Sfântul Ciprian: Idolii nu sunt dumnezei
Ciprian din Cartagina, episcop și martir
13 septembrie 258 A.D.
Ciprian s-a născut în jurul anului 200 d.Hr., în nordul Africii, din părinți păgâni. A fost un proeminent avocat pledant și profesor de retorică. În jurul anului 246 a devenit creștin și, în 248, a fost ales episcop al Cartaginei. Un an mai târziu a început persecuția din timpul împăratului Decius și Ciprian a căutat să se ascundă. El a fost aspru criticat pentru aceasta (pe nedrept, după părerea mea – vezi Matei 2:13; 10:23; 24:16). După ce persecuția a încetat, s-a pus problema modului în care trebuia să fie tratați cei căzuți în păcat, adică acei creștini care, fiind constrânși, și-au negat credința. Ciprian a susținut că ei ar trebui să fie reprimiți în părtășia deplină, după o perioadă potrivită de probă și de ispășire, potrivit cu gravitatea dezicerii lor. În această problemă, el a adoptat o cale de mijloc, între Novatus, care i-a primit pe apostați fără nicio perioadă de probă și Novatian, care nu a vrut să-i reprimească deloc și care a rupt legătura cu Biserica din pricina acestei chestiuni. El a format un grup dizident, puternic în special în Roma și în Antiohia. (Oarecum surprinzător, Novatus a sfârșit prin a se alătura partidei lui Novatian.) Ciprian, care avea aceeași poziție ca și episcopul Romei cu privire la tratamentul care trebuia aplicat apostaților, a scris creștinilor din Roma, îndemnându-i să îl sprijine pe episcopul lor.
Mai târziu s-a ridicat întrebarea dacă botezurile oficiate de grupări eretice ar trebui să fie recunoscute ca valide de către Biserică sau dacă cei convertiți din asemenea grupări ar trebui rebotezați. Ciprian era în favoarea rebotezării, spre deosebire de episcopul Romei, Ștefan. Controversa care a rezultat de aici nu a fost soluționată în timpul vieții lui Ciprian.
În timpul domniei împăratului Valerian, Cartagina a suferit de o epidemie gravă de ciumă. Ciprian a organizat un program de ajutor medical și de îngrijire a celor bolnavi, disponibil pentru rezidenți, dar aceasta nu a împiedicat masele să fie convinse că epidemia se datora mâniei zeilor, din pricina răspândirii creștinismului. A început o altă persecuție și, de data aceasta, Ciprian nu a fugit. A fost arestat, judecat și, în final, decapitat, în 14 septembrie 258. (Pentru că în 14 este Ziua Sfintei Cruci, el este comemorat de obicei într-o zi apropiată). Deținem o relatare a judecării și martirajului său.
Multe din scrierile sale s-au păstrat. Eseul lui Despre unitatea Bisericii Catolice subliniază importanța unității vizibile și concrete între creștini și rolul pe care îl are episcopul în garantarea acestei unități. Această lucrare a influențat foarte mult gândirea creștină, după cum au făcut-o și eseurile lui cu privire la botez și la cina Domnului. El a fost citat atât pentru, cât și împotriva pretențiilor romano-catolice legate de autoritatea papală.
Capitolul 1
Faptul că cei cărora populația le aduce închinare nu sunt dumnezei, se cunoaște potrivit următoarelor lucruri: au existat regi care, din pricina amintirii despre ei, au început mai târziu să primească închinare, după ce muriseră. Ca urmare, au fost desemnate temple pentru ei, iar pentru a păstra trăsăturile celor morți, sub forma unei imagini, au fost plămădite statui și oamenii au adus jertfe și au sărbătorit zile festive în cinstea lor. După aceasta, ritualurile au devenit sacre pentru posteritate, fiind considerate drept o mângâiere pentru cei pe care îi vizaseră la început. Să vedem dacă acest adevăr se aplică și în cazuri particulare.
