O mare chestiune de atenţie este arătată în ceea ce priveşte persoana lui Maria, mama lui Isus. Rugăciunile către Maria au fost scrise şi ele sunt recitate de sute şi mii de catolici, din întreaga lume, în fiecare zi. Susţin scripturile o astfel de adorare şi devoţiune faţă de Maria? Oare are Dumnezeu o Mamă? A fost Maria luată la cer în mod trupesc? Acestea şi alte întrebări merită un răspuns, un răspuns franc din cuvântul lui Dumnezeu. Faptele istorice şi scripturale, care urmează, sunt intenţionate să informeze pe adevăratul căutător şi să risipească miturile care s-au dezvoltat în decursul timpului de către Biserica Catolică referitor la Fecioara Maria.
FAPT şi FICŢIUNE
Un element al credinţei Catolice, care o pune în mod clar aparte de Protestantism, este accentul care este pus pe închinarea la Fecioara Maria. Protestanţii sunt de obicei în impas în a înţelege de ce Maria a devenit îndrăgită aşa de universal în inimile catolicilor. Statuile şi imaginile ei sunt pretutindeni în evidenţă. În gândurile şi devoţiunile lor catolicii îi oferă Mariei un loc înălţat. Rugăciunea adresată ei este mult mai voluminoasă şi a devenit mult mai naturală decât către Tatăl Ceresc. Dragostea, dedicarea şi slujirea sunt direcţionate către ea în abundenţa din toată inima.
Explicaţia catolică pentru atribuire unei astfel de cinste şi adorare pentru Maria este chiar simplă „. . . pentru că ea este Mama lui Dumnezeu, şi în consecinţă întrece (pe toţi îngerii şi alţi sfinţi) în har şi slavă şi în puterea ei de mijlocire. . . Maria este denumită ‚Regina Îngerilor’ şi ‚Regina tuturor Sfinţilor’, deoarece îngerii şi sfinţii privesc spre şi o onorează ca regină a lor”1.
În Mătănii, îi găsim pe catolici repetând: „Sfântă Marie, Mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ora morţii noastre”2. Într-o oră de rugăciune: „Ne ridicăm la auspiciul tău, O sfântă Mamă a lui Dumnezeu. Nu dispreţui petiţiile noastre în nevoile noastre, ci ne eliberează de toate pericolele, o veşnic slăvită şi binecuvântată Fecioară”3.
Protestanţii, de sigur, sunt familiari cu şi acceptă naraţiunea Bibliei despre Maria. Ei cred că ea era o fecioară pură şi dreaptă, aleasă de Dumnezeu să devină mama lui Isus. Prin urmare, ei cred că ea este vrednică să primească onoarea şi stima şi desemnarea scripturală potrivită de „binecuvântată” (Luca 1:38). Maria este astfel văzută de asemenea a fi îndrăgită în inimile Protestanţilor, dar doar în conformitate cu onoarea care i s-a arătat ei în Scripturi.
În Scriptură
Să privim mai de aproape la titlul de „Mamă a lui Dumnezeu”. Această nu este nici găsită în Biblie în acest fel, şi nici nu descrie adevărul materiei. Toţi vor agrea că Maria a fost mama lui Isus. Dar Isus este întotdeauna pus cu termenul de „Fiul lui Dumnezeu”, şi nu este niciodată identificat ca Dumnezeul Atotputernic sau ca Tatăl Ceresc. Pruncul pur uman Isus a fost cel care s-a născut din Maria, nu Creatorul universului care a existat „din veşnicie în veşnicie” (Psalmul 90:2). Astfel văzut, titlul de „Mama lui Dumnezeu”, exprimă eroarea serioasă, căci Cel care există şi nu are nici început şi nici sfârşit este veşnic, şi nu putea să fie născut dintr-una care era ea însăşi un produs al creaţiei Sale.
Alte crezuri Catolice referitoare la Maria par să fie la fel de enigmatice pentru Protestanţi. Concepţia Imaculată este o dogmă care a fost definită atât de recent ca 1954 de Papa Pius IX. Aceasta nu se raportează la lipsa de păcat a pruncului Isus, aşa cum unii Protestanţi au dedus în mod greşit din titlul acesta, ci se referă la naşterea mamei sale, Maria. În pronunţarea sa, Papa a spus că binecuvântata Fecioară Maria „în prima instanţă a conceperii ei, dintr-un singur privilegiu şi har acordat de Dumnezeu, în vederea meritelor lui Isus Hristos, Salvatorul rasei umane, a fost păstrată ca scutită de toată pata păcatului original”4.
