia am băut un pahar de bere. Dar am ajuns, după aproape un an de zile de stat la școală, să consum cele mai tari băuturi. Aveam un coleg din Focșani, care îmi aducea esență de coniac pe care-l făceam cu zahăr ars și-l fierbeam pe foc. În asemenea hal am ajuns de la un simplu pahar de bere.
După prima țigară pe care am pus-o în gură, am tușit un sfert de oră. După un an și mai bine, nu-mi ajungeau două pachete de țigări pe zi. Și-aceasta unui tânăr adus în Casa lui Dumnezeu la binecuvântare, adus pe brațe de rugăciuni de doi părinți credincioși. Iar mama mea era o creștină adevărată, cu fapta, un fel de Tabita, așa cum o găsim pe paginile Scripturii pe acea femeie din Iope, care și-a pus viața, trăirea și munca mâinilor ei la dispoziția lui Dumnezeu. Așa a fost mama mea.
Într-o zi, venind de la școală într-un fel de „permisie”, am surprins-o pe mama la marginea patului, cu Scriptura în mână – plângea de se zguduia. A simțit că s-a întâmplat ceva cu mine. Nu știa ce. Simțea că sunt mult mai rece, mult mai distant și față de ei și față de Dumnezeu. Mi-era rușine. Nu-mi mai era frică de ei, dar mi-era rușine. Îmi venea un gând și-mi spunea: „Dacă tu le spui că te lași de toate, și de pocăiți și de pocăință și de calea Domnului, și că te-ai apucat de fumat și de băut, ar putea să moară într-un atac de inimă la gândul acesta”.
În momentul acela am auzit-o pe mama, la marginea patului, rugându-se așa: „Doamne, mi-ai dat trei copii. Doamne, nu trăiesc pentru altceva pe lumea aceasta, decât să-i știu lângă Tine și să-i aduc pe calea Ta. Doamne, dacă-i nevoie, te rog spulberă-mă pe mine” – exact acestea au fost cuvintele – „dar mântuiește-i pe ei, pe toți trei”. Mi s-a făcut frică de ceea ce spunea mama în rugăciune. Ziceam: „Doamne, dar cum să se roage ea așa ceva?”. Era o expresie: „Aș face ‘moarte de om’ pentru mama mea și pentru tatăl meu”. Ei erau baza credinței mele.
Mie îmi pusese diavolul în minte un gând, care suna în felul următor: „Nici o problemă dacă vine ‘Ziua Domnului’”. Citisem în Scriptură de mic că va veni o zi înfricoșată, în care Fiul lui Dumnezeu va apărea pe norii cerului și Își va lua mireasa Lui – Biserica – și o va duce în Cer. Acele cuvinte îmi stăruiau în minte: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc”. Și-un gând îmi spunea:
„Nici o problemă, tatăl tău care te iubește și mama ta care te iubește, nu te vor lăsa să ajungi în iad, pentru faptul că ei sunt niște credincioși adevărați. În momentul când Cristos va veni, te vor lua de mână și te vor trage după ei, în Împărăția lui Dumnezeu”.
Așa am crezut mulți ani, până când am înțeles pe deplin cuvintele: „Fiecare trebuie să se nască din nou. Altfel cu nici un chip nu veți vedea Împărăția lui Dumnezeu”.
Am terminat școala și m-am întors acasă, unde am continuat să duc o viață duplicitară. Eram și un tânăr de duminica, veneam la biserică, spuneam și „Pacea Domnului”, mai și cântam, mă mai și rugam de ochii lumii, dar în timpul săptămânii numai eu și Dumnezeu știm ce viață am dus și cum mi-am chinuit viața încercând să-mpac și pe Dumnezeu și lumea, încercând să-mpac și calea pocăinței și calea pierzării. Am spus: „Nici o problemă, am o religie, o religie chiar evanghelică și Dumnezeu nu o să mă lase să ajung în iad”.
Numai că lui Dumnezeu nu-I plăcea starea mea, pentru că era o stare duplicitară. Eu mă ascundeam și de oameni. Pe lângă că-mi era frică de Dumnezeul despre care citisem cu atâta timp în urmă în Biblie, mi-era frică și teamă și de părinți; îmi era rușine de ei și de oameni.
Am continuat pe ascuns să fac anumite păcate și anumite lucruri. Dar, într-o zi, Dumnezeu mi-a trimis prima telegramă din cer. Dumnezeu, care a ascultat rugăciunea mamei mele, nu m-a lăsat să mă pierd în această lume. Era cu trei zile înainte de a-mi sărbători ziua de naștere – împlineam 19 ani. Ieșeam de la serviciu și voiam să mă duc spre casă, când m-am întâlnit cu o vecină care lucra la spital și care mi-a spus:
„Ce faci?”
„Ce să fac, mă duc acasă. Am terminat serviciul.”
„Nu te duce acasă. Du-te la spital. Mama ta e în comă”.