Capitolul 2
Melicerte și Leucotea sunt azvârliți în mare și, mai târziu, devin divinități ale mării; Castorii mor pe rând ca să poată avea viață; Aesculap este lovit de fulger pentru a se transforma în zeu; Hercule e mistuit de focul Oetei pentru a îndepărta partea sa umană. Apollo a îngrijit turmele lui Admetus; Neptun a ridicat ziduri pentru Laomedon și nefericitul constructor nu a primit nicio plată pentru munca sa. Peștera lui Jupiter se vede în Creta și mormântul lui este indicat acolo. Este clar că el l-a trimis pe Saturn în exil; Latium și-a primit numele din ascunzătoarea lui. Acesta a fost primul care a învățat pe alții cum să tipărească litere și să bată monedă în Italia. Pornind de aici, tezaurul a fost numit „al lui Saturn”. El a cultivat întotdeauna viața rustică și, de aceea, este descris ca purtând o seceră. Ianus l-a primit când era în exil, arătându-i ospitalitate și de la numele lui vine cel de Ianiculum, precum și cel al lunii ianuarie. El însuși este reprezentat cu două fețe, așezat în mijloc, fiind văzut deopotrivă la începutul și la sfârșitul anului. Maurii se închină în mod evident regilor și nu ascund acest nume sub vreo acoperire.
Capitolul 3
Pornind de la aceasta, religia zeităților s-a schimbat în mod variat în cadrul diferitelor națiuni și provincii, dat fiind faptul că nu toți se închinau aceluiași Dumnezeu, ci se păstra cultul strămoșilor fiecăruia. Alexandru cel Mare scria despre aceasta mamei lui, într-o carte faimoasă, spunând că, din pricina temerii de puterea lui, secretul referitor la zeii care iau chip de om, care fusese păstrat în amintirea strămoșilor și a regilor, i-a fost destăinuit de un preot. Pornind de aici, s-au dezvoltat ritualurile închinării și jertfelor. Însă dacă zeii s-au născut cândva, de ce nu se nasc și astăzi – dacă nu cumva Jupiter a îmbătrânit sau Junona și-a pierdut capacitatea de procreare?
Capitolul 4
Dar de ce credeți că zeii romanilor au putere când vedeți că zeii nu le-au folosit la nimic propriilor lor (închinători) împotriva armelor romanilor? Căci știm că zeii romanilor sunt indigeni. Romulus a devenit zeu când Proculus a comis sperjur, iar lui Picus, Tiberinus, Pilumnus și Consus, Romulus a dorit să li se aducă închinare, ca zei ai înșelăciunii, ai sfaturilor, după ce perfidia lui a sfârșit prin agresarea sabinelor. De asemenea, Tatius a inventat și s-a închinat zeiței Cloacina; Hostilius, Pavor and Pallor?? Îndată, unii l-au consacrat pe Februss, iar alții pe prostituatele Acce și Flora. Aceștia sunt zei romani. Însă Marte provine din Tracia, Jupiter din Creta, iar Juno fie din Argur, Samos sau Cartagina, Diana din Taurus, mama zeilor din Muntele Ida, iar monștrii, nu divinitățile egiptene, cu siguranță, dacă ar fi avut vreo putere, i-ar fi salvat pe ai lor și regatele poporului lor. În mod clar, există și la romani zei ai casei învinși, dintre cei pe care Eneas îi adusese aici pe când era fugar. Mai este și Venus cea goală, făcută de rușine mai degrabă aici, prin goliciunea ei, decât prin rana pe care Homer spune că a suferit-o.
Capitolul 5
Pe lângă aceasta, împărățiile nu iau naștere pe baza meritului, ci diferă în funcție de întâmplare. Și sirienii și perșii au stăpânit în trecut un imperiu; știm că și grecii și egiptenii au fost la putere. Astfel, schimbările de putere au făcut să vină vremea ca romanii și alții să conducă. Însă dacă v-ați întoarce la originea lor, ați roși de rușine: se formează un popor prin reunirea celor plini de vicii și a criminalilor și, după stabilirea acestui refugiu, absența pedepsei pentru fărădelegi a sporit numărul locuitorilor. Regele însuși deține locul dintâi în ceea ce privește crima, devenind patricid iar, pentru a încheia o căsătorie, începe prin dezacord o relație ce presupune înțelegere. Ei fură, se dezlănțuie, înșală pentru a spori resursele statului, căsniciile lor presupun încălcarea acordurilor de ospitalitate și lupte crude cu socrii lor. Consulatul reprezenta treapta cea mai înaltă a onorurilor la romani. Astfel, vedem că el a început o dată cu regatul; Brutus își ucide fiii, pentru ca aprobarea față de fapta lui să dea naștere laudelor la adresa demnității sale. Prin urmare, nu prin observări sacre, nici prin auspicii sau auguri a crescut regatul roman, ci el își păzește timpul care i-a fost atribuit și care are o limită clară. Mai mult, Regulus a urmat auspiciile și a fost capturat, Mancinus și-a păstrat religia și a ajuns în jug; Paulus avea pui pe care îi hrănea (și care îi serveau pentru a indica voia zeilor – n. trad.) și totuși, a fost ucis la Cannae; Gaius Cezar nu a ținut seama de auspiciile și augurii care îl împiedicau să trimită corăbii în Africa înainte de începerea iernii și, deopotrivă, a pornit la drum și a învins.