Autorităţile catolice afirmă repede că ei nu pot găsi nici un argument pentru această dogmă: „Nici o dovadă directă sau categorică şi stringentă a acestei dogme nu se poate oferi din Scriptură . . .”5. Ceea ce se pare că nu realizează ei, totuşi, este că învăţătura Bibliei respinge în mod clar aceasta, şi nu oferă nici o bază pentru susţinerea unei astfel de păreri.
Luând rasa umană ca un întreg, descoperim că doar Adam şi Eva erau perfecţi, fiind creaţi aşa de direct de Dumnezeu. Datorită neascultării lor, această perfecţiune a avut scurtă durată. Dar ei nu numai că au fost condamnaţi, ci şi toată progenitura lor, şi totuşi nenăscută: căci Scripturile citesc, „Printr-o singură greşeală, a venit o osânda, care a lovit pe toţi oamenii” (Romani 5:18). Din nou, „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de salva lui Dumnezeu” (Romani 3:23); şi „nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” – Eclesiastul 7:20.
Singura excepţie a acestei reguli generale, pe care o găsim expusă în Scripturi, aparţine de Domnul nostru Isus Hristos, şi motiv pentru aceasta este clar oferit. Despre Isus este scris că el era „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri” (Evrei 7:26), şi că „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22). Era posibil ca Isus să se fi născut liber de infecţia întregului păcat deoarece Tatăl Ceresc a intervenit în mod miraculos în cursul uzual al concepţiei umane. Da, a fost puterea celui Atotputernic care a umbrit-o pe Maria şi a făcut să se conceapă în pântecul ei şi mai apoi să-l aducă pe pruncul Isus. Nu numai că era posibil pentru Isus să se fi născut liber de condamnarea adamică care a infestat întreaga rasă, şi să arate aceiaşi perfecţiune a naturii umane aşa cum a fost arătată în original în primul om Adam înainte ca el să fi păcătuit.
Dar referitor la Maria nu descoperim astfel de afirmaţii că ea a fost păstrată de toată întinarea păcatului original, şi nici nu există vreun motiv logic pentru care ea să fi fost aşa de scutită. Fiind concepută în maniera uzuală de doi părinţi umani, ea a fost adusă sub aceiaşi condamnare pe care fiecare individ al rasei umane a moştenit-o în mod inevitabil. Dacă nu era sa, ne-am fi aşteptat la o afirmaţie scripturală clară care să menţioneze materia şi să şi explice de ce ar fi necesar. Dar cum astfel de învăţături nu se găsesc în Biblie şi nici justificarea susţinerii unei astfel de păreri, nu mai rămâne nici o bază pentru a crede în Concepţia Imaculată.
De fapt, adevărul concepţiei Mariei oferă un credit adăugat la caracterul şi atitudinea a aceluia care era descoperit onorabil şi drept în luptele ei împotriva neajunsurilor şi slăbiciunilor trupului care sunt inerente în condamnarea adamică, şi se transmite la toţi oamenii. Da, într-adevăr, Maria a fost ca unul dintre noi, care s-a străduit să trăiască o viaţă neprihănită, una pură şi virtuoasă, în frica de Domnul, în ciuda tendinţelor căzute inerente în însăşi natura ei. Ce binecuvântată şi minunată răsplată a primit ea, chiar în această viaţă, prin a fi aleasă să devină mama Domnului! Ce exemplu minunat este ea pentru noi, care ne luptăm şi noi împotriva slăbiciunilor inerente ale cărnii, pentru a fi găsiţi acceptabili şi plăcuţi înaintea aceluiaşi Tată Ceresc al nostru!
