MI-AM FĂCUT UN PRIETEN: ALCOOLUL
Am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu nopțile pierdute, care acum aveau alt scop: dacă nu-mi băteam bunica și mama, care m-au crescut, veneam acasă și-mi băteam soția pentru că era „proprietatea mea”, era subordonata mea, era sluga mea, era sclava mea… credeam eu…
Reporter:
Corneliu Tonț a cunoscut succesul, dar a cunoscut și adâncul cel mai negru. În adolescență era liderul tinerilor din cartier. A jucat rugby, avea un aspect plăcut, dar aceasta nu l-a împiedicat să-și piardă familia și absolut tot ce avea și să ajungă boschetar în Gara de Nord din Timișoara.
De ce ați ajuns în această situație?
Corneliu Tonț:
Am ajuns acolo după anii de sport, după diversele cuceriri amoroase și după ce am avut o mică afacere. În gară mi-am pierdut chiar și actele și am devenit un „om liber”.
Eram un om extraordinar de liber – n-aveam decât cerul deasupra. Nu mă căuta nimeni, nu mă întreba nimeni nimic, nu mă deranja nimeni, nu mă bruia nimeni. Nu mai aveam familie, nu mai aveam prieteni, nu mai aveam angajați, nu mai aveam pe nimeni să mă pisălogească. Timpul era imens pentru mine – o oră, o săptămână, o zi, o lună – puteam să-mi fac calculele și acolo am tot stat și m-am gândit.
Concluzia la care am ajuns era că nu am greșit niciunde. Cu nici 10-15 zile înainte de a ajunge în gară, aveam o mașină închiriată, un apartament închiriat, aveam soție, un copil, al doilea copil era pe cale să se nască, aveam familie, aveam firmă. Este incredibil cum se pot destrăma toate deodată.
Reporter:
Stimați cititori, Corneliu Tonț nu a făcut nici o greșeală sau nu și-a identificat nici o greșeală până în momentul când a ajuns jos de tot. Poate că ar fi un mic amănunt de observat aici, și anume: și-a făcut un prieten care se numește ALCOOLUL.
Corneliu Tonț:
Alcoolul, acest flagel, acest cancer al secolului, al acestui sfârșit de lume, este un duh, este ceva care pune stăpânire pe tine. Precis sunt unii care înțeleg exact ce spun. Mai întâi alcoolul a dus la divorțul părinților mei. Când aveam un an și jumătate, părinții mei s-au despărțit. Tata venea beat acasă. Au început certuri, care au degenerat în scandaluri, și s-au despărțit, cu toate că se căsătoriseră doar cu un an și jumătate înainte, dintr-o dragoste extraordinară.
Tata a încercat de cel puțin 2-3 ori să-și refacă viața, dar flagelul alcoolului și duhul curviei și al preacurviei, care îl stăpâneau, nu l-au lăsat. Schimba femeile, schimba căsniciile, făcea copii, se retrăgea dintr-un oraș în altul, și toate erau sortite eșecului.
La fel și mama: după despărțire a căutat să-și refacă viața, până când a plecat din lumea asta, la 47 de ani.
Căutând să-și refacă viața, schimba bărbații, dar erau rateuri și eșecuri care se terminau în alcool.
Acesta era mediul în care m-am născut, la periferia orașului Timișoara, un cartier de oameni care fac la fel ca și ceilalți români: consumă alcool din diferite motive – de Crăciun, de Paști, de luni până sâmbătă, de necaz, de bucurie, când fată cățeaua, la o înmormântare, la o cununie etc.
Apoi am început să-mi modelez corpul, ca să arăt prezentabil. Dar cu trupul poți atrage trupul altora, nu poți atrage sufletul altora. Atunci am început să devin violent, să fumez, să beau. Să nu credeți că acest duh al alcoolului vine cu damigene de pălincă de 10 litri – NU. Vine cu câte un lichior, cu câte un cocktail, un mic aperitiv, și uite așa începi să devii imun la 1 litru de alcool, de tărie. Prietena mea a rămas gravidă și ne-am căsătorit, dar eu am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu nopțile pierdute. Acum nu-mi mai băteam bunica și mama, care m-au crescut, dar îmi băteam soția pentru că ea era „proprietatea” mea, subordonata mea, sluga mea, sclava mea… credeam eu…
Dar moartea bunicii care mă crescuse a venit ca un șoc așa de mare încât m-am retras o lună în alcool. M-am izolat, m-am retras în căsuța mea de melc și am stat acolo „îmbibat“ în alcool. N-am înțeles că-i un semnal de alarmă.