Capitolul 6
Totuși, în toate aceste chestiuni, există un principiu al inducerii în eroare, al înșelării și al conducerii pe un drum greșit a oamenilor nechibzuiți și risipitori, prin amăgiri care întunecă adevărul. Acestea sunt duhuri pângărite și rătăcitoare, care, după ce s-au cufundat în vicii pământești și s-au îndepărtat de vigoarea cerească, din pricina contaminării cu cele lumești, s-au distrus pe ele însele și nu încetează să-i distrugă și pe alții; ele însele fiind depravate, infiltrează eroarea depravării în alții. Și poeții îi cunosc pe acești demoni, iar Socrate declară că el a fost instruit și s-a condus după voința unui demon, așadar Magii au puterea de a provoca pericole și batjocură; conducătorul acestora, Ostanes, neagă faptul că forma adevăratului Dumnezeu poate fi văzută și spune că adevărații îngeri stau lângă tronul Lui. Și Platon este de acord cu aceasta, printr-un raționament similar, și, păstrând ideea unui singur Dumnezeu, numește celelalte făpturi îngeri sau demoni. Hermes Trismegistus vorbește despre un singur Dumnezeu și mărturisește că acesta este incomprehensibil și nu poate fi evaluat.
Capitolul 7
Astfel, aceste duhuri se ascund în spatele statuilor și imaginilor consacrate; ele inspiră inimile clar-văzătorilor cu elanul lor; ele animă fibrele străfundurilor; ele controlează zborul păsărilor; ele îi conduc pe mulți, realizează oracolele, amestecă întotdeauna falsul cu adevărul, tulbură viața și somnul; de asemenea, aceste spirite se strecoară pe furiș în trupurile oamenilor, îngrozindu-le mintea, deformează mădularele, afectează sănătatea, provoacă boli, așa încât să îi constrângă pe oameni să li se închine, pentru ca să pară că, atunci când sunt îndestulate cu aburul altarelor și cu grămezile de vite, au adus vindecarea, prin faptul că au îndepărtat ceea ce ele provocaseră. Aceasta este vindecarea adusă de ele: încetarea vătămării închinătorilor lor, iar ele nu au altă dorință decât să îi atragă pe oameni departe de Dumnezeu și să îi întoarcă de la înțelegerea adevăratei religii spre superstiția cu privire la ele. Întrucât ele însele se află sub pedeapsă, (nu au altă dorință decât) să își caute tovarăși pentru pedeapsă, pe care, prin erorile provocate, îi vor face părtași ai nelegiuirilor lor. Totuși, aceste (duhuri), când sunt conjurate de noi prin Dumnezeul cel adevărat, se retrag îndată, mărturisesc și sunt obligate să iasă din trupurile pe care le-au posedat. S-ar putea să le vedeți lovite de biciul maiestății nevăzute, prin glasul și rugăciunea noastră, arse de foc, chinuite de sporirea unei pedepse crescânde, țipând și gemând, implorând, mărturisind în fața ascultătorilor lor, care li se închină, de unde vin și când pleacă, așa încât dispar fie deodată, fie treptat, după cum ajută credința celui în cauză sau după cum se apropie harul vindecătorului. În aceste condiții, duhurile îi obligă pe oameni să ne urască numele, așa încât aceștia încep să ne urască înainte să ne cunoască. Ele fac aceasta de teamă ca ei să nu ne poată imita atunci când ne cunosc sau să nu le poată condamna.
