Cartea a Patra a lui Irineu

Cartea a Patra a lui Irineu

Prefață

Dragul meu prieten, trimițându-ți cea de-a patra carte a acestei lucrări, care este [intitulată] Detectarea și respingerea falsei cunoștințe, așa cum am promis, voi da o mai mare greutate, prin intermediul cuvintelor Domnului, lucrurilor pe care le-am prezentat deja. Astfel, și tu, așa cum ai cerut, vei obține de la mine mijloacele necesare pentru a-i combate pe toți ereticii de pretutindeni așa încât, învingându-i pe toate planurile, să nu le îngădui să se adâncească și mai mult în eroarea lor, ca să nu se înece în marea ignoranței; ci, întorcându-i spre limanul adevărului, să îi poți ajuta să ajungă la mântuire.
Însă omul care va încerca să îi convertească, trebuie să cunoască sistemele sau structurile doctrinelor lor cu acuratețe, căci nimeni nu poate vindeca un bolnav fără să cunoască nimic despre boala pacientului. Acesta este motivul pentru care predecesorii mei, care erau superiori mie, totuși nu au putut să îi combată în mod satisfăcător pe valentinieni, pentru că erau în necunoștință de cauză în ceea ce privește sistemul acestor oameni,¹ pe care ți l-am înfățișat cu grijă în cea dintâi carte, în care am arătat că doctrina lor este o reluare a tuturor ereziilor. În cea de-a doua carte am prezentat, ca într-o oglindă, imaginea întregii lor confuzii. Cei care se opun acestor oameni (valentinienilor) folosind metoda corectă, se opun [în consecință] tuturor celor a căror gândire este rea, iar cei care îi combat, combat de fapt orice fel de erezie.
Sistemul lor este mai blasfemiator decât oricare [altul], pentru că, după părerea lor, Creatorul și Plămăditorul, care este singurul Dumnezeu, așa cum am arătat, a luat naștere în urma unui defect sau a unei apostazii. Ei rostesc blasfemii și la adresa Domnului nostru, separând și despărțindu-L pe Isus de Hristos, pe Hristos de Mântuitorul, pe Mântuitor de Cuvânt și Cuvântul de Cel Întâi Născut. Dat fiind faptul că ei Îl consideră pe Creator ca provenind dintr-o defecțiune sau o apostazie, ei spun, de asemenea, că Isus Hristos și Duhul Sfânt au fost generați pe baza acestei defecțiuni și că Mântuitorul a fost rezultatul acelor eoni care au luat naștere din această defecțiune. Prin urmare, printre ei nu poți găsi decât blasfemie. În cartea precedentă am prezentat ideile apostolilor cu privire la aceste lucruri, [pentru a arăta] nu doar că cei „care, de la început, au fost martori oculari și lucrători ai cuvântului”²adevărului nu au susținut astfel de opinii, ci și că ei ne-au și învățat să ne ferim de aceste doctrine,³ prevăzând prin Duhul care sunt cei slabi, care vor fi duși în rătăcire.⁴
Căci, după cum șarpele a ademenit-o pe Eva, promițându-i ceva ce el nu avea,⁵ la fel fac și acești oameni, pretinzând [că dețin] o cunoștință superioară și [că au ajuns să cunoască] misterele inefabile; ei promit acel acces despre care spun că are loc în cadrul Pleromei și astfel îi afundă în moarte pe cei care îi cred, făcându-i apostați față de Cel care i-a creat. Într-adevăr, la început, îngerul cel apostat, care adusese neascultarea omenirii prin intermediul șarpelui, și-a închipuit că Domnul nu a băgat de seamă. Atunci Dumnezeu i-a dat forma⁶și numele [de șarpe]. Însă acum, când vremurile din urmă [au venit peste noi], răul este răspândit printre oameni și nu numai că îi face pe aceștia apostați dar [diavolul], prin multe mașinații, ridică blasfemiatori împotriva Creatorului, și anume, prin intermediul tuturor ereticilor menționați deja. Căci toți aceștia, chiar dacă vin din regiuni diferite și promulgă [opinii] diferite, totuși concură la aceeași lucrare blasfemiatoare, rănindu-i de moarte [pe oameni], prin faptul că propovăduiesc blasfemia la adresa lui Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul nostru, și diminuează însemnătatea mântuirii omului. Omul reprezintă o organizare mixtă a sufletului și trupului și a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu și modelat de mâinile Lui, adică de către Fiul și Duhul, cărora Tatăl le-a spus: „Să facem om.”⁷ Așadar, acesta este scopul celui care râvnește la viața noastră – să îi facă pe oameni să nu mai creadă în mântuirea lor și să rostească blasfemii împotriva lui Dumnezeu, Creatorul. Indiferent ce susțin, cu mare solemnitate ereticii, ei ajung în cele din urmă la a adresa blasfemii Creatorului și la a nu recunoaște mântuirea creaturii lui Dumnezeu, care este trupul omului. Am dovedit, în diferite feluri, că Fiul lui Dumnezeu a înfăptuit întreaga dispensație a [îndurării] și că Scriptura nu numește pe nimeni altul Dumnezeu decât pe Tatăl tuturor, pe Fiul și pe cei care au înfierea.

Capitolul I – Domnul a recunoscut un singur Dumnezeu și Tată

Așadar, este sigur și neclintit adevărul că Duhul nu a vestit niciun alt Dumnezeu sau Domn, în afară ce Cel care, în calitate de Dumnezeu, domnește peste toate lucrurile, împreună cu Cuvântul Său și cu cei care au primit Duhul înfierii, adică cei care cred în singurul și adevăratul Dumnezeu și în Isus Hristos, Fiul Lui. La fel de adevărat este faptul că apostolii nu au recunoscut pe nimeni altul drept Dumnezeu, nici nu au numit [pe vreun altul] ca Domn. Ce este mai important, [pentru că este adevărat], este faptul că și Domnul nostru [a făcut la fel], poruncindu-ne să nu numim pe nimeni Tată, în afară de Cel care este în ceruri și care este singurul Dumnezeu și Tată. Aceste lucruri arată clar că ceea ce afirmă acești înșelători și sofiști perverși este fals. Acești mitologi perverși spun că ființa inventată de ei înșiși este prin natura ei Dumnezeu și Tată deopotrivă, dar că Demiurgul nu este nici Dumnezeu, nici Tată, ci este numit astfel din simplă curtoazie (verbo tenus), din pricina stăpânirii lui asupra creației. Ridicându-și gândurile împotriva lui Dumnezeu și lăsând deoparte doctrina despre Hristos și despre ei înșiși, divinizând lucruri false, ei resping întreaga dispensație a lui Dumnezeu. Ei susțin că eonii lor și dumnezeii, tații și domnii se mai numesc și ceruri, împreună cu Mama lor, pe care ei o desemnează prin mai multe nume, printre care și „Pământul” sau „Ierusalimul”.
Pentru cine nu este limpede că, dacă Domnul ar fi cunoscut mai mulți tați și dumnezei, nu i-ar fi învățat pe ucenicii Lui să cunoască [doar] un singur Dumnezeu⁹ și să Îl numească numai pe acesta Tată? Însă El a făcut distincția între cei care erau dumnezei numai cu numele (verbo tenus) și Cel care este într-adevăr Dumnezeu, pentru ca ei să nu se înșele în ceea ce privește doctrina despre Dumnezeu, nici să nu înțeleagă, [din greșeală], un lucru în locul altuia. Dacă El ne-ar fi învățat să numim o Ființă drept Tată și Dumnezeu, în vreme ce El ar fi menționat uneori și alți tați și dumnezei în același sens, atunci El ar fi pretins ucenicilor să urmeze un alt comportament decât cel practicat de El. Însă o astfel de atitudine nu trădează un bun învățător, ci unul înșelător și invidios. Potrivit spuselor acestor oameni, și apostolii au încălcat porunca, căci ei Îl mărturisesc pe Creator drept Dumnezeu, Domn și Tată, după cum am arătat – dacă El nu este singurul Dumnezeu și Tată. Astfel, pentru ei Isus este autorul și învățătorul acestui păcat, căci El a poruncit ca unul singur să fie numit Tată,¹⁰ impunându-le astfel obligația de a-L mărturisi ca Tată pe Creator, după cum am subliniat.

Capitolul II – Dovezi aduse de mărturia lui Moise și a celorlalți profeți, ale căror cuvinte sunt cuvintele lui Hristos, potrivit cărora există un singur Dumnezeu, Întemeietorul lumii, pe care Domnul nostru L-a propovăduit și L-a numit Tată

Recapitulând întreaga lege, pe care o primise de la Creator (Demiurg), Moise a spus astfel în Deuteronom: „Dați urechea voi, ceruri, și voi vorbi și ascultă, pământule, cuvintele gurii Mele.”¹¹ Apoi David, afirmând că ajutorul lui a venit de la Domnul, spune astfel: „Ajutorul vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul.”¹² Iar Isaia mărturisește că Dumnezeu, care a făcut cerurile și pământul și care le stăpânește, a grăit: „Ascultați, ceruri și pleacă urechea, pământule, căci Domnul a vorbit”;¹³ „Așa vorbește Domnul Dumnezeu, care a făcut cerul și l-a întins, care a întocmit pământul și lucrurile de pe el, care dă suflare oamenilor care-l locuiesc și duh celor ce umblă pe el.”¹⁴
Domnul nostru Isus Hristos mărturisește ca Tată aceeași Ființă, atunci când spune: „Te mărturisesc pe Tine, o, Tată, Doamne al cerului și al pământului.”¹⁵ Despre ce Tată vor acești sofiști perverși ai Pandorei să înțelegem că este vorba [prin aceste cuvinte]? Să fie Bythus, pe care l-au născocit ei, sau Mama lor ori Cel întâi născut? Să fie cel pe care marcioniții sau alții l-au inventat drept dumnezeu (cu privire la care am dovedit pe larg că nu este dumnezeu), sau să fie (așa cum este în realitate), Creatorul cerului și al pământului, pe care L-au proclamat profeții, despre care Hristos a mărturisit că este Tatăl Lui și cu privire la care legea vestește astfel: „Ascultă, o, Israele; Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”?¹⁶
Dat fiind faptul că scrierile (literae) lui Moise sunt cuvintele lui Hristos, El Însuși declară iudeilor, după cum a consemnat Ioan în Evanghelia sa: „Dacă l-ați fi crezut pe Moise, M-ați fi crezut și pe Mine, căci el a scris despre Mine. Dacă nu credeți cele scrise de el, nu veți crede nici cuvintele Mele.”¹⁷ El indică astfel, în cel mai clar mod, că scrierile lui Moise conțin cuvintele Sale. Astfel, dacă [așa stau lucrurile cu privire la] Moise, fără nicio îndoială că și cuvintele celorlalți profeți sunt [cuvintele] Lui, după cum am arătat. Apoi, Domnul Însuși îl înfățișează pe Avraam, care îi spune bogatului, cu privire la cei rămași în viață: „Dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.”¹⁸
El nu ne-a relatat numai o istorisire referitoare la un om bogat și la unul sărac, ci ne-a învățat, mai întâi, că nimeni nu trebuie să ducă o viață extravagantă, nici să nu trăiască în plăceri lumești și în ospețe continue, fiind astfel robul poftelor lui, uitându-L pe Dumnezeu. „Căci era odată”, a spus El, „un om bogat care se îmbrăca în purpură și in subțire și care se desfăta cu ospețe splendide.”¹⁹

Duhul a vorbit prin Isaia astfel despre asemenea persoane: „Ei beau vin [în cântecul] harpelor, al psaltirilor și al fluierelor, dar nu iau aminte la lucrările Domnului, nici nu sunt cu băgare de seamă la lucrarea mâinilor Lui.”²⁰ Ca să nu primim aceeași pedeapsă ca acești oameni, Domnul [ne] descoperă finalul lor și ne arată, în același timp, că dacă ei l-ar fi ascultat pe Moise și pe profeți, ar fi crezut și în Cel despre care predicaseră aceștia, în Fiul lui Dumnezeu, care a înviat din morți și care ne dă viața. El arată că este o singură origine pentru toți, adică pentru Avraam, Moise, profeți și Domnul Însuși, care a înviat din morți și în care cred mulți din cei supuși tăierii împrejur, care îl ascultă pe Moise și pe profeți vestind venirea Fiului lui Dumnezeu. Însă cei care batjocoresc [adevărul] afirmă că acești oameni aveau o altă origine și nu Îl cunosc pe Cel întâi înviat din morți. Pentru ei, Hristos este o ființă distinctă, care a continuat să existe, ca și cum ar fi fost impasibilă, în vreme ce Isus, care a suferit, este cu totul separat [de El].

Căci ei nu primesc de la Tatăl cunoștința despre Fiul, nici nu învață cine este Tatăl de la Fiul, care arată limpede, fără pilde, cine este Cel care e cu adevărat Dumnezeu. El spune: „Voi să nu jurați deloc – nici pe cer, care este scaunul de domnie al lui Dumnezeu, nici pe pământ, care este așternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, căci este cetatea marelui Împărat.”²¹ Este evident că aceste cuvinte sunt rostite în legătură cu Creatorul, după cum spune Isaia: „Cerul este scaunul Meu de domnie, iar pământul este așternutul picioarelor Mele.”²²În afară de această Ființă, nu există niciun alt Dumnezeu, altfel El nu ar fi numit de Domnul ca „Dumnezeu” sau „marele Împărat”, căci o Ființă care poate fi descrisă astfel nu admite ca vreo altă ființă să fie comparată cu ea sau așezată deasupra. Acela deasupra căruia este un superior, se află sub puterea altuia și nu poate fi numit nici „Dumnezeu”, nici „marele Împărat”.
Acești oameni nu pot susține nici că aceste cuvinte au fost rostite în mod ironic, din moment ce ele însele dovedesc contrariul, căci Cel care le-a rostit era Adevărul și El Și-a reabilitat casa, dându-i afară pe schimbătorii de bani, care cumpărau și vindeau, spunându-le: „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.»”²³ Ce motiv ar fi avut să spună și să facă aceasta și să-Și reabiliteze casa, dacă ar fi predicat un alt Dumnezeu? Însă [El a făcut astfel], ca să poată arăta cine sunt cei care încalcă legea Tatălui Său, căci El nu a adus acuzații la adresa casei, nici a legii, pe care venise să o împlinească, ci i-a condamnat pe cei care Îi foloseau casa într-un mod nepotrivit și pe cei care încălcau legea. De aceea, cărturarii și fariseii, care începuseră să Îl disprețuiască pe Dumnezeu din vremea legii, nu au primit Cuvântul Său, adică nu au crezut în Hristos. Isaia a spus cu privire la aceasta: „Căpeteniile tale sunt răzvrătite, tovarăși ai hoților, iubesc darurile, umblă după răsplătiri, nu fac dreptate orfanului și nu iau în seamă pricina văduvei.”²⁴ Ieremia spune în același fel: „Cei care conduc poporul Meu nu M-au cunoscut; sunt niște copii nechibzuiți și fără pricepere; știu să facă răul, dar nu se pricep să facă binele.”²⁵
Însă cei care s-au temut de Dumnezeu și iubeau legea Lui, au alergat la Hristos și au fost mântuiți cu toții. El a spus ucenicilor Lui: „Duceți-vă la oile casei lui Israel,²⁶ care au pierit.” Și se spune că, atunci când Domnul a zăbovit printre samariteni două zile, mulți „au crezut din pricina cuvintelor Lui și au spus femeii: «Acum nu mai credem din pricina cuvintelor tale, căci L-am auzit noi înșine [pe El] și știm să acest om este cu adevărat Mântuitorul lumii.»”²⁷ Pavel a declarat, de asemenea: „Astfel, tot Israelul va fi mântuit”,²⁸ dar el a mai spus că legea a fost pedagogul nostru, [care ne-a adus] la Hristos Isus.²⁹ De aceea, să nu pună pe seama legii necredința unora [dintre ei], căci legea nu i-a împiedicat niciodată să creadă în Fiul lui Dumnezeu, nu, ci chiar i-a îndemnat³⁰ să creadă, spunând³¹că oamenii nu pot fi salvați altfel de vechea rană făcută de șarpe decât crezând în Cel care, îmbrăcând o înfățișare asemenea cărnii păcătoase, a fost ridicat pe lemnul martirajului; El atrage la Sine³² toate lucrurile și îi învie pe cei morți.

Capitolul III – Răspuns la criticile gnosticilor. Dacă cerurile, scaunul de domnie al lui Dumnezeu și pământul, așternutul picioarelor Lui, vor trece, nu trebuie să presupunem că și Dumnezeul adevărat Se poate schimba sau va avea un sfârșit

În ceea ce privește afirmația răutăcioasă că, dacă cerul este într-adevăr scaunul de domnie al lui Dumnezeu, iar pământul este așternutul picioarelor Lui și dacă se spune că acestea vor trece, când acest lucru va avea loc, și Dumnezeul care stă deasupra lor va trece și, prin urmare, nu poare fi Dumnezeul aflat deasupra tuturor – mai întâi, acești oameni sunt ignoranți în ceea ce privește sensul acestei expresii, și anume că cerul este scaunul [Lui] de domnie și pământul este așternutul picioarelor [Lui]. Căci ei nu știu cum este Dumnezeu, ci își închipuie că El stă asemenea unui om, ca și cum ar avea limite când, de fapt, nu are. De asemenea, ei nu cunosc [sensul] expresiei legate de pieirea cerului și a pământului. Pavel era însă în cunoștință de cauză când a spus: „Căci chipul acestei lumi trece.”³³ David explică răspunsul la întrebarea lor, căci el spune că, atunci când lumea aceasta piere, nu numai Dumnezeu rămâne, ci și slujitorii Lui. El spune astfel în Psalmul 101: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veșmânt și ele vor fi schimbate. Dat Tu rămâi același și anii Tăi nu se vor sfârși. Copiii slujitorilor Tăi vor rămâne și sămânța lor va dăinui pe vecie.”³⁴
David arată care sunt lucrurile care vor trece și cine va rămâne pe vecie – Dumnezeu și slujitorii Săi. În mod asemănător, Isaia spune: „Ridică-ți ochii spre ceruri și privește jos, spre pământ; căci cerul arde cu trosnet și pământul se învechește ca o haină, iar cei ce îl locuiesc vor pieri la fel. Dar mântuirea Mea va dăinui pentru totdeauna și neprihănirea Mea nu va trece.”³⁵

Capitolul IV – Răspuns la altă obiecție. Distrugerea Ierusalimului, care era cetatea marelui Împărat, nu a diminuat cu nimic maiestatea și puterea lui Dumnezeu, căci această distrugere a fost hotărâtă de sfatul cel înțelept al aceluiași Dumnezeu

Mai departe, în ceea ce privește Ierusalimul și pe Domnul, ei îndrăznesc să spună că, dacă orașul ar fi fost „cetatea marelui Împărat”,³⁶ nu ar fi fost părăsit.³⁷ Aceasta este ca și cum am spune că, dacă paiul ar fi fost creat de Dumnezeu, nu ar trebui să se despartă niciodată de grâu și că mlădițele viei, dacă ar fi fost create de Dumnezeu, nu ar fi fost niciodată curățate sau culese de ciorchini. Dar, așa cum aceste [mlădițe de vie] nu au fost create ca un scop în sine, ci pentru ca pe ele să crească rodul, care este cules când ajunge la maturitate, iar mlădițele sunt lăsate în urmă și cele care nu dau rod, sunt tăiate de tot, la fel [a fost și cu] Ierusalimul, care purta jugul robiei (sub care era apăsat omul care, în vremurile trecute, când stăpânea moartea, nu era supus lui Dumnezeu, însă după ce acesta a fost cucerit, libertatea i-a devenit accesibilă); iar când rodul libertății a venit și a ajuns la maturitate, a fost cules și pus în hambar. Cei care aveau puterea de a aduce rod au fost luați din el [din Ierusalim] și împrăștiați în toată lumea. După cum a spus Isaia: „Copiii lui Iacov vor prinde rădăcină și Israel va înflori și întreaga lume va fi umplută de rodul lui.”³⁸ Prin urmare, fiindcă rodul a fost semănat în toată lumea, cetatea (Ierusalimul) a fost părăsită pe drept, iar lucrurile care dăduseră rod înainte au fost luate, căci din acestea au ieșit, după trup, Hristosul și apostolii, careu au adus rod. Însă acum, acestea nu mai sunt de folos pentru a aduce rod, căci toate lucrurile care au un început, trebuia să aibă și un sfârșit în cursul timpului.
Dacă legea a început cu Moise, ca o consecință necesară, ea s-a încheiat o dată cu Ioan. Hristos a venit să o împlinească: prin urmare, „legea și profeții au fost” cu ei „până la Ioan”.³⁹ La fel și Ierusalimul, care a început cu David,⁴⁰ și-a împlinit vremea și trebuia să cunoască un final al stăpânirii lui,⁴¹ când noul legământ a fost revelat. Dumnezeu face toate lucrurile cu măsură și în ordine. Nimic nu este fără măsură la El, pentru că nimic nu iese în afara ordinii Lui. Bine a spus cel care a zis că Tatăl cel nemăsurabil a fost El Însuși supus măsurării, în Fiul, căci Fiul este măsura Tatălui, El Îl cuprinde pe Tatăl. Isaia a spus următoarele cu privire la faptul că administrarea dată lor (iudeilor) era temporară: „Și fiica Sionului va rămâne ca o colibă în vie și ca o covercă într-un câmp de castraveți.”⁴² Când vor fi lăsate în urmă aceste lucruri? Nu atunci când rodul va fi luat și vor rămâne numai frunzele, care nu au acum nicio putere de a da rod?
Dar de ce vorbim despre Ierusalim dacă, într-adevăr, slava întregii lumi trebuie să treacă și ea, când va veni vremea ca ea să piară, pentru ca rodul să fie adunat în grânar, iar pleava, lăsată în urmă și mistuită în foc? „Căci ziua Domnului vine ca un foc mistuitor și toți păcătoșii vor fi secerați, toți cei ce fac răul și ziua aceea îi va arde.”⁴³ Ioan Botezătorul arată cine este acest Domn care aduce o astfel de zi, când spune despre Hristos: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc; El are lopata în mână și Își va curăța aria; El va strânge grâul în grânar și pleava o va arde în focul care nu se stinge.”⁴⁴ Căci Cel care face pleava și Cel care face grâul nu sunt persoane diferite, ci unul și același, care îi judecă pe oameni, adică îi separă. Grâul și pleava, care sunt lipsite de suflare și de rațiune, au fost făcute astfel prin natura lor. Însă omul, care este înzestrat cu rațiune, fiind în această privință ca Dumnezeu, are o voință liberă, stăpânire asupra lui însuși, este el însuși cauza a ceea ce este, așa încât uneori devine grâu, iar alteori pleavă. Așadar, el va fi condamnat pe drept, căci a fost creat ca ființă rațională, dar și-a pierdut adevărata rațiune și, printr-o trăire irațională, s-a opus neprihănirii lui Dumnezeu și s-a dedat la toate plăcerile pământești, slujind poftelor, după cum spune profetul: „Omul pus în cinste și fără pricepere, este ca dobitoacele.”⁴⁵

Capitolul V – Autorul revine la argumentul său anterior și arată că legea și profeții vesteau un singur Dumnezeu, pe care Hristos L-a mărturisit ca Tată și care, prin Cuvântul Său, S-a făcut cunoscut oamenilor în ambele legăminte

Așadar, Dumnezeu este unul și același, care face sul cerul, ca pe o carte, și care înnoiește fața pământului, care a făcut toate lucrurile pentru om, pentru ca acesta ajungând la maturitate, să aibă parte de nemurire. Dumnezeu, din pricina bunătății Lui, [îi] dă lucrurile veșnice, „pentru ca în veacurile care vor veni să arate bogăția nemaipomenită a harului Său”.⁴⁶El a fost vestit de lege și de profeți și recunoscut de Hristos ca Tată. El este Creatorul, Cel care este Dumnezeu peste toate, după cum spune Isaia: „Eu sunt martor, zice Domnul, și robul Meu pe care L-am ales, ca voi să știți, să credeți și să înțelegeți că EU SUNT. Nu a fost niciun alt Dumnezeu înainte de Mine și nici nu va fi după Mine. Eu sunt Dumnezeu și în afară de Mine nu este alt Mântuitor. Eu am vestit și Eu am mântuit.”⁴⁷ Apoi: „Eu sunt cel dintâi Dumnezeu și sunt mai presus de lucrurile care vor veni.”⁴⁸ El nu spune aceste lucruri într-o manieră ambiguă, arogantă sau lăudăroasă, dar dat fiind faptul că era cu neputință ca, fără Dumnezeu, oamenii să ajungă să Îl cunoască, El îi învață să Îl cunoască prin Cuvântul Lui. Prin urmare, celor care sunt ignoranți în ceea ce privește aceste lucruri și își închipuie că au descoperit un alt Tată, pe bună dreptate li se spune: „Vă rătăciți, căci nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”⁴⁹
Domnul și Stăpânul nostru, în răspunsul dat saducheilor, care spun că nu există înviere și care, astfel, Îl necinstesc pe Dumnezeu și micșorează credibilitatea legii, a vorbit despre înviere și L-a revelat pe Dumnezeu, spunându-le: „Vă rătăciți, căci nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” Căci, vorbind despre învierea morților, El spune: „Nu ați citit ce a spus Dumnezeu: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov?»⁵⁰ Și a adăugat: «El nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci toți trăiesc prin El.»” Prin aceste argumente, El a arătat dincolo de orice îndoială că Cel care i-a vorbit lui Moise din rug și care a declarat că este Dumnezeul patriarhilor, este Dumnezeul celor vii. Căci cine este Dumnezeul celor vii dacă nu Cel ce este Dumnezeu și mai presus de care nu este altul? Daniel, profetul, L-a proclamat atunci când Cirus, împăratul perșilor i-a spus: „De ce nu închini înaintea lui Baal?”⁵¹ Daniel a răspuns: „Pentru că eu nu mă închin unor idoli făcuți de mâini omenești, ci Dumnezeului celui viu, care a întocmit cerul și pământul și care stăpânește toate lucrurile.” El a mai spus: „Îl voi adora pe Domnul Dumnezeul meu, pentru că El este Dumnezeul Cel viu.” Deci Cel care a fost adorat de profeți ca Dumnezeul cel viu este Dumnezeul celor vii, iar Cuvântul Lui este Cel care i-a vorbit lui Moise, care le-a închis gura saducheilor, care a dat darul învierii, revelând astfel celor orbi [ambele] adevăruri, adică învierea și pe Dumnezeu [cu caracterul Lui adevărat]. Dacă El nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, dar a fost numit Dumnezeul patriarhilor care erau adormiți, este evident că ei trăiesc cu Dumnezeu și nu și-au încetat existența, căci sunt fii ai învierii. Domnul nostru Însuși este învierea, după cum declară El: „Eu sunt învierea și viața.”⁵² Însă patriarhii sunt copiii Lui, căci profetul spune astfel: „Copiii tăi vor lua locul părinților tăi.”⁵³Așadar, Hristos Însuși, împreună cu Tatăl, este Dumnezeul celor vii, care i-a vorbit lui Moise și care S-a arătat patriarhilor.
Când vorbea despre acest lucru, Isus a spus iudeilor: „Tatăl vostru, Avraam, a văzut ziua Mea și s-a bucurat.”⁵⁴ Despre ce este vorba? „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și acest lucru i s-a socotit neprihănire.”⁵⁵Mai întâi, [el a crezut] că El era Creatorul cerului și al pământului, singurul Dumnezeu; în al doilea rând, că va face sămânța lui ca stelele cerului. La aceasta se referă Pavel [când spune]: „ca lumini în lume”.⁵⁶ Așadar, el și-a părăsit rudele și a urmat Cuvântul lui Dumnezeu, umblând cu el ca un peregrin, ca să poată [apoi] să locuiască împreună cu Cuvântul.
La fel și apostolii, care erau din spița lui Avraam, au părăsit corabia și pe tatăl lor și au urmat Cuvântul. În același fel noi, care avem aceeași credință ca și Avraam și care purtăm crucea așa cum a dus Isaac lemnele,⁵⁷ Îl urmăm pe El. Prin Avraam, omul a învățat înainte și s-a obișnuit să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu. Căci Avraam, potrivit credinței lui, a urmat porunca dată de Cuvântul lui Dumnezeu și, cu mintea pregătită, a adus, ca jertfă pentru Dumnezeu, pe singurul și iubitul lui fiu, pentru ca și Dumnezeu să dea, pentru întreaga lui sămânță, pe singurul și iubitul Lui Fiu, ca jertfă pentru răscumpărarea noastră.
Pentru că Avraam a fost un profet și a văzut în Duhul ziua venirii Domnului și dispensația suferințelor Lui, prin care au fost mântuiți el însuși și toți cei care, urmându-i exemplul, s-au încrezut în Dumnezeu, s-a bucurat nespus. Așadar, lui Avraam nu îi era necunoscut Domnul, căci dorea să vadă ziua Lui,⁵⁸ nici Tatăl Domnului, întrucât Avraam învățase din Cuvânt despre El și a crezut, lucru care i s-a socotit drept neprihănire. Căci credința în Dumnezeu îl justifică pe om și de aceea a spus el: „Îmi voi întinde mâna către Dumnezeul cel preaînalt, care a făcut cerul și pământul.”⁵⁹ Totuși, susținătorii opiniilor pervertite caută să răstoarne aceste adevăruri, din pricina unui pasaj pe care, cu siguranță, nu îl înțeleg corect.