La nici doi ani de zile, primesc al doilea mare semnal de alarmă: mama mea, la cei 47 de ani și la viața dezordonată pe care o dusese, mama mea, care avea casă la sat, garsonieră, terenuri, mașini, o firmă de comerț, mama mea, în două săptămâni, la al treilea infarct, moare.
M-am refugiat în alcool timp de vreo 6 luni de zile. Familia a încercat să mă oprească de la aceste dezmățuri, aceste ascunzișuri, această retragere în alcool, dar n-a reușit nimeni.
Mi-am lăsat familia la socrii și am început să umblu pe străzi. Am căutat ajutor la prieteni, la foștii mei angajați, la cei care aveau datorii la mine, dar toți m-au refuzat. A fost șocant pentru mine!
La început am luat-o în glumă și cu banii ce-i mai aveam am început să umblu prin baruri de noapte și prin casinouri, prin locuri în care se consuma alcool. Încet, încet, banii s-au terminat.
Am dormit o iarnă în garaje, în cimitire de mașini, în scări de bloc, am ajuns să dorm în tramvaie până la ultima cursă. Acolo vă dați seama cât de liber și de liniștit eram. După ultima cursă a tramvaielor dormeam pe stradă și până la urmă am ajuns să dorm în gară, unde era totuși cald.
În gară trebuia să ai putere ca sa-i domini pe ceilalți, iar eu în acel moment n-o mai aveam. Ca să-i domini pe boschetari trebuia să fi puternic, trebuia să te impui, dar nu mi-a reușit și atunci dormeam la clasa a II-a, unde era mai rece, nu la clasa I.
Vă dați seama cum arătam: slab, nebărbierit. Treceam pe lângă colegi sau prieteni, îi salutam și mă distram că nu mă mai recunoștea nimeni în halul în care arătam.
Niște prieteni, la care-mi reparam mașinile de la fosta mea firmă, m-au lăsat să dorm într-un garaj. Acolo am dormit un an de zile, pe o banchetă din spate de la un Ford Taunus. Dar acolo era un radio-casetofon de mașină, la care ascultam Radio Vocea Evangheliei.
Îmi puneam sticla de vin, de votcă, de țuică sau de pălincă în fața mea pe masă și mă rugam lui Dumnezeu:
„Doamne, auzi cum s-a schimbat viața celui care este invitat la radio, schimbă și viața mea!”. Plângeam, mă rugam, dar nu rezistam. După ce se încheia emisiunea continuam să beau. Ascultam cu drag și plângeam.
Mi-am dat seama atunci că nu mai este nici o altă șansă pentru mine decât Dumnezeu. Și El m-a scos de acolo. Dragul meu prieten, poate stai acum în fața unui pahar și simți că ceva te leagă și nu te lasă să vii la o biserică.
Trebuie să iei legătura chiar acum cu Cel care a creat lumea aceasta, cu Cel care ne-a dat viață.
Aș dori să se-nchidă toate birturile, nu dintr-un ordin guvernamental, ci aș vrea să se-nchidă din lipsă de clienți.
Dumnezeu m-a ajutat: soția mea s-a întors la mine și mi-am refăcut viața. Ne-am botezat și eu și soția și fiica mea, care avea 18 ani.
Reporter:
Dumnezeu este Cel care poate și vrea să facă minuni și astăzi, cu viața fiecăruia dintre noi, indiferent de starea în care te afli, dragul și iubitul nostru cititor. Indiferent de „garajul” în care ești sau de „gara“ în care locuiești, Dumnezeu vrea să te ridice de acolo și să-ți pună piciorul pe Stâncă. Iar Stânca este Fiul Său, Domnul Isus Cristos. Dumnezeu să te binecuvânteze!
P.S. Între timp și tatăl lui Corneliu Tont, domnul Corneliu Tont senior s-a întors la Domnul si Îl slujește pe Dumnezeu.