Capitolul 8
Așadar, există un singur Domn peste toate lucrurile. Căci acel caracter sublim nu poate avea pereche, întrucât el singur deține toată puterea. Să luăm chiar de pe pământ un exemplu al guvernării divine. Când a început vreodată o alianță de înrudire cu încredere și a încetat fără vărsare de sânge? Astfel s-a întrerupt frățietatea tebanilor, iar discordia s-a prelungit chiar și în moarte, neînțelegerea vizând și rugurile lor funerare. Un regat nu i-a primit pe gemenii romani, cărora începutul le-a fost adăpostit într-un alt cămin. Pompei și Cezar au fost înrudiți, totuși, nu au păstrat legătura relației lor, din cauza aspirației spre putere. Și nu ar trebui să vă minunați de om, căci întreaga natură își dă acordul în această privință. Albinele au un singur rege și există un singur conducător al turmelor sau cirezilor. Cu atât mai mult există un singur conducător în lume, care, prin cuvântul Lui, poruncește toate lucrurile care există, le aranjează potrivit unui plan și le îndeplinește prin puterea Sa.
Capitolul 9
Acest Unul nu poate fi văzut, El este prea strălucitor pentru a-L vedea; nu poate fi înțeles, este prea pur pentru a fi zărit; nu poate fi evaluat, este prea mare pentru ca imaginația să-L cuprindă. Și atunci când declarăm că nu putem să-L evaluăm pe Dumnezeu, apreciem astfel că este El vrednic. Într-adevăr, ce templu poate avea Dumnezeu, al cărui templu este întreaga lume? Și când eu, ca om, locuiesc în lungul și latul pământului, să închid puterea unei maiestăți atât de mari într-un mic templu? El trebuie să fie consacrat în mintea și în inima noastră. Nu ar trebui să cauți un nume pentru Dumnezeu; Dumnezeu este numele Lui. Este nevoie de cuvinte acolo unde o mulțime trebuie diferențiată prin trăsăturile corespunzătoare lucrurilor desemnate. Lui Dumnezeu, care este unul singur, Îi aparține întregul nume de Dumnezeu. De aceea, El rămâne unul, oriunde ar fi răspândit. Căci chiar și oamenii Îl mărturisesc pe Dumnezeu prin multe lucruri, când mintea și sufletul lor le este mustrat de Cel care este autorul și originea lor. Auzim deseori spunându-se: „O, Dumnezeule”, „Dumnezeu vede”, „Laud pe Dumnezeu”, „Dumnezeu îmi va răsplăti”, „Cum va vrea Dumnezeu” și „Dacă Dumnezeu va îngădui”. Dar ce păcat mare este acesta – să nu fii dispus să Îl recunoști pe Cel pe care nu Îl poți ignora.
Capitolul 10
Faptul că Hristos există și că prin El a venit la noi mântuirea reprezintă planul și calea. La început, evreii au avut favoare înaintea lui Dumnezeu. La un moment dat, ei au fost drepți; înaintașii lor au fost ascultători de perceptele lor religioase. Pornind de aici a înflorit superioritatea regatului lor și a sporit măreția neamului lor. Însă mai apoi nu au rămas disciplinați și s-au mândrit cu încrederea în părinții lor și pentru că au disprețuit preceptele divine, au pierdut bunăvoința pe care Dumnezeu le-o arătase. Ei înșiși sunt martorii felului în care viețile lor au devenit pângărite și a ofenselor aduse religiei lor încălcate și, deși fără glas, o mărturisesc prin sfârșitul lor; dispersați și împrăștiați, ei rătăcesc exilați din tărâmul și mediul lor, lăsați pe seama ospitalității străinilor.
Capitolul 11
Ba mai mult, Dumnezeu prevăzuse înainte că aceste lucruri aveau să se întâmple, pe măsură ce istoria se desfășura și finalul universului era aproape și anume, că Dumnezeu va strânge lângă Sine mult mai mulți închinători credincioși, din fiecare neam și popor, iar aceștia vor obține din darurile divine acea bunăvoință a lui Dumnezeu pe care evreii au pierdut-o după au primit-o, din cauza disprețului arătat principiilor lor religioase, De aceea, în calitate de domnitor și stăpân al acestui har și a acestei învățături a fost trimis Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, care este proclamat de toți profeții drept Luminătorul și Învățătorul rasei umane. El este puterea lui Dumnezeu; El este rațiunea; El este înțelepciunea și gloria Lui; El intră într-o fecioară; Duhul Sfânt Îi dă trup; Dumnezeu Se împletește cu omul. Acesta este Dumnezeul nostru; acesta este Hristosul nostru, care, ca mijlocitor între cei doi, Se îmbracă cu omul, pentru a-l conduce la Tatăl. Hristos a dorit să fie ceea ce este omul, pentru ca omul să poată fi ceea ce este Hristos.