Un alt crez referitor la Maria cu care Protestanţii au dificultate în acceptare este virginitatea ei perpetuă. Aici, din nou, pare a exista abundente evidenţe scripturale pentru a respinge o astfel de părere, şi nici un motiv logic de a o susţine. Matei 1:24, 25 spune: „Apoi Iosif. . . a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevastă-sa. Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Şi el i-a pus numele Isus”. Cu certitudine că apare a fi o implicaţie clară aici că după ce Isus a fost născut Maria şi Iosif au trăit o viaţă de căsătorie normală împreună. De fapt, în cursul timpului câţiva copii, atât băieţi cât şi fete, au fost născuţi Mariei, aşa cum este enumerat în Marcu 6:3: „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?”
Cineva nu poate decât să speculeze că teoria virginităţii perpetue a fost intenţionată să adaugă în plus la starea de sfinţenie a Mariei, şi astfel să o facă un obiect potrivit pentru adorare. Dar noi notam că această teorie este bazată pe presupunerea că sanctitatea şi cununia sunt incompatibile, ceea ce Scripturile învaţă în mod clar că este fals. Starea căsătoriei a fost instituită de Dumnezeu, şi este prin urmare sfântă. Pavel a scris în mod specific ca „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat” (Evrei 13:4). Noi concludem, prin urmare, că rolul ulterior al Mariei ca mamă a câtorva copii nu se micşorează de onoarea datorată ei pentru că a fost aleasă ca mama fecioară a lui Isus.
Asumarea trupească a lui Maria în cer este un alt crez care este în mod liber admis a nu găsi nici un sprijin în Scriptură. Se poate afirma cu siguranţă că în toată Biblia nu există nici cea mai neînsemnată sugestie că Mariei i s-a arătat vreo preferinţă peste şi mai presus de apostoli sau alţi sfinţi, în a primi aici răsplata cerească înaintea altora. Toţi credincioşii în Hristos aveau să aştepte împreună timpul schimbării lor în prima înviere, care va avea loc la apariţia şi revenirea Domnului Isus – 1 Tesaloniceni 4:15-17; 1 Corinteni 15:51, 52.
De asemenea, nu ar mai fi nici o nevoie de a reţine trupul uman pentru aceia născuţi din Duhul la prima înviere. Ca parte a moştenirii lor cereşti bisericii i s-a promis trupuri spirituale glorioase potrivite naturii lor divine, şi pe deplin capabile de îndeplinirea tuturor funcţiilor fiinţelor spirituale pe planul înalt de existenţă (1 Corinteni 15:35-50). Trupurile lor de carne sunt consumate pe altarul simbolic de sacrificiu în timpul carierelor lor pământeşti, şi ar sluji doar ca un handicap faţă de minţile şi trupurile lor spirituale noi pe care le vor primi (Romani 12:1). De aici a insista că Maria a fost purtată în mod trupesc în cer la momentul morţii ei ar părea a fi nescriptural şi exagerat din două motive separate.
Aceasta ne duce la o considerare a rolului Mariei ca un mijlocitor, un crez care îi inspiră în mod universal pe catolici de a o chema în ajutor în vremea lor de nevoie. Catolicii cred că în această capacitate Maria are puterea de a mijloci cu Isus în dreptul acelora care îşi pun încrederea lor în ea. Accentul pe rolul ei ca mijlocitor este plasat nu aşa de mult între Dumnezeu şi om, care este susţinut în mod general a fi regiunea lui Isus Hristos, aşa cum este între Isus Hristos şi oameni6. Catolici cred că ea este Mediatrixul nostru . . . între oamenii şi Fiul ei . . . Ei i se roagă ei, nu pentru că ea prin autoritatea ei sau prin oricare alte resurse personale ale sale, ar putea să ne dea haruri şi binecuvântări, dar că ea poate să apeleze în dreptul nostru la Divinul Fiul al ei, care la rândul său va face mijlocire pentru noi înaintea Aceluia care este sursa oricărui dar bun şi perfect”7.
Pentru ca acest crez în puterile speciale ale Mariei să merite acceptare, noi ne-am aştepta la câteva lucruri din parte Scripturilor. În primul rând, ar fi cel mai convingător dacă ar exista vreo învăţătură directă care să susţină această materie, şi să explice rolul Mariei ca mijlocitor pentru noi. În al doilea rând, ar fi de folos dacă s-ar arăta că ruga îndreptată spre Maria era adecvată, şi în acord cu voia lui Dumnezeu. Şi în al treilea rând, ne-am fi aşteptat la o declaraţie că este mai bine pentru creştini să nu se îndrepte direct către Isus, ci mai degrabă să încredinţeze materia lui Maria întâi şi să se bazeze pe abilitatea sa de a mijloci pentru noi.
