“Fugeam de mine însămi…”
Oana Stoian este medic specialist, doctorand în cardiologie. Se ocupă de copiii defavorizați la “Casa Olarului”, pe care a înființat-o.
*
Oana Stoian:
– Tatăl meu a fost primar în timpul comunismului și în familia noastră cel mai mult s-a discutat doctrina comunistă. Aceasta m-a marcat foarte mult pentru că nu mi-am putut dezvălui sufletul și adevăratul meu fel de a fi.
Eu și sora mea trebuia să învățăm întotdeauna foarte bine. Am făcut lecții de vioară și de fiecare dată când erau întâlniri comuniste de primari sau cu alt scop în casa părinților mei, noi eram chemate ca un fel de păpuși care trebuia să ne facem jocul. Trebuia să mergem să cântăm, n-aveam voie să spunem nimic, decât să zâmbim și să ieșim după aceea.
Reporter:
- În afara acelor întâlniri, puteai discuta cu părinții tăi despre gândurile sau dorințele tale?
Oana Stoian:
- Văzută din afară, noi aveam o relație perfectă. Tatăl meu era omul perfect, care se îngrijea de copii și nu ne lipsea absolut nimic, mai ales în vremea comunismului. Îi mulțumesc foarte mult și-l apreciez, dar în viața noastră particulară tatăl meu niciodată nu mi-a spus că mă iubește. Mi-am dorit tare mult să-l aud spunându-mi asta.
Un alt aspect din copilăria mea este că întotdeauna pe tatăl meu îl interesau mai mult părerile celorlalți, decât ce spuneam noi. Dacă eram văzute bine de cei din exterior, de primarii sau de membrii de partid care veneau pe vremea aceea în casa noastră, noi eram grațiate și primeam recompensă, dacă nu, eram pedepsite.
Mama mea este și dânsa o femeie foarte sensibilă, dar și-a ascuns acest lucru sub o imagine publică. Am făcut și eu acest lucru și încă îl mai fac. Zâmbesc întotdeauna, dar ce este în sufletul meu nu știe nimeni, decât Dumnezeu.
Aceasta mi-a adus un gol în inimă, pe care am încercat să-l umplu cu tot felul de lucruri. Eram un om foarte singur, considerat fericit din afară, dar în spatele ‘ușilor închise’ se ascundea o mare tristețe, singurătate, nevoie de iubire, un gol care mi-a adus multă nefericire, lipsă de pace și bucurie și poate o mare nemulțumire pentru tot ce aveam.
Reporter:
- Vorbești despre ‘mască’ – în momentul nr.1 scoatem masca X, în momentul nr.2, masca Y, și foarte rar arătăm ceea ce este de fapt în sufletul nostru. Ce a urmat în continuare în viața ta?
Oana Stoian:
- După intrarea la facultate, am fost numită șefă de grupă, după medie, apoi șefă de an. Acest lucru mi-a creat probleme pentru că la un moment dat am fost invitată în biroul unui profesor și rugată să dau informații despre colegii mei. N-am știut prea multe despre aceste lucruri, dar am spus NU de la început.
Acest refuz m-a costat foarte mult și am suferit mult. Am fost dată afară din Partidul comunist și am fost schimbată din funcție. În anul III, care era cel mai greu an, m-am luptat din răsputeri să termin cu nota 10, și am reușit.
În 1992 am terminat Facultatea de Medicină, și am început rezidențiatul în pneumoftiziologie la Spitalul “Victor Babeș” din Timișoara, sub con-ducerea Conf. Dr. Voicu Tudorache. Dânsul este creștin, un ‘pocăit’, cum ne numim noi, și dumnealui mi-a vorbit prima dată despre Dumnezeu.
Am înțeles că Dumnezeu este Cel care poate să ne dea iubirea. Nu știu cât de mare atenție am dat acestui lucru, mi se părea supranatural să existe o Persoană care să-mi dea ceva ce nu primisem atâția ani de la oamenii din jurul meu care spuneau că mă iubesc.
Reporter:
- Și culmea, fără să ceară nimic!
Oana Stoian:
– Da, acesta era cel mai important lucru. Dumnezeu ne oferă gratuit iubirea Lui. Aceasta a venit într-o perioadă când lucram până la epuizare, pentru că fugeam de mine însămi și nu știam lucrul acesta. Încercam să-mi umplu timpul cu lucruri care m-ar ține departe de mine. Eram o profesie, nu un om, nu aveam o viață de om.
Dumnezeu a văzut ce se întâmpla de fapt cu mine și mi-a dat ocazia ca în 1995 să merg în Statele Unite, în California, unde am cunoscut o familie de pocăiți baptiști și am locuit la dumnealor.
M-a mișcat faptul că în acea casă erau o liniște și o pace nemaipomenite, ceva ce nu puteam descrie și care îmi dorisem să am și eu. Și soțul și soția mergeau împreună la biserică, studiau Biblia, se bucurau împreună. I-am întrebat: “Cum puteți avea o astfel de viață?”. Mi-au răspuns: “Domnul Isus ne-a dat această bucurie”, lucru pe care la vremea respectivă eu nu-l înțelegeam. Nu știam cine este acest Domn Isus.
Atunci ei m-au invitat la orele de rugăciune pe care le țineau în casa dumnealor. A fost ceva foarte caraghios pentru acea vreme, pentru că se rugau cu voce tare, iar eu nu știam să mă rog deloc. Nu înțelegeam nimic, eram confuză, dar doream să am și eu acea pace pe care am văzut-o în acea familie. Ne strângeam, studiam Biblia, cântam…
Reporter:
- Era un fel de Biserică în casă?
Oana Stoian:
- Acolo mi s-a explicat ce înseamnă păcatul și că am nevoie de iertarea de păcate, pe care doar Dumnezeu ne-o poate da. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos să intre în viața mea și în inima mea și să mă curățească, pentru că sunt o păcătoasă și nu am nici o șansă fără El.
Între timp am primit o bursă medicală la Universitatea din New York. În 26 ianuarie 1997 am fost botezată la Biserica “West Side Baptist Church” din Rochester, New York. Odată cu acea mărturie publică, de care îmi amintesc cu bucurie și înfrigurare, am spus “NU” pentru totdeauna păcatului și am avut conștiința clară că Dumnezeu m-a iertat. Știu că absolut tot ce a fost în trecut a fost iertat, sunt o persoană nouă.
Reporter:
- Ești fericită acum?
Oana Stoian:
- Da, acum sunt fericită.
Reporter:
- Scrie-ne și nouă o rețetă pentru fericire…
Oana Stoian:
- Acum spun și eu aceeași rețetă pe care acea familie din Statele Unite mi-a dat-o: Domnul Isus.
În Noiembrie 1997 m-am întors în România. Părinții mei erau foarte îngrijorați că m-am pocăit, dar au văzut fericirea mea, bucuria care era în mi-ne, pacea, răbdarea mea. Dumnezeu i-a schimbat și pe ei foarte mult. Dumnezeu m-a ajutat să-mi folosesc darul pe care mi L-a dat: să îi iubesc pe copii și să mă ocup de ei.