Capitolul VI – Explicarea cuvintelor lui Hristos: „Nimeni nu Îl cunoaște pe Tatăl afară de Fiul”, cuvinte pe care ereticii le interpretează greșit. Dovada faptului că, prin revelarea Fiului de către Tatăl și prin revelarea Tatălui prin Fiul, Tatăl nu a fost niciodată necunoscut

Domnul, care S-a revelat pe Sine ucenicilor, arătându-le că El este Cuvântul, care comunică cunoașterea Tatălui, și care i-a condamnat pe iudei, care își închipuiau că ei dețin [cunoașterea] lui Dumnezeu, în vreme ce Îi respingeau Cuvântul prin care Dumnezeu este făcut cunoscut, a declarat: „Nimeni nu cunoaște pe Fiul afară de Tatăl și nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul și de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere.”⁶⁰ Astfel a scris Matei, ca și Luca și Marcu;⁶¹ Ioan omite acest pasaj. Însă cei care vor să fie mai înțelepți decât apostolii scriu [versetul] astfel: „Nimeni nu L-a cunoscut pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl și de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere” și explică versetul ca și cum Dumnezeul adevărat nu a fost cunoscut de nimeni înainte de venirea Domnului, iar despre Dumnezeul care a fost vestit de profeți, ei presupun că nu este Tatăl lui Hristos.
Însă dacă Isus Hristos a început să existe [numai] când a venit [în lume] ca om și [dacă] Tatăl Și-a amintit [numai] în vremea lui Tiberius Cezar să Se îngrijească [de nevoile] oamenilor, iar Cuvântul Lui nu a coexistat dintotdeauna cu creaturile Lui, [putem remarca faptul că] nici nu a fost nevoie de proclamarea unui alt Dumnezeu, ci [mai degrabă] că motivele unei asemenea neglijențe și lipse de grijă din partea Lui ar trebui supuse cercetării. Este limpede că nu ar trebui să se ridice astfel de întrebări, care să capete o asemenea putere încât să Îl schimbe pe Dumnezeu și să ne distrugă credința în Creatorul care ne întreține prin intermediul creației Sale. În vreme ce ne îndreptăm credința spre Fiul, ar trebui să avem și o dragoste fermă și neclintită față de Tatăl. În cartea sa împotriva lui Marcion, Iustin⁶² spune corect: „Nu L-aș fi crezut pe Domnul Însuși dacă ar fi vestit pe vreun altul decât pe Cel care este creatorul, întemeietorul și susținătorul. Dar pentru că singurul Fiu a venit la noi de la unicul Dumnezeu, care a creat această lume și pe noi, care cuprinde și administrează toate lucrurile, însumând în Sine întreaga Lui creație, credința mea în El este fermă și dragostea mea față de Tatăl neclintită, căci Dumnezeu ni le-a dat pe amândouă.”
Nimeni nu Îl poate cunoaște pe Tatăl decât prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin revelarea [Lui] de către Fiul și nimeni nu Îl poate cunoaște pe Fiul decât prin buna plăcere a Tatălui. Însă Fiul împlinește buna plăcere a Tatălui, căci Tatăl trimite și Fiul este trimis și vine. Iar Cuvântul știe că Tatăl, în ce ne privește pe noi, este invizibil și infinit și, pentru că El nu poate fi vestit [de nimeni altcineva], El Însuși ni-L vestește. Pe de altă parte, Tatăl este singurul care Își cunoaște Cuvântul. Domnul nostru a declarat aceste două adevăruri. Prin urmare, Fiul revelează cunoașterea Tatălui prin propria Lui manifestare, căci manifestarea Fiului este cunoașterea Tatălui și toate lucrurile sunt manifestate prin Cuvânt. De aceea, pentru ca noi să cunoaștem că Fiul care a venit este Cel care conferă celor ce cred în El cunoașterea Tatălui, El a spus ucenicilor:⁶³ „Nimeni nu cunoaște pe Fiul afară de Tatăl și nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul și de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Astfel, El Se prezintă împreună cu Tatăl, așa cum este acesta [cu adevărat], ca noi să nu primim vreun alt Tată decât pe Cel revelat de Fiul.
Acest [Tată] este Creatorul cerului și al pământului, după cum arată cuvintele Lui și nu tatăl cel fals inventat de Marcion, de Valentinus, de Basilides, de Carpocrates, de Simon sau de restul „gnosticilor” pe nedrept numiți astfel. Căci niciunul dintre aceștia nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci [a fost] Hristos Isus, Domnul nostru, împotriva căruia se îndreaptă învățătura lor, a celor care îndrăznesc să predice un Dumnezeu necunoscut. Însă ei ar trebui să audă [aceasta]: Cum se face că cel cunoscut de ei este necunoscut? Căci orice este cunoscut chiar numai de câțiva, nu mai este necunoscut. Însă Domnul nu a spus că nici Tatăl, nici Fiul nu pot fi cunoscuți deloc (in totum), căci în acest caz, venirea Lui ar fi fost de prisos. De ce a venit El la noi? Ca să ne spună: „Nu vă osteniți să Îl căutați pe Dumnezeu, căci El este necunoscut și nu Îl veți găsi” – așa cum declară în mod fals discipolii lui Valentinus că ar fi spus Hristos eonilor lor? Acest lucru ar fi în van. Căci Domnul ne-a spus că niciun om nu este în stare să Îl cunoască pe Dumnezeu decât dacă este învățat de Dumnezeu, adică Dumnezeu nu poate fi cunoscut fără Dumnezeu, dar aceasta este voia expresă a Tatălui, ca Dumnezeu să fie cunoscut. Cei cărora Fiul li-L revelează, Îl vor cunoaște⁶⁴ pe Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care Tatăl L-a revelat pe Fiul, pentru ca prin El, Dumnezeu să fie descoperit tuturor și să îi primească pe cei drepți, care cred în El, în neputrezirea și bucuria veșnică (a crede în El înseamnă a face voia Lui); însă El îi va închide afară, în întuneric, pe cei care au ales astfel, adică pe cei care nu cred și care, în consecință, se feresc de lumina Lui. Prin urmare, Dumnezeu S-a revelat tuturor, prin faptul că a făcut Cuvântul să fie vizibil pentru toți, iar Cuvântul a vestit tuturor pe Tatăl și pe Fiul, căci a devenit vizibil pentru toți. De aceea, judecata dreaptă a lui Dumnezeu [va cădea] asupra tuturor care, asemenea altora, au văzut dar, spre deosebire de alții, nu au crezut.
Prin intermediul creației înseși, Cuvântul Îl revelează pe Dumnezeu, Creatorul, și prin intermediul lumii [Îl declară] pe Domnul – Creatorul lumii; prin plămădirea [omului] – pe Artizanul care l-a modelat, iar prin Fiul, pe Tatăl care L-a născut; aceste lucruri, într-adevăr, se adresează tuturor oamenilor în același mod, însă nu toți aceștia le cred în același fel. Prin lege și profeți, Cuvântul a predicat despre Sine și despre Tatăl [tuturor] deopotrivă și toți oamenii au auzit, dar nu toți au crezut. Prin Cuvântul Însuși, care a fost făcut vizibil și palpabil, Tatăl a fost arătat, deși nu toți au crezut în El. Însă toți L-au văzut pe Tatăl în Fiul, căci Tatăl este partea nevăzută a Fiului, în vreme ce Fiul este partea vizibilă a Tatălui. De aceea, toți au vorbit cu Hristos, când El era prezent [pe pământ] și L-au numit Dumnezeu. Da, chiar și demonii au exclamat la vederea Fiului: „Te știm cine ești. Tu ești Sfântul lui Dumnezeu”⁶⁵ Iar diavolul, pe când Îl privea și Îl ispitea, I-a zis: „Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu”.⁶⁶ Astfel, toți L-au văzut și au vorbit despre Fiul și despre Tatăl, dar nu toți au crezut [în ei].
Era potrivit ca adevărul să primească mărturii din partea tuturor și să devină [un mijloc] de mântuire a celor ce cred și de condamnare a celor care nu cred, ca toți să fie judecați după dreptate, iar credința în Tatăl și în Fiul să fie aprobată de toți, adică să fie recunoscută de toți [ca singura cale de mântuire], primind mărturii atât de la cei care îi aparțin, care îi sunt prieteni, cât și de la cei care nu au nicio legătură cu ea, fiindu-i dușmani. O astfel de dovadă, care obține mărturii izbitoare⁶⁷ chiar din partea adversarilor, este adevărată și nu poate fi contrazisă. Aceștia ajung să fie convinși cu privire la ea, în urma contemplării ei și astfel depun mărturie în favoarea ei și o afirmă.⁶⁸ Dar după o vreme, acești oameni trec de partea dușmanilor ei și devin acuzatori [ai lucrurilor pe care le aprobaseră] și ar dori ca mărturia lor să nu fie [privită ca] adevărată. Însă Cel care a fost cunoscut nu diferea de Cel care a declarat: „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl”, ci era unul și același, căruia Tatăl I-a supus toate lucrurile, în vreme ce a primit mărturii din partea tuturor că El era om și Dumnezeu – mărturii depuse de Tatăl, de Duhul Sfânt, de îngeri, de creația însăși, de oameni, de duhurile apostate și de demoni, de dușmanul Lui și, în cele din urmă, de moartea însăși. Însă Fiul, care administrează toate lucrurile pentru Tatăl, lucrează de la început până la sfârșit și, fără El, niciun om nu poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Căci Fiul reprezintă cunoașterea Tatălui, iar cunoașterea Fiului este în Tatăl și a fost revelată prin Fiul. Acesta este motivul pentru care Domnul a declarat: „Nimeni nu cunoaște pe Fiul afară de Tatăl și de cel căruia vrea Fiul să i-L descopere.”⁶⁹ Expresia „să i-L descopere” nu se referă numai la viitor, ca și cum Cuvântul a început să Îl manifeste pe Tatăl [numai] când S-a născut din Maria, ci se aplică tuturor vremurilor. Căci Fiul, care a fost prezent alături de lucrarea mâinilor Lui încă de la început, Îl revelează pe Tatăl tuturor celor cărora voiește, când voiește și după cum Tatăl voiește. Așadar, în toate lucrurile și în toate vremurile, există un singur Dumnezeu, Tatăl, un singur Cuvânt, un singur Fiu, un singur Duh și o singură mântuire pentru toți cei ce cred în El.

Capitolul VII – Recapitularea argumentului anterior, arătând că Avraam, prin revelația Cuvântului, L-a cunoscut pe Tatăl și venirea Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, el s-a bucurat să vadă ziua lui Hristos, când promisiunile care i-au fost făcute aveau să fie împlinite. Rodul acestei bucurii s-a transmis posterității, adică celor care sunt părtași credinței lui Avraam, însă nu și iudeilor care resping Cuvântul lui Dumnezeu

Așadar Avraam, la rândul lui, cunoscându-L prin Cuvânt pe Tatăl, care a făcut cerul și pământul, L-a mărturisit ca Dumnezeu și aflând, prin înștiințarea [care i s-a dat], că Fiul lui Dumnezeu va fi un om printre oameni și prin venirea Lui sămânța lui va deveni ca stelele cerului, a dorit să vadă acea zi, ca să-L poată îmbrățișa și el pe Hristos. Văzând acea zi prin duhul profeției, Avraam s-a bucurat.⁷⁰ La fel și Simeon, unul dintre descendenții lui, a continuat bucuria patriarhului și a spus: „Doamne, acum slobozește în pace pe robul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să aducă revelația Neamurilor⁷¹și slava poporului Tău Israel.”⁷² La fel și îngerii au anunțat vestea bună a bucuriei păstorilor care păzeau noaptea turmele.⁷³ Mai mult, Maria a spus: „Sufletul meu mărește pe Domnul și duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu”⁷⁴ – bucuria lui Avraam a coborât asupra celor care s-au născut din el, adică asupra celor care vegheau, care L-au văzut pe Hristos și care au crezut în El, în vreme ce, pe de altă parte, a existat o bucurie reciprocă ce s-a transmis invers, de la copii spre Avraam, care a dorit să vadă ziua venirii lui Hristos. Prin urmare, Domnul a adus pe bună dreptate mărturia despre Avraam: „Părintele vostru Avraam a văzut ziua Mea și s-a bucurat.”
Domnul nu a spus aceste lucruri numai cu privire la Avraam, ci pentru a arăta că toți cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu de la început și care au prevăzut venirea lui Hristos, au primit revelația de la Fiul Însuși, care – în vremurile din urmă, a devenit vizibil, a vorbit rasei umane, ca să ridice din pietre fii lui Avraam și să împlinească promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam, pentru a face sămânța lui ca stelele cerului,⁷⁵ după cum a spus Ioan Botezătorul: „Căci Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fii lui Avraam.”⁷⁶ Isus a făcut acest lucru smulgându-ne din religia pietrelor și din gândirea stearpă și fără rod, punând în noi o credință ca a lui Avraam. După cum mărturisește și Pavel, noi suntem copii ai lui Avraam din pricina credinței noastre asemănătoare și a promisiunii moștenirii.⁷⁷
Prin urmare, El este unul și același Dumnezeu, care l-a chemat pe Avraam și i-a făcut promisiunea. El este și Creatorul care, prin Hristos, pregătește lumini în lume, [adică] pe aceia dintre Neamuri care cred. El spune: „Voi sunteți lumina lumii”,⁷⁸ adică suntem asemenea stelelor de pe cer. Am arătat că El nu este cunoscut de niciun om, ci numai de Fiul și de cei cărora vrea Fiul să li-L descopere. Însă Fiul Îl descoperă pe Tatăl tuturor celor cărora vrea ca El să le fie cunoscut și niciun om nu Îl poate cunoaște pe Dumnezeu fără bunăvoința Tatălui și fără intermedierea Fiului. De aceea, Domnul a spus ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl. Și de acum încolo Îl veți cunoaște și L-ați și văzut.”⁷⁹ Aceste cuvinte arată evident că El poate fi cunoscut prin Fiul, adică prin Cuvânt.
Iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu, neprimind Cuvântul Lui și închipuindu-și că Îl puteau cunoaște pe Tatăl [separat], prin El Însuși, fără Cuvânt, adică fără Fiul; ei erau ignoranți în ce-L privește pe Dumnezeul care i-a vorbit lui Avraam,⁸⁰ luând formă umană, și lui Moise, spunând: „Am văzut apăsarea poporului Meu care este în Egipt și am coborât să îl izbăvesc.”⁸¹ Fiul, care este Cuvântul lui Dumnezeu, a pregătit aceste lucruri dinainte, de la început, căci Tatăl nu a avut nevoie de îngeri pentru a aduce în ființă creația, pentru a modela omul, pentru care a și fost făcută creația, nici nu avea nevoie de mijloace prin care să întocmească lucrurile create sau pentru a pune o ordine în lucrurile care îl priveau pe om. [În același timp], El dispunea de un număr vast și necuprins de slujitori. Vlăstarul și asemănarea⁸² Lui Îi slujesc în orice privință – este vorba de Fiul și de Duhul Sfânt, Cuvântul și Înțelepciunea, cărora le slujesc toți îngerii și cărora le sunt supuși. Prin urmare, este inutilă lucrarea celor care, din pricina declarației „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul”⁸³ prezintă un alt Tată necunoscut.

Capitolul VIII – Tentativele inutile ale lui Marcion și ale urmașilor lui, care îl exclud pe Avraam de la mântuirea dată de Hristos, care, atunci când a vindecat în ziua de Sabat, nu l-a eliberat numai pe Avraam, ci și sămânța acestuia, prin împlinirea, și nu prin distrugerea legii

De asemenea, zadarnic este [efortul lui] Marcion și al urmașilor lui, care [caută] să îl excludă pe Avraam de la moștenire, deși Duhul mărturisește despre el prin mulți oameni și acum prin Pavel, că „el L-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit neprihănire”.⁸⁴ Și Domnul [mărturisește despre el] prin faptul că îi ridică din pietre copii și îi face sămânța ca stelele cerului, spunând: „Vor veni unii de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în împărăția cerurilor”⁸⁵ și apoi, cu privire la iudei: „Îi veți vedea pe Avraam, Isaac, Iacov și pe toți profeții în împărăția cerurilor și pe voi izgoniți afară.”⁸⁶ Acesta este un argument clar că cei ce resping mântuirea Lui și care conturează ideea unui alt Dumnezeu decât Cel care i-a făcut promisiunea lui Avraam, rămân în afara împărăției lui Dumnezeu și sunt dezmoșteniți de [darul] neputrezirii, pentru că nu țin cont de Dumnezeu și rostesc blasfemii la adresa Celui care, prin Isus Hristos, l-a primit pe Avraam în împărăția cerurilor și pe sămânța lui, adică Biserica, cea căreia îi este dată, de asemenea, înfierea și moștenirea promisă lui Avraam.
Domnul i-a reabilitat pe urmașii lui Avraam, eliberându-i din legăturile lor și chemându-i la mântuire, așa cum a făcut cu femeia pe care a vindecat-o, spunând deschis celor care nu aveau credință ca și Avraam: „Fățarnicilor,⁸⁷ nu-și dezleagă fiecare dintre voi boul sau măgarul în ziua sabatului și nu îl adapă? Și femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o ținea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?”⁸⁸ Este limpede, deci, că El i-a eliberat și i-a adus la viață pe cei care au crezut în El cum a crezut Avraam. Isus nu a încălcat legea atunci când a vindecat în ziua de sabat, căci legea nu interzicea vindecarea în ziua de sabat, [dimpotrivă], iudeii erau circumciși în acea zi și legea poruncea ca preoții să slujească poporului în acea zi. Legea nu interzicea nici vindecarea animalelor. La Siloam și cu numeroase alte⁸⁹ ocazii, El a vindecat oameni în ziua de sabat și, de aceea, mulți apelau la El în astfel de zile. Legea le poruncea să nu facă nicio muncă, adică să nu alerge după bogăția câștigată prin negustorie sau prin alte afaceri lumești, ci îi îndemna să se preocupe de exercițiul sufletului, care consta în meditație și într-o comportare folositoare celor din jur. De aceea, Domnul i-a mustrat pe cei care Îl condamnau pe nedrept pentru că vindecase în ziua de sabat. Căci El nu desființase legea, ci o împlinise, oficiind slujba marelui preot, împăcându-L pe Dumnezeu în locul oamenilor, curățind leproșii, vindecând bolnavii și suferind El Însuși moartea, pentru ca cei surghiuniți să scape de condamnare și să treacă de la frică la moștenirea Sa.
Apoi, legea nu interzicea în ziua de sabat celor flămânzi să mănânce mâncarea gata pregătită, însă nu le îngăduia oamenilor să culeagă și să strângă în grânare. De aceea, Domnul a spus celor care îi acuzau pe ucenicii care mâncau boabe de grâu, frecând spicele în palme: „Nu ați citit ce a făcut David când a flămânzit? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu și a mâncat pâinile pentru punerea înainte și a dat celor care erau cu el, deși numai preoților le era îngăduit să mănânce din ele?”⁹⁰ justificându-i astfel pe ucenicii Lui prin cuvintele legii și arătând că legea permitea preoților să acționeze liber. Căci David fusese desemnat ca preot de către Dumnezeu, deși Saul îl prigonea. Toți cei neprihăniți posedă un rang sacerdotal.⁹¹ Toți apostolii Domnului sunt preoți, care nu moștenesc aici nici pământuri, nici case, ci slujesc necurmat lui Dumnezeu, la altar. Despre aceștia spunea Moise în Deuteronom, când l-a binecuvântat pe Levi: „El a spus tatălui și mamei sale: «Nu te cunosc» și nu i-a recunoscut nici pe frații lui și și-a dezmoștenit fiii: el a păzit poruncile Tale și a ținut legământul Tău.”⁹² Dar cine sunt cei care și-au părăsit tatăl și mama, și-au luat rămas bun de la toți vecinii lor, din pricina cuvântului lui Dumnezeu și al legământului Său, dacă nu ucenicii Domnului? Despre cine a spus Moise: „Ei nu vor avea nicio moștenire, căci Domnul Însuși este moștenirea lor”⁹³ și „preoții și leviții nu vor avea nicio parte în seminția lui Levi, nici moștenire în Israel; moștenirea lor sunt jertfele (rodul) Domnului: aceasta este ceea ce vor mânca ei.”⁹⁴ La fel spune și Pavel: „Eu nu caut daruri, ci caut roade.”⁹⁵ Domnul a spus ucenicilor Lui, care aveau preoția Domnului⁹⁶ și care puteau mânca grâu când erau flămânzi fără a încălca legea:⁹⁷„vrednic este lucrătorul de hrana lui”.⁹⁸ Preoții din templu, deși încălcau sabatul, erau nevinovați. De ce? Pentru că, atunci când se aflau în templu, nu se ocupau de lucruri laice, ci erau în slujba Domnului, împlinind legea, fără a merge dincolo de ea, cum a făcut acel om care a adus lemne uscate în tabăra Domnului și a fost ucis cu pietre,⁹⁹ după dreptate. „Căci orice pom care nu aduce rod bun va fi tăiat și aruncat în foc”¹⁰⁰ și „oricine necinstește templul lui Dumnezeu, Îl necinstește pe Dumnezeu”.¹⁰¹

Capitolul IX – Există un singur Autor și un singur final al ambelor legăminte

Așadar, toate lucrurile provin din aceeași substanță, adică din unul și același Dumnezeu, după cum a spus și Domnul ucenicilor: „Orice om învățat, care cunoaște împărăția cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi.”¹⁰² El arăta astfel că cel care adusese lucrurile vechi era unul, iar cel care le adusese pe cele noi era altul, dar că cei doi erau unul și același. Căci Domnul este gospodarul care conduce întreaga casă a Tatălui Său și care aduce o lege potrivită pentru robi și pentru cei care sunt încă indisciplinați, și dă precepte bune celor ce sunt liberi și care au fost îndreptățiți prin credință, deschizându-Și împărăția pentru cei care au calitatea de fii. El i-a mai numit pe ucenicii Săi și „cărturari” și „învățători ai împărăției cerurilor”, spunând iudeilor astfel despre ei: „Iată că vă trimit oameni înțelepți, cărturari și învățători. Pe unii dintre ei îi veți omorî, pe alții îi veți prigoni din cetate în cetate.”¹⁰³ Fără a Se contrazice, când vorbește despre lucrurile noi și vechi din vistierie, El Se referă la cele două legăminte: cel vechi dădea legea și a avut loc înainte, iar cel nou vizează modul de viață cerut de Evanghelie, despre care David spunea: „Cântați Domnului o cântare nouă”,¹⁰⁴ iar Isaia: „Cântați Domnului un cântec nou. Începutul Lui (initium), numele Lui este glorificat de pe înălțimile pământului: ostroavele declară puterile Lui”;¹⁰⁵ Ieremia spune: „Iată că voi face un nou legământ, nu ca cel pe care l-am făcut cu părinții voștri”¹⁰⁶ pe muntele Horeb. Dar unul și același gospodar stă la baza ambelor legăminte – Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos, care a vorbit cu Avraam și cu Moise și care ne-a restaurat, redându-ne libertatea, și care a înmulțit harul care vine de la El.
El declară: „Este aici unul care este mai mare decât templul.”¹⁰⁷ Dar [cuvintele] mai mare și mai mic nu se aplică acelor lucruri care nu au nimic în comun unele cu altele, care au o natură opusă și se resping reciproc, ci sunt folosite cu privire la cele care au aceeași substanță și care au proprietăți comune, dar care diferă numai în privința numărului și mărimii. Astfel se compară apa cu apa, lumina cu lumina și harul cu harul. Așadar, este mai presus acea lege care dă libertatea decât cea care aduce sclavia și, de aceea, cea dintâi a fost răspândită nu [numai] într-o singură națiune, ci în întreaga lume. Căci unul și același Domn, care este mai mare decât templul, mai mare decât Solomon și decât Iona, dă daruri oamenilor, adică asigură prezența Sa și învierea din morți. Însă El nu Îl schimbă pe Dumnezeu, nici nu proclamă un alt Tată, ci pe același Tată, care are întotdeauna mai mult de dat celor din casa Lui. Pe măsură ce dragostea lor față de Dumnezeu crește, El le dă [daruri] mai multe și mai mari, după cum a spus și Domnul ucenicilor: „Veți vedea lucruri mai mari decât acestea.”¹⁰⁸ Și Pavel declară: „Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit. Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte, dar când va veni ce este desăvârșit, acest ‚în parte” se va sfârși.”¹⁰⁹ Prin urmare, când va veni ce este desăvârșit, nu vom vedea un alt Tată, ci pe Cel pe care dorim acum să Îl vedem (căci „binecuvântați sunt cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”),¹¹⁰ nici nu vom căuta un alt Hristos sau Fiu al lui Dumnezeu, ci pe Cel care [S-a născut] din fecioara Maria, Cel care a suferit, în care ne încredem și pe care Îl iubim, după cum spune Isaia: „În ziua aceea Îl vor vedea: «Iată-L pe Domnul, Dumnezeul nostru în care ne-am încrezut și de mântuirea căruia ne-am bucurat.»”¹¹¹ În epistola sa, Petru spune: „Cel pe care Îl iubiți, fără să Îl vedeți, în care credeți fără să-L fi văzut și de care vă bucurați cu o bucurie negrăită.”¹¹² Noi nici nu vom primi un alt Duh Sfânt decât Cel care este în noi și care strigă „Ava, Tată”,¹¹³ iar noi vom spori în aceleași lucruri [ca și acum] și vom înainta așa încât ne vom bucura de darurile lui Dumnezeu nu ca într-o oglindă, sau în mod neînțeles, ci față în față. Și acum, noi am primit mai mult decât templul, mai mult decât Solomon – am primit venirea Fiului lui Dumnezeu și nu am învățat despre un alt Dumnezeu afară de Creatorul și Făcătorul tuturor, care ne-a fost arătat de la început, nici despre un alt Isus, Fiul lui Dumnezeu, afară de Cel prevestit de profeți.
Noul legământ a fost cunoscut și predicat de profeți, iar Cel care avea să îl ducă la îndeplinire, potrivit voii celei bune a Tatălui, a fost, de asemenea, vestit și a fost revelat oamenilor așa cum a voit Dumnezeu, pentru ca ei să poată înainta crezând în El și, prin intermediul legămintelor [succesive], să ajungă treptat la mântuirea desăvârșită.¹¹⁴Căci există o singură mântuire și un singur Dumnezeu, dar preceptele care îi modelează pe oameni sunt numeroase și treptele care îi conduc spre Dumnezeu nu sunt puține. Unui rege de pe pământ i se permite, deși este [doar] un om, să acorde uneori supușilor săi avantaje mai mari – nu ar fi atunci îngăduit același lucru pentru Dumnezeu, care este [întotdeauna] același și care dorește mereu să dea o mai mare [măsură de] har rasei umane și să cinstească necurmat cu multe daruri pe cei care Îi sunt plăcuți? Dar dacă acesta ar fi progresul – și anume găsirea altui Tată, pe lângă Cel care a fost predicat de la început, și apoi, alături de cel închipuit a fi fost descoperit în urmă, să se găsească un al treilea – atunci progresul unui astfel de om va consta în trecerea de cel de-al treilea la al patrulea, iar de la acesta din urmă la alții. Astfel, cel care crede că progresează în acest fel, nu se va odihni niciodată în singurul Dumnezeu. Îndepărtându-se de Cel care este într-adevăr [Dumnezeu] și întorcându-se în spate, va fi într-o căutare continuă, fără a-L găsi vreodată pe Dumnezeu,¹¹⁵ ci va înota mereu într-un abis fără limite, dacă nu se convertește prin pocăință, întorcându-se în locul de unde a fost alungat, mărturisindu-L pe singurul Dumnezeu, Tatăl, Creatorul, și crezând [în Cel] vestit de lege și profeți, în favoarea căruia Hristos a depus mărturie. Hristos a declarat celor care îi acuzau pe ucenicii Lui că nu respectau tradiția bătrânilor: „De ce călcați voi legea lui Dumnezeu din pricina tradiției voastre? Căci Dumnezeu a spus: «Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” și ‚oricine își blestemă tatăl sau mama să fie omorât.»”¹¹⁶ Apoi, El le-a spus a doua oară: „Voi ați încălcat Cuvântul lui Dumnezeu¹¹⁷ din pricina datinii voastre.” Hristos a mărturisit astfel în modul cel mai limpede că Cel care a spus în lege: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți meargă bine”¹¹⁸ era Tatăl, Dumnezeu. Căci adevăratul Dumnezeu a mărturisit că poruncile legii erau cuvântul lui Dumnezeu și nu a numit pe nimeni altul Dumnezeu decât pe Tatăl Său.