C descoperim noi, deci, atunci când abordăm Scripturile cu aceste aşteptări în minte? Referitor la învăţăturile directe care să sublinieze în mod explicit rolul asumat al Mariei de mijlocitor, nu există nici una. Referitor la materialul secundar susţinător, care cel puţin să sugereze posibilitatea puterilor speciale ale Mariei, din nou nu există nici unul. Singura revendicare ce este făcută pentru verificarea Bibliei se bazează pe o afirmaţie, pe care vom vedea în scurt timp că nu are nici un aspect referitor la acest subiect.
Pe de altă parte a acestei întrebări, există fapte specifice ale Scripturii care sunt inevitabile. Nu numai că Isus nu a spus că credincioşii trebuie să se apropie de el prin Maria sau alt sfânt, dar el a declarat foarte pozitiv că toţi trebuiau să vină direct la el: „Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). „Eu sunt calea, adevărul, şi viaţa: nici un om nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). „Cel ce vine la mine,… Eu nu-l voi izgoni afară” – Ioan 6:35, 37.
Având în vedere că atâta timp cât termenul „mijlocitor” nu este niciodată folosit ca să o descrie pe Marie, aceasta este folosit în mod liber pentru a descrie lucrarea lui Isus pentru urmaşii săi: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? . . . Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” (Romani 8:33, 34). „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” – Evrei 7:25.
Din nou, în materia oferirii rugăciunii formale, nu există nici o sesizare că aceasta ar trebui să fie adresată Mariei sau vreunul alt sfânt. Când ucenicii l-au întrebat pe Isus să-i înveţe cum să se roage, el a răspuns, „Iată, deci, cum trebuie să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri” (Matei 6:9). Da, rugăciunea trebuie să fie oferită însăşi lui Dumnezeu, aşa cum este arătat din însăşi exemplul lui Isus şi declaraţia sa specifică, „Ci tu, când te rogi. . . roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” – Matei 6:6.
Toţi credincioşii, prin urmare, pe baza credinţei lor în Dumnezeu şi în Fiul său Isus Hristos, stau într-o relaţie personală înaintea Tatălui. În oricare timp, în oricare circumstanţe ale vieţii, ei au acest privilegiu minunat de a veni înaintea tronului de har ceresc pentru a căuta faţa Tatălui. Dar aceasta este întotdeauna făcută în maniera autorizată de Isus; adică, în numele şi prin meritul său. Da, putem veni direct la Isus ca răspuns la invitaţia sa graţioasă, şi să avem deplina asigurare a credinţei că noi vom fi primiţi şi bineveniţi. Prin încrederea în lucrarea sa terminată de răscumpărarea în locul nostru, prin Isus putem să-l chemăm pe Tatăl Ceresc şi astfel să primi harul de ajutor în oricare vreme de nevoie – Evrei 4:16.
Nu este nici o nevoie pentru altă personalitate, nu contează cât de vrednică de îndrăgit ar putea fi acel individ, pentru a intra în această imagine a comuniunii şi părtăşiei fiecărui credincios cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus. Fie ca preţioasele cuvinte ale lui Isus să ne amintească de moştenirea care este oferită în mod gratuit urmaşilor săi: „Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. . . pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” – Ioan 15:7, 16.
Există doar un singur text pe care se bazează catolici pentru a oferi vreo bază pentru crezului lor în puterile de mijlocire ale Mariei. Aceasta este găsit în Ioan 2:1-11, care relatează chemarea lui Maria în atenţia fiului ei Isus faţă de faptul că nu exista suficient vin la nunta din Cana. Aceasta a rezultat în îndeplinirea de către Domnul nostru a primului său miracol, şi astfel este folosit pentru a ilustra rolul Mariei ca mediatrix şi mijlocitor. Noi credem că aceasta este o eroare a folosi acest simplu incident în admiterea Domnului nostru a cererii mamei sale ca bază pentru o astfel de doctrină vitală referitor la poziţia înălţată presupusă şi a rolului distins al Mariei. Dacă acest simplu act o justifică pe Maria la această poziţie, de ce nu ar fi alţii care au fost în mod similar favorizaţi la aceiaşi slăvire?