Capitolul 12
Și evreii știau că va veni Hristos, căci El fusese anunțat prin avertismentele profeților. Însă venirea Lui avea o dublă semnificație, cea potrivit căreia va îndeplini îndatoririle și exemplul de om și cea care Îl va mărturisi pe Dumnezeu, iar ei nu au înțeles prima sa venire, care a avut loc mai întâi, ascunsă în patimile Lui și cred numai în cea care se va manifesta prin puterea Sa. Mai mult, poporul evreu nu a putut înțelege că aceasta a fost plata păcatelor lor. Ei au fost pedepsiți astfel pentru orbirea înțelepciunii și inteligenței lor, așa încât cei care nu erau meritau viața, au primit viață, sub ochii lor, fără ca ei să vadă.
Capitolul 13
Astfel, Isus Hristos, potrivit prezicerilor trecute ale profeților, prin cuvântul și porunca glasului Său a scos demonii afară din oameni, a eliberat pe paralitici, a curățit leproșii, a dat lumină orbilor și putere să meargă celor șchiopi, a redat viața celor morți, a impus elementelor naturii să-L slujească, vânturilor să-i fie servitori, mărilor să-L asculte, celor din ținuturile de jos să I se supună; atunci evreii care Îl crezuseră un simplu om, din cauza umilinței înfățișării și trupului Său, L-au considerat vrăjitor, la vederea libertății puterii Lui. Pornind de la aceasta, conducătorii și liderii lor, adică cei pe care El îi întrecuse în ceea ce privește învățătura și înțelepciunea, s-au aprins de mânie și, stârniți de indignare, au pus mâna pe El în cele din urmă și L-au predat lui Pilat din Pont, care era procuratorul romanilor în Siria. Ei au cerut crucificarea și moartea Lui printr-o aprobare oficială violentă și încăpățânată.
Capitolul 14
El Însuși prezisese, de asemenea, că ei vor acționa astfel, fiind precedat de mărturia tuturor profeților, că El va suferi, nu că va simți moartea, ci că o va birui și că, după ce va fi suferit, Se va întoarce din nou în cer, pentru a arăta puterea maiestății divine. Astfel, cursul evenimentelor a împlinit profețiile. Căci atunci când a fost răstignit, a luat-o înaintea călăului și Și-a dat duhul de bună voie, iar a treia zi, potrivit voii Lui, a înviat dintre cei morți. El S-a arătat ucenicilor întocmai cum fusese; El a îngăduit să fie recunoscut de cei care au privit și care fuseseră una cu El și, cu totul remarcabil prin trăinicia substanței sale corporale, a zăbovit timp de patruzeci de zile, pentru a-i instrui potrivit învățăturilor vieții și pentru a-i învăța ceea ce trebuia să spună altora. Apoi, a fost înălțat la cer când un nor L-a înconjurat, așa încât, ca un învingător să aducă înaintea Tatălui omul pe care îl iubise, cu care Se îmbrăcase, pe care îl protejase de moarte, pentru ca în curând să vină din cer să-l pedepsească pe diavol și să judece rasa umană cu tăria unui răzbunător și cu puterea unui judecător; iar ucenicii împrăștiați în lume, cu sfătuirea Stăpânului și Dumnezeului lor, au proclamat învățătura mântuirii, au condus pe oameni din eroarea întunericului spre calea luminii, i-au înzestrat pe cei orbi și ignoranți cu ochi, așa încât să recunoască adevărul.
Capitolul 15
Pentru ca dovada să nu fie mai puțin solidă și mărturisirea lui Hristos să nu fie o chestiune care ține de bunul plac, ei sunt încercați de suferințe, de cruci, prin diferite pedepse. Durerea, care este martorul adevărului, le este aplicată pentru ca Fiul lui Dumnezeu, Hristos, despre care ei cred că este dat omului pentru toată viața, să fie proclamat nu doar cu vocea, ci și prin mărturia suferinței. De aceea, noi Îl însoțim, Îl urmăm, Îl facem Conducătorul călătoriei noastre, Sursa luminii, Autorul mântuirii, căci El și Tatăl deopotrivă promit cerul celor care caută și cred. Noi, creștinii, vom fi ceea ce este Hristos, dacă Îl urmăm.
Pus la dispoziție pe internet de Paul Halsall, Halsall@murray.fordham.edu.