Capitolul X – Pasajele Vechiului Testament, și mai ales cele scrise de Moise, Îl menționează pretutindeni pe Fiul lui Dumnezeu și prevestesc venirea și pătimirea Sa. De aici reiese faptul că ele au fost inspirate de unul și același Dumnezeu

Ioan relatează în această privință ceea ce Domnul a spus iudeilor: „Cercetați Scripturile, în care credeți că aveți viața veșnică; ele mărturisesc despre Mine, dar voi nu vreți să veniți la Mine și să aveți viața.”¹¹⁹ Însă cum puteau Scripturile să mărturisească despre El dacă nu ar fi venit de la unul și același Tată, care i-a înștiințat pe oameni dinainte despre venirea Fiului Său, prevestind mântuirea adusă de El? „Dacă l-ați fi crezut pe Moise, M-ați fi crezut și pe Mine, căci el a scris despre Mine”¹²⁰ [El a spus aceasta], fără îndoială, pentru că Fiul lui Dumnezeu Se regăsește pretutindeni în scrierile lui Moise: la un moment dat a vorbit cu Avraam, pe când urma să mănânce cu el, altă dată cu Noe, dându-i dimensiunile [corăbiei], l-a chemat pe Adam, a adus judecata asupra sodomiților, a devenit vizibil¹²¹ când l-a călăuzit pe Iacov în călătoria sa și când i-a vorbit lui Moise din rug.¹²² Sunt nenumărate [ocaziile] cu care Fiul lui Dumnezeu este prezentat de Moise. Acesta nu a fost în neștiință nici cu privire la patimile Lui, ci le-a prezis în mod figurat, prin numele dat paștelui¹²³ și chiar la această sărbătoare, instituită cu atât de mult timp în urmă de către Moise, Domnul nostru a suferit, împlinind astfel paștele. Moise nu a descris numai ziua, ci și locul și momentul din zi în care suferințele aveau să înceteze¹²⁴ și semnul apunerii soarelui, spunând: „Nu poți aduce ca jertfă paștele în niciuna din cetățile pe care Domnul tău ți le dă, ci în locul peste care Domnul Dumnezeul tău va alege să fie chemat numele Său, acolo să jertfești paștele la asfințit, când apune soarele.”¹²⁵
Domnul declarase deja venirea Lui prin cuvintele: „Din Iuda nu va lipsi un cârmuitor, niciun conducător între leii lui, până când va veni Cel pentru care este păstrată stăpânirea și El este speranța popoarelor. El Își va lega măgarul de vie și mânzul de butucul viei. Își va spăla haina în vin și veșmântul în sângele strugurilor; ochii Îi vor străluci de vin¹²⁶ și dinții Îi sunt mai albi decât laptele.”¹²⁷Cei care au reputația unora care cercetează totul, să cerceteze în ce vreme a lipsit un conducător din Iuda, cine este speranța popoarelor, cine este via, cine este mânzul [despre care se spune că era] al Lui, ce erau hainele, ochii, dinții, vinul – să investigheze fiecare din lucrurile menționate și vor descoperi că nu era vestit prin ele nimeni altul decât Domnul nostru, Isus Hristos. Moise, când mustra poporul pentru lipsa lui de recunoștință, a spus: „Popor îngâmfat și nepriceput, așa Îl răsplătiți pe Domnul?”¹²⁸ El indică din nou că Cel care i-a întocmit și i-a creat de la început, Cuvântul, care ne și răscumpără și ne dă viață acum, este arătat ca atârnând pe lemn, în vreme ce ei nu vor crede în El. Moise spune: „Viața voastră va fi atârnată înaintea ochilor voștri și nu o veți crede”;¹²⁹ „Oare nu singurul tău Tată este stăpân peste tine, te-a creat și te-a întocmit?”¹³⁰

Capitolul XI – Profeții din vechime și oamenii neprihăniți au știut dinainte despre venirea lui Hristos și au dorit cu adevărat să Îl vadă și să Îl audă. El S-a revelat în Scripturi prin Duhul Sfânt, fără să Se schimbe, și i-a îmbogățit zi de zi pe oameni cu beneficii, pe care le-a oferit cu o mai mare abundență generațiilor din urmă decât celor dinainte

Nu numai profeții și mulți oameni neprihăniți care, prevăzând prin Duhul Sfânt venirea Domnului, s-au rugat să ajungă vremurile în care să Îl vadă pe Domnul lor față în față și să Îi audă cuvintele – ne arată Domnul când spune ucenicilor: „Mulți profeți și oameni neprihăniți au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeți voi și nu le-au văzut; și să audă lucrurile pe care le auziți voi și nu le-au auzi.”¹³¹ În ce fel au dorit ei să audă și să vadă, dacă nu ar fi avut cunoștință de venirea Lui viitoare? Dar cum ar fi putut cunoaște dinainte, dacă nu ar fi primit această cunoaștere de la El Însuși? Și cum mărturisesc Scripturile despre El, dacă nu prin faptul că toate lucrurile au fost revelate și arătate credincioșilor de unul și același Dumnezeu, prin Cuvânt? El a vorbit la un moment dat cu creatura Lui, altădată a dat legea, a mustrat și a îndemnat, apoi Și-a eliberat slujitorul și l-a adoptat ca fiu (in filium) pentru ca, la vremea potrivită, să îi dea o moștenire nepieritoare, cu scopul de a-l aduce pe om la desăvârșire. Căci El l-a creat pentru creștere și dezvoltare, după cum spune Scriptura: „Creșteți și înmulțiți-vă.”¹³²
Dumnezeu Se deosebește de om în această privință, căci Dumnezeu creează, iar omul este creat; cel care creează este veșnic același, iar cel creat trebuie să aibă un început, o fază de mijloc, să cunoască adăugiri și să se dezvolte. Dumnezeu, într-adevăr, creează cu pricepere, iar [în ce-l privește] pe om, acesta este creat cu pricepere. Dumnezeu este cu adevărat desăvârșit în toate lucrurile, fiind egal și similar cu Sine, fiind cu totul lumină, înțelepciune, substanță și izvorul tuturor lucrurilor bune. Omul înaintează și crește înspre Dumnezeu. După cum Dumnezeu este întotdeauna același, omul care se găsește în Dumnezeu va înainta întotdeauna spre Dumnezeu. Dumnezeu nu încetează niciodată să confere beneficii sau să îl îmbogățească pe om, niciomul nu încetează vreodată să primească beneficiile și să fie îmbogățit de Dumnezeu. Căci omul care este recunoscător Celui care l-a făcut este receptorul bunătății lui Dumnezeu și instrumentul glorificării Lui, iar omul nerecunoscător, care își disprețuiește Creatorul și nu se supune Cuvântului Lui, este receptorul judecății Sale drepte. Dumnezeu a promis că va da foarte mult celor care aduc mereu rod și mai mult [și mai mult] celor care au banii lui Dumnezeu. El a spus: „Bine, rob bun și credincios: pentru că ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului Tău.”¹³³ Astfel, Domnul Însuși promite foarte mult.
Dumnezeu a promis că va da foarte mult celor care aduc rod, potrivit darului harului Său și nu potrivit caracterului schimbător al „cunoașterii”, căci Domnul rămâne același și nouă ne este revelat același Tată; prin urmare, unul și același Domn a dat, prin intermediul venirii Lui, un mai mare dar al harului pentru cei din perioada mai târzie decât pentru cei din vremea dispensației Vechiului Testament. Aceștia, într-adevăr, au auzit – prin slujitorii [Lui] – că Împăratul va veni și s-au bucurat pentru că așteptau venirea Lui. Însă cei care efectiv L-au văzut prezent și care au primit eliberarea, devenind părtași darurilor Sale, beneficiază de o mai mare măsură de har și de bucurie, veselindu-se de venirea Împăratului, după cum a spus David: „Sufletul mi se veselește în Domnul și mă bucur de mântuirea Lui.”¹³⁴ De aceea, la intrarea Lui în Ierusalim, toți cei care I-au ieșit în cale¹³⁵ L-au recunoscut în tristețea sufletului Lui pe regele lor, David și și-au așternut hainele înaintea Lui, au împodobit drumul cu ramuri verzi, strigând de bucurie și veselie: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Osana în locurile preaînalte!”¹³⁶ Însă slujitorii cei răi, care i-au înșelat pe cei peste care erau puși și care au stăpânit peste cei fără prea multă pricepere¹³⁷ – motiv pentru care nu doreau ca împăratul să vină – I-au zis: „Nu auzi ce spun aceștia?” Domnul le-a răspuns: „Nu ați citit niciodată cuvintele: «Ți-ai scos laude din gura copiilor și a celor ce sug?»”¹³⁸– arătând astfel că lucrurile declarate de David cu privire la Fiul lui Dumnezeu se împlineau în propria Lui persoană și că ei erau într-adevăr ignoranți în ceea ce privește înțelesul Scripturii și dispensația lui Dumnezeu. Isus a declarat că El era cel vestit de profeți drept Hristosul, al cărui nume este lăudat pe tot pământul și care scoate laude la adresa Tatălui Său din gura pruncilor și a celor ce sug. De aceea, și slava Lui Se ridică mai presus de ceruri.
Așadar, dacă persoana anunțată de profeți este prezentă – Domnul nostru Isus Hristos, și dacă venirea Lui a adus o mai mare [măsură de] har și daruri mai mari celor care L-au primit, atunci este limpede că și Tatăl este Cel care a fost vestit de profeți, iar Fiul, la venirea Lui, nu a adus cunoașterea altui Tată, ci a aceluiași Tată care a fost predicat de la început. De la acest Tată, El a adus libertatea celor care Îi slujesc respectând legea cu toată inima lor și având o minte însetată după El. Celor batjocoritori, celor care nu sunt supuși lui Dumnezeu, ci caută o purificare exterioară, ca să obțină lauda oamenilor (aceste ritualuri au fost date ca prefigurare a lucrurilor viitoare – legea, așa cum a fost dată, întruchipa ca în umbră anumite lucruri și delimita lucrurile veșnice de cele temporare, pe cele cerești de cele pământești) și celor pretind că respectă mai mult decât li s-a cerut, preferând râvna lor în locul lui Dumnezeu Însuși, în vreme ce înăuntru sunt plini de fățărnicie, de invidie și toată răutatea, [acestora] Dumnezeu le-a pregătit pieirea veșnică, lipsindu-i de viață.

Capitolul XII – Se vede clar că există un singur autor al legii celei vechi și noi, prin faptul că Isus Hristos a condamnat tradițiile și obiceiurile care contraveneau primei legi, în vreme ce a confirmat cele mai importante principii ale acesteia și a arătat că El Însuși era sfârșitul legii mozaice

Tradiția bătrânilor, despre care aceștia pretindeau că provine din lege, era contrară legii date de Moise. Isaia spune: „Negustorii tăi amestecă vinul cu apă”,¹³⁹ arătând că bătrânii aveau obiceiul de a amesteca o tradiție diluată cu porunca simplă a lui Dumnezeu; astfel, ei stabilesc o lege contrafăcută și contrară legii [adevărate], după cum arată și Domnul limpede atunci când le spune: „De ce încălcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinii voastre?”¹⁴⁰ Căci ei nu minimalizau legea lui Dumnezeu numai prin acest păcat, al amestecării vinului cu apa, ci și prin faptul că stabileau o lege a lor, contrară celei divine, lege numită până astăzi legea fariseică. În această [lege] ei suprimă unele lucruri, adaugă altele, le interpretează pe altele așa cum cred de cuviință; ea este folosită de învățătorii lor. Dorind să păstreze aceste tradiții, ei nu au fost gata să se supună legii lui Dumnezeu, care îi pregătea pentru venirea lui Hristos. În schimb, ei L-au acuzat pe Domnul pentru că vindeca în ziua de sabat, fapt care, așa cum am arătat deja, nu era interzis de lege. Într-un anumit sens, ei înșiși înfăptuiau în ziua de sabat acte de vindecare, atunci când tăiau împrejur pe cineva [în acea zi], dar nu se acuzau pe ei înșiși de încălcarea poruncii lui Dumnezeu prin tradiția lor și prin legea fariseică și de nerespectarea poruncii legii – care este iubirea de Dumnezeu.
Domnul a propovăduit că aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă și următoarea implica iubirea față de aproape. Întreaga lege și profeții se cuprind în aceste două porunci. Mai mult, El nu a coborât cu Sine, [din cer], vreo altă poruncă mai mare decât aceasta, ci a înnoit-o pe aceasta pentru ucenicii Lui, când le-a poruncit să Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima și pe alții ca pe ei înșiși. Dacă El ar fi coborât de la un alt Tată, nu ar fi folosit niciodată cea dintâi și cea mai mare poruncă din lege ci, fără îndoială, au fi căutat să aducă una mai mare, de la Tatăl cel desăvârșit, ca să nu recurgă la cea dată de Dumnezeul legii. În acest sens, Pavel declară: „Dragostea este împlinirea legii”¹⁴¹ și [el spune] că, atunci când toate celelalte lucruri vor fi fost nimicite, vor mai rămâne „credința, speranța și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.¹⁴²Separat de dragostea lui Dumnezeu, cunoașterea nu valorează nimic,¹⁴³ nici înțelegerea tainelor, nici credința, nici profeția, căci fără dragoste toate sunt goale și zadarnice; în plus, acea dragoste îl face pe om desăvârșit, iar cel care Îl iubește pe Dumnezeu este desăvârșit atât în această lume, cât și în cea viitoare. Căci noi nu încetăm niciodată să Îl iubim pe Dumnezeu și, cu cât Îl contemplăm mai mult, cu atât Îl iubim mai mult.
Prin faptul că în lege și în Evanghelie [deopotrivă] cea dintâi și cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu cu toată inima și apoi urmează o poruncă similară, iubirea aproapelui, se vede că autorul legii și al Evangheliei este unul și același. Căci preceptele unui vieți cu totul desăvârșite – care sunt aceleași în fiecare Testament, [ne] indică același Dumnezeu, care, desigur, a promulgat legi specifice, adaptate fiecărui Testament, dar El ne-a poruncit în ambele Testamente [să păzim] cea mai importantă și mai mare [poruncă], fără de care nu poate [fi atinsă] mântuirea.
Domnul, de asemenea, nu sfârșește cu acest [Dumnezeu] când arată că legea nu provenea de la un alt Dumnezeu, ci S-a exprimat astfel înaintea celor pe care îi învăța, mulțimile și ucenicii: „Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise. De aceea, toate câte vă spun ei, păziți-le și faceți-le, dar după faptele lor să nu faceți! Căci ei zic și nu fac, însă leagă sarcini apăsătoare și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște.”¹⁴⁴ Prin urmare, El nu a dat vina pe legea dată de Moise, când a îndemnat la păzirea legii, pe când Ierusalimul era încă în siguranță, dar i-a condamnat pe aceia care repetau cuvintele legii, dar nu aveau dragoste. Acesta este motivul pentru care ei erau considerați nelegiuiți față de Dumnezeu și de aproapele lor. Isaia spune, de asemenea: „Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima îi este departe de Mine: în zadar Mi se închină, în timp ce învață pe alții învățături și porunci omenești.”¹⁴⁵ El nu numește legea lui Moise ‚porunci omenești”, ci tradițiile bătrânilor, pe care ei le născociseră și prin păzirea cărora lipsiseră de importanță legea lui Dumnezeu, motiv pentru care nici nu erau supuși Cuvântului Lui. Iată ce spune Pavel cu privire la acești oameni: „Căci ei, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să își stabilească o dreptate a lor și nu s-au suspus astfel dreptății lui Dumnezeu. Căci Hristos este sfârșitul legii, pentru îndreptățirea fiecărui credincios.”¹⁴⁶ Cum este Hristos sfârșitul legii dacă nu este și Cauza ei ultimă? Căci Cel care a adus sfârșitul este Cel care a adus și începutul și acesta este Cel care i-a zis lui Moise: „Am văzut asuprirea poporului Meu în Egipt și M-am coborât să-l izbăvesc”, căci era un lucru obișnuit ca, încă de la început, Cuvântul lui Dumnezeu să se suie și să coboare pentru a-i scăpa pe cei aflați în suferință.
Legea i-a învățat dinainte pe oameni necesitatea de a-l urma pe Hristos, după cum a arătat El Însuși când a răspuns celui care L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile.”¹⁴⁸ Când omul L-a întrebat „Care porunci?” Domnul i-a răspuns din nou: „Să nu preacurvești, să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta, să îți iubești aproapele ca pe tine însuți”, înșiruind ca grade ascendente (velut gradus) înaintea celor care doresc să Îl urmeze pe El, preceptele legii ca mijloc de a avea viața. Ceea ce a spus unuia, El a spus tuturor. Dar când tânărul I-a zis: „Am făcut toate aceste lucruri” (și probabil că nu le respectase pe toate, căci atunci Domnul nu i-ar fi spus: „Păzește poruncile.”), Domnul, expunând întreaga lui zgârcenie, i-a zis: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde tot ce ai și împarte săracilor; apoi vino și urmează-Mă.” Astfel, El promitea celor care vor face așa că vor primi partea care se cuvine apostolilor (apostolorum partem). El nu a predicat celor ce Îl urmau un alt Dumnezeu Tatăl decât Cel proclamat de lege de la început, niciun alt Fiu, nici Mama, entimema eonului, care se regăsește în suferință și apostazie, nici Pleroma celor treizeci de eoni, care s-a dovedit a fi inutilă și nedemnă de crezare, nici născocirile inventate de alți eretici. Isus i-a învățat că trebuia să asculte poruncile date de Dumnezeu de la început și să dea deoparte zgârcenia lor dinainte, făcând fapte bune¹⁴⁹ și urmându-l pe Hristos. Faptul că împărțirea averilor la săraci anulează zgârcenia anterioară este dovedit de Zaheu, care a spus: „Iată că jumătate din averea mea o dau săracilor și dacă am năpăstuit pe cineva, îi dau înapoi împătrit.”¹⁵⁰

Capitolul XIII – Hristos nu a abrogat preceptele naturale ale legii, ci mai degrabă le-a împlinit și le-a extins. El a îndepărtat jugul și legăturile vechii legi, așa încât omenirea, fiind acum eliberată, să Îl poată sluji pe Dumnezeu cu acea pietate plină de încredere care se potrivește fiilor

Domnul nu a abrogat [preceptele] naturale ale legii, prin care omul¹⁵¹ este justificat, fapt pe care și cei care au fost îndreptățiți prin credință și care au fost plăcuți lui Dumnezeu l-au observat înainte de darea legii. Faptul că Domnul a extins și a împlinit aceste precepte reiese din cuvintele Lui: „Căci”, spune El, „s-a spus în vechime: «Să nu preacurvești»; dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească a și preacurvit cu ea în inima lui.”¹⁵² De asemenea, „S-a zis: «Să nu ucizi.» Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său fără pricină, va fi judecat.”¹⁵³ Apoi, „S-a zis: «Să nu juri strâmb.» Dar Eu vă spun să nu jurați nicidecum, ci «da» al vostru să fie da și «nu» al vostru să fie nu.”¹⁵⁴Sunt și alte afirmații de același fel. Toate acestea nu conțin și nu implică o opoziție sau o răsturnare a [preceptelor] din trecut, cum susțin adepții lui Marcion, ci [ele înfățișează] o împlinire și o extindere a acestor precepte, după cum declară Domnul Însuși: „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în împărăția cerurilor.”¹⁵⁵ La ce se referea depășirea acestor oameni? Mai întâi, [trebuie] să credem nu numai în Tatăl, ci și în Fiul revelat acum, căci El îi conduce pe oameni spre părtășia și unitatea cu Dumnezeu. În al doilea rând, [trebuie] nu numai să spunem, ci să și facem, căci ei spuneau, fără să facă. Și [trebuie] nu doar să ne ferim de faptele rele, ci și de dorința de a le săvârși. El nu ne-a învățat aceste lucruri ca fiind opuse legii, ci ca o împlinire a legii și o sădire în noi a variatei neprihăniri a legii. Ar fi fost împotriva legii ca El să poruncească ucenicilor să facă ceva interzis de lege. Dar lucrurile poruncite de El, adică nu numai abținerea de la lucrurile interzise prin lege, ci și de la tânjirea după ele, nu sunt contrare [legii], după cum am remarcat, nici nu sunt cuvintele rostite de cineva care dorește nimicirea legii, ci de unul care urmărește împlinirea, extinderea și conferirea unui scop mai înalt acestei legi.
Căci legea, care fusese dată celor prinși în legături, a folosit pentru instruirea sufletului mijloacele unor obiecte fizice de natură externă, pentru a-l atrage, ca printr-o legătură, spre ascultarea poruncilor, pentru ca omul să învețe să Îl slujească pe Dumnezeu. Dar Cuvântul a eliberat sufletul și l-a învățat că, prin el, trupul trebuie purificat de bună voie. După împlinirea acestui lucru, legăturile robiei aveau să fie înlăturate (legături cu care omul se obișnuise deja), iar omul avea să Îl urmeze pe Dumnezeu fără piedici: mai mult, legile libertății aveau să fie extinse și supunerea față de împărat sporită, așa încât niciunul din cei chemați să nu apară nevrednic de Cel care l-a eliberat, ci pietatea și ascultarea datorată Stăpânului casei să fie dată și de slujitori și de copii; copiii au o mai mare încredere [decât slujitorii], căci lucrarea libertății este mai mare și mai glorioasă decât ascultarea oferită într-o [stare] de robie.
Din această cauză Domnul, în locul acelei [porunci]: „Să nu preacurvești”, a interzis până și pofta; iar în locul poruncii care spune: „Să nu ucizi”, a interzis mânia; în locul legii care poruncea darea zeciuielii, [El ne-a spus] să împărțim¹⁵⁶ toate averile noastre cu cei săraci; El ne-a cerut să nu ne iubim numai vecinii, ci și dușmanii, să nu dăruim numai unora, ci și celor care ne iau lucrurile cu forța. Căci „celui ce-ți ia haina”, spune El, „lasă-i și cămașa și celui ce-ți ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi; ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”:¹⁵⁷ astfel, nu suferim ca unii care nu vor să fie înșelați, ci ne putem bucura, ca unii care au dat de bună voie, ca unii care au făcut o favoare aproapelui, mai degrabă decât ca unii care s-au supus inevitabilului. „Dacă îți cere cineva”, spune El, „[să mergi] cu el o milă de loc, mergi cu el două”;¹⁵⁸astfel, nu îl urmezi ca un rob, ci mergi înaintea lui ca un om liber, arătându-te în toate lucrurile dispus să fii de folos aproapelui tău, fără a privi la intențiile lui rele, ci îndeplinindu-ți cu bunătate slujba și asemănându-te cu Tatăl, „care face să răsară soarele Lui și peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”.¹⁵⁹Toate aceste [precepte], așa cum am observat deja, nu erau poruncile cuiva care respingea legea, ci a unuia care o împlinea, o extindea și o lărgea printre noi. Cu cât este mai extinsă lucrarea de eliberare, cu atât implică într-o mai mare măsură o supunere și afecțiune deplină față de Eliberatorul nostru. Căci El nu ne-a eliberat ca noi să ne îndepărtăm de El (într-adevăr, nimeni nu are puterea, în afara sferei beneficiilor aduse de Domnul, să își asigure mijloacele necesare mântuirii) ci, cu cât primim mai mult harul Său, cu atât trebuie să Îl iubim mai mult. Cu cât Îl iubim mai mult, cu atât vom primi mai multă slavă când vom fi continuu în prezența Tatălui.
Întrucât toate aceste precepte simple sunt comune nouă și lor (iudeilor), ei au în ele începutul și originea, dar în noi au primit creșterea și desăvârșirea. Căci a capitula înaintea lui Dumnezeu, a urma Cuvântul Lui, a-L iubi mai presus de toate și a iubi aproapele ca pe sine (omul este aproapele omului), abținerea de la orice faptă rea și toate celelalte lucruri de aceeași natură sunt comune ambelor [legăminte] și revelează unul și același Dumnezeu. Acesta este Domnul nostru, Cuvântul lui Dumnezeu, care la început a făcut robi pentru Dumnezeu, dar care i-a eliberat apoi pe cei care I-au fost supuși și El Însuși declară ucenicilor Lui: „Nu vă mai numesc robi, căci robul nu știe ce face stăpânul, ci v-am numit prieteni, căci v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.”¹⁶⁰ Prin cuvintele: „Nu vă mai numesc robi”, El indică limpede faptul că, El Însuși, a pregătit inițial această robie a omului față de Dumnezeu, prin lege, pentru ca apoi să îi dea libertatea. Cu privire la aceasta, El spune: „Căci robul nu știe ce face stăpânul”, indicând prin venirea Sa, ignoranța poporului aflat într-o condiție servilă. Când Își numește ucenicii „prietenii lui Dumnezeu”, El declară clar că El era Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Avraam l-a urmat de bunăvoie și neconstrâns de nimic (sine vinculis), din pricina naturii nobile a credinței lui și a devenit astfel „prietenul lui Dumnezeu”.¹⁶¹ Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu a acceptat prietenia lui Avraam ca și cum ar fi avut nevoie de ea, căci El era desăvârșit de la început („înainte să fie Avraam”, spune El, „Eu sunt”¹⁶²), ci pentru a-i da lui Avraam, în bunătatea Lui, viața veșnică, întrucât prietenia lui Dumnezeu conferă nemurirea celor care o îmbrățișează.