Să explicăm aceasta mult mai deplina referinţă faţă de alte incidente scripturale în care indivizii au fost găsiţi că mijloceau cu Isus în dreptul celor iubiţi. De exemplu, deschideţi la Matei 20:20-23, unde soţia lui Zebedei a implorat pe Isus să le ofere fiilor ei onoruri speciale; sau relatarea din Matei 8:5-13, unde Isus a răspuns dorinţei unui sutaş de a avea servitorul său vindecat de paralizie.
În nici una din aceste instanţe nu găsim pe catolici care să atribuie semnificaţie faţă de abilităţile de mijlocire ale soţiei lui Zebedei sau ale sutaşului. Aceştia pur şi simplu erau presupuşi să demonstreze voinţa lui Isus de a-i ajuta pe alţii oricând era posibil, şi în special ca răsplată la gradele excepţionale de credinţă. Noi credem că relatarea mesei de nuntă poate fi înţeleasă în această manieră.
În tradiţia bisericii
În studiul nostru al variatelor crezuri catolice referitoare la Maria, noi am descoperit că suportul Biblic lipseşte în întregime, şi în majoritatea cazurilor nu este nici chiar pretins ca o bază pentru ele. Aceasta ridică întrebarea logică despre felul cum aceste crezuri au apărut în biserică, şi pe ce se bazează sursa acestora. În alcătuirea investigaţiei noastre din acest domeniu, ne vom baza cu greutate pe autorităţile catolice, în timp ce declaraţiile lor sunt chiar simple şi dezvăluitoare.
Pe de altă parte, Biserica Catolică susţine ideea că închinarea la Fecioara Maria este o practică la fel de veche pe cât este şi biserica, deşi pe de altă parte avem descoperirile cercetătorilor ei proprii faţă de contrariu. Notaţi această afirmaţie clară din Enciclopedia Catolică, foarte mult la punct: „Noi nu ne întâlnim cu nici o urmă clară de culturi ale Binecuvântatei Fecioare în primele secole creştine”8.
În ciuda tuturor evidenţelor faţă de contrariu, noţiunea că adorarea Mariei era populară în Creştinismul timpuriu a fost infiltrată de către Biserică pentru a justifica practica sa. Dar din nou, declaraţiile oneste ale cercetătorilor ei se detaşează în contrast ascuţit: „Evidenţa referitoare la practica populară a secolelor timpurii lipseşte aproape în întregime”9. Dacă, deci, nu există nici o urmă clară a acestei doctrine şi, de fapt, dacă toate evidenţele pentru acestea lipsesc în totalitate, aceasta ne duce în mod clar să ne mirăm de felul cum Biserica Catolică poate declara cu o asigurare aşa de pozitivă că aceasta a fost bine stabilită în Biserica Timpurie.
Însăşi Catolicii au reflectat la această inconsistenţă, dar au ajuns la speculaţii vagi referitoare la aceasta: „Nu este imposibil ca practica de invocare a ajutorului Mamei lui Hristos să fi devenit mai familiară faţă de mult mai simplu de credincios acum ceva timp înainte ca să descoperim vreo explicaţie clară a acesteia în scrierile Părinţilor . . . În picturile din catacombe mult mai particular, noi începem să apreciem poziţia excepţională pe care a început-o ea, din perioada timpurie, să o ocupe în gândirea credincioşilor. Unele din acest fresce. . . se crede că datează din prima jumătatea a secolului al 2lea. Altele trei. . . sunt dintr-un secol mai târziu . . . Mult mai înfiorătoare este evidenţa anumitor scrieri apocrife, notabile sunt cele ale aşa-zisei Evanghelii a Sf. Iacov10.