Credeam că glumește, că-și bate joc de mine. Mama mea, care de dimineață m-a sărutat pe frunte și mi-a spus:
„Du-te cu Dumnezeu, El să te aibă în pază.”, care mi-a pus pachețel la serviciu. Mama mea la spital? Ce să caute mama la spital? Și cu gândurile acestea în inimă și în minte, nu știu cum am ajuns la spital. Știu doar că am căzut secerat lângă patul ei. Nu s-a mai trezit din comă și n-am putut să mai comunic cu ea. Am plâns. Am strigat. Simțeam că mi se rupe inima. I-am spus doctorului: „Vând și casa dacă este nevoie, numai să scape mama”. Doctorul i-a dat un termen de câteva ore. Și a spus: „Dacă trece de termenul acesta, va scăpa. Dacă nu, așteptăm să vedem ce se întâmplă”.
Dar în planul lui Dumnezeu era cu totul altceva și aveam să înțeleg mai târziu. Mama mea a mai trăit câteva ore, după care s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit.
Atunci au început frământările mele, durerea mea. Se ridicau din adâncul meu anumite întrebări și o anumită răbufnire în caracterul meu, în mintea mea. Așa am ajuns încât spuneam: „Nu există Dumnezeu! Dacă ar exista Dumnezeu, nu mi s-ar întâmpla aceste lucruri. Sunt atâția tineri care străbat birturile și discotecile. Doamne, Tu știi că eu mai merg și la Casa Ta. Și știi că eu mai și cânt. Și știi că eu mă mai și rog din când în când”. Aveam o religie și așa era stilul meu, spuneam eu. Dar Dumnezeu voia altceva de la mine.
Trei zile au ținut întrebările și strigătele interioare pe care le aveam la adresa lui Dumnezeu, în care spuneam:
„Doamne, nici nu exiști! Totul e hazard! Totul e întâmplare! Nu exiști! Mama mea, la 50 de ani, fără un fir de păr alb pe cap, fără să fi suferit vreodată de ceva, se duce, moare? Nu-i posibil așa ceva!”.
În ziua înmormântării mamei mele, vine Dumnezeu cu a doua telegramă din cer. Cel care a ținut serviciul de înmormântare era un om al lui Dumnezeu, pastorul bisericii baptiste din Hațeg, fratele Mihai Sârbu. A citit un text, pe care eu nu l-am găsit până atunci în Scriptură, deși mă lăudam că am citit Scriptura și o știu cum nu o mai știe nimeni. Mă lăudam, aveam capul mare de cunoștințe, dar inima mică de tot.
A citit din Ezechiel, capitolul 24, unde vine Dumnezeu și îi spune lui Ezechiel: „Fiul omului, iată, îți voi răpi printr-o lovitură ce ți-e mai scump în ochi. Dar să nu te jelești, nici să nu plângi”.
Apoi, spunea mai departe vocea lui Dumnezeu „în ziua când le voi răpi ceea ce face tăria lor, bucuria și fala lor […], în ziua aceea ți se deschide gura odată cu a fugarului (adică a celui ce aducea vestea), vei vorbi și nu vei mai fi mut […] și vor ști că Eu sunt Domnul”.
Erau cuvinte care, în acele momente, mi se păreau rostite în vânt. Eu eram cu durerea mea, cu necazul meu, cu deznădejdea mea. N-aveam chef de predică. Durerea era mult prea mare. Dar a avut grijă Dumnezeu să fie acolo cineva care a filmat, apoi mi-a dat caseta și de dorul mamei mele am pus caseta și am ascultat din nou, și din nou, și din nou. De fiecare dată când ascultam și vedeam caseta, plângeam în hohote, iar cuvintele acelea începeau să lucreze la urechile mele și mai ales la inima mea. Cuvintele începeau să capete înțelesul lor adevărat.
După înmormântare, am venit acasă. Cei dragi au plecat. A fost foarte multă lume la înmormântarea mamei mele, dar toți au plecat. Am rămas singur. Atunci m-am văzut cu adevărat singur și deznădăjduit.
Am intrat în camera unde de obicei stătea și lucra mama. Văzând camera goală, am început să plâng din nou și ochii mi-au căzut pe mașina de cusut la care lucra mama. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei, acolo, era totuși ceva. Era Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia.
M-am dus și l-am luat în mâini, l-am strâns la piept ca și cum aș fi strâns-o pe mama la piept, am căzut în genunchi acolo, lângă pat, lângă mașina de cusut și am început să strig către Dumnezeu. Eram singur în cameră și vorbeam cu Dumnezeu.