Capitolul XIV – Faptul că Dumnezeu pretinde omului ascultare, că l-a creat, l-a chemat și l-a așezat sub lege, a fost numai pentru bunăstarea omului; Dumnezeu nu avea nevoie de om ci, plin de har, i-a conferit acestuia bunăvoința Sa în toate modurile posibile

Prin urmare, Dumnezeu l-a creat la început pe Adam nu pentru că ar fi avut nevoie de el, ci ca să aibă [pe cineva] asupra căruia să Își reverse binecuvântările. Nu numai înainte de Adam, ci înainte să existe întreaga creație, Cuvântul Îl glorifica pe Tatăl, rămânând în El, iar El Însuși era glorificat de Tatăl, după cum declară: „Tată, proslăvește-Mă cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.”¹⁶³ Nici când ne poruncește să Îl urmăm, El nu are nevoie de serviciile noastre, ci în acest fel, El ne conferă mântuirea. Căci a-L urma pe Mântuitorul înseamnă a lua parte la mântuire, iar a urma lumina înseamnă a primi lumină. Cei ce sunt în lumină nu o iluminează ei, ci ei sunt iluminați de această lumină și nu contribuie cu nimic la ea, ci primesc beneficiile ei, fiind luminați de ea. De asemenea, serviciile [aduse] lui Dumnezeu nu sunt în beneficiul Lui și El nu are nevoie de ascultarea oamenilor, însă El dă celor care Îl urmează și Îi slujesc viață, o natură nepieritoare și slava veșnică și binecuvântări celor care [Îl] slujesc, pentru această slujire a lor și celor care Îl urmează, pentru faptul că merg după El. Însă El nu primește vreun beneficiu de pe urma lor, căci El este bogat, desăvârșit și nu Îi lipsește nimic. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu cere oamenilor să Îl slujească: pentru că El este bun și îndurător și vrea să reverse binecuvântări peste cei care perseverează în slujirea Lui. În vreme ce Dumnezeu nu are nevoie de nimic, omul are nevoie de părtășie cu Dumnezeu. Căci în aceasta constă slava omului: să continue să rămână permanent în slujba Domnului. De aceea le-a spus Domnul ucenicilor: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”,¹⁶⁴ arătând că ei nu Îl glorificau pe El atunci când Îl urmau, ci că, urmându-l pe Fiul lui Dumnezeu, ei erau glorificați de El. Apoi, „Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie și ei, ca să vadă slava Mea”¹⁶⁵ – El nu Se lăuda în van cu slava Lui, ci dorea ca ucenicii Lui să facă parte din această slavă, despre care Isaia spune: „Îmi voi aduce sămânța de la răsărit și vă voi aduna din apus, voi spune miazănoaptei: «Dă-i încoace» și miazăzilei: «Nu-i opri», ci adu-Mi fiii din țările depărtate și fiicele de la marginea pământului, pe toți cei ce poartă numele Meu, căci i-am făcut spre slava Mea, i-am întocmit și i-am alcătuit.”¹⁶⁶ După cum „unde este stârvul, acolo se adună vulturii”,¹⁶⁷ noi luăm parte la slava Domnului, care ne-a creat și ne-a pregătit pentru aceasta, pentru ca, atunci când vom fi cu El, să putem lua parte la slava Lui.
Domnul l-a creat pe om datorită generozității Sale, dar i-a ales pe patriarhi de dragul mântuirii lor și Și-a pregătit dinainte un popor, învățându-i pe cei încăpățânați să Îl urmeze pe Dumnezeu, a ridicat profeți, ca omul să se deprindă să poarte Duhul Lui [în el] și să aibă comuniune cu Dumnezeu. El Însuși, într-adevăr, nu avea nevoie de nimic, dar a oferit comuniunea cu El celor care aveau nevoie de El și a pus la cale, ca un arhitect, planul mântuirii celor care Îi erau plăcuți. El Însuși i-a călăuzit pe cei care nu L-au văzut în Egipt în vreme ce, pentru cei care nu I S-au supus în pustiu, a promulgat o lege potrivită [situației lor]. Celor care au intrat în țara cea bună, le-a dat o moștenire nobilă și a tăiat vițelul îngrășat pentru cei care s-au convertit, venind la Tatăl, și i-a îmbrăcat cu haina cea mai bună.¹⁶⁸ Astfel, într-o varietate de forme, El I-a pregătit pe oameni pentru mântuire. În acest sens, Ioan declară în Apocalipsa: „Glasul Lui este ca sunetul multor ape.”¹⁶⁹ Căci, într-adevăr, Duhul [lui Dumnezeu] este [ca] multe ape, căci Tatăl este mare și bogat deopotrivă. Iar Cuvântul, trecând pe la toți acești [oameni], le-a conferit cu generozitate beneficiile Lui celor care Îi erau supuși, conturând în scris o lege adaptată și aplicabilă fiecărui grup [dintre ei].
Astfel, El a poruncit poporului [iudeu] să ridice cortul, să construiască templul, să-i aleagă pe leviți, a instituit pentru ei jertfele, avertismentele legii și toate celelalte prevederi ale legii. El nu a dorit cu adevărat niciunul din aceste lucruri, căci El este plin de orice bunătate, are în Sine întregul miros al blândeții, orice mireasmă dulce de parfum, înainte să fi existat Moise. Mai mult, El a învățat poporul, care era înclinat spre întoarcerea către idoli, instruindu-i prin apeluri repetate să persevereze și să Îl slujească pe Dumnezeu, chemându-i spre lucrurile de primă importanță prin intermediul celor secundare, adică spre lucrurile reale prin intermediul celor ce țin de tipic, prin cele temporare i-a chemat spre cele eterne, prin cele carnale spre cele spirituale, prin cele pământești spre cele cerești, după cum i-a spus lui Moise: „Să faci toate lucrurile după modelul pe care ți l-am arătat pe munte.”¹⁷⁰ Căci timp de patruzeci de zile el a învățat să păstreze [în memorie] cuvintele lui Dumnezeu și modelele cerești, imaginile spirituale și modelul lucrurilor viitoare. Pavel a spus: „Căci au băut din stânca aceea care venea după ei și stânca era Hristos.”¹⁷¹ Menționând mai întâi lucrurile cuprinse în lege, el continuă și spune: „Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” Prin astfel de pilde ei au învățat să se teamă de Dumnezeu și să Îl slujească în continuare cu devotament.

Capitolul XV – La început, Dumnezeu a socotit că era suficient să înscrie legea sau Decalogul în inimile oamenilor; dar apoi a găsit că era nevoie să țină în frâu, cu jugul legii mozaice, poftele iudeilor, care abuzau de libertatea lor, și chiar să adauge unele porunci speciale, din pricina împietririi inimii lor

Ei (iudeii) au avut deci legea, un curs al disciplinei și o profeție a lucrurilor viitoare. Căci inițial Dumnezeu, într-adevăr, i-a avertizat prin preceptele naturale, pe care le implantase în omenire de la început, adică prin intermediul Decalogului (a cărui nerespectare împiedică mântuirea), și nu le-a cerut nimic mai mult. După cum spune Moise în Deuteronom: „Acestea sunt cuvintele pe care Domnul le-a spus întregii adunări a fiilor lui Israel pe munte și nu a mai adăugat nimic; le-a scris pe două table de piatră și mi le-a dat mie.”¹⁷² Acesta este motivul pentru care [El a făcut așa], pentru ca cei care doreau să Îl urmeze să poată păzi aceste porunci. Dar când ei și-au făcut un vițel și s-au întors în gândul lor în Egipt, dorind să fie robi și nu oameni liberi, au fost puși pentru viitor într-o stare de sclavie potrivită dorinței lor, [o robie] care nu i-a separat într-adevăr de Dumnezeu, dar care i-a supus jugului ei. Arătând motivele pentru care a fost dată o asemenea lege, profetul Ezechiel declară: „Ochii lor umblau după poftele inimii lor și le-am dat porunci care nu erau bune și judecăți în care nu este viață.”¹⁷³ Luca relatează, de asemenea, că Ștefan, cel dintâi diacon ales de apostoli¹⁷⁴ și primul ucis pentru mărturia lui Hristos, a vorbit astfel despre Moise: „Acest om a primit într-adevăr poruncile Dumnezeului celui viu, ca să ni le dea nouă; dar părinții voștri nu au vrut să asculte, ci L-au îndepărtat [de la ei] și în inimile lor s-au întors spre Egipt și i-au zis lui Aaron: «Fă-ne niște dumnezei care să meargă înaintea noastră, căci nu știm ce s-a făcut cu [acest] Moise, care ne-a scos din țara Egiptului.» Și în zilele acelea au făcut un vițel, au adus jertfă idolului și s-au bucurat de lucrul mâinilor lor. Dar Dumnezeu S-a întors de la ei și i-a dat să se închine oștirii cerului, după cum este scris în cartea profeților:¹⁷⁵ «Mi-ați adus voi jertfe timp de patruzeci de ani în pustie, casă a lui Israel? Ați purtat cortul zeului Moloh și steaua zeului Remfan,¹⁷⁶ chipurile acelea pe care le-ați făcut ca să vă închinați lor.»”¹⁷⁷ Aceste cuvinte arată că legea care le-a fost dată nu venea de la un alt Dumnezeu, ci era adaptată condiției lor de robie; ea [își avea originea] în același [Dumnezeu căruia ne închinăm noi]. El îi spune lui Moise în Exod: „Voi trimite îngerul Meu înaintea ta; nu voi merge Eu cu tine, căci ești un popor încăpățânat.”¹⁷⁸
Nu numai atât, dar Domnul a arătat și că anumite precepte au fost aplicate pentru ei de Moise, din pricina împietririi [inimii lor] și a lipsei dorinței lor de a fi ascultători. Când I-au zis: „De ce a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărțire?”, El le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a îngăduit aceste lucruri, dar la început nu a fost așa.”¹⁷⁹ Aceste cuvinte îl disculpă pe Moise, slujitorul credincios, și recunosc un singur Dumnezeu, care a creat de la început bărbat și femeie, în vreme ce îi condamnă pe iudei pentru împietrirea și neascultarea lor. Prin urmare, ei au primit de la Moise această lege a divorțului, adaptată naturii lor împietrite. Dar de ce spun aceste lucruri referitoare la Vechiul Testament? Pentru că apostolii fac același lucru în Noul Testament, pe temeiul menționat, iar Pavel declară lămurit: „Eu vă spun aceste lucruri, nu Domnul”¹⁸⁰ și „lucrul acesta îl spun ca o îngăduință, nu fac din el o poruncă”;¹⁸¹ „cât despre fecioare, nu am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare.”¹⁸² Mai departe, în alt loc, el spune: „Să nu vă ispitească satana, din pricina nestăpânirii voastre.”¹⁸³ Așadar, dacă și în Noul Testament apostolii formulează anumite precepte având în vedere infirmitatea naturii umane, din pricina nestăpânirii unora, pentru ca aceștia, ajungând împietriți și pierzându-și cu totul nădejdea mântuirii, să nu devină apostați față de Dumnezeu – nu este de mirare că, și în Vechiul Testament, același Dumnezeu a îngăduit unele concesii în beneficiul poporului Său, atrăgându-i spre El prin ritualurile deja menționate, ca să poată obține darul mântuirii prin ele, prin ascultarea lor de Decalog și fiind ținuți în frâu de El, să nu se întoarcă la idolatrie și apostazie, ci să învețe să Îl iubească pe Dumnezeu cu toată inima. Dacă unii oameni, din cauza neascultării și a ruinei izraeliților consideră că dătătorul (doctor) legii avea puteri limitate, vor vedea în dispensația noastră că „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”,¹⁸⁴ că sunt unii care, pe dinăuntru, sunt lupi îmbrăcați în piei de oaie în ochii lumii (foris) și că Dumnezeu a respectat întotdeauna libertatea omului și puterea acestuia de a se auto-guverna, formulând în același timp propriile îndemnuri, pentru ca cei ce nu Îl ascultă să fie judecați (condamnați) pe drept pentru neascultarea lor, iar cei care L-au ascultat și au crezut în El să fie răsplătiți cu nemurirea.

Capitolul XVI – Neprihănirea desăvârșită nu a fost dată nici prin circumcizie, nici prin alte ceremonii ale legii. Totuși, Decalogul nu a fost anulat de Hristos, ci rămâne întotdeauna în vigoare: oamenii nu au fost niciodată scutiți de poruncile lui

Mai mult, învățăm din Scriptură că Dumnezeu a dat circumcizia nu ca pe o completare a neprihănirii, ci ca pe un semn, ca spița lui Avraam să se deosebească de celelalte. Scriptura spune astfel: „Dumnezeu i-a zis lui Avraam: «Tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur. Să vă tăiați împrejur în carnea prepuțului vostru, ca semn al legământului între Mine și tine.»”¹⁸⁶Profetul Ezechiel spune același lucru cu privire la sabat: „Le-am dat sabaturile Mele să fie un semn între Mine și ei, ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfințește.”¹⁸⁷ În Exod, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Să păziți sabaturile Mele, căci acesta va fi un semn între Mine și tine cât vor dura veacurile.”¹⁸⁸Așadar, aceste lucruri au fost date ca semne, însă semnele nu erau lipsite de simbolism, adică nu erau lipsite de semnificație sau de un scop, căci erau date de înțeleptul Artist, iar circumcizia în trup o întruchipa pe cea în Duh. Căci „noi”, spune apostolul, „am fost tăiați împrejur cu tăierea împrejur care nu este făcută de mâini omenești”.¹⁸⁹ Iar profetul declară: „Tăiați-vă împrejur inimile.”¹⁹⁰ Sabatul ne învață că trebuie să fim în slujba Domnului zi de zi.¹⁹¹ „Toată ziua am fost socotiți”, spune apostolul Pavel, „ca oile de tăiat”,¹⁹² adică consacrați [lui Dumnezeu] și lucrând continuu în ceea ce privește credința noastră, perseverând în ea, abținându-ne de la orice zgârcenie, fără a ne aduna comori pe pământ.¹⁹³ Mai mult, sabatul lui Dumnezeu (requietio Dei), adică împărăția, era indicat prin lucrurile create; în această [împărăție], omul care a perseverat în a-L sluji pe Dumnezeu (Deo assistere) va lua parte la masa lui Dumnezeu, intrând în odihnă.
Faptul că omul nu era îndreptățit prin aceste lucruri, ci că ele au fost date oamenilor ca semne, este dovedit de către Avraam însuși care, fără a fi circumcis și fără să respecte sabatul, „a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire și el a fost numit prietenul lui Dumnezeu”.¹⁹⁴ Apoi, Lot a fost scos din Sodoma fără să fie circumcis și a primit astfel salvarea de la Dumnezeu. La fel și Noe era plăcut lui Dumnezeu deși nu era circumcis și a primit dimensiunile [corăbiei] și lumea celui de-al doilea neam [de oameni]. Și Enoh, care era plăcut lui Dumnezeu, fără să fie circumcis, a preluat slujba legământului lui Dumnezeu de la îngeri și, deși era om, a fost strămutat și este păstrat și acum ca martor al judecății drepte a lui Dumnezeu, pentru că îngerii care au păcătuit au căzut pe pământ pentru a fi judecați, în vreme ce omul plăcut [lui Dumnezeu] a fost strămutat spre mântuire.¹⁹⁵ Mai mult, toți ceilalți oameni neprihăniți care au trăit înainte de Avraam și patriarhii dinainte de Moise, au fost îndreptățiți independent de lucrurile menționate mai sus și fără legea lui Moise. În Deuteronom, Moise însuși spune poporului: „Domnul Dumnezeul tău a încheiat un legământ pe muntele Horeb. Domnul nu a încheiat acest legământ cu părinții voștri, ci cu voi.”¹⁹⁶
De ce nu încheiase Domnul legământul cu părinții lor? Pentru că „legea nu a fost dată pentru oamenii neprihăniți”.¹⁹⁷ Căci părinții lor cei drepți aveau înscris în inimile și în sufletele lor¹⁹⁸ sensul Decalogului, adică Îl iubeau pe Dumnezeul care îi crease și nu făceau niciun rău semenilor. Prin urmare, nu se ivise nicio ocazie pentru avertizarea lor prin mandate prohibitorii (correptoriis literis),¹⁹⁹căci aveau în ei înșiși neprihănirea legii. Dar când această neprihănire și dragoste de Dumnezeu au fost date uitării și au pierit în Egipt, datorită marii Lui bunăvoințe față de oameni, Dumnezeu S-a revelat printr-un glas și a scos cu mare putere poporul din Egipt, pentru ca omul să devină din nou ucenicul și urmașul lui Dumnezeu. El i-a pedepsit pe cei neascultători, ca să nu se arate disprețuitori față de Creatorul lor. Dumnezeu i-a hrănit cu mană, ca să primească hrană pentru sufletele lor (uti rationalem acciperent escam) – după cum spune Moise în Deuteronom: „El v-a hrănit cu mana pe care părinții voștri nu o cunoșteau, ca să știți că omul nu se hrănește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”²⁰⁰ Aceste lucruri le-au poruncit iubirea de Dumnezeu și i-au învățat să se poarte corect cu aproapele, ca să nu fie nedrepți sau nedemni de Dumnezeu, care pregătește oameni pentru prietenia cu El, prin intermediul Decalogului, și pentru buna înțelegere cu semenul – lucruri care, cu siguranță, erau în folosul omului, în vreme ce Dumnezeu nu avea nevoie de nimic din partea acestuia.
De aceea spune Scriptura: „Domnul a spus aceste cuvinte întregii adunări a copiilor lui Israel și nu a mai adăugat nimic”,²⁰¹ întrucât, așa cum am observat deja, El nu avea nevoie de nimic din partea lor. Moise mai spune: „Și acum, Israele, ce alta cere Domnul de la tine decât să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în căile Lui, să Îl iubești și să Îl slujești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău?”²⁰²Într-adevăr, aceste lucruri au adus omului slavă, prin faptul că i-au dat ceea ce îi lipsea – prietenia cu Dumnezeu, însă nu i-au adus vreun beneficiu lui Dumnezeu, căci El nu avea nevoie de iubirea omului. Omului îi lipsea slava lui Dumnezeu și nu o putea obține decât slujindu-L pe Dumnezeu. De aceea, Moise le-a mai spus: „Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta, iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui și lipindu-te de El, căci de aceasta atârnă viața ta și lungimea zilelor tale.”²⁰³ Pregătindu-l pe om pentru această viață, Domnul Însuși a dat cuvintele Decalogului tuturor și, prin urmare, ele rămân mereu cu noi,²⁰⁴ fiind extinse și lărgite o dată cu venirea Lui și nu abrogate.
Legile robiei au fost date una câte una poporului de către Moise, fiind potrivite pentru instruirea sau pentru pedepsirea lor, după cum a declarat Moise însuși: „Domnul mi-a poruncit atunci să vă învăț legi și porunci.”²⁰⁵ Prin urmare, aceste lucruri care au fost date spre robie și ca semn pentru ei, au fost anulate de El prin noul legământ al libertății. Dar El a lărgit și a mărit acele legi care sunt naturale, nobile și comune tuturor, permițându-le oamenilor, prin înfiere, să Îl cunoască pe Dumnezeu Tatăl fără opreliști și să Îl iubească cu toată inima și să Îl urmeze cu credincioșie, în vreme ce se abțin de la fapte rele și chiar de la pofta după asemenea fapte. De asemenea, El a sporit și sentimentul de reverență, căci fiii trebuie să manifeste mai multă venerație decât robii și o mai mare dragoste pentru tatăl lor. De aceea spune Domnul: „În ziua judecății oamenii vor da socoteală pentru orice cuvânt nefolositor pe care l-au rostit”²⁰⁶ și „cel care se uită după o femeie ca să o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui”;²⁰⁷ „cel ce se mânie fără motiv pe fratele lui va fi judecat”.²⁰⁸ [Toate acestea sunt spuse] pentru ca noi să știm că vom da socoteală lui Dumnezeu nu numai pentru fapte, ca robii, ci și pentru cuvinte și gânduri, ca unii care au primit într-adevăr puterea libertății, [situație] în care omul este testat mai sever dacă are reverență, teamă și dragoste de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Petru spune că „nu avem libertatea ca pe o haină a răutății”,²⁰⁹ ci ca pe un mijloc de testare și de evidențiere a credinței.

Capitolul XVII – Dovada faptului că Dumnezeu nu a introdus dispensația levitică de dragul Lui sau ca o cerință a unei astfel de slujbe, căci El nu are nevoie de nimic din partea oamenilor

Mai mult, profeții arată în cel mai limpede mod că Dumnezeu nu avea nevoie de ascultarea lor servilă, ci din pricina lor a inclus anumite porunci în lege. La fel, Domnul a arătat că Dumnezeu nu avea nevoie de jertfele lor, ci [le-a pretins numai] în folosul celui care le oferea. Când a văzut că ei au neglijat neprihănirea și s-au îndepărtat de dragostea de Dumnezeu, închipuindu-și că Dumnezeu poate fi îmblânzit prin jertfele lor sau prin alte ritualuri, a spus astfel prin Samuel: „Dumnezeu nu dorește arderi de tot și jertfe, ci vrea ca glasul Lui să fie auzit. Iată că ascultarea face mai mult ca jertfele și supunerea mai mult decât grăsimea berbecilor.”²¹⁰ David spune, de asemenea: „Tu nu vrei jertfe și daruri de mâncare, ci mi-ai deschis urechile;²¹¹ Tu nici nu ai cerut arderi de tot pentru păcat.”²¹²Astfel, el îi învață pe oameni că Dumnezeu dorește ascultare mai degrabă decât sacrificii și jertfe, care nu ajută neprihănirii lor. [Prin această declarație] el profețea în același timp noul legământ. El vorbește și mai clar despre aceste lucruri în Psalmul 50: „Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus: dar Ție nu Îți plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; El nu disprețuiește o inimă zdrobită și mâhnită.”²¹³Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de nimic, El declară în Psalmul anterior: „Nu voi lua tauri din casa ta, nici țapi din staulele tale. Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pământului, turmele și berbecii munților: Eu cunosc toate păsările cerului și tot ce se mișcă²¹⁴ pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea cu tot ce cuprinde ea. Oare mănânc Eu carnea taurilor și beau sângele țapilor?”²¹⁵Apoi, ca să nu se creadă că a refuzat în mânia Sa aceste lucruri, El continuă, sfătuindu-l pe om: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri și împlinește-ți juruințele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi”,²¹⁶ respingând într-adevăr acele lucruri prin care păcătoșii își închipuiau că Îl pot îmbuna pe Dumnezeu și arătând că El nu are nevoie de nimic. El îi îndeamnă și îi sfătuiește să facă acele lucruri prin care omul este îndreptățit și care îl aduc mai aproape de Dumnezeu. Isaia face aceeași declarație: „Ce-Mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre? Zice Domnul. Sunt sătul de ele.”²¹⁷ După ce a respins jertfele și darurile de mâncare, ca și sabaturile, lunile noi, sărbătorile și toate celelalte servicii care le însoțeau, El continuă, îndemnându-i spre lucrurile care țineau de mântuire: „Spălați-vă deci și curățiți-vă. Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut: încetați să mai faceți răul, învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă; veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul.”
El nu a respins jertfele pentru că era mânios, ca un om, așa cum îndrăznesc mulți să spună, ci datorită compasiunii față de orbirea lor și pentru a le arăta adevărata jertfă, prin aducerea căreia Îl puteau împăca pe Dumnezeu, ca să primească de la El viața. În alt loc, El declară: „O jertfă plăcută Domnului este o inimă mâhnită: inima care Îl slăvește pe Cel care a întocmit-o este o mireasmă dulce înaintea lui Dumnezeu.”²¹⁸Dacă El ar fi respins jertfele lor din pricina mâniei, ca și cum ei ar fi fost nedemni de compasiunea Lui, cu siguranță nu i-ar fi îndemnat să facă aceleași lucruri pentru a fi mântuiți. Dar pentru că Dumnezeu este îndurător, nu i-a lipsit de sfaturi bune. După ce le-a spus prin Ieremia: „Pentru ce Îmi aduceți tămâie din Seba și scorțișoară dintr-o țară îndepărtată? Nu pot primi arderile voastre de tot și jertfele voastre”,²¹⁹ El continuă: „Ascultați cuvântul Domnului, casa lui Iuda. Iată ce spune Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Îndreptați-vă căile și faptele și vă voi lăsa să locuiți în locul acesta. Nu vă încredeți în cuvinte înșelătoare zicând: ‚Templul Domnului, templul Domnului este [aici].»”²²⁰
El arată din nou prin Ieremia că nu i-a scos din Egipt ca ei să Îi aducă jertfe ci ca, uitând de idolatria egiptenilor, să poată auzi glasul Domnului, care însemna pentru ei mântuire și slavă: „Așa vorbește Domnul: «Adăugați arderile voastre de tot la jertfele voastre și mâncați-le carnea. Căci nu am vorbit nimic cu părinții voștri și nu le-am dat nicio poruncă cu privire la arderi de tot și jertfe, în ziua când i-am scos din țara Egiptului. Ci iată porunca pe care le-am dat-o: Ascultați glasul Meu și Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu. Umblați pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiți fericiți. Dar ei n-au ascultat și nu s-au supus, ci au urmat pornirile inimii lor rele, au dat înapoi și nu au mers înainte.»”²²¹ Apoi El declară, prin același om: „cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul care face milă, dreptate și judecată pe pământ!”;²²² El adaugă: „Căci în acestea găsesc Eu plăcere, zice Domnul”, nu în jertfe sau daruri de mâncare. Căci poporul nu a primit aceste precepte ca fiind de primă importanță (principaliter), ci ele erau secundare, din motivul enunțat deja, după cum spune și Isaia: „Nu Mi-ai [adus] oile tale ca ardere de tot și nu M-ai cinstit cu jertfele tale. Nu M-ai slujit pe Mine prin jertfele tale și nici [în ceea ce privește tămâia] nu te-ai obosit; nu Mi-ai cumpărat trestie mirositoare și nici Eu nu am dorit grăsimea jertfelor tale; dar tu ai stat înaintea Mea în păcatele și nelegiuirile tale.”²²³De aceea El spune: „Voi privi spre omul care este smerit, blând și care se teme de cuvintele Mele.”²²⁴ „Căci grăsimea și carnea nu vor îndepărta de la tine nelegiuirea ta.”²²⁵ „Iată postul plăcut Mie, zice Domnul. Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile înțelegerilor nedrepte, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug. Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost. Dacă vezi un om gol, acopere-l și nu întoarce spatele semenului tău (domesticos seminis tui). Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți; atunci tu vei chema și Eu îți voi răspunde «Iată-Mă.»”²²⁶ Zaharia, unul din cei doisprezece profeți, arătând oamenilor voia lui Dumnezeu, spune: „Așa a vorbit Domnul oștirilor: «Faceți cu adevărat dreptate și purtați-vă cu bunătate și îndurare unii față de alții. Nu asupriți pe văduvă și pe orfan, nici pe străin și pe sărac, și niciunul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său.»”²²⁷El spune iarăși: „Iată ce cuvinte trebuie să rostiți. Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecați în porțile voastre după adevăr și în vederea păcii; niciunul să nu gândească rău în inima lui împotriva aproapelui său, nici să nu iubiți jurământul strâmb. Căci Eu urăsc toate aceste lucruri, zice Domnul cel Atotputernic.”²²⁸Și David spune asemănător: „Cine este omul care vrea viața și vrea să aibă parte de zile fericite? Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare. Depărtează-te de rău și fă binele: caută pacea și aleargă după ea”.²²⁹
Toate acestea arată clar că Dumnezeu nu a căutat jertfe și ofrande din partea lor, ci credință, ascultare și neprihănire, în vederea mântuirii lor. Învățându-i voia Lui prin profetul Osea, Dumnezeu spune: „Milă voiesc, nu jertfe și cunoștință de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot.”²³⁰În plus, Domnul i-a îndemnat la aceleași lucruri atunci când a spus: „Dacă ați fi știut ce înseamnă [aceasta]: ‚Milă voiesc, nu jertfe”, n-ați fi osândit pe niște nevinovați.”²³¹Astfel, El depune mărturie în favoarea profeților, arătând că ceea ce au predicat ei este adevărat și îi acuză pe acești oameni (ascultătorii Lui) că sunt nepricepuți din vina lor.
Învățându-i pe ucenici să Îi ofere lui Dumnezeu cele dintâi roade²³² din lucrurile create de El – nu pentru că ar fi avut nevoie de ele, ci pentru ca ei să nu fie neroditori sau nerecunoscători – El a luat acel lucru creat, pâinea, a mulțumit și a spus: „Acesta este trupul Meu.”²³³ A făcut la fel cu paharul, care face parte din creația căreia îi aparținem și noi, a spus că vinul era sângele Său și i-a învățat pe ucenici noua împărtășire a noului legământ, pe care Biserica l-a primit de la apostoli, pe care îl oferă în întreaga lume lui Dumnezeu, Cel care ne dă ca mijloace de subzistență cele dintâi roade ale darurilor Sale din Noul Testament, despre care Maleahi, unul din cei doisprezece profeți, spunea: „Nu găsesc nicio plăcere în voi, zice Domnul oștirilor și darurile de mâncare din mâinile voastre nu Îmi sunt plăcute. Căci de la răsăritul soarelui până la asfințit, numele Meu este glorificat între neamuri și pretutindeni se arde tămâie în cinstea numelui Meu și se aduc jertfe curate. Căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul oștirilor.”²³⁴Aceste cuvinte arată în cel mai clar mod că fostul popor [iudeii] va înceta să aducă daruri lui Dumnezeu, dar pretutindeni vor fi aduse jertfe curate înaintea Lui și numele Său va fi glorificat printre neamuri.²³⁵
Ce alt nume este glorificat printre neamuri afară de cel al Domnului nostru, prin care este glorificat și Tatăl și omul? Este [numele] propriului Său Fiu, care a fost făcut om prin El, de aceea Dumnezeu Îl numește al Lui. După cum un rege care pictează ceva care seamănă fiului său are dreptul să numească acea asemănare ca fiind a sa, atât pentru că este [asemănarea] fiului său, cât și pentru că el a creat-o, la fel mărturisește Tatăl numele lui Isus Hristos, care este glorificat pretutindeni în lume de către Biserica Sa, ca fiind al Său, atât pentru că este Fiul Lui, cât și pentru că Cel ce Îl descrie astfel pe Isus este Cel care L-a dat pentru mântuirea lumii. Așadar, întrucât numele Fiului aparține Tatălui, iar Biserica aduce jertfe Tatălui cel Atotputernic prin Isus Hristos, El are dreptul să spună, pe acest dublu temei: „Pretutindeni se arde tămâie în cinstea numelui Meu și se aduc jertfe curate.” În Apocalipsa, Ioan declară că „tămâia” sunt „rugăciunile sfinților”.²³⁶