Să ne oprim să reflectăm la aceasta pentru un moment. Chiar din sursele catolice, nu se poate găsi nici o sursă de bază pentru această doctrină. Cel mai bun lucru care se poate oferi este afirmaţia că aceasta a existat întotdeauna ca o practică în cadrul Biserici, deşi se admite în mod liber că toată evidenţa pentru aceasta lipseşte. Pentru primii 200 de ani de creştinism singurul refugiu care putea fi făcut este faţă de variate lucrări de artă care sunt presupuse a zugrăvi adorarea Mariei. Că aceasta este o cale plăpândă de a încerca să dovedim orice materie de doctrină este indicat de o autoritate nu mai puţin catolică decât însăşi Sf. Augustin: „Astfel a cădea pe deplin în eroare se datora deşertăciunii oamenilor de a-l căuta pe Hristos şi apostolii săi nu în sfintele scrieri, ci pe zidurile pictate”11.
Apoi, descoperim faptul că scrierile apocrife sunt apelate într-un efort de a descoperi justificarea pentru această doctrină. Noi credem că discuţia noastră de mai devreme despre aceste scrieri a arătat că ele nu sunt demne de încredere în materiile de doctrină, şi trebuiesc lăsate. Prin procesul eliminării, aceasta ne duce la scrierile părinţilor Biserici Timpurii.
Absenţa oricărui comentariu din scrierile timpurii ale părinţilor ar părea să însemne că adorarea Mariei era în întregime necunoscută lor. Remarcile lor târzii care aparţin variatelor crezuri discutabile despre Maria sunt de o natură amestecată, indicând dezacordul între scriitori. Chiar şi aici, catolicii nu pot găsi înlocuirea clară pentru crezurile lor, pe atât de liber admise de propriile lor autorităţi: „Cu referire la lipsa de păcat a Mariei, părinţii mai bătrâni sunt foarte atenţi: unii dintre ei chiar se pare că au fost în eroare în această materie”12.
Nu numai că părinţii timpurii eşuează în a susţine această doctrină a concepţiei imaculate a Mariei, dar cel mai uimitor dintre toate, descoperim că chiar unii dintre papi au vorbit împotriva acesteia: „Papa Innocent III a declarat că Eva a fost formată fără de vină şi că a fost produsă în vină; că Maria a fost formată în vină şi produsă fără vină. Şi Papa Leo I adaugă că între oameni doar Hristos era inocent, deoarece ‚doar el a fost conceput şi născut fără concupiscenţă’. Grigore cel Mare spune acelaşi lucru”13.
Una dintre cele mai timpurii referinţe la un act specific de adorare a Fecioarei Maria este descoperit în scrierile Sf. Epifanius (m. 403 d. Hr.). Acest părinte al bisericii nu numai că menţionează practica de aducere de prăjituri Mariei în sacrificiu, care era îndeplinit de o sectă obscură cunoscută sub numele de Coliridianii, dar îi denunţă în mod specific pentru facerea acestui lucru. Sfatul său către aceşti creştini era: „Maria să fie ţinută în onoare. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să fie adoraţi, dar nimeni să nu o adore pe Maria”14.
Actual, nu a fost decât până în perioada Evului Mediu timpuriu când s-a dezvoltat aceasta şi „acceptarea autoritară a devoţiunii faţă de Maria ca parte integrală a vieţii bisericii. Este dificil să oferim date precise pentru introducerea festivalurilor variate, dar . . . celebrarea Arogării, Anunţării, Naşterii şi Purificării Doamnei Noastre poate fi cu siguranţă trasat din această perioadă”15.
Şi nu a fost decât până târziu în Evul Mediu când această adorare a Mariei a devenit o practică universală în biserică. „Era caracteristic al acestei perioade care pentru scopul nostru prezent poate fi privită ca începând cu anul 1000, când adâncul sentiment de dragoste şi confidenţă în Binecuvântata Fecioară, care de acum s-a exprimat pe sine în mod vag şi în acord cu îndemnurile pietăţii indivizilor, a început să ia forma organizată într-o mulţime vastă de practici devoţionale. În oricare caz, omagiul adus Doamnei Noastre în timpul târziu al Evului Mediu era universal”16.
Acum dar, trasând apariţia devoţiunii faţă de Maria ca o dezvoltare progresivă din cadrul Bisericii Catolice, care necesita chiar 1000 de ani pentru a-şi atinge realizarea, încă mai rămânem fără recunoaşterea adevăratei ei origini. Nici Biblia, practicile creştinilor timpurii, nici scrierile părinţilor timpurii nu se pot arăta că slujesc ca bază a sa. Cu toate acestea, istoria nu este tăcută în această chestiune, şi ne oferă adevărata sursă a închinării la Maria.
