“Văzând că nu reușesc să găsesc răspunsuri la întrebările mele, am hotărât să-mi iau viața. Nu mai aveam pentru ce să trăiesc.”
Eugenia Lup era o handbalistă foarte bună. Și-ar fi dorit să devină jucătoare profesionistă sau antrenoare de handbal. O operație și un accident i-au oprit brutal cariera. Iar de aici până la sentimentul prăbușirii unei lumi de visuri nu a fost decât un pas. Următorul pas a fost gândul sinuciderii datorită senzației de inutilitate pentru lumea aceasta și pentru cei din jur.
Cristos i-a ieșit în cale, a apucat-o de mână și a ajutat-o să înțeleagă valoarea imensă pe care o are în ochii lui Dumnezeu, prin faptul că El însuși, Cristos a murit în locul ei pentru păcatele ei.
*
Eugenia Lup:
– Eu am doar mamă, pe tata nu-l cunosc. Mai am o soră. Tata a părăsit-o pe mama, înainte de a mă naște eu, când mama era gravidă cu mine.
Mie îmi plăcea foarte mult sportul. Am jucat handbal în echipa de juniori în Drobeta Turnu-Severin.
Încercam să fiu cea mai bună, iar când nu voi mai putea juca handbal, doream să devin o antrenoare de handbal bună.
Reporter:
- Ai ajuns o sportivă bună. Doar că acum alergi pentru o altă cunună. O cunună care nu veștejește. Și într-o alt fel de alergare. În alergarea de a câștiga premiul pe care Cristos îl va da în “Ziua aceea” tuturor celor ce Îl vor fi iubit pe El.
Cum s-a desfășurat cariera ta din handbal?
Eugenia Lup:
- M-am îmbolnăvit și a trebuit să întrerup antrenamentele. Doctorul mi-a interzis orice fel de efort fizic.
Am sperat că totul se va rezolva și voi putea să merg mai departe. Însă după doi ani de tratament nu a fost nici un rezultat pozitiv și a trebuit să mă operez.
Am sperat ca măcar după operație să pot să continui să joc handbal. Am încercat. Am mers la antrenamente, însă nu mai puteam face față. Eram foarte obosită. Atunci am renunțat. Aceea a fost cea mai cumplită zi din viața mea. Mi-am dat seama că nu mai am pentru ce să trăiesc. A fost groaznic. Toate visele mi s- au zdruncinat, mi s-au spulberat.
A urmat o perioadă de frământări. Atunci mi-am pus pentru prima dată întrebarea: “Cine sunt eu? De ce mi se întâmplă mie toate lucrurile acestea? Și care este scopul meu în lumea aceasta?”
Am încercat să găsesc răspunsuri. Nu
le-am găsit. Le-am căutat o mare perioadă de timp. Văzând că nu reușesc să găsesc răspunsurile, am hotărât să-mi iau viața. Nu mai aveam pentru ce să trăiesc.
Dar într-o zi, înainte de a-mi pune eu planul în aplicare, o prietenă a venit la mine și mi-a adus o carte intitulată “Joni”. Când am început să o citesc, parcurgând pagină cu pagină, m-am văzut pe mine. Trăirile și simțirile pe care le aveam eu le-a avut și acea tânără care se numea Joni. Și totuși ea a găsit forța să meargă mai departe.
Joni era o fată de 18 ani care dintr-o greșeală de înot și-a fracturat coloana vertebrală și a rămas paralizată pe viață, de la gât în jos, dar a găsit forța să meargă mai departe, găsindu-L pe Dumnezeu.
Reporter:
- În ce măsură te-ai identificat cu durerea prin care a trecut Joni sau cu rezolvarea pe care ea a găsit-o în Dumnezeu?
Eugenia Lup:
- În această carte am găsit răspunsurile la întrebările mele. “Cine sunt eu?” Am aflat că sunt copilul lui Dumnezeu, creată după chipul și asemănarea Lui.
“De ce mi se întâmplă mie toate aceste lucruri?” Am găsit în această carte un verset din Biblie care zicea “Dar știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” Și eu mă consideram o tânără care Îl iubeam pe Dumnezeu.
“Care este scopul meu în această lume?” Tot în carte am găsit că scopul meu este să-L slujesc pe Dumnezeu.
Eram singură în cameră. Am căzut pe genunchi, am izbucnit în plâns și L-am rugat pe Domnul să mă ierte, pentru că deși El mi-a dat viață, eu am vrut să mi-o iau. I-am mulțumit că mi-a dat viața veșnică. I-am cerut Domnului
Isus să-mi ierte păcatele și să devină Domnul și Mântuitorul meu personal.
Atunci am simțit o ușurare uriașă. Parcă o pătură neagră mi s-a luat de pe minte. Am simțit pacea și dragostea lui Dumnezeu cum îmi cuprinde inima.