Capitolul XVIII – Cu privire la jertfe și daruri de mâncare și la cei care le aduc cu adevărat

Jertfa Bisericii, cu privire la care Domnul a cerut să fie adusă pretutindeni pe pământ, este socotită de Dumnezeu o jertfă curată, primită înaintea Lui. El nu are nevoie de jertfe din partea noastră, însă cel care le aduce este slăvit prin ceea ce oferă, dacă darul lui este primit. Căci printr-un astfel de dar se exprimă cinstirea și iubirea față de Împăratul nostru, iar Domnul, care a dorit să aducem darurile în toată simplitatea și nevinovăția, a spus astfel: „Când îți aduci darul la altar și îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul la altar și du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vino și adu-ți darul.”²³⁷ Noi trebuie să Îi aducem lui Dumnezeu cele dintâi roade ale creației Sale, după cum spune și Moise: „Să nu vii cu mâna goală înaintea Domnului Dumnezeului tău”,²³⁸așa încât omul, arătându-se recunoscător prin aducerea acelor daruri, să primească cinstea care curge din El.²³⁹
În general, categoria darurilor de mâncare nu a fost dată deoparte, căci ele există acolo [printre iudei] și aici [printre creștini]. Poporul iudeu aducea jertfe și astăzi se aduc jertfe în Biserică, însă s-a schimbat felul acestora, căci ele nu mai sunt aduse de robi, ci de oameni liberi. Domnul este [întotdeauna] unul și același, dar caracterul unui dar de mâncare este diferit, ca și cel al unul om liber, pentru ca prin astfel de daruri să iasă în evidență libertatea. Căci la Dumnezeu nimic nu este lipsit de scop, fără semnificație sau structură. Acesta este motivul pentru care ei (iudeii) consacrau lui Dumnezeu zeciuiala din bunurile lor, însă cei care au primit libertatea au pus deoparte pentru scopurile Domnului toate posesiunile lor și dădeau cu bucurie și de bunăvoie, fără a păstra părțile mai valoroase ale proprietăților, căci ei aveau speranța [viitoare] a lucrurilor mai bune, așa cum a făcut acea văduvă, care a dat pentru visteria Domnului tot ce avea ca să trăiască.²⁴⁰
La început, Dumnezeu a primit darurile lui Abel, pentru că acesta a dat din toată inima și cu neprihănire, însă nu le-a primit pe ale lui Cain, căci inima acestuia era împărțită de invidie și răutate, pe care le nutrea împotriva fratelui său, după cum spune Dumnezeu când îl mustră pentru [gândurile] lui ascunse: „Chiar dacă jertfa ta este bună, dacă inima îți este împărțită, nu ai păcătuit?”²⁴¹Așadar, Dumnezeu nu poate fi împăcat cu jertfe. Căci dacă ar încerca cineva să aducă jertfe numai pentru aparența exterioară, chiar dacă ele sunt aduse potrivit ritualului, la vremea potrivită, dacă în sufletul lui, cel ce le aduce nu are cu semenul său acea părtășie pe care ar trebui să o aibă și nici nu se teme de Dumnezeu, acest om care prețuiește păcatul ascuns nu Îl înșală pe Dumnezeu prin acea jertfă care, după aparența exterioară, este corect adusă. O asemenea jertfă nu îi va folosi la nimic, ci [numai] renunțarea la răul care s-a născut înăuntrul său, pentru ca acel păcat să nu îl dea pe mâna nimicitorului,²⁴² prin intermediul acțiunilor fățarnice. De aceea, Domnul a spus: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, căci voi sunteți ca niște morminte văruite, care arată frumos pe dinafară, dar înăuntru sunt pline de oasele morților și de putreziciune; la fel și voi vă arătați neprihăniți înaintea oamenilor, dar înăuntru sunteți plini de răutate și de fățărnicie.”²⁴³În vreme ce căutau ca jertfele lor să fie bune sub aspect exterior, erau plini de gelozie înăuntru, ca și Cain; de aceea L-au ucis pe Cel neprihănit, nesocotind Cuvântul lui Dumnezeu, cum a făcut și Cain. Domnul le-a mai spus acelor oameni: „Farisei orbi, curățați partea dinăuntru a paharului și atunci și partea dinafară va fi curată”,²⁴⁴dar ei nu L-au ascultat. Căci Ieremia spune: „Iată că niciochii tăi, nici inima ta nu sunt bune, ci [s-au întors] spre pizmă, spre vărsarea de sânge nevinovat, spre nedreptate și spre ucidere, ca să le săvârșești.”²⁴⁵Apoi Isaia spune: „Voi luați hotărâri fără Mine și faceți legăminte care nu vin din Duhul Meu.”²⁴⁶Ca să fie aduse la lumină dorințele lor lăuntrice și gândurile lor, arătând că Dumnezeu este fără vină și că nu săvârșește răul, ci descoperă ce este ascuns [în inimă], El i-a spus lui Cain: „Dorința lui se va ține după tine, dar tu să-l stăpânești.”²⁴⁷ În același fel i-a vorbit și lui Pilat: „Nu ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus.”²⁴⁸Dumnezeu îngăduie întotdeauna ca cel neprihănit să treacă [în această viață prin suferințe] pentru ca, după ce a fost încercat prin ceea ce a suferit și a îndurat, să poată fi acceptat [în cele din urmă], în vreme ce omul nelegiuit, care este judecat după faptele lui, va fi respins. Prin urmare, jertfele nu îl sfințesc pe om, căci Dumnezeu nu are nevoie de ele, însă conștiința celui care aduce jertfa o sfințește, atunci când ea este curată și aceasta Îl face pe Dumnezeu să primească [jertfa] ca din partea unui prieten. „Însă păcătosul”, spune El, „care aduce un vițel [ca jertfă] înaintea Mea, este ca și cum ar fi înjunghiat un câine.”²⁴⁹
Atunci când Biserica aduce daruri cu o inimă neîmpărțită, acestea sunt primite de Dumnezeu ca o jertfă curată. Pavel spunea filipenilor: „Am de toate de când am primit prin Epafrodit ce mi-ați trimis, un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu.”²⁵⁰Este de datoria noastră să aducem daruri Domnului și în toate lucrurile să fim găsiți recunoscători lui Dumnezeu, Creatorul nostru, având un cuget curat, o credință neprefăcută, o nădejde temeinică, o dragoste fierbinte, aducând cele dintâi roade din lucrurile create de El. Numai Biserica este cea care aduce Creatorului aceste daruri curate, oferindu-I, cu mulțumiri, [lucrurile luate] din creația Lui. Însă iudeii nu aduc astfel de daruri, căci mâinile lor sunt pline de sânge, întrucât nu au primit Cuvântul prin care sunt aduse lui Dumnezeu darurile.²⁵¹ Nici adunările (synagogae) ereticilor nu [aduc astfel de daruri]. Căci unii care susțin că Tatăl nu este același cu Creatorul, atunci când Îi oferă lucrurile provenind din această creație a noastră, Îl prezintă ca pe unul care pizmuiește bunurile altuia și care dorește lucruri care nu îi aparțin. Cei care susțin că lucrurile din jurul nostru își au originea în apostazie, ignoranță și pofte, oferind Tatălui roadele ignoranței, poftelor și apostaziei, păcătuiesc împotriva Lui și Îi aduc mai degrabă insulte decât mulțumiri. Dar cum pot fi consecvenți aceștia [când spun] că pâinea cu privire la care se aduc mulțumiri este trupul Domnului lor²⁵² și paharul este sângele Lui, dacă ei nu Îl numesc pe acesta Fiul Creatorului lumii, adică Cuvântul lui Dumnezeu, prin care pomii dau rod, munții înverzesc și pământul produce „mai întâi firul verde, apoi spicul și boaba coaptă în spic”?²⁵³
Apoi, cum pot ei spune că trupul nostru, care se hrănește cu trupul și sângele Domnului, va pieri și nu va lua parte la viață? Ei ar trebui fie să își schimbe părerea, fie să renunțe la a mai aduce Domnului darurile lor.²⁵⁴ Părerea noastră, în schimb, este în concordanță cu euharistia, căci ea este cea care stabilește opinia noastră. Noi Îi oferim lui Dumnezeu ceea ce Îi aparține, anunțând astfel o părtășie și o uniune a trupului cu Duhul.²⁵⁵ După cum pâinea, care vine din pământ, când este supusă invocării lui Dumnezeu, nu mai este pâine obișnuită,²⁵⁶ ci euharistia, care cuprinde două realități, una cerească și alta pământească, la fel și trupurile noastre, când primesc euharistia, nu mai sunt pieritoare, ci au nădejdea învierii pentru veșnicie.
Noi Îi aducem daruri lui Dumnezeu nu pentru că El ar avea nevoie de ele, ci Îi aducem mulțumiri pentru darul Lui²⁵⁷ și pentru ca astfel să fie sfințit ceea ce El a creat. Deși Dumnezeu nu are nevoie de bunurile noastre, noi trebuie să Îi oferim ceva lui Dumnezeu, așa cum a spus Solomon: „Cel ce are milă de sărac Îl împrumută pe Domnul.”²⁵⁸ Căci Dumnezeu, care nu are nevoie de nimic, primește faptele bune cu acest scop, ca să ne dea o răsplată din lucrurile Sale bune, după cum spune Domnul: „Veniți voi, binecuvântații Tatălui de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită. Căci am fost flămând și Mi-ați dat să mănânc, Mi-a fost sete și Mi-ați dat să beau, am fost străin și M-ați primit, gol și M-ați îmbrăcat, bolnav și ați venit pe la Mine, în temniță și ați venit să Mă vedeți.”²⁵⁹Prin urmare, deși nu are nevoie de aceste [servicii], El dorește ca noi să le împlinim spre folosul nostru, ca să nu fim neroditori. De aceea Cuvântul a dat poruncile privitoare la daruri, deși nu avea nevoie de ele, ci pentru ca oamenii să învețe să Îl slujească pe Dumnezeu și acesta este motivul pentru care El vrea ca noi să aducem fără întrerupere un dar pe altar. Altarul este în cer²⁶⁰ (căci spre acel loc se îndreaptă rugăciunile și darurile noastre); și templul [este acolo], după cum spune Ioan în Apocalipsa: „Și s-a deschis templul lui Dumnezeu”²⁶¹ și cortul, de asemenea: „Căci iată”, spune El, „cortul lui Dumnezeu cu oamenii.”

Capitolul XIX – Lucrurile pământești pot fi prototipul celor cerești, dar cele din urmă nu pot fi prototipul altora superioare și necunoscute și nici noi nu putem, fără să fim cu totul nebuni, să susținem că Dumnezeu ne este cunoscut numai sub forma unei ființe necunoscute și superioare

Darurile de mâncare, jertfele și toate sacrificiile au fost primite de oameni ca model al lucrurilor arătate lui Moise pe munte, de unul și același Dumnezeu, al cărui nume este slăvit acum în Biserica din orice popor. Dar este potrivit ca lucrurile pământești care sunt răspândite printre noi să reprezinte modelul celor cerești, [ambele] fiind create de același Dumnezeu. Căci nu ar fi putut asimila în niciun alt mod imaginea lucrurilor spirituale [pe măsura înțelegerii noastre]. Însă a spune că lucrurile cerești și spirituale care, din punctul nostru de vedere, sunt invizibile și inefabile, reprezintă la rândul lor modelul altor lucruri cerești și al altei Pleroma, și [a spune] că Dumnezeu este imaginea altui Tată, înseamnă a ne îndepărta de adevăr și a juca rolul unora nechibzuiți și proști. După cum am arătat în repetate rânduri, astfel de oameni cred că este necesar să găsească mereu modele ale modelelor și imagini ale imaginilor, fără să [fie capabili] vreodată să își ațintească gândurile spre singurul Dumnezeu adevărat. Imaginația lor s-a extins dincolo de Dumnezeu și inimile lor au trecut dincolo de Stăpânul Însuși, ideile lor înălțându-se mai presus [de El], în vreme ce, în realitate, ei întorc spatele adevăratului Dumnezeu.
Unor astfel de oameni li se poate spune pe bună dreptate (după cum Scriptura însăși sugerează): Până unde vă înălțați imaginația mai presus de Dumnezeu, oameni nechibzuiți? Ați auzit că „cerurile sunt măsurate cu palma mâinii [Lui]”:²⁶²spuneți-mi măsura și numărați din nou mulțimea fără capăt a coților, explicați-mi plinătatea, lățimea, lungimea, înălțimea, începutul și sfârșitul măsurătorii – lucruri pe care inima omului nu le înțelege și pe care nu le poate cuprinde. Căci, într-adevăr, comorile cerești sunt mari: Dumnezeu nu poate fi măsurat nu inima, nici priceput cu mintea, El, care ține pământul în căușul mâinii Lui. Cine poate vedea măsura dreptei Lui? Cine i-a văzut degetul sau cine Îi înțelege mâna, cea cu care măsoară imensitatea, cea cu care măsoară cerurile și care cuprinde în căușul ei pământul și abisurile, care cuprinde lărgimea, lungimea, adâncurile de dedesubt și înălțimile de deasupra întregii creații, mâna care poate fi observată, auzită și înțeleasă, deși este nevăzută? Acesta este motivul pentru care Dumnezeu este „deasupra oricărei domnii, stăpâniri, puteri și deasupra oricărui nume care se poate numi”,²⁶³deasupra tuturor lucrurilor create și întocmite. El este Cel care umple cerurile și vede în fundul abisurilor, Cel care este prezent totodată cu fiecare din noi. Căci El spune: „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape și nu sunt și un Dumnezeu de departe? Poate cineva să stea într-un loc ascuns fără să-l văd Eu?”²⁶⁴Căci mâna Lui ține toate lucrurile, ea luminează cerurile și lucrurile de sub ceruri, cercetează frâiele inimii, este prezentă în lucrurile ascunse și în [gândurile] noastre secrete, ea este cea care ne hrănește și ne poartă de grijă.
Dar dacă omul nu înțelege plenitudinea și măreția mâinii Lui, cum ar putea cineva înțelege și cunoaște în inima lui un Dumnezeu atât de mare? Da, ca și cum L-ar fi măsurat și cercetat întru totul pe Dumnezeu, ca și cum L-ar fi explorat pe toate părțile,²⁶⁵ ei pretind că dincolo de El există o altă Pleroma și un alt Tată. Cu siguranță ei nu au ajuns aici privind în sus, la lucrurile cerești, ci coborând într-un abis adânc (Bythus) al nebuniei, susținând că Tatăl lor ajunge numai până la limita acelor lucruri care sunt dincolo de Pleroma și că, pe de altă parte, Demiurgul nu ajunge atât de departe ca și Pleroma. Astfel, ei consideră că niciunul din cei doi nu este desăvârșit și nu cuprinde toate lucrurile, căci cel dintâi este deficitar în ceea ce privește întreaga lume aflată în afara Pleromei, iar cel de-al doilea vizavi de acea lume [ideală] formată în interiorul Pleromei. [Prin urmare] niciunul din cei doi nu poate fi Dumnezeul tuturor. Este evident pentru toată lumea că nimeni nu poate declara pe deplin bunătatea lui Dumnezeu pe baza lucrurilor create de El. Oricine are concepții corecte despre Dumnezeu va mărturisi că măreția Lui nu este deficitară, ci cuprinde toate lucrurile, se extinde și asupra noastră și este cu noi.

Capitolul XX – Singurul Dumnezeu a creat toate lucrurile din lumea aceasta, prin intermediul Cuvântului și al Duhului Sfânt și, cu toate că în această viață El este invizibil și incomprehensibil pentru noi, totuși El nu este necunoscut, întrucât lucrările Lui mărturisesc despre El și Cuvântul Lui ne-a arătat că El poate fi văzut și cunoscut în multe feluri