Pentru multe secole anterioare apariţiei Creştinismului religiile păgâne au onorat nu doar o varietate de zei, dar şi zeiţe. Cineva îşi poate imagina conflictul de ideologii care au realizat apariţia conceptului Iudeo-Creştin despre un singur Dumnezeu. Scriitorii creştini timpurii au protestat în mod viguros împotriva erorilor închinării politeiste, şi în special „obiceiul păgân de ridicare a oamenilor la rangul de zei sau demizei”17. Totuşi, paralel faţă de compromisul grozav din doctrina creştină efectuat de biserica de mai târziu din secolul al 4lea, aşa cum s-a detailat într-o secţiune anterioară a acestei lucrări, Maria, apostoli, martirii şi îngerii au fost înlocuiţi cu zeii sau zeiţe păgâne, într-un efort de a facilita conversia forţată a hoardelor de necredincioşi.
„Adesea divinităţile şi eroii păgâni, mai mult sau mai puţin slab transformaţi sau deghizaţi, au persistat sub nume creştine sau au fost transformate de înlocuitori creştini. Când, pe cât de des se întâmplă, un loc sau templu păgân era adecvat pentru scopurile creştine, ceva din asociaţiile sale anterioare puteau să rămână . . . Cultul Fecioarei Diana se poate să fi contribuit la adorarea Fecioarei Maria şi mai mult decât o coincidenţă ar putea să fie văzută în faptele uneia dintre cele mai timpurii biserici în onorarea trandafirului din mai la Efes în locul templului faimos al lui Diana, şi că în acelaşi oraş în 431 un sinod a fost ţinut care a desemnat-o pentru prima dată în mod oficial pe Maria ca Mamă a lui Dumnezeu.
„În unele locuri din Italia anticii Lari se spune că au fost înlocuiţi de Fecioară, sau de sfinţi, sau figuri ale pruncului Isus. Se presupune că în astfel de circumstanţe ceva din funcţiile desemnate celor vechi erau transferate succesorilor lor. În Sicilia Fecioara se spune că a luat în posesiune toate sanctuarele lui Ceres şi Venus, şi ritualurile păgâne asociate cu ele s-au raportat că au perpetuat în onoarea Mamei lui Hristos. La Naples lămpile ce ardeau înaintea imaginii fecioarei se spune că le-au înlocuit pe cele dinaintea zeilor familiei. Tot la Naples, cultul popular al lui Madona este presupus să fi purces din cel al lui Vesta şi Ceres. . . . Ipoteza este oferită că figurile lui Isis şi Horus sugerau forma pentru imagini ale Fecioarei”18.
Astfel adevărata origine a adorării Mariei este descoperită să existe în transpunerea obiceiului politeist popular de adorare a zeiţelor în domeniul bisericii. Nu este de mirare că nu a fost posibil să se stabilească o sursă creştină pentru această doctrină – aceasta nu a fost niciodată creştină nici chiar de la început!
În devoţiunea personală
Cu acest fundal, ce ar trebui să se spună în evaluarea poziţiei catolice referitoare la Maria, mama lui Isus? Cu certitudine că apreciem sinceritatea intenţiei demonstrate în dorinţa de a susţine în stima cea mai înaltă pe care Tatăl Ceres a onorat-o mult. Totuşi, nu putem fi neglijenţi în a indica pericolele care acompaniază chiar şi un astfel de efort sincer, dacă aceasta nu este bazat în mod ferm pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu.
Consideraţi unele dintre titlurile şi oficiile care au fost stocate peste Maria: „Refugiul Păcătoşilor”, „Scaunul Înţelepciunii”, „Luceafăr”, „Viaţa noastră, Farmecul şi Speranţa noastră”, „Avocata”, „Mediatrix” şi „Co-redemptrix”. În limbajul şi însemnătatea Sfintelor Scripturi, astfel de termeni (cu excepţia ultimelor 2, care sunt nescripturale) aparţin în mod propriu Domnului nostru Isus Hristos. A le lua de la el şi a le atribui altora este egal cu o uzurpare a locului său drept din inimile credincioşilor. Oare credem noi de drept că oricine ar trebui să primească slava comparabilă cu a Domnului nostru Isus, sau să fie ridicat la un nivel aşa de înalt încât să completeze în efect cu poziţia sa elevată în onoare sau devoţiune?