Atunci L-am simțit cu adevărat că este cu mine, deși Dumnezeu a fost cu mine și până la vârsta de 19 ani, nu m-a părăsit nici o secundă. În acele momente am început să spun: „Doamne, Te rog să mă ierți. Știu că exiști. Iartă-mă c-am spus că nu exiști. Și, Doamne, Îți spun și de unde știu că exiști. Mi-a spus-o mama mea. Și mama mea cât a trăit nu m-a mințit niciodată. Și dacă mama mea a spus ‘Avem un Dumnezeu viu și adevărat, care ne iubește și care și-a dat Fiul să moară pentru noi pe crucea Golgotei’, știu că mama nu m-a mințit și că mama a spus adevărul. Doamne, iartă-mă dacă mai poți.”
Și nu era destul. Simțeam că nu-i destul. Simțeam că Dumnezeu m-a eliberat de povara a ceea ce-am spus în cele trei zile de durere. Și-am spus: „Doamne, Tu-mi cunoști starea, știi că am ajuns de parcă nici aer să respir nu mai am. Nu mai pot de durere. Nu mai pot deja de dor după mama. Doamne, vreau un cuvânt de mângâiere. Vreau un cuvânt de îmbărbătare. Vreau ceva care să simt eu că e de la Tine, Doamne. Știu că exiști și știu că vorbești oamenilor. Doamne, așa cum le-ai vorbit și altora, acum e momentul. Dacă m-ai iertat și dacă mă primești și ai ceva să-mi spui, Te rog să-mi vorbești.”
Atunci am deschis Biblia, undeva pe la mijlocul ei. Nu m-am uitat să deschid într-un loc anume. Ochii îmi erau plini de lacrimi. Îmi tremurau mâinile pe Scriptură de durere și de oboseală. Am deschis Cuvântul lui Dumnezeu la Psalmul 73. Doamne, ce cuvânt! Doamne, ce mângâiere! Am citit începând cu versetul 23: „Eu sunt întotdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”.
Am simțit cum în acele momente, când nu mai aveam pe nimeni, Dumnezeul pe care eu, la 17 ani, L-am părăsit pentru lume, pentru păcat, pentru destrăbălare, pentru alcool și pentru tutun, acel Dumnezeu care m-a îngăduit, deși eu Îl răstigneam pentru a nu știu câta oară pe Fiul Său, prin purtarea mea, Acel Dumnezeu S-a apropiat din nou de mine.
Și-am citit mai jos: „Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale”.
Atunci I-am mulțumit lui Dumnezeu în hohote de plâns. Dar vreau să vă spun că nu mai erau aceleași lacrimi, nu mai plângeam după mama, nu mai plângeam că sunt singur și orfan, ci plângeam de bucurie că am un Mântuitor. L- am simțit lângă mine. M-a fulgerat atunci un gând: „Doamne, putea să se deschidă Cuvântul Tău la un text, la un capitol sau la un verset care să spună ceva de genul: „Blestemat să fii tu, pentru că ai fost copilul meu, Te-am crescut pe palmele Mele și tu nu m-ai căutat și te-ai dus în lume și în destrăbălare, de aceea te voi zdrobi și te voi…” Nu, Dumnezeu n-a făcut așa. În dragostea Lui nemăsurată, mi-a spus: „Totuși, Eu sunt cu tine!”.
Au trecut mulți ani de când s-au întâmplat aceste lucruri. A trecut durerea, iar Dumnezeu a lăsat încet-încet uitarea, dar nicidecum n-am uitat că prin acea lucrare pe care a făcut-o în familia mea, mi-a luat ce-am avut mai scump în ochi, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu în Ezechiel: ceea ce făcea mândria mea, fala mea. Dar tot El mi-a dat mântuirea, mi-a iertat păcatele și m-a făcut copilul Său.
În locul durerii, Dumnezeu mi-a umplut viața, inima și familia cu tone, cu vagoane de fericire și binecuvântare, chiar și prin încercări, chiar și cu o bucată de pâine pe masă, dar cu ochii în lacrimi de mulțumire la adresa Dumnezeului care a promis prin Cuvântul Său: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngijorare, Eu sunt Dumnezeul tău”. Mă încred în acest Cuvânt, eu și familia mea.
Mi-a dat Dumnezeu o soție minunată, ajutorul potrivit la momentul potrivit. Mi-a dat Dumnezeu și o fetiță care seamănă leit cu bunica pe care n-a apucat s-o vadă, întrucât ea s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit. Și, de multe ori, prin ea îmi vorbește Dumnezeu, la cei patru anișori pe care îi are. Aș putea să vă dau chiar un exemplu în acest sens.
Într-o zi soția mea era bolnavă și, întristați cum eram, căutam prin cutia cu medicamente ceva care să-i aline durerea. Fetița mea vine la mine, mă trage de mână și-mi spune: „Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?”. M-am simțit atunci ca un gunoi în fața unei fetițe de patru anișori.
Simțim că pe măsură ce noi ne golim de lumea aceasta, de problemele și de îngrijorările lumii acesteia, Dumnezeu este gata să ne umple cu Duhul Sfânt și cu har divin. Și Îi mulțumim pentru aceasta.