În ceea ce privește măreția Sa, nu este cu putință să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, căci este imposibil ca Tatăl să fie măsurat; dar în ceea ce privește dragostea Lui (căci ea este cea care ne conduce la Dumnezeu prin Cuvântul Lui), atunci când Îl ascultăm, învățăm întotdeauna că Dumnezeu este atât de mare și că, prin Sine Însuși, El a întemeiat, a selectat, a împodobit toate lucrurile și El le cuprinde, iar între aceste lucruri suntem incluși și noi și lumea noastră. Și noi am fost creați o dată cu lucrurile cuprinse în El. Despre El spune Scriptura: „Dumnezeu l-a creat pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață.”²⁶⁶Prin urmare, nu îngerii ne-au creat și ne-au modelat, căci ei nu au puterea de a face ceva după chipul lui Dumnezeu, nici altcineva nu are această putere, ci Cuvântul lui Dumnezeu, nu vreo altă Putere îndepărtată, venind din altă parte decât de la Tatăl tuturor lucrurilor. Dumnezeu nu avea nevoie de aceste [ființe] pentru a duce la îndeplinire ceea ce stabilise dinainte că vrea să realizeze, ca și cum El nu ar fi avut mâini. Cu El erau întotdeauna prezente Cuvântul și Înțelepciunea, Fiul și Duhul, prin care și în care, în mod liber și spontan, El a creat toate lucrurile și cărora El le vorbește, spunând: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră.”²⁶⁷El a luat din Sine Însuși substanța creaturilor [formate], modelul lucrurilor întocmite și al tuturor podoabelor acestei lumi.
Scriptura afirmă: „Mai întâi,²⁶⁸ credeți că este un singur Dumnezeu care a creat toate lucrurile, care le-a desăvârșit și care, din neființă, a adus lucruri în ființă”; El este Cel care cuprinde toate lucrurile, fără ca El să fie cuprins de ele. Maleahi, unul dintre profeți, spunea, de asemenea: „Oare nu singurul Dumnezeu ne-a întocmit? Nu avem noi toți un singur Tată?”²⁶⁹Potrivit cu aceste afirmații, apostolul spune: „Este un singur Dumnezeu și Tată, care este deasupra tuturor și care este în noi toți.”²⁷⁰La fel afirmă și Domnul: „Toate lucrurile Mi-au fost date de Tatăl Meu”²⁷¹– evident, este vorba despre Cel care a creat toate lucrurile. Căci El nu I-a dat Domnului lucrurile altcuiva, ci pe cele care Îi aparțineau. Dar prin toate lucrurile [se subînțelege faptul că] nimic nu este în afara controlului [Său] și, prin urmare, aceeași persoană este Judecătorul celor vii și al celor morți, „având cheia lui David: El va deschide și niciun om nu va închide; El va închide și niciun om nu va deschide”.²⁷² Căci nimeni nu a putut, fie în ceruri, fie pe pământ sau sub pământ, să deschidă cartea Tatălui sau să Îl privească, afară de Mielul care a fost înjunghiat și care ne-a răscumpărat cu sângele Lui. El a primit putere peste toate lucrurile din partea aceluiași Dumnezeu care a făcut toate lucrurile prin Cuvânt și care le-a împodobit prin Înțelepciunea [Sa], când „Cuvântul S-a făcut trup”, pentru ca după cum Cuvântul lui Dumnezeu este suveran în ceruri, la fel să aibă suveranitatea și pe pământ, întrucât [El a fost] un om neprihănit, „care nu a săvârșit niciun păcat și în a cărui gură nu s-a găsit vreun vicleșug”.²⁷³ Astfel, El are întâietate în toate lucrurile, căci El a fost „cel dintâi înviat din morți”,²⁷⁴pentru ca în toate lucrurile ei să Îl poată privi pe Împăratul lor, iar lumina Tatălui să se odihnească peste trupul Domnului nostru și să vină la noi din trupul Lui plin de splendoare, pentru ca omul să poată ajunge astfel la nemurire, fiind învestit cu lumina Tatălui.
După cum am dovedit pe larg, Cuvântul, adică Fiul, a fost întotdeauna cu Tatăl; la fel și Înțelepciunea, care este Duhul, era prezentă cu El, înainte să fie creația, după cum declară Solomon: „Dumnezeu a întemeiat pământul prin Înțelepciune și a întărit cerul prin pricepere. Prin știința Lui s-au deschis adâncurile și strecoară norii roua.”²⁷⁵„Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui: eu am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munților, înainte de a fi dealurile.”²⁷⁶„Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de față și când a așezat izvoarele adâncului, când a întărit temeliile pământului eram cu El, pregătindu-le. În toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui pe când El Se bucura contemplând lumea și Își găsea plăcerea în fiii oamenilor.”²⁷⁷
Așadar, există un singur Dumnezeu, care a creat și a aranjat toate lucrurile prin Cuvânt și prin Înțelepciune. Acesta este Creatorul (Demiurgul) care a încredințat această lume rasei umane și care, în ceea ce privește mărimea, este într-adevăr necunoscut tuturor celor creați de El (căci niciun om nu I-a măsurat înălțimea, nici dintre cei din vechime, care se odihnesc acum, nici dintre cei ce sunt în viață); însă în ceea ce privește dragostea Sa, El este cunoscut prin Cel prin care a așezat toate lucrurile. Acesta este Cuvântul Lui, Domnul nostru Isus Hristos, care în vremurile din urmă a fost făcut om între oameni, ca să reunească sfârșitul și începutul, adică pe om și Dumnezeu. De aceea profeții, care au primit darul profetic de la același Cuvânt, au anunțat venirea Lui în trup, prin care a avut loc legătura și comuniunea lui Dumnezeu cu omul, după buna plăcere a Tatălui. Cuvântul lui Dumnezeu a prevestit de la început că Dumnezeu va fi văzut de oameni, va vorbi cu ei pe pământ, va fi prezent în mijlocul creației Sale, mântuind-o, va putea fi perceput de aceasta și ne va elibera din mâinile tuturor celor care ne urăsc, adică de orice duh al răutății, și ne va face să Îl slujim în sfințenie și neprihănire în toate zilele noastre,²⁷⁸ pentru ca omul, îmbrățișând Duhul lui Dumnezeu, să poată intra în slava Tatălui.
Profeții au arătat aceste lucruri într-o manieră profetică, dar ei nu [au proclamat] – cum susțin unii – că Cel care a fost văzut de profeți era un [Dumnezeu] diferit, în vreme ce Tatăl tuturor rămâne invizibil. Aceasta este ceea ce declară acei [eretici], care sunt cu totul ignoranți în ceea ce privește natura profeției. Căci profeția este o prevestire a lucrurilor viitoare, adică o anunțare anticipată a lucrurilor care urmează să se întâmple. Așadar, profeții au indicat dinainte că Dumnezeu avea să fie văzut de oameni, după cum spune Domnul: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”²⁷⁹Însă în ceea ce privește măreția și slava Lui minunată, „nimeni nu Îl poate vedea pe Dumnezeu și să trăiască”,²⁸⁰pentru că Tatăl este incomprehensibil; în ceea ce privește dragostea, bunătatea și chiar puterea Sa infinită, El le încredințează celor ce Îl iubesc, adică aceștia pot să Îl vadă, fapt care a fost prezis de profeți, de asemenea. „Căci ce este cu neputință la oameni, la Dumnezeu este cu putință.”²⁸¹ Omul nu Îl vede pe Dumnezeu prin propriile puteri, ci atunci când El dorește, este văzut de cei care dorește, când dorește și așa cum dorește. Dumnezeu este puternic în toate lucrurile și El a fost văzut în acele vremuri în mod profetic, prin Duhul, și apoi prin Fiul Său. De asemenea, El va fi văzut și în împărăția cerurilor, căci Duhul îi pregătește pe oameni prin Fiul²⁸² lui Dumnezeu, iar Fiul îi conduce către Tatăl, în vreme ce Tatăl [le] conferă neputrezirea pentru viața veșnică, fapt ce vine în urma vederii lui Dumnezeu. După cum cei care văd lumina sunt în lumină și iau parte la strălucirea ei, la fel și cei care-L văd pe Dumnezeu sunt în Dumnezeu și primesc din splendoarea Lui. Însă splendoarea [Lui] le dă viață; prin urmare, cei care Îl văd pe Dumnezeu primesc viață. Acesta este motivul pentru care El, [deși] depășește înțelegerea noastră și este nelimitat și invizibil, S-a făcut vizibil, comprehensibil și accesibil celor care cred, ca să dea viață celor care Îl primesc și Îl văd prin credință.²⁸³ După cum măreția Lui nu poate fi descoperită, și bunătatea Lui întrece cuvintele; cei ce Îl văd pe Dumnezeu prin această bunătate a Lui, primesc viață de la El. Nu putem trăi separați de viață și modul în care putem ajunge la viață este părtășia cu Dumnezeu, iar aceasta înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu și a ne bucura de bunătatea Lui.
Așadar, oamenii Îl vor vedea pe Dumnezeu, ca să trăiască, și prin aceasta vor deveni nemuritori, ajungând la Dumnezeu. Acest fapt a fost declarat în mod figurat de către profeți – și anume că Dumnezeu va fi văzut de oamenii care au [în ei] Duhul Lui și care așteaptă cu răbdare venirea Lui. Moise a spus în Deuteronom: „În acea zi vom vedea că Dumnezeu va vorbi cu omul și acesta va trăi.”²⁸⁴ Unii dintre acești oameni au văzut Duhul profetic și influența Lui activă revărsată sub forma a diferite daruri; alții [au văzut] venirea Domnului, prin care El a împlinit voia Tatălui cu privire la lucrurile cerești și pământești, iar alții [au văzut] slava Tatălui adaptată la acea vreme, la cei care i-au văzut și i-au auzit atunci și la cei care aveau să îi audă apoi. Astfel a fost revelat Dumnezeu, căci Dumnezeu Tatăl este descoperit prin toate aceste [operații], în vreme ce Duhul și Fiul erau la lucru, Tatăl consimțea și mântuirea omului era dusă la îndeplinire. Domnul declară prin profetul Osea: „Eu am vorbit profeților, am dat o mulțime de vedenii și am spus pilde (in manibus) prin lucrarea profeților.”²⁸⁵Apostolul a spus același lucru prin cuvintele: „Sunt mai multe daruri, dar este același Duh; sunt diferite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu care lucrează totul în toți. Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.”²⁸⁶Întrucât Cel care lucrează totul în toți este Dumnezeu, [în ceea ce privește] natura și mărimea Sa, [Dumnezeu] este invizibil și nu poate fi descris de către creația Lui, dar în niciun caz El nu este necunoscut. Căci toate lucrurile ne învață prin Cuvântul Său că există un singur Dumnezeu Tatăl, care cuprinde toate lucrurile, care asigură existența tuturor, după cum este scris în Evanghelie: „Nimeni nu L-a văzut pe Tatăl afară de Fiul, care este la sânul Tatălui; El L-a mărturisit.”²⁸⁷
Prin urmare, Fiul Tatălui [Îl] mărturisește de la început, căci El a fost cu Tatăl dintotdeauna. El a arătat oamenilor viziuni profetice, diferite daruri și slujbe, slava Tatălui, prin legătura creată cu oamenii, la vremea potrivită, în folosul [omenirii]. Acolo unde există o succesiune regulată, există și stabilitate; unde este stabilitate, este și adaptare în funcție de perioadă și deci, utilitate. De aceea Cuvântul a devenit distribuitorul harului Tatălui în folosul oamenilor pentru care S-a întrupat, revelându-L pe Dumnezeu oamenilor și păstrând totodată caracterul invizibil al Tatălui, ca omul să nu ajungă să-L disprețuiască pe Dumnezeu și ca să-i rămână întotdeauna ceva spre care să poată înainta; pe de altă parte, Fiul L-a revelat oamenilor pe Tatăl în multe dispensații, ca omul care totuși s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu, să nu piară. Căci slava lui Dumnezeu este omul viu și viața omului constă în a-L vedea pe Dumnezeu. Dacă manifestarea lui Dumnezeu prin intermediul creației dă viață tuturor viețuitoarelor de pe pământ, cu atât mai mult revelarea Tatălui, care vine prin Cuvânt, dă viață celor care Îl văd pe Dumnezeu.
Duhul lui Dumnezeu a arătat prin profeți lucrurile care aveau să vină, modelându-ne și adaptându-ne cu scopul de a ne face supuși lui Dumnezeu, însă rămânea încă de domeniul viitorul posibilitatea omului de a-L vedea [pe Dumnezeu], prin buna plăcere a Duhului Sfânt; de aceea, trebuia ca cei prin intermediul cărora erau anunțate lucrurile viitoare să Îl vadă pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu și Fiul să nu fie numai anunțați profetic, ci să fie și văzuți de toți cei care sunt sfințiți și învățați în ceea ce privește lucrurile lui Dumnezeu, ca omul să fie disciplinat dinainte și pregătit pentru primirea în slavă, care va fi descoperită la urmă în cei care Îl iubesc pe Dumnezeu. Profeții nu au profețit numai prin cuvinte, ci și prin viziuni, prin modul lor de viață și prin acțiunile săvârșite, potrivit indicațiilor Duhului. Ei L-au văzut deci pe Dumnezeu în acest mod invizibil, după cum spune și Isaia: „L-am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor”,²⁸⁸arătând că omul trebuie să Îl vadă pe Dumnezeu cu ochii și să Îi audă glasul. În acest fel, L-au văzut ei pe Fiul lui Dumnezeu ca om care vorbea cu oamenii, în vreme ce ei profețeau lucruri care aveau să vină, spunând că Cel ce nu venise încă, era prezent și proclama suferințele viitoare și faptul că Cel care se afla atunci în ceruri coborâse în țărâna morții.²⁸⁹Mai mult, [în ceea ce privește] celelalte lucruri pe care El avea să le înfăptuiască, unii profeți le-au văzut prin cuvintele proclamate, alții prin viziuni, alții prin intermediul unor acțiuni [exterioare], percepând în mod vizibil lucrurile care aveau să fie văzute. Ei au anunțat prin cuvintele gurii lor ceea ce avea să se audă și au îndeplinit prin acțiuni efective ceea ce avea să se petreacă; dar, [în același timp], au anunțat toate lucrurile în mod profetic. La fel a declarat și Moise că Dumnezeu era, într-adevăr, un foc mistuitor²⁹⁰ (igneum) pentru oamenii care au încălcat legea și a amenințat că Dumnezeu va aduce asupra lor o zi de foc, în vreme ce acelora care s-au temut de Dumnezeu le-a spus: „Domnul Dumnezeu este plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la al miilea neam de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea și păcatul.”²⁹¹
Cuvântul i-a vorbit lui Moise și i S-a arătat: „cum vorbește cineva cu prietenul lui”.²⁹² Dar Moise a vrut să-L vadă în față pe Cel ce îi vorbea și i s-a spus: „Stai în crăpătura stâncii și te voi acoperi cu mâna Mea. Când va trece slava Mea, Mă vei vedea pe dinapoi, dar fața nu Mi-o poți vedea, căci nu se poate omul să Mă vadă și să trăiască.”²⁹³Aici sunt semnalate două lucruri: este cu neputință ca omul să Îl vadă pe Dumnezeu și, prin înțelepciunea lui Dumnezeu, omul Îl va vedea în vremurile din urmă, prin crăpătura stâncii, adică prin venirea Lui ca om. Acesta este motivul pentru care El [Domnul] a vorbit cu Moise față în față pe munte, împreună cu Ilie, după cum relatează Evanghelia;²⁹⁴ astfel, El a îndeplinit în vremurile din urmă vechea promisiune.
Prin urmare, profeții nu au văzut efectiv fața lui Dumnezeu, dar [au văzut] dispensațiile și misterele prin care omul avea mai apoi să Îl vadă pe Dumnezeu. Lui Ilie i s-a spus: „Ieși mâine și stai înaintea Domnului. Și înaintea Domnului a trecut un vânt mare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile; Domnul nu [era] în vântul acela. După vânt, a venit un cutremur de pământ, dar Domnul nu [era] în cutremurul de pământ. După cutremurul de pământ a venit un foc, dar Domnul nu [era] în focul acela. Și după foc a venit un susur blând și subțire” (vox aurae tenuis).²⁹⁵Prin astfel de mijloace a învățat profetul, care era foarte mânios din pricina păcatului poporului și a măcelăririi profeților, să acționeze cu mai multă blândețe; venirea Domnului, după cum s-a arătat, avea să fie subsecventă legii date de Moise, fiind blândă și liniștită, căci El nu avea să rupă trestia frântă, nici să stingă fitilul care mai fumegă.²⁹⁶Natura blândă și pașnică a împărăției Lui a fost indicată prin experiența lui Ilie. După vântul care despica munții, după cutremur și după foc, au venit vremurile liniștite și pașnice ale împărăției Lui, timpuri în care Duhul lui Dumnezeu, în cel mai blând mod, însuflețește și ridică omenirea. Ezechiel a arătat și mai clar faptul că profeții au văzut în parte dispensațiile lui Dumnezeu, dar nu L-au văzut efectiv pe Dumnezeu Însuși. Când acestui om i s-a arătat viziunea²⁹⁷ lui Dumnezeu, heruvimii și roțile lor, când a relatat misterul acelei întregi scene în mișcare și a privit tronul de deasupra lor și pe Cel a cărui înfățișare semăna cu cea a unui om, înăuntrul unei luciri de aramă lustruită ca niște foc, după ce descrie întreaga viziune a tronului, pentru ca nimeni să nu creadă că în acele [viziuni] i S-a arătat într-adevăr Dumnezeu, Ezechiel adaugă: „Astfel era arătarea slavei Domnului.”²⁹⁸
Deci, dacă nici Moise, nici Ilie, nici Ezechiel, care au avut multe vedenii cerești, nu L-au văzut pe Dumnezeu, ci asemănări ale slavei Sale și profeții ale lucrurilor viitoare, este limpede că Tatăl este, într-adevăr, invizibil; Domnul spune în acest sens: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu.”²⁹⁹ Însă Cuvântul Lui, așa cum a voit Dumnezeu și pentru folosul celor care au privit, a arătat strălucirea Tatălui și a explicat scopurile Lui (după cum a mai spus Domnul: „Singurul Fiu al lui Dumnezeu,³⁰⁰ care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” și El este cel care interpretează Cuvântul lui Dumnezeu, cel bogat și măreț); Dumnezeu nu S-a arătat sub un chip celor care L-au văzut, ci potrivit motivelor și scopurilor urmărite în dispensațiile Sale, după cum este scris în Daniel. La un moment dat, El a fost văzut alături de Anania, Mișael și Azaria, în cuptorul de foc, protejându-i de [efectele] văpăii: „iar înfățișarea celui de-al patrulea seamănă cu a Fiului lui Dumnezeu”.³⁰¹Cu altă ocazie, [El este reprezentat ca] „o piatră tăiată din munte fără ajutorul vreunei mâini”,³⁰²o piatră care zdrobește toate împărățiile pământești și care le spulberă (ventilans ea), în vreme ce ea umple întregul pământ. Apoi, Fiul omului este înfățișat venind pe norii cerului, apropiindu-Se de Cel Îmbătrânit de zile și primind de la El toată puterea, slava și o împărăție. „Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și împărăția Lui nu va pieri.”³⁰³De asemenea, și Ioan, ucenicul Domnului, privind venirea sacerdotală și glorioasă a împărăției Lui, a spus în Apocalipsa: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor. Glasul Lui [era] ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele și din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, cu două tăișuri. Înfățișarea Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui”.³⁰⁴ În aceste cuvinte, El prezintă o parte din slava [pe care a primit-o] de la Tatăl Său, [prin mențiunile despre] cap și despre slujba preoțească, reprezentată de haina lungă până la picioare. Acesta este motivul pentru care Moise l-a îmbrăcat pe marele preot în acest fel. Încă ceva face trimitere la sfârșitul [tuturor lucrurilor], acolo [unde se vorbește despre] arama arsă în foc, ce denotă puterea credinței și rugăciunile neîntrerupte, dat fiind focul mistuitor care va veni la sfârșitul vremurilor. Când Ioan nu a putut îndura priveliștea (căci el spune: „Am căzut la picioarele Lui ca mort”,³⁰⁵ca să se împlinească cele scrise: „Nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu și să trăiască”³⁰⁶), Cuvântul l-a întărit și i-a amintit că El era Cel pe pieptul căruia se rezemase la cină, când Ioan Îl întrebase cine avea să Îl vândă, și a declarat: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu; am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.” După aceste lucruri, când L-a văzut pe același Domn într-o a doua viziune, Ioan spune: „La mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise pe tot pământul.”³⁰⁷El spune din nou, vorbind despre același Miel: „Iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce stătea pe el se cheamă «Cel credincios» și «Cel adevărat» și El judecă și Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul Îl avea încununat cu multe cununi împărătești și purta un nume scris, pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge: numele Lui este «Cuvântul lui Dumnezeu.» Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subțire, alb și curat. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui (pascet) cu un toiag de fier. Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraților și Domnul domnilor.»”³⁰⁸Cuvântul lui Dumnezeu evidențiază întotdeauna elementele de bază ale lucrurilor viitoare și indică oamenilor diferitele forme (species) ale dispensațiilor Tatălui, învățându-ne lucrurile referitoare la Dumnezeu.
Totuși, nu numai prin viziunile avute sau prin cuvintele proclamate a fost văzut Dumnezeu de profeți, ci și prin lucrări reale, prin care a prefigurat și a arătat evenimentele viitoare înainte să aibă loc. De aceea profetul Osea și-a luat de soție o curvă, profețind prin acțiunea lui „că, prin preacurvia săvârșită, țara s-a îndepărtat de Domnul”,³⁰⁹adică oamenii de pe cuprinsul ei. Dumnezeu a găsit cu cale ca, din astfel de oameni, să scoată³¹⁰o Biserică sfințită prin părtășia cu Fiul Său, după cum acea femeie a fost sfințită prin relația ei cu profetul. Din același motiv Pavel declară că „soția necredincioasă este sfințită prin soțul credincios”.³¹¹Apoi, profetul și-a numit copiii „Cea fără îndurare” și „Nu-i poporul meu”³¹²pentru că, după cum spune apostolul: „Voi numi «popor al Meu» pe cel ce nu era poporul Meu și «preaiubită» pe cea care nu era preaiubită. Și acolo unde li se zicea: «Voi nu sunteți poporul Meu», vor fi numiți fii ai Dumnezeului celui viu.”³¹³Ceea ce profetul a făcut prin acțiunile sale, apostolul dovedește că a fost îndeplinit de Hristos în Biserică. La fel și Moise a luat de soție o femeie etiopiană, pe care a făcut-o astfel israelită, arătând anticipat că măslinul sălbatic este altoit în cel bun și că ia parte la grăsimea acestuia. Căci Cel ce S-a întrupat, Hristos, a trebuit să fie căutat de popor pentru a fi ucis, dar a fost liber în Egipt, adică printre neamuri, ca să-i sfințească pe cei care erau într-un stadiu de copilărie și dintre care Și-a format Biserica în acel loc (căci Egiptul cuprindea neamurile, ca și Etiopia); de aceea, prin căsătoria lui Moise, era prefigurată căsătoria Cuvântului;³¹⁴iar soția etiopiană întruchipa Biserica luată dintre neamuri; cei care o acuză sau o batjocoresc nu vor fi găsiți curați, ci vor fi plini de lepră și scoși afară din tabăra celor drepți. Astfel, curva Rahav, care se învinovățea că făcea parte dintre neamuri, fiind vinovată de păcate, a primit totuși cele trei iscoade³¹⁵ care cercetau țara și le-a ascuns în casa ei. Fără îndoială, [cei trei erau] [o prefigurare a] Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Când întreaga cetate în care ea locuia s-a transformat în ruine la sunetul celor șapte trâmbițe, când totul s-a nimicit [in ultimis], curva Rahav a scăpat împreună cu toată casa ei, prin credința în semnul stacojiu. Domnul a spus celor care nu au primit venirea Lui, fariseilor care, fără îndoială, anulează semnul acelei sfori stacojii, care semnifica Paștele, răscumpărarea și ieșirea poporului din Egipt: „Vameșii și curvele merg înaintea voastră în împărăția cerurilor.”³¹⁶

Capitolul XXI – Credința lui Avraam a fost identică cu a noastră. Această credință a fost prefigurată prin cuvintele și faptele patriarhilor

Apostolul cunoștea faptul că, prin Avraam, a fost prefigurată credința noastră, căi el a fost patriarhul credinței noastre și profetul ei; astfel, în Epistola către Galateni găsim scris: „Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi, [le face] oare prin faptele legii, sau prin auzirea credinței? Tot așa și Avraam a crezut pe Dumnezeu și credința aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam că toate neamurile vor fi binecuvântate în el. Așa că cei ce se bizuiesc pe credință, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios.”³¹⁷ Din aceste [motive apostolul] a declarat că acest om nu a fost numai profetul credinței, ci și tatăl acelora dintre neamuri care cred în Isus Hristos, întrucât credința lui și a noastră sunt identice: căci el a crezut în lucrurile viitoare, ca și cum ar fi fost deja împlinite, datorită promisiunii lui Dumnezeu; la fel și noi, datorită promisiunii lui Dumnezeu, vedem prin credință acea moștenire [pregătită pentru noi] în împărăția [viitoare].
Nici istoria lui Isaac nu este lipsită de o semnificație simbolică. În Epistola către Romani, apostolul declară: „Când Rebeca a rămas însărcinată de la părintele nostru Isaac”, a primit un răspuns³¹⁸ din Cuvânt, „ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecăi: «Două neamuri sunt în pântecele tău și două noroade în trupul tău. Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt și cel mai mare va sluji celui mai mic.»”³¹⁹ Este limpede că acestea nu [erau] numai profeții pentru patriarhi, ci copiii născuți de Rebeca erau o prevestire a celor două popoare, din care unul acea să fie într-adevăr mai mare, iar celălalt mai mic, unul avea să fie rob, iar celălalt liber, dar [amândouă aveau să provină] din unul și același tată. Dumnezeul nostru, unul și același, este și Dumnezeul lor, care cunoaște lucrurile ascunse și știe toate lucrurile înainte să vină în ființă. De aceea El a spus: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”³²⁰
Dacă privim la faptele lui Iacov, vom descoperi că acestea nu sunt lipsite de semnificație, ci sunt pline de importanță în ceea ce privește dispensațiile. Mai întâi, la naștere, pentru că l-a prins de călcâi pe fratele său,³²¹ a fost numit Iacov, adică înlocuitorul, cel ce prinde, dar nu este prins, cel ce leagă picioarele, dar nu este legat, cel ce luptă și biruiește, cel ce prinde în mână călcâiul adversarului său, adică victoria. Acesta a fost scopul pentru care S-a născut Domnul, iar modelul nașterii Sale a fost prevestit dinainte. Cu privire la El, Ioan spunea în Apocalipsa: „A plecat biruitor, ca să biruiască.”³²²În secvența următoare, [Iacov] primește drepturile de întâi născut, pe care fratele său le-a disprețuit. În același fel, națiunea mai tânără L-a primit pe Hristos, întâiul născut, în vreme ce poporul ce exista dinainte L-a respins, spunând: „Noi nu avem alt împărat afară de Cezar.”³²³ Dar în Hristos [sunt însumate] toate binecuvântările și astfel, poporul mai tânăr a luat de la Tatăl binecuvântările celui dintâi, așa cum Iacov i-a luat lui Esau binecuvântarea. Ca urmare, Iacov a suferit comploturile și prigonirea fratelui său, întocmai cum Biserica suferă aceleași lucruri din partea iudeilor. Poporul lui Israel, cele doisprezece seminții s-au născut într-o țară străină, după cum și Hristos S-a născut într-o țară străină, unde a pus fundația întemeiată pe doisprezece stâlpi ai Bisericii Sale. Lui Iacov i-au fost date ca simbrie oi de diferite culori; plata lui Hristos sunt ființele umane, care vin din diferite popoare pentru a se alătura singurei grupări a credinței, după cum I-a promis Tatăl, spunând: „Cere-Mi și-Ți voi da Neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire.”³²⁴ După cum din mulțimea fiilor lui Iacov s-au ridicat [apoi] profeții Domnului, trebuia ca Iacov să aibă fii din cele două surori – la fel cum și Hristos a avut fii din ambele legi ale aceluiași Tată – și din cele două slujnice, arătând că Isus Hristos avea să ridice fii ai lui Dumnezeu atât din cei liberi, cât și din cei ce sunt robi după trup, dând tuturor, în același fel, darul Duhului, care ne dă viață.³²⁵ Dar el (Iacov) a lucrat numai de dragul celei mai tinere, care avea ochi frumoși,³²⁶ Rahela, care prefigura Biserica pentru care Hristos a suferit în răbdare. În acea vreme, prin patriarhii și prin profeții Săi, Domnul prefigura și declara dinainte lucrurile viitoare, îndeplinindu-Și anticipat lucrarea dispensațiilor Sale și învățându-i pe cei ce făceau parte din moștenirea Sa să asculte de Dumnezeu, să treacă prin lume ca niște peregrini, să urmeze cuvântul Lui și să arate dinainte lucrurile care aveau să vină. Căci la Dumnezeu, nimic nu este lipsit de scop și semnificație.

Capitolul XXII – Hristos nu a venit numai pentru oamenii dintr-o singură epocă, ci pentru toți cei care, trăind în neprihănire și pietate, au crezut în El și, de asemenea, pentru cei care vor crede

În zilele din urmă, când a venit plinătatea vremurilor de libertate, Cuvântul Însuși „a spălat păcatele fiicei Sionului”,³²⁷când Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi.³²⁸Acesta este scopul rasei umane – de a-L moșteni pe Dumnezeu. După cum la început, din pricina primilor noștri [părinți], noi toți am fost duși în robie, fiind supuși morții, la fel la sfârșit, prin Omul cel nou, cei care [au fost] de la început ucenicii Lui și au fost curățați și spălați de lucrurile care aparțin morții, vor avea viața lui Dumnezeu. Cel care a spălat picioarele ucenicilor, a sfințit întregul trup și l-a făcut curat. De aceea, El i-a hrănit și pe cei care zăceau în pământ, cărora a venit să le dea viață, după cum spune Ieremia: „Domnul cel sfânt Și-a adus aminte de Israelul cel mort, care dormea în locuința celor morți. A coborât la ei ca să le facă de cunoscut mântuirea Lui, ca să poată fi salvați.”³²⁹De aceea s-au îngreunat ochii ucenicilor când se apropiau patimile lui Hristos; când Domnul i-a găsit dormind prima oară, i-a lăsat, indicând astfel răbdarea lui Dumnezeu față de starea de adormire în care se găsesc oamenii. Când a venit a doua oară, i-a trezit și i-a făcut să se ridice, ca simbol al faptului că patimile Lui aveau ca scop trezirea ucenicilor Săi adormiți, din pricina cărora „A coborât în părțile de jos ale pământului”,³³⁰ca să vadă cu ochii Lui starea celor care se odihneau după truda lor;³³¹ cu privire la aceștia spusese El ucenicilor: „Mulți profeți și oameni neprihăniți au dorit să vadă și să audă ce vedeți și ce auziți voi.”³³²
Hristos nu a venit numai pentru cei care au crezut în El în vremea lui Tiberius Cezar și nici Tatăl nu Și-a exercitat providența numai pentru oamenii care sunt acum în viață, ci pentru toți oamenii care, de la început, potrivit capacității lor, în generația lor, L-au iubit pe Dumnezeu și s-au temut de El, au trăit în dreptate și pietate față de semenii lor și au dorit cu sinceritate să Îl vadă pe Hristos și să Îi audă glasul. Prin urmare, la a doua Sa venire, El îi va trezi mai întâi din somn pe toți aceia care corespund acestei descrieri, îi va ridica împreună cu cei ce vor fi judecați și va da celor dintâi un loc în împărăția Sa. Căci, într-adevăr, este „un singur Dumnezeu care” i-a îndreptat pe patriarhi spre vremea venirii Lui și a „îndreptățit circumcizia prin credință și netăierea împrejur prin credință”.³³³ După cum noi suntem prefigurați în cei dintâi, ei sunt reprezentați în noi, adică în Biserică, și primesc răsplata pentru acele lucruri pe care le-au înfăptuit.

Capitolul XXIII – Patriarhii și profeții indicau spre venirea lui Hristos, întărind astfel drumul posterității spre credința în Hristos; prin urmare, truda apostolilor a fost micșorată, întrucât ei culegeau roadele muncii altora

Domnul a spus ucenicilor: „Iată, Eu vă spun: ridicați-vă ochii și priviți holdele (regiones), căci sunt [deja] albe, gata pentru seceriș. Cine seceră primește o plată și strânge roade pentru viața veșnică, pentru ca și cel ce seamănă și cel ce seceră să se bucure în același timp. Căci în această privință este adevărată zicerea: «Unul seamănă, iar altul seceră.» Eu v-am trimis să secerați unde nu voi v-ați ostenit; alții s-au ostenit și voi ați intrat în osteneala lor.”³³⁴Atunci cine sunt cei care s-au ostenit și au ajutat la înaintarea lucrării lui Dumnezeu? Este clar că aceștia sunt patriarhii și profeții, care au prefigurat credința noastră și au semănat pe pământ vestea venirii Fiului lui Dumnezeu, arătând cine și ce avea El să fie, așa încât posteritatea, având frică de Dumnezeu, să poată accepta cu ușurință venirea lui Hristos, ca urmare a înștiințării din partea profeților. De aceea, când Iosif a aflat că Maria era însărcinată și se gândea să o părăsească în ascuns, îngerul i-a spus noaptea: „Nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”³³⁵ După acest îndemn, el a adăugat: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin profetul care zice: «Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu și-i vor pune numele Emanuel»”, influențându-l prin cuvintele profetului; el a înlăturat vina în ce o privea pe Maria și a arătat că ea era fecioara despre care Isaia menționase dinainte că Îi va da naștere lui Emanuel. Prin urmare, când Iosif a fost convins dincolo de orice îndoială, a luat-o pe Maria și a ascultat cu bucurie cele ce trebuiau împlinite pentru creșterea lui Hristos, a întreprins o călătorie până în Egipt și înapoi și, pe urmă, s-au mutat în Nazaret. [De aceea], cei care nu cunoșteau Scripturile, nici promisiunea lui Dumnezeu, nici vremea venirii lui Hristos, l-au numit în cele din urmă pe Iosif tatăl copilului. Din același motiv, Domnul Însuși a citit în Capernaum profeția din Isaia³³⁶ care spune: „Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război eliberarea și orbilor căpătarea vederii.”³³⁷ În vreme ce arăta că El era cel anunțat de profetul Isaia, El le-a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit.”
Din același motiv și Filip, când l-a găsit pe famenul etiopian al reginei citind cuvintele: „El a fost dus ca o oaie la tăiere; și ca un miel fără glas înaintea celui ce îl tunde, așa nu Și-a deschis gura. În smerenia Lui, judecata I-a fost luată”³³⁸ și celelalte lucruri pe care profetul le-a relatat cu privire la pătimirea Lui și la întrupare, felul în care a fost necinstit de cei care nu au crezut în El – i-a fost ușor să îl convingă să creadă că El era Isus Hristos, cel răstignit în timpul lui Pilat din Pont, care a suferit lucrurile prezise de profet, că El era Fiul lui Dumnezeu, cel care dă oamenilor viața veșnică. Imediat după ce [Filip] l-a botezat, s-a îndepărtat de la el. Căci famenului nu îi lipsea nimic altceva [decât botezul], după ce fusese învățat de către profeți. El nu era în neștiință cu privire la Dumnezeu Tatăl, nici la regulile unui mod de viață [corect], ci numai cu privire la venirea Fiului lui Dumnezeu. Când a aflat despre aceasta, și-a continuat drumul plin de bucurie, devenind un crainic al venirii lui Hristos în Etiopia. Așadar, Filip nu s-a ostenit mult cu acest om, întrucât acesta avea deja frica de Dumnezeu, fiind învățat de profeți. La fel și apostolii au adunat oile pierdute ale casei lui Israel și le-au vorbit din Scripturi, dovedind că acest Isus crucificat era Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Ei au convins o mare mulțime, care avea [deja] frica de Dumnezeu. Într-o singură zi au fost botezați trei, patru și cinci mii de oameni.³³⁹

Capitolul XXIV – Convertirea neamurilor a fost mai dificilă decât cea a iudeilor. Așadar, osteneala apostolilor care s-au angajat să îndeplinească cea dintâi sarcină, a fost mai mare decât a celorlalți

Pavel, care a fost apostolul neamurilor, a spus din acest motiv: „M-am ostenit mai mult decât ei toți.”³⁴⁰Instruirea celor dintâi [a iudeilor] fusese o sarcină ușoară, pentru că aceștia aveau dovezile Scripturii și pentru că ei, care erau obișnuiți să îi audă pe Moise și pe profeți, L-au putut primi de îndată pe Cel întâi născut din morți, Prințul vieții lui Dumnezeu – Cel care, prin întinderea mâinilor l-a nimicit pe Amalec, i-a vindecat pe cei mușcați de șerpi, prin credința [pusă] în El. După cum am arătat în cartea anterioară, mai întâi apostolul i-a învățat pe cei dintre neamuri să se depărteze de superstițiile legate de idoli și să se închine singurului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, Cel ce a modelat întreaga creație; i-a mai învățat că Fiul Lui era Cuvântul Lui, prin care Dumnezeu a întocmit toate lucrurile și că, în vremurile din urmă, El S-a făcut om și a umblat printre oameni, a reformat omenirea, l-a nimicit și l-a învins pe vrăjmașul omului și a dat lucrării mâinilor Sale victoria asupra dușmanului. Chiar dacă cei tăiați împrejur nu au ascultat cuvintele lui Dumnezeu, ci le-au disprețuit, totuși ei au fost învățați dinainte să nu curvească, să nu preacurvească, să nu fure sau să înșele și că orice lucru care aduce o pagubă aproapelui este rău și urât de Dumnezeu. Aceștia au putut să accepte cu ușurință să se abțină de la aceste lucruri, căci deja fuseseră învățați să nu le facă.
Apostolii a trebuit să învețe și neamurile aceleași lucruri, și anume că astfel de fapte erau rele, dăunătoare, nefolositoare și distructive pentru cei ce le săvârșeau. De aceea, cel care a primit apostolia printre neamuri³⁴¹ s-a ostenit mai mult decât cei care L-au predicat pe Fiul lui Dumnezeu printre cei tăiați împrejur. Aceștia aveau Scripturile, pe care Domnul le-a confirmat prin faptul că a venit așa cum fusese prevestit; însă aici [în cazul neamurilor], trebuia primită o erudiție din afară și o nouă doctrină, și anume aceea că zeii popoarelor nu numai că nu erau câtuși de puțin dumnezei, ci erau idoli ai demonilor, că există un singur Dumnezeu, care este „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice nume care se poate numi”,³⁴²iar Cuvântul acestui Dumnezeu, deși era invizibil prin natura Sa, a devenit palpabil și vizibil pentru oameni, S-a smerit „până la moarte, și încă moarte de cruce”.³⁴³De asemenea, neamurile au fost învățate că cei ce cred în El nu vor pieri și nu vor fi supuși suferinței, și vor primi împărăția cerurilor. Aceste lucruri au fost predicate neamurilor prin cuvinte, fără [ajutorul] Scripturilor; de aceea, cei care le-au predicat au avut de înfruntat o mare osteneală. Însă, pe de altă parte, credința neamurilor s-a dovedit a fi mai nobilă, căci ele au urmat cuvântul lui Dumnezeu fără instrucțiunile [provenite] din scrierile [sfinte] (sine instructione literarum).