Biblia este consistentă în direcţionarea atenţiei noastre către Acela care este cel mai vrednic de primirea laudei noastre: „Aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum şi Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu” (Evrei 3:1, 2). „El este înaintea tuturor lucrurilor. . . el este Capul trupului, biserici. . . cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (Coloseni 1:13-18). Da, Isus este cel care a fost găsit credincios, chiar şi în moartea umilitoare de pe cruce. Şi pentru acest motiv Tatăl „L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” – Filipeni 2:8-11.
Noi nu ne străduim în nici un fel să micşorăm din nobilitatea şi puritatea caracterului Mariei, sau să reducem locul de onoare care ar trebui să i se acorde ei. Incontestabil, a merita onoarea de a fi selectată ca mamă a lui Isus, ea a posedat cele mai fine şi mai virtuoase calităţi care se găsesc în rasa umană. Noi dorim dor să indicăm că oamenii pot să cadă în eroarea serioasă de acordarea reverenţei inoportune şi a adorării, spre extinderea de a ridica un rival faţă de Isus Hristos sau chiar faţă de însăşi Dumnezeu, când dependenţa de Sfintele Scripturi este neglijată în această privinţă.
Revenind la Scripturi, vedem că pentru Isus Hristos, şi numai către el, noi suntem direcţionaţi. El este, prin rânduiala Tatălui, cel care s-a oferit pe sine în jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. El este cel care a suferit Cel Drept pentru nedrepţi, a purtat necazurile şi suferinţele noastre; care a fost rănit pentru nelegiuirile noastre şi lovit pentru greşelile noastre (Isaia 53:4, 5). El este cel care are milă de noi în slăbiciunile noastre şi ne ajută în dificultăţi.
Datorită marelui său sacrificiu în locul nostru, Isus este cel care a devenit Marele nostru Preot, Avocatul nostru şi Răscumpărătorul nostru. Da, el „a intrat în ceruri, ca să se arate în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evrei 9:24). Atunci când suntem lipsiţi de standardul lui Dumnezeu de perfecţiune, „noi avem la Tatăl un apărător, pe Isus Hristos neprihănitul” (1 Ioan 2:1). Şi ne putem ridica cererile noastre către Tatăl cu confidenţă căci „avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile-pe Isus, Fiul lui Dumnezeu. . . Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” – Evrei 4:14-16.
„Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul. . . cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea” (Romani 13:7). Într-adevăr, Maria merită stima noastră; şi Domnul Isus Hristos adorarea şi lauda noastră. Mulţi dintre noi în devoţiunile noastre ne străduim să urmăm modelul pe care Duhul Sfânt ni l-a dat şi privim la Scripturi pentru accentul corect al cinstei şi închinării noastre.
Note de subsol
1 Francis Cassilly, Religion, Doctrine, and Practice, p. 70.
2 Rev. Joseph Deharbe, Abridged Catechism of Christian Doctrine, p. V.
3 Ibid., p. XIV
4 “Immaculate Conception,” The Catholic Encyclopedia, VII, 674.
5 Ibid.
6 Knights of Columbus Religious Information Bureau, Let us Judge Catholics by the Bible, p. 34.
7 Ibid., p. 36.
8 “Devotion to the Blessed Virgin Mary,” The Catholic Encyclopedia, XV, 459.
9 Ibid., p. 460
10 Ibid.
11 Manuel Perez Vila, I Found the Ancient Way, p. 23
12 “Immaculate Conception,” The Catholic Encyclopedia, VII, 674, 675.
13 Vila, op. cit., p. 42.
14 “Devotion to the Blessed Virgin Mary,” The Catholic Encyclopedia, XV, 460.
15 Ibid., p. 462.
16 Ibid., pp. 463, 464.
17 Kenneth Scott Latourette, The First Five Centuries, p. 319.
18 Ibid., pp. 320, 325