Reporter:
– De ce crezi că ziua când ai aflat că nu vei mai putea juca handbal niciodată a fost cea mai neagră zi din viața ta, iar ziua când ai înțeles că totuși există un plan și o soluție pentru viața ta a fost probabil cea mai fericită până în momentul respectiv?
De ce aceste două zile puse în contradicție una cu cealaltă? Tu erai aceeași persoană. Care a fost diferența?
Gândeai altfel lumea? Vedeai altfel lucrurile?
Eugenia Lup:
- Am început să văd diferit lumea. Am încercat să văd oamenii prin ochii lui Dumnezeu, să-i privesc așa cum cred că îi privește Dumnezeu. Am văzut că mai este speranță. Am descoperit Biblia și ajutorul pe care mi-l poate da Biblia.
Reporter:
- Probabil că mama ta și sora ta nu au fost foarte încântate de hotărârea pe care ai luat-o, de decizia ta.
Eugenia Lup:
- Mama mea nu s-a opus, dar sora mea a zis că sunt nebună.
Reporter:
- Mi se pare corect, erai “nebună pentru Cristos”.
Eugenia Lup:
- Din punctul ei de vedere eram nebună. Gata cu distracțiile, deși nu eram o fire care să umblu prin discoteci, dar așa m-a văzut ea.
Reporter:
- Chiar așa, te întreb și eu, de ce ai hotărât “să-ți închizi viața”? Așa spun oamenii în momentul când te pocăiești.
Mă refer la pocăința din inimă – atunci când hotărăști să trăiești o viață după voia lui Dumnezeu. Asta înseamnă pocăință, pentru că fiecare pădure are uscăturile ei… Pentru că te-ai hotărât să trăiești o viață după voia lui Dumnezeu, oamenii cred că ți-ai închis viața și ai renunțat la bucurie, ai renunțat la veselie, la petreceri, la distracții, mai ales că aveai doar 19 ani. Care sunt bucuriile pe care le ai acum în viața ta?
Eugenia Lup:
- Sunt bucurii mari. Sunt căsătorită. Am un soț minunat care mă iubește și pe care-l iubesc mult. Avem o fetiță, Cristiana, și ea este una din marile bucurii. Aș putea spune că toată viața e doar o bucurie pentru că mai vin și necazuri, dar împreună cu Dumnezeu trec peste ele mult mai ușor decât dacă aș fi singură.
Reporter:
- Eugenia, să vedem acum ce ne spune soțul tău despre tine. Beni, care au fost momentele cele mai interesante în viața voastră? Momente de decizii mari.
Beniamin Lup:
- În anul 1993, după ce ne-am căsătorit, Eugenia a rămas însărcinată. Am vizitat Turnu Severin. Era însărcinată în luna a treia, când un medic neatent i-a făcut o injecție greșită și a omorât sarcina.
Eugenia era pe patul spitalului din Turnu Severin, când medicul mi-a spus că s-ar putea să o pierd. I-am cerut medicului să facă orice să salveze și copilul și pe Eugenia. Medicul mi-a spus: “Copilul e deja aruncat și s- ar putea să-ți pierzi și soția.”
După ce a pierdut sarcina, în acel salon, în Spitalul de Ginecologie din Turnu Severin, patru persoane, patru femei din Oltenia l-au primit pe Cristos, pentru că au văzut pacea și liniștea de pe fața Eugeniei și din inima ei. La întrebările lor referitoare la speranța ei, Eugenia le-a răspuns: “Eu știu că dacă mor, merg în cer.” Și patru femei din zona Turnu Severin s-au întors la Dumnezeu, acolo în spital.
Reporter:
- Eugenia, de ce crezi că lasă Dumnezeu dureri în viețile celor care, în mod sincer, Îl aleg pe El ca Mântuitor, ca Stăpân, ca Domn? Ce-ai învățat din experiențele dureroase ale vieții tale? Între timp ai avut și un accident de mașină, după care te-ai ales cu clavicula ruptă în spital.
Eugenia Lup:
- Eu cred că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” Și chiar m-am întrebat: „Doamne, de ce s-a întâmplat asta? De ce ai îngăduit accidentul ăsta?”
Reporter:
- Și de ce mie? Așa cum ne întrebăm fiecare. De ce tocmai mie mi se întâmplă asta?
Eugenia Lup:
- Și răspunsul l-am primit mai târziu, peste câteva săptămâni, când am întâlnit acolo în spital o tânără – Carla Preda – căreia i-am vorbit despre Dumnezeu și care s-a întors la Dumnezeu. Dumnezeu are planurile Lui cu fiecare om.
Reporter:
– Și nu putem spune decât la fel ca și Iov: „Slăvit să fie Numele Domnului!” pentru viețile noastre.