Capitolul XXV – Ambele legăminte au fost prefigurate de Avraam și de durerile nașterii lui Tamar. Totuși, pentru fiecare legământ a existat unul și același Dumnezeu

Se cuvenea ca fiii lui Avraam [să fie] astfel, ei – cei pe care Dumnezeu i-a ridicat din pietre³⁴⁴ și i-a așezat alături de cel care a fost făcut căpetenia și premergătorul credinței noastre (care a primit și legământul circumciziei, după ce a fost îndreptățit prin credință, înainte să fie tăiat împrejur, pentru ca în el să fie prefigurate ambele legăminte, iar el să fie tatăl tuturor celor care urmează Cuvântul lui Dumnezeu și care duc o viață de peregrini în această lume, adică tatăl celor care sunt credincioși, atât dintre cei circumciși cât și dintre cei necircumciși, în vreme ce „Hristos³⁴⁵ este piatra din capul unghiului”, care susține toate lucrurile); El i-a reunit într-o singură credință a lui Avraam pe aceia, din orice legământ, care sunt demni de a fi aleși pentru clădirea lui Dumnezeu. dar credința care există în netăierea împrejur și care leagă sfârșitul de început, a fost făcută [deopotrivă] cea dintâi și cea din urmă. Căci, după cum am arătat, ea a existat în Avraam înainte ca el să fie circumcis și s-a regăsit în toți ceilalți oameni drepți, care au fost plăcuți lui Dumnezeu, iar în aceste vremuri din urmă, a izvorât din nou printre oameni, prin venirea Domnului. Circumcizia și legea faptelor au ocupat perioada intermediară.³⁴⁶
Acest fapt este atestat de multe alte [evenimente], dar în special de [istoria lui] Tamar, nora lui Iuda.³⁴⁷Când ea a zămislit cei doi gemeni, unul dintre ei a scos primul mâna afară, iar moașa, crezând că acesta era întâiul născut, i-a legat-o cu un fir cărămiziu. Însă după aceea, el și-a tras mâna înapoi și fratele lui, Pereț, s-a născut primul, iar Zerah, cel cu firul cărămiziu, [s-a născut] al doilea. Scriptura indică limpede că cei care au avut semnul cărămiziu, adică au avut credința în starea de tăiere împrejur, care a fost arătată mai întâi, prin patriarhi, au făcut apoi loc fratelui lor. În același fel, cel mai vârstnic s-a născut al doilea – [el] care a fost recunoscut după semnul cărămiziu [legat] pe el, adică patimile Celui neprihănit, care au fost prefigurate încă de la început, prin Abel, și au fost descrise de profeți, s-au împlinit în vremurile din urmă prin Fiul lui Dumnezeu.
Era necesar ca unele fapte să fie anunțate dinainte de părinții noștri, altele să fie prefigurate de profeți, iar altele să fie descrise după Hristos, de cei care au primit înfierea; totuși, toate lucrurile sunt prezentate de singurul Dumnezeu. Deși Avraam a fost unul singur, el a întruchipat două legăminte, în care unii au semănat, iar alții au secerat, căci s-a zis: „În această privință este adevărată zicerea: «Unul seamănă, iar altul seceră»”;³⁴⁸ este un singur Dumnezeu, care dă fiecăruia lucrul potrivit: sămânță semănătorului și pâine culegătorului. La fel, unul seamănă, altul udă, dar Dumnezeu face să crească.³⁴⁹Patriarhii și profeții au semănat cuvântul [referitor] la Hristos, dar Biserica a secerat, adică a cules rodul. Cu privire la această vreme se rugau acești oameni (profeții), să ajungă să o vadă, după cum spune Ieremia: „Cine îmi va da în pustiu cea din urmă locuință?”³⁵⁰– pentru ca și cel ce seamănă și cel ce seceră să se bucure împreună în împărăția lui Hristos, care este prezentă cu toți cei ce au fost de la început primiți de Dumnezeu, care le-a dat Cuvântul Săi să-i însoțească.³⁵¹

Capitolul XXVI – Comoara ascunsă în Scripturi este Hristos; interpretarea corectă a Scripturilor se găsește numai în Biserică

Cel care citește Scripturile cu atenție va găsi în ele o prezentare a lui Hristos și o prevestire a noii chemări (vocationis). Căci Hristos este comoara ascunsă în țarină,³⁵² adică în lumea aceasta (căci „țarina este lumea”³⁵³), iar comoara ascunsă în Scripturi este Hristos, căci El a fost vestit prin exemple și pilde. Natura Lui umană nu putea³⁵⁴ fi înțeleasă înainte de împlinirea acestor lucruri care au fost prezise, adică înainte de venirea lui Hristos. De aceea i s-a spus profetului Daniel: „Ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea până la vremea împlinirii. Atunci mulți o vor citi și cunoștința va crește. Căci atunci, când va avea loc împrăștierea, vor cunoaște toate aceste lucruri.”³⁵⁵Ieremia spune, de asemenea: „În zilele din urmă vor înțelege aceste lucruri.”³⁵⁶Înainte să se împlinească, orice profeție pare oamenilor [plină de] enigme și neclarități. Însă când a venit vremea ca previziunea să se împlinească, atunci profețiile au o interpretare clară și sigură. De aceea, când legea este citită acum iudeilor, ea pare o născocire, căci ei nu dețin explicația tuturor lucrurilor care țin de venirea Fiului lui Dumnezeu în trup; dar când ea este citită de creștini, este o comoară ascunsă într-adevăr într-o țarină, dar adusă la lumină de crucea lui Hristos și explicată, este o comoară care îmbogățește înțelegerea omului; ea arată înțelepciunea lui Dumnezeu și prezintă dispensațiile Lui cu privire la omenire, formează împărăția lui Dumnezeu, predică anticipat moștenirea Ierusalimului celui sfânt și proclamă dinainte că omul care Îl iubește pe Dumnezeu va ajunge să Îl vadă pe El, să Îi audă cuvântul și, ca urmare, să fie glorificat într-o așa măsură încât ceilalți nu vor putea privi slava înfățișării sale, după cum spunea Daniel: „Cei ce înțeleg vor străluci ca strălucirea cerului, iar cei drepți³⁵⁷ ca stelele, în veac și în veci de veci”.³⁵⁸Astfel se întâmplă, după cum am arătat,³⁵⁹ cu cei ce citesc Scripturile. Căci așa a vorbit Domnul cu ucenicii, după ce a înviat din morți, dovedindu-le din Scripturi că „Hristos trebuia să sufere, să intre în slava Sa și că iertarea de păcat trebuie predicată în numele Lui până la marginile pământului.”³⁶⁰Iar ucenicii vor fi desăvârșiți și [făcuți] asemenea stăpânului casei, „care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi”.³⁶¹
Prin urmare, trebuie ascultați prezbiterii care sunt în Biserică – aceia care, după cum am arătat, dețin succesiunea de la apostoli și care, împreună cu succesiunea episcopală, au primit și darul adevărului, potrivit bunei plăceri a Tatălui. Dar [trebuie, de asemenea] să privim cu suspiciune pe cei care se îndepărtează de succesiunea inițială și care se adună separat în vreun loc, [considerându-i] fie drept eretici cu o minte perversă, fie schismatici care urmăresc să se mulțumească pe ei înșiși, fie fățarnici care acționează de dragul câștigului sau a gloriei deșarte. Toți aceștia s-au îndepărtat de adevăr. Iar ereticii, care aduc foc străin pe altarul Domnului, adică doctrine străine, vor fi mistuiți de foc din cer, ca și Nadab și Abihu.³⁶² Cei care se ridică împotriva adevărului și îi stârnesc pe alții împotriva Bisericii lui Dumnezeu, [vor] rămâne cu cei ce sunt în iad (apud inferos), fiind înghițiți de un cutremur, ca și cei ce au fost cu Core, Datan și Abiram.³⁶³Dar cei ce dezbină unitatea Bisericii [vor] primi de la Domnul aceeași pedeapsă ca și Ieroboam.³⁶⁴
Însă cei despre care mulți cred că sunt prezbiteri, dar care slujesc propriilor pofte și nu pun frica de Dumnezeu pe locul dintâi în inima lor, ci se poartă cu dispreț față de alții și se umflă de mândrie pentru că ocupă o poziție de conducere și înfăptuiesc în ascuns fapte rele, spunând: „Nimeni nu ne vede”, vor fi condamnați de Cuvânt, care nu judecă după înfățișarea exterioară (secundum gloriam), nici după aparențe, ci după inimă. Aceștia vor auzi cuvintele spuse de profetul Daniel: „O, sămânța ta din Canaan și nu din Iuda, frumusețea te-a înșelat și pofta ți-a pervertit inima.³⁶⁵Ai îmbătrânit și păcatele pe care le-ai săvârșit înainte au ieșit la lumină, căci ai rostit judecăți mincinoase, ai condamnat pe cel nevinovat și ai lăsat slobod pe cel vinovat. Iată, zice, Domnul, nu îi vei mai ucide pe cei nevinovați și neprihăniți.”³⁶⁶Cu privire la aceștia, Domnul a spus: „Dacă robul acela rău va zice în inima lui: ‚Stăpânul meu zăbovește să vină” și va începe să bată pe tovarășii săi de slujbă, să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul pe care nu îl știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta celor necredincioși.”³⁶⁷
Așadar, este datoria noastră să ne ținem departe de astfel de oameni și să ne apropiem de cei care, după cum am arătat, păstrează doctrina apostolilor și care, alături de ordinea preoțească (presbyterii ordine), au o vorbire sănătoasă și o purtare ireproșabilă pentru confirmarea și corectarea altora.³⁶⁸Astfel, Moise, căruia i s-a încredințat o asemenea conducere, bazându-se pe conștiința lui curată, s-a dezvinovățit înaintea lui Dumnezeu, spunând: „Nu am luat nimic din lucrurile acestor oameni și nu am făcut niciun rău vreunuia din ei.”³⁶⁹Și Samuel, care judeca poporul de atât de mulți ani, care deținea stăpânirea peste Israel fără niciun fel de mândrie, a spus în cele din urmă: „Am umblat înaintea voastră din tinerețe până în ziua de astăzi. Mărturisiți împotriva mea, în fața Domnului și a unsului Lui (Christi ejus): cui i-am luat boul sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiți și vă voi da înapoi.”³⁷⁰ Iar când poporul i-a răspuns: „Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit și nici nu ai primit nimic din mâna nimănui”, el L-a chemat pe Domnul ca martor și a zis: „Domnul și unsul Lui sunt martori în ziua aceasta că n-ați găsit nimic în mâinile mele”. Și ei au răspuns: «Sunt martori.»” Alături de aceștia, și apostolul Pavel, care avea o conștiință curată, a zis corintenilor: „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulți, ci vorbim cu inima curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.”³⁷¹ „N-am nedreptățit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înșelat pe nimeni.”³⁷²
Astfel de prezbiteri hrănesc Biserica. Profetul spune despre ei: „Îți voi da căpetenii în timp de pace și preoți în neprihănire”,³⁷³ iar Domnul declară: „care este deci robul (actor) credincios și înțelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor lui, ca să le dea hrana la vremea potrivită? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând așa!”³⁷⁴Pavel, învățându-ne unde putem găsi astfel de oameni, spune: „Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi apostoli, în al doilea rând profeți, în al treilea rând învățători.”³⁷⁵Așadar, acolo unde au fost așezate darurile Domnului, trebuie să învățăm adevărul, [adică] de la cei care dețin succesiunea Bisericii care vine de la apostoli³⁷⁶ și printre care există unii a căror purtare este sănătoasă, fără pată și a căror vorbire este curată și nepervertită. Aceștia păstrează și credința noastră într-un singur Dumnezeu care a creat toate lucrurile și sporesc acea dragoste [pe care o avem] pentru Fiul lui Dumnezeu, care a înfăptuit lucrări atât de minunate de dragul nostru. Nu este niciun pericol în felul în care acești oameni interpretează Scripturile, nici vreo blasfemie la adresa lui Dumnezeu, nici vreo necinstire a patriarhilor, nici dispreț față de profeți.

Capitolul XXVII – Păcatele oamenilor din vechime, care au atras mânia lui Dumnezeu, au fost consemnate în scris prin providența Lui, pentru ca noi să putem învăța din ele și să nu ne mândrim. Prin urmare, nu trebuie să deducem că atunci exista un alt Dumnezeu decât cel predicat de Hristos; mai degrabă ar trebui să ne temem ca nu cumva unul și același Dumnezeu care a adus pedeapsa asupra celor din vechime, să nu aducă pedepse și mai grele asupra noastră

Am auzit de la un prezbiter,³⁷⁷ care a aflat de la cei care i-au văzut pe apostoli și de la cei care fuseseră ucenicii lor, că pedeapsa [declarată] în Scriptură era suficientă pentru cei din vechime pentru ceea ce făcuseră fără călăuzirea Duhului. Dat fiind faptul că Dumnezeu nu se uită la fața omului, El a aplicat pedeapsa potrivită pentru faptele neplăcute Lui. Astfel, David,³⁷⁸ pe când era prigonit de Saul din pricina neprihănirii, când fugea de împărat și nu a vrut să se răzbune el pe dușmanul său, ci a cântat despre venirea lui Hristos și a învățat popoarele înțelepciunea, făcând totul după călăuzirea Duhului și fiind plăcut lui Dumnezeu. Însă când pofta l-a îndemnat să o ia pe Batșeba, nevasta lui Urie, Scriptura spune despre el: „Fapta (sermo) lui David a fost un lucru rău în ochii Domnului”³⁷⁹ și profetul Natan a fost trimis la el ca să-i arate păcatul săvârșit, așa încât David, condamnându-se în căindu-se să poată primi îndurare și iertare de la Hristos: „Și [Natan] i-a spus: «Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat și altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi și foarte mulți boi. Săracul n-avea nimic decât o mielușea, pe care o cumpărase; o hrănea și o creștea la el, împreună cu copiii lui; mânca din aceeași bucată de pâine cu el, bea din același pahar cu el și o privea ca pe fata lui. A venit un oaspete la omul acela bogat. Și bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prânz oaspetelui, ci a luat oaia săracului și a pregătit-o omului care venise la el.» David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia și a zis lui Natan: «Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte (filius mortis est): să dea înapoi patru miei pentru că a săvârșit fapta aceasta și nu a avut milă de cel sărac.» Și Natan i-a zis: «Tu ești omul care a făcut aceasta.»”³⁸⁰ Și apoi continuă cu restul [narațiunii], mustrându-l și amintindu-i binecuvântările lui Dumnezeu față de el și [arătându-i] cât de mult Îl întristase pe Domnul. Căci [el a declarat] că faptele naturii umane nu sunt plăcute lui Dumnezeu și că mânia Lui stătea deasupra casei lui David. Împăratul a fost cuprins de remușcări auzind aceste lucruri, a exclamat: „Am păcătuit împotriva Domnului” și a cântat un psalm de penitență, în așteptarea venirii Domnului, care spală și curăță omul care a fost legat cu [lanțul] păcatului. Asemănător s-a întâmplat și cu Solomon, pe când a judecat după dreptate, a declarat înțelepciunea lui Dumnezeu, a construit templul ca model al adevărului și a arătat slava Domnului, a anunțat pacea care avea să vină peste popoare, a prefigurat venirea împărăției lui Hristos, a rostit trei mii de pilde despre venirea Domnului și cinci mii de cântece de laudă la adresa lui Dumnezeu, a vorbit despre înțelepciunea lui Dumnezeu în creație, [a cercetat] natura fiecărui copac, iarbă, pasăre, animal sau pește și a spus: „Oare Dumnezeu, pe care cerurile nu Îl pot cuprinde, va locui cu omul, pe pământ?”³⁸¹Solomon a fost plăcut lui Dumnezeu și admirat de toți și toți împărații pământului căutau să îl vadă (quaerebant faciem ejus), ca să audă din înțelepciunea pe care i-o dăduse Dumnezeu.³⁸² Și împărăteasa de la miazăzi a venit la el de la capătul pământului, ca să se convingă de înțelepciunea care era în el.³⁸³ Domnul S-a referit la ea ca la una care, în ziua judecății, se va ridica împotriva celor ce au auzit cuvintele Lui și nu L-au crezut, și ea îi va condamna, căci ea s-a supus înțelepciunii vestite de slujitorul lui Dumnezeu, în vreme ce acești oameni au disprețuit înțelepciunea care venea direct de la Fiul lui Dumnezeu. Căci Solomon a fost un slujitor, pe când Hristos este, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu și Domnul lui Solomon. Acest împărat L-a slujit pe Dumnezeu fără pată și a îndeplinit lucrarea Lui, apoi a fost glorificat; dar când și-a luat neveste din toate popoarele și le-a îngăduit să ridice idoli în Israel, Scriptura spune astfel despre el: „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine și, când îmbătrânit Solomon, inima lui nu a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, căci femeile străine i-au plecat inima spre alți dumnezei. Și Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului și n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David. Și Domnul S-a mâniat pe Solomon, căci inima lui nu a fost în totul a Domnului, ca a tatălui său David.”³⁸⁴ Scriptura îl condamnă îndeajuns, remarca acel prezbiter, ca nimeni să nu se semețească înaintea Domnului.
De aceea Domnul a coborât și în părțile de jos ale pământului, predicând și acolo Evanghelia și [proclamând] iertarea păcatelor primită de cei care cred în El.³⁸⁵În El au crezut toți cei a căror nădejde era îndreptată spre El, adică cei care au proclamat venirea Lui și s-au supus voii Sale – oamenii neprihăniți, profeții și patriarhii, cărora El le-a iertat păcatele în același fel în care le-a iertat pe ale noastre; așadar, nu ar trebui să mai punem în seama lor acele păcate care le-au fost iertate, dacă vrem să nu disprețuim harul lui Dumnezeu. După cum acești oameni nu ne-au reproșat nouă (neamurilor) păcatele noastre, pe care le-am săvârșit înainte ca Isus Hristos să Se manifeste printre noi, nu este drept ca noi să îi învinovățim pe cei care au păcătuit înainte de venirea lui Hristos. „Căci toți oamenii sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”³⁸⁶ și nu sunt îndreptățiți prin ei înșiși, ci prin venirea Domnului – dacă își îndreaptă cu adevărat ochii spre lumina Lui. Faptele lor au fost consemnate în scris pentru instruirea noastră, ca noi să știm, mai întâi, că Dumnezeul nostru este același cu al lor și că păcatele nu Îi sunt pe plac nici când sunt săvârșite de oameni cu faimă; iar în al doilea rând, ca să ne ferim de răutate. Dacă acești oameni din vechime – care ne-au precedat în ceea ce privește darurile [care le-au fost date] și pentru care Fiul lui Dumnezeu nu suferise încă – a trebuit să îndure o asemenea rușine atunci când au comis vreun păcat sau au slujit poftelor lor trupești, ce vor suferi oamenii din ziua de astăzi, care au disprețuit venirea Domnului și au devenit robii propriilor pofte? Într-adevăr, moartea Domnului a devenit [mijlocul de] vindecare și iertare de păcat al celor dintâi, însă Hristos nu va mai muri o dată pentru cei care păcătuiesc acum, căci moartea nu va mai avea stăpânire asupra Lui, ci Fiul va veni în slava Tatălui, cerând cu dobândă de la administratorii Lui banii pe care li i-a încredințat; de la cei cărora le-a încredințat mai mult, va cere mai mult. Prin urmare, după cum remarca acel prezbiter, nu se cuvine să ne mândrim sau să îi judecăm aspru pe cei din vechime, ci ar trebui mai degrabă să ne temem, ca nu cumva, după [ce am ajuns la] cunoașterea lui Hristos, să facem lucruri care nu Îi sunt plăcute lui Dumnezeu și să nu mai putem fi iertați, ajungând să fim scoși afară din împărăția Lui.³⁸⁷ De aceea a spus Pavel: „Dacă [Dumnezeu] nu a cruțat mlădițele firești, [fii cu luare aminte] să nu fii tăiat și tu, care pe când erai un măslin sălbatic, ai fost altoit într-un măslin bun și ai avut parte de grăsimea lui.”³⁸⁸
Puteți vedea că păcatele oamenilor obișnuiți au fost descrise astfel nu de dragul celor care au păcătuit atunci, ci pentru ca noi să învățăm și să înțelegem că acești oameni au păcătuit împotriva unuia și aceluiași Dumnezeu împotriva căruia păcătuiesc acum unii dintre cei care pretind că au crezut în El. Acest lucru [după cum afirmă prezbiterul], a fost declarat de Pavel foarte clar în Epistola către Corinteni, când spune: „Fraților, nu vreau să nu știți că părinții noștri toți au fost sub nor, toți au fost botezați în mare, pentru Moise, toți au mâncat aceeași mâncare spirituală și toți au băut aceeași băutură spirituală, pentru că beau din stânca spirituală care venea după ei și stânca era Hristos. Totuși, cei mai mulți dintre ei nu au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde (in figuram nostri), ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. Să nu fiți nici închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris:³⁸⁹ «Poporul a șezut să mănânce și să bea și s-au sculat să joace.» Nici să nu curvim, cum au făcut unii din ei, așa că într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii. Să nu ispitim pe Hristos, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin șerpi. Nici să nu cârtiți, cum au cârtit unii dintre ei, care au fost nimiciți de Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească nouă de pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care a venit sfârșitul veacurilor (saeculorum). Astfel, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.”³⁹⁰
De aceea, din moment ce apostolul arată fără îndoială că este unul și același Dumnezeu, care judecă aceste lucruri trecute și le cercetează pe cele prezente și arată de ce au fost scrise aceste lucruri, acești oameni sunt nechibzuiți și îngâmfați, ba chiar lipsiți de bun simț când presupun, din pricina păcatelor celor din vechime și a neascultării multora dintre ei, că a existat un Dumnezeu al acestor oameni și că El era Creatorul lumii, care se găsea într-o stare de degenerare, dar că a existat un alt Tată – Cel declarat de Hristos, și că această Ființă este cea care s-a născut în mintea fiecăruia dintre ei. Acești oameni nu au înțeles că, în numeroase cazuri, Dumnezeu nu a fost mulțumit de cei din vechime, care păcătuiau, după cum și mai târziu „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”.³⁹¹ Așa cum atunci au pierit cei nedrepți, cei idolatri și preacurvari, la fel se întâmplă și acum: Domnul declară cu privire la toți aceștia că vor merge în focul veșnic,³⁹²iar apostolul spune: „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați: nici preacurvarii, nici idolatrii, nici curvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.”³⁹³ Pavel ne spune nouă aceste lucruri, ca nu cumva să fim aruncați afară din împărăția lui Dumnezeu, prin săvârșirea unor asemenea fapte. El spune astfel: „Și așa erați unii din voi. Dar ați fost spălați și ați fost sfințiți în numele Domnului nostru Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.” După cum atunci cei care trăiau vieți pline de vicii și care îi atrăgeau și pe alții pe un drum greșit, au fost condamnați și aruncați afară, și acum ochiul care duce la păcat este scos afară, ca și mâna sau piciorul, ca să nu piară și restul trupului în același fel.³⁹⁴ Noi avem acest precept: „Dacă vreun oameni care își zice ‚frate” este curvar, lacom de bani, idolatru, defăimător, bețiv sau hrăpăreț, nu trebuie să mâncați cu un astfel de om.”³⁹⁵ Apostolul mai spune: „Nimeni să nu vă înșele cu vorbe deșarte, căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă întovărășiți dar deloc cu ei.”³⁹⁶După cum atunci condamnarea păcătoșilor se extindea și asupra celor care îi aprobau și li se alăturau, la fel se întâmplă și acum, căci „puțin aluat dospește toată plămădeala”.³⁹⁷ Dacă atunci mânia lui Dumnezeu a coborât asupra celor nedrepți, apostolul spune aici același lucru: „Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbușe adevărul în nelegiuirea lor.”³⁹⁸După cum, în acele vremuri, a venit răzbunarea lui Dumnezeu asupra egiptenilor, care îi asupreau pe nedrept pe izraeliți, Domnul declară și acum: „Nu îi va răzbuna Dumnezeu pe aleșii Lui, care strigă la El zi și noapte? Vă spun că Îi va răzbuna în curând.”³⁹⁹Și apostolul spune în mod asemănător în Epistola către Tesaloniceni: „Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează și să vă dea odihnă vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Sale, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Lui și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut în El.”⁴⁰⁰

Capitolul XXVIII – Acele persoane care exagerează îndurarea lui Hristos, dar nu vorbesc despre judecata Lui, ci privesc numai la harul mai bogat al Noului Testament, sunt nechibzuite. Ele uită gradul mai mare de perfecțiune pe care El îl pretinde de la noi și caută să arate că există un alt Dumnezeu, mai presus de Cel ce a creat lumea

În ambele Testamente vedem [desfășurată] aceeași neprihănire a lui Dumnezeu, când El Se răzbună, într-un caz, într-adevăr, în mod tipic, temporar și mai moderat, iar în altul mai îndelung și mai rigid: căci focul este veșnic și mânia lui Dumnezeu care se va descoperi din cer, de la fața Domnului nostru (după cum spune și David: „Domnul Își întoarce fața împotriva celor ce fac răul, ca să le șteargă pomenirea de pe pământ”)⁴⁰¹ aduce o pedeapsă mai grea asupra celor care o stârnesc. Cei care [invocă] cele petrecute cu aceia care nu L-au ascultat pe Dumnezeu în trecut, dar care caută să prezinte un alt Tată, sunt lipsiți de pricepere. Ei vor să arate, împotriva [acestor pedepse] lucrurile mari pe care le-a făcut Domnul la venirea Sa, menită să îi mântuiască pe cei care L-au primit, arătându-le compasiune, însă ei nu pomenesc nimic despre judecata Lui, despre lucrurile care vor veni peste cei care au auzit cuvintele Lui, dar nu le-au împlinit și faptul că ar fi fost mai bine pentru ei să nu se fi născut,⁴⁰² că va fi mai ușor pentru Sodoma și Gomora în ziua judecății decât pentru acea cetate care nu a primit cuvântul ucenicilor.⁴⁰³
În Noul Testament, credința pe care oamenii trebuia [să și-o pună] în Dumnezeu a fost sporită, primindu-L în plus [față de ce fusese deja revelat] pe Fiul lui Dumnezeu, ca omul să poată deveni părtaș cu Dumnezeu. Prin urmare, în trăirea noastră, trebuie să fim mai atenți, căci nu ni se cere numai să ne abținem de la faptele rele, ci și de la gândurile rele, de la cuvintele nefolositoare, de la vorbele goale și de la limbajul porcos.⁴⁰⁴ Astfel, pedeapsa celor care nu cred Cuvântul lui Dumnezeu, care disprețuiesc venirea Lui și care îi întorc spatele este mai mare, nefiind doar temporară, ci veșnică. Căci cei cărora Domnul le va spune: „Plecați de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic”,⁴⁰⁵ vor fi condamnați pentru totdeauna, iar cei cărora le va zice: „Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită pentru veșnicie”,⁴⁰⁶ vor primi împărăția pentru totdeauna. Așadar, există unul și același Dumnezeu Tatăl și Cuvântul Lui, care a fost prezent întotdeauna alături de rasa umană, prin intermediul diferitelor dispensații, și care a înfăptuit multe lucruri și i-a mântuit de la început pe cei care sunt mântuiți (căci aceștia sunt cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și care urmează Cuvântul lui Dumnezeu potrivit grupării căreia îi aparțin) și i-a judecat pe cei ce sunt judecați, adică pe cei care Îl uită pe Dumnezeu, rostesc blasfemii la adresa Lui și Îi încalcă Cuvântul.
Aceiași eretici pe care i-am menționat Îl acuză pe Domnul în care pretind a crede. Acele aspecte asupra cărora ei atrag atenția cu privire la Dumnezeu, care i-a pedepsit temporar pe necredincioși și i-a lovit pe egipteni, în vreme ce i-a salvat pe cei ascultători, aceleași lucruri deci, vor fi repetate de Domnul, care îi judecă pentru veșnicie pe cei pe care îi judecă și îi scutește pentru veșnicie pe cei pe care îi scutește: și [astfel] va fi El descoperit, potrivit limbajului folosit de acești oameni, ca fiind cauza celui mai cumplit păcat al acelora care au pus mâna pe El și L-au străpuns. Căci dacă El nu ar fi venit astfel, reiese că acești oameni nu L-ar fi putut ucide. Dacă El nu le-ar fi trimis profeți sau apostoli, ei nu i-ar fi putut ucide. Celor care ne atacă și spun: „Dacă egiptenii nu ar fi fost loviți de urgii și dacă apoi, când i-au urmărit pe izraeliți, nu ar fi fost înecați în mare, Dumnezeu nu Și-ar fi putut scăpa poporul”, le răspundem astfel: „Dacă iudeii nu ar fi devenit ucigașii Domnului (fapt care, într-adevăr, a luat de la ei viața veșnică) și dacă nu ar fi căzut într-un abis al mâniei, în urma uciderii apostolilor și a persecutării Bisericii – noi nu am fi putut fi mântuiți.” Căci după cum ei au fost salvați prin orbirea egiptenilor, la fel suntem și noi, prin orbirea iudeilor, dacă, într-adevăr, moartea Domnului a însemnat condamnarea celor care L-au dus la cruce și care nu au crezut în venirea Lui și mântuirea celor care cred în El. Apostolul spune în a doua [Epistolă] către Corinteni: „Noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viață spre viață.”⁴⁰⁷ Și pentru cine suntem o mireasmă de la moarte spre moarte dacă nu pentru cei care nu cred și nici nu se supun Cuvântului lui Dumnezeu? Și cine sunt cei care și atunci s-au dat pe ei înșiși morții? Fără îndoială, aceștia sunt oamenii care nu cred și nici nu se supun lui Dumnezeu. Apoi, cine sunt cei care au fost mântuiți și au primit moștenirea? Desigur, cei ce cred în Dumnezeu și care au rămas în dragostea Lui, ca și Caleb, [fiul] lui Iefune, Iosua, [fiul] lui Nun,⁴⁰⁸și copiii cei nevinovați,⁴⁰⁹ care nu cunosc răul. Cine sunt cei care sunt mântuiți acum și primesc viața veșnică? Nu cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu, care cred în promisiunile Lui și care „la răutate sunt ca și copiii”?⁴¹⁰

Capitolul XXIX – Respingerea argumentelor marcioniților, care au încercat să arate că Dumnezeu a fost autorul păcatului, întrucât El l-a orbit pe faraon și pe slujitorii Lui

„Dar”, spun ei, „Dumnezeu a împietrit inima lui faraon și a slujitorilor lui.”⁴¹¹Cei care invocă astfel de dificultăți nu citesc pasajul din Evanghelie unde Domnul a răspuns ucenicilor care L-au întrebat: „De ce le vorbești în pilde?” „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele împărăției cerurilor, iar lor nu le-a fost dat; de aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei măcar că văd, nu văd și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg. Cu privire la ei se împlinește profeția lui Isaia, care zice: «Împietrește inima acestui popor, ia-le auzul și văzul.» Dar ferice de ochii voștri că văd și de urechile voastre că aud.”⁴¹²Căci unul și același Dumnezeu [care îi binecuvântează pe unii] aduce orbirea asupra celor care nu cred în El, după cum soarele, care este creat de El, [acționează asupra] celor care, din pricina vreunei slăbiciuni a ochilor, nu îi pot vedea lumina; însă celor ce cred în El și Îl urmează, El le iluminează în mai mare măsură mintea. Potrivit acestui cuvânt, apostolul spune în 2 Corinteni: „Lumea aceasta a orbit mințile celor necredincioși, ca să nu vadă strălucind [asupra lor] lumina Evangheliei glorioase a lui Hristos.”⁴¹³Apoi, în Romani, el spune: „Pentru că nu au căutat să Îl păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”⁴¹⁴ Vorbind despre Antihrist, el spune clar în 2 Tesaloniceni: „Din această pricină Dumnezeu le va trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți.”⁴¹⁵
Prin urmare, dacă în zilele noastre Dumnezeu, care cunoaște numărul celor care nu vor crede, căci El știe dinainte toate lucrurile, i-a lăsat pe mâna necredinței și Și-a întors fața de la ei, lăsându-i în întunericul pe care ei înșiși l-au ales, de ce ar fi incredibil ca El să fi făcut la fel în vremea aceea și cu faraon, care oricum nu ar fi crezut, împreună cu cei ce erau ce el? Domnul îi vorbise astfel lui Moise, din rug: „Știu că împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecați decât silit de o mână puternică.”⁴¹⁶Din același motiv pentru care Domnul a vorbit în pilde și a adus orbirea asupra lui Israel, ca să nu vadă, deși vedeau, căci cunoștea [duhul de] necredință din ei, de aceea a împietrit El și inima lui faraon, pentru ca deși vedea că degetul lui Dumnezeu conducea poporul Israel, să nu creadă, ci să se repeadă într-o mare de necredință, continuând să-și închipuie că ieșirea acestor [izraeliți] fusese realizată prin puteri magice și că nu prin lucrarea lui Dumnezeu se deschisese Marea Roșie înaintea lor, ci că ea se datorase unor cauze naturale (sed naturaliter sic se habere).

Capitolul XXX – Respingerea altui argument adus de marcioniți, și anume că Dumnezeu i-a învățat pe iudei să îi jefuiască pe egipteni

Apoi, cei care obiectează și reproșează faptul că poporul, la porunca lui Dumnezeu, în ajunul plecării lui, a luat de la egipteni vase de tot felul și veșminte,⁴¹⁷cu care au plecat și din această [pradă] a fost construit cortul în pustiu – acești oameni se dovedesc a fi ignoranți în ceea ce privește modul drept de a lucra al lui Dumnezeu și dispensațiile Lui; după cum remarca acel prezbiter: „Dacă Dumnezeu nu ar fi procedat așa la ieșirea lor din Egipt, niciunul dintre noi nu ar putea fi salvat acum, în exodul nostru, adică în credința în care ne-am înrădăcinat și prin care am fost scoși din numărul neamurilor. Căci în unele cazuri suntem însoțiți de proprietăți mai restrânse, în altele de proprietăți mai mari, pe care le-am dobândit dintre bogățiile nedrepte. Căci din ce sursă provin casele în care locuim, hainele pe care le purtăm, vasele pe care le folosim și toate celelalte lucruri întrebuințate în viața de zi cu zi, dacă nu din acele lucruri pe care, pe când făceam parte dintre neamuri, le-am dobândit prin lăcomie sau le-am primit de la părinții noștri păgâni, de la rudele sau prietenii noștri, care le-au obținut pe căi nedrepte? Ca să nu amintim că și acum, când suntem la credință, dobândim astfel de lucruri. Căci cine vinde ceva, fără să urmărească să obțină vreun profit de la cel ce cumpără? Sau cine cumpără ceva fără să vrea să obțină un preț bun de la vânzător? Ce negustor nu face astfel încât să poată trăi de pe urma negustoriei lui? În ce-i privește pe credincioșii de la curtea împăratului, lucrurile întrebuințate de ei, nu vin din proprietatea care aparține Cezarului? Celor care duc lipsă, nu le dau fiecare din acești [creștini] după puterea lor? Egiptenii erau datori poporului [iudeu] nu numai în ceea ce privește bunurile, ci și viețile lor, din pricina bunătății patriarhului Iosif, în vremurile de odinioară; dar în ce fel ne sunt nouă datori păgânii, de la care obținem câștig? Deși suntem la credință, noi folosim fără trudă ceea ce agonisesc ei prin muncă.
Până la ieșirea din Egipt, poporul lui Israel slujise egiptenilor în cea mai cruntă robie, după cum spune Scriptura: „Egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viața amară, prin lucrări grele de lut și cărămizi și prin tot felul de lucrări de pe câmp. Și în toate muncile acestea pe care îi sileau să le facă, erau fără niciun pic de milă.”⁴¹⁸Israeliții au construit pentru egipteni, cu mare trudă, cetăți întărite, sporind avuția acestor oameni de-a lungul multor ani, prin robia la care au fost supuși, în vreme ce acești [stăpâni] nu doar că nu s-au arătat recunoscători, dar și urmăreau nimicirea lor. Atunci, în ce fel au acționat nedrept [israeliții] dacă au luat o parte din multele lucruri care ar fi trebuit să le aparțină dacă nu ar fi fost robi și ar fi trebuit să iasă bogați din Egipt, în vreme ce, primind numai o recompensă nesemnificativă pentru robia lor grea, au plecat de fapt săraci? Este la fel de corect ca atunci când un om liber, care a fost luat rob cu forța de altul, și l-a slujit mulți ani, sporindu-i averea, ar fi învățat de cineva să ia o mică parte din posesiunile [stăpânului] său și ar pleca au acest puțin, ca rezultat al trudei sale, în locul marilor averi care se strânseseră și apoi ar fi acuzat pentru aceasta, ca și cum ar fi acționat nedrept.⁴¹⁹ El (acuzatorul) ar părea mai degrabă un judecător nedrept față de cel care a fost luat cu sila în robie. La fel sunt și acești oameni care îi acuză pe izraeliți pentru că și-au însușit o mică parte din bunuri, dar care nu reproșează nimic celor care i-au răsplătit pentru slujirea părinților lor, ci i-au supus celei mai grele robii, obținând un mare profit de la ei. [Cei care obiectează] afirmă că [izraeliții] au acționat necinstit când au luat recompensa pentru munca lor, sub forma câtorva vase de aur și argint, în vreme ce ei spun despre ei înșiși (ca să rostim adevărul, chiar dacă unora li se va părea ridicol) că acționează cinstit când poartă în brâiele lor monede de aur, argint și aramă, care poartă pe ele cuvintele și chipul Cezarului.
Dacă s-ar face o comparație între noi și ei, [vreau să întreb] care din cele două părți pare să fi primit [bunurile ei lumești] într-o mod mai corect? Poporul [iudeu], [care a luat] de la egiptenii care le erau datori în toate privințele, sau noi [care primim bunuri] de la romani și de la alte națiuni, care nu sunt datoare față de noi cum erau egiptenii față de iudei? Mai mult, datorită lor este pace în lume, călătorim fără teamă pe drumuri și navigăm oriunde dorim.⁴²⁰ De aceea, împotriva unor astfel de oameni (adică eretici) se aplică acel cuvânt al lui Dumnezeu care spune: „Fățarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și apoi vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău.”⁴²¹Dacă cel care îi acuză pe iudei și se mândrește cu înțelepciunea lui, s-a separat de tovărășia neamurilor și nu posedă niciun lucru [care provine] din bunurile altora, ci este efectiv gol și desculț și locuiește în munți, sub cerul liber, asemenea animalelor care se hrănesc cu iarbă, i se poate permite [să folosească un astfel de limbaj], ca unul care nu cunoaște necesitățile felului nostru de trai. Dar dacă el ia parte la ceea ce, în opinia oamenilor, este proprietatea altora și dacă, [în același timp] îi vorbește de rău pe alții,⁴²² se dovedește a fi nedrept și îndreaptă acest fel de acuzații împotriva lui însuși. Căci el este unul care deține lucruri care nu îi aparțin și râvnește la bunuri care nu sunt ale lui. De aceea a spus Domnul: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu ce măsură măsurați, cu aceea vi se va măsura.”⁴²³[Sensul acestor cuvinte nu este] acela că nu ar trebui să vedem nimic greșit în cei păcătoși, nici că ar trebui să ne dăm acordul celor ce săvârșesc răul, ci că nu ar trebui să rostim o judecată nedreaptă cu privire la modul lui Dumnezeu de a lucra, căci El Însuși Se îngrijește ca lucrurile să meargă spre bine, într-un mod care corespunde dreptății. Dat fiind faptul că El știa că vom folosi într-un mod bun lucrurile pe care le avem și pe care le-am primit de la alții, a spus: „Cel ce are două haine să împartă cu cel ce n-are niciuna și cel ce are de mâncare, să facă la fel.”⁴²⁴„Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncare, Mi-a fost sete și Mi-ați dat să beau, am fost gol și M-ați îmbrăcat.”⁴²⁵„Când faci o binefacere, să nu știe stânga ta ce face dreapta.”⁴²⁶Noi ne dovedim a fi drepți prin ceea ce facem bine, răscumpărând bunurile noastre din mâinile străinilor. Când spun „din mâinile străinilor”, nu mă refer la faptul că lumea nu îi aparține lui Dumnezeu, ci la faptul că noi primim astfel de daruri din mâinile altora, așa cum iudeii le-au primit de la egiptenii care nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu și prin intermediul acestor daruri ridicăm în noi înșine cortul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu locuiește în cei care duc o viață dreaptă, după cum spune Domnul: „Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca atunci când veți muri,⁴²⁷ să vă primească în corturile veșnice.”⁴²⁸Căci indiferent de lucrurile dobândite prin nedreptate, pe când eram păgâni, suntem dovediți neprihăniți, odată ce am devenit credincioși, dacă le folosim în folosul Domnului.
Lucrurile întâmplate atunci cu iudeii au avut loc ca model și astfel s-a construit cortul Domnului; iudeii au primit pe drept acele bunuri, după cum am arătat, în vreme ce noi eram întruchipați dinainte în acel eveniment, [noi] cei care aveam să Îl slujim apoi pe Dumnezeu cu lucrurile altora. Căci întregul exod din Egipt al poporului, care a avut loc sub călăuzirea divină,⁴²⁹ reprezenta un model și o imagine a exodului Bisericii, care trebuie să aibă loc dintre neamuri^430, pentru ca în cele din urmă El să o conducă afară din această lume, spre moștenirea Sa, pe care Moise, slujitorul lui Dumnezeu nu [a primit-o], dar pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu o va da ca moștenire. Cei care vor acorda atenție lucrurilor afirmate de profeți cu privire la [vremurile] sfârșitului și la cele pe care Ioan, ucenicul Domnului, le-a văzut în Apocalipsa,⁴³¹ va descoperi că toate popoarele [urmează să] treacă prin aceleași urgii prin care au trecut egiptenii.

Capitolul XXXI – Nu ar trebui să imputăm în pripă oamenilor din vechime lucruri pe care Scriptura nu le condamnă, ci ar trebui mai degrabă să căutăm în ele întruchipări ale lucrurilor viitoare: un astfel de exemplu este incestul săvârșit de Lot

Când ne relata anumite situații de acest fel referitoare la cei din vechime, prezbiterul [menționat înainte] obișnuia să ne învețe, spunându-ne astfel: „În ceea ce privește acele greșeli pentru care Scripturile însele îi condamnă pe patriarhi și pe profeți, nu ar trebui să îi condamnăm aspru, nici să ajungem asemenea lui Ham, care și-a bătut joc de rușinea tatălui său și a căzut astfel sub blestem, ci ar trebui [mai degrabă] să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ei, căci păcatele lor au fost iertate prin venirea Domnului nostru, căci El a spus că ei au mulțumit [pentru noi] și s-au bucurat de mântuirea noastră.⁴³²Deci, cu privire la acele acțiuni pe care Scriptura nu le cenzurează, ci doar le expune [așa cum s-au petrecut], nu se cuvine să devenim acuzatorii [celor care le-au săvârșit], căci noi nu suntem mai corecți decât Dumnezeu, nici nu putem fi superiori Stăpânului nostru. Ar trebui ca noi să căutăm semnificația acelor fapte. Căci niciunul din lucrurile care au fost menționate în Scriptură, fără să fie condamnate, nu este lipsit de semnificație.” Găsim un astfel de exemplu în cazul lui Lot, care și-a condus fiicele afară din Sodoma și acestea au rămas apoi însărcinate de la tatăl lor, care și-a lăsat în urmă, în hotarele [țării], soția – sub forma unui stâlp de sare, [care se vede] și astăzi. Lot nu a acționat sub impulsul propriei voințe, nici al îndemnului dorințelor carnale, ci fără să aibă cunoștință de cele întâmplate; și, [de fapt] a constituit astfel o întruchipare [a lucrurilor viitoare]. Scriptura spune: „Și cea mai mare s-a dus și s-a culcat cu tatăl ei. El n-a băgat de seamă nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat.”⁴³³Același lucru s-a petrecut și cu cea mai mică: „El n-a băgat de seamă”, ni se spune, „nici când s-a culcat ea, nici când s-a sculat.”⁴³⁴Din moment ce Lot nu a știut [ce făcuse], nici nu era robit de poftă [în acțiunile lui], modul de desfășurare a lucrurilor [pregătit de Dumnezeu] a fost dus la îndeplinire și, prin el, cele două fiice (care reprezintă cele două biserici⁴³⁵), care au dat naștere unor copii provenind de la același tată, au fost puse în lumină separat de [influența] poftei trupești. Căci nu era nicio altă persoană, [după cum au presupus ele], cu care să poată rămâne însărcinate, ca să poată da naștere la fii, după cum este scris: „Cea mai mare a zis celei mai tinere: «Nu mai este niciun bărbat în ținutul acesta, care să intre la noi, după obiceiul tuturor țărilor. Vino să punem pe tatăl nostru să bea vin și să ne culcăm cu el, ca să ne păstrăm sămânța prin tatăl nostru.»”⁴³⁶
Astfel, aceste fiice [ale lui Lot] au vorbit așa în simplitatea și inocența lor, închipuindu-și că toată omenirea pierise, asemenea sodomiților, și că mânia lui Dumnezeu venise peste tot pământul. Prin urmare, acțiunea lor poate fi trecută cu vederea, din moment ce ele au presupus că numai ele și tatăl lor au rămas în viață, pentru perpetuarea rasei umane, motiv pentru care l-au înșelat pe tatăl lor. Cuvintele folosite de ele indică următorul fapt: nimeni altul nu poate conferi bisericii mai vechi și celei mai tinere [puterea de a] da naștere copiilor, în afară de Tatăl. Tatăl rasei umane este Cuvântul lui Dumnezeu, după cum arată Moise când spune: „Nu este El tatăl tău care te-a plămădit și te-a creat?”⁴³⁷În ce vreme a turnat El asupra rasei umane sămânța dătătoare de viață, adică Duhul iertării de păcate, prin care suntem înviorați? Nu atunci când El a mâncat cu oamenii și a băut vin pe pământ? Căci este scris: „Fiul omului a venit mâncând și bând”⁴³⁸și când a șezut, a adormit și S-a odihnit. El Însuși spune prin David: „Am dormit și M-am odihnit.”⁴³⁹Pentru că El obișnuia să facă astfel pe când locuia printre noi, a mai spus: „Și somnul Mi-a fost dulce.”⁴⁴⁰Întreagă această chestiune a fost indicată prin Lot, și anume că sămânța Tatălui tuturor, adică Duhul lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile, S-a unit cu carnea, adică cu lucrarea mâinilor Sale; din această unire, cele două sinagogi, adică cele două biserici, au dat naștere – de la tatăl lor – la fii vii pentru Dumnezeul Cel viu.
În vreme ce se petreceau aceste lucruri, soția lui Lot a rămas pe [teritoriul] Sodomei, trupul ei muritor fiind transformat într-un stâlp de sare, care rămâne veșnic;⁴⁴¹ prin acele procese naturale,⁴⁴² care țin de rasa umană, acest caz indica faptul că și Biserica – sarea pământului⁴⁴³ – a fost lăsată pe pământ și supusă suferințelor umane; în timp ce o serie dintre membrii ei sunt luați de pe pământ, stâlpul de sare continuă să rămână,⁴⁴⁴ întruchipând astfel temelia credinței, care îi întărește și îi trimite înainte pe copii spre Tatăl lor.

Capitolul XXXII – Faptul că un singur Dumnezeu a fost autorul ambelor Testamente este confirmat de autoritatea unui prezbiter care a primit învățătură de la apostoli

Un prezbiter⁴⁴⁵ care a fost un ucenic al apostolilor a judecat în acest fel cu privire la cele două testamente, dovedind că ambele proveneau de la unul și același Dumnezeu. Căci [el a susținut] că nu există un alt Dumnezeu afară de Cel care ne-a creat și ne-a modelat și că pretențiile oamenilor care afirmă că această lume a noastră a fost creată fie de îngeri, fie de vreo altă putere sau de un alt Dumnezeu, nu au niciun temei. Căci dacă vreun om se îndepărtează de Creatorul tuturor lucrurilor și pretinde că această creație căreia îi aparținem a fost întocmită de vreun altul sau prin vreun altul [decât singurul Dumnezeu], el va fi inconsecvent și va fi prins în multe contradicții de acest fel, cărora nu [va fi capabil să] le dea vreo explicație care să poată fi privită ca probabilă sau adevărată. Din acest motiv, cei care promovează alte doctrine, ascund de noi părerea pe care o au ei înșiși cu privire la Dumnezeu, pentru că sunt conștienți de natura ușor de combătut⁴⁴⁶ și absurdă a doctrinei lor și se tem că, dacă vor fi învinși, le va fi greu să aibă o retragere onorabilă. Dar dacă cineva crede [numai] în singurul Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său, așa cum spune Moise: „Și Dumnezeu a zis: ‚Să fie lumină!” Și a fost lumină”⁴⁴⁷ și, după cum citim în Evanghelie, „Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El”,^448, iar apostolul Pavel [spune] în mod similar: „Este un Domn, o credință, un botez; este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți”⁴⁴⁹– un astfel de om „se va ține de capul prin care întregul trup, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste.”⁴⁵⁰Atunci, fiecare cuvânt i se va părea consecvent unui asemenea om,⁴⁵¹ dacă el citește Scripturile împreună cu prezbiterii Bisericii, care dețin doctrina apostolică, după cum am arătat.
Potrivit învățăturii apostolilor, au existat, într-adevăr, două testamente pentru cele două popoare, însă unul și același Dumnezeu le-a desemnat în folosul acelor oameni (pentru care⁴⁵² au fost ele date) care aveau să creadă în Dumnezeu. Am arătat aceste lucruri în cea de-a treia carte despre învățătura apostolilor. Cel dintâi testament nu a fost dat fără un scop și fără o motivație, sau în mod accidental, ci el i-a supus⁴⁵³ pe cei cărora le-a fost dat slujirii lui Dumnezeu, pentru folosul lor (căci Dumnezeu nu are nevoie de slujirea oamenilor), și a prezentat un model al lucrurilor cerești, întrucât omul nu putea încă să vadă lucrurile lui Dumnezeu în plan imediat.⁴⁵⁴Primul testament a prevestit imaginea acelor lucruri care există [acum cu adevărat] în Biserică, așa încât credința noastră să poată să aibă o temelie puternică;⁴⁵⁵el cuprindea o profeție a lucrurilor viitoare, pentru ca oamenii să învețe că Dumnezeu cunoaște dinainte toate lucrurile.

Capitolul XXXIII – Oricine mărturisește că singurul Dumnezeu este autorul ambelor Testamente și citește cu sârguință Scripturile, împreună cu prezbiterii Bisericii, este un adevărat ucenic spiritual și va înțelege și va interpreta corect toate lucrurile declarate de profeți cu privire la Hristos și la libertatea Noului Testament

Un ucenic spiritual de acest fel primește Duhul lui Dumnezeu, care a fost de la început, în toate dispensațiile lui Dumnezeu, prezent alături de omenire, a anunțat lucrurile viitoare, le-a revelat pe cele prezente și le-a narat pe cele trecute. [Un astfel de om], într-adevăr, „judecă pe toți oamenii, dar el însuși nu este judecat de nimeni”.⁴⁵⁶Căci el judecă Neamurile, „care slujesc făpturii în locul Făcătorului”⁴⁵⁷ și, din pricina minții lor întunecate, își irosesc truda pe lucruri deșarte. El îi judecă și pe iudei, care nu acceptă cuvântul libertății, nici nu sunt dornici să fie liberi, deși au [cu ei] un Eliberator și pretind, într-o vreme nepotrivită [pentru o astfel de purtare], că [prin ritualuri] care le depășesc [pe cele cerute] de lege Îl slujesc pe Dumnezeu, care nu are nevoie de nimic; ei nu recunosc venirea lui Hristos, îndeplinită pentru mântuirea oamenilor, nici nu sunt dispuși să înțeleagă că toți profeții anunță cele două veniri ale Sale: una în care, într-adevăr, a devenit un om supus durerilor, cunoscând ce înseamnă să poarte neputințele,⁴⁵⁸ a șezut pe mânzul unei măgărițe,⁴⁵⁹ a fost o piatră lepădată de zidari,⁴⁶⁰ a fost dus ca o oaie la măcelărie⁴⁶¹ și prin întinderea mâinilor Sale l-a nimicit pe Amalec;⁴⁶² a strâns de la marginile pământului, în turma Tatălui, pe copiii împrăștiați pretutindeni,⁴⁶³ Și-a amintit de ai Lui, cei care muriseră și erau adormiți⁴⁶⁴ și a coborât ca să-i elibereze. A doua oară, El va veni pe nori,⁴⁶⁵ aducând ziua care arde ca un cuptor,⁴⁶⁶ lovind pământul cu cuvintele gurii Lui,⁴⁶⁷ nimicindu-i pe necredincioși cu răsuflarea buzelor Lui; va avea în mână o lopată și Își va curăța aria, strângând grâul în hambar și arzând pleava în focul care nu se stinge.⁴⁶⁸
Un ucenic adevărat va cerceta și doctrina lui Marcion, [întrebând] cum susține acesta că există doi dumnezei, separați unul de altul printr-o distanță infinită⁴⁶⁹ și cum poate fi bun cel care îi atrage la el pe oamenii care nu îi aparțin, îndepărtându-i de cel ce i-a creat și chemându-i în propria lui împărăție; de ce este bunătatea lui, care nu îi salvează pe toți [aceștia], deficitară; de ce acesta, care pare bun în ce-i privește pe oameni, este nedrept în raport ce cel care i-a creat pe oameni, așa încât îl lipsește de posesiunile lui; mai mult, dacă Domnul ar fi aparținut altui tată, cum ar fi putut El, fără să încalce dreptatea, să spună că pâinea este trupul Lui, deși era luată din creația căreia îi aparținem și noi, și să afirme că vinul era sângele Lui?⁴⁷⁰ De ce ar fi spus El că era Fiul omului dacă nu ar fi experimentat nașterea, ca orice făptură omenească? Cum putea El să ne ierte de păcatele pentru care răspundem înaintea Creatorului și Dumnezeului nostru? Apoi, presupunând că El a fost om numai în aparență, dar că nu a avut trup, cum putea fi răstignit și cum putea să curgă sânge și apă din coasta Lui străpunsă?⁴⁷¹ În plus, ce fel de trup au pus în mormânt cei care L-au îngropat? Și ce era ceea ce a înviat din morți?
[Acest om spiritual] îi va judeca, de asemenea, pe toți adepții lui Valentinus, pentru că aceștia mărturisesc, într-adevăr, un singur Dumnezeu și Tată și faptul că toate lucrurile își au originea în El, dar în același timp susțin că Cel care a creat toate lucrurile este rodul apostaziei sau al unei defecțiuni. [Îi va judeca și pe aceștia pentru că] ei mărturisesc cu limba un Domn, pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, însă Îi atribuie în [sistemul lor] de doctrine o origine proprie singurului Fiu, una Cuvântului, alta lui Hristos și alta Mântuitorului; potrivit lor, toate aceste ființe sunt prezentate [în Scripturi ca fiind] una, [în vreme ce ei susțin] totuși că fiecare dintre ele ar trebui înțelese [ca existând] separate [de restul] și ca având propria origine specială. [Se pare], atunci ⁴⁷² că numai limba lor recunoaște unitatea [lui Dumnezeu], în vreme ce opinia lor [reală] și înțelegerea lor s-a îndepărtat de [această doctrină a] unității (din pricina obiceiului lor de a cerceta lucrurile profunde) și astfel au preluat noțiunea de divinități multiple – [aceasta se va vedea] când vor fi verificați de Hristos cu privire la [doctrina] pe care au născocit-o. Ei spun despre El că S-ar fi născut după Pleroma și că ar fi apărut după [ce a avut loc] degenerarea sau apostazia. Ei mai susțin că ei înșiși s-au născut în urma pasiunii experimentate prin Sophia. Însă chiar profetul lor, Homer, în urma ascultării căruia au inventat ei asemenea doctrine, îi contrazice când spune următoarele:

„Îmi este urât ca porțile Hadesului acel om care gândește un lucru și spune altul.”⁴⁷³ [Acest om spiritual] va judeca și discursurile deșarte ale gnosticilor, arătând că aceștia sunt discipolii lui Simon Magul.

El îi va judeca și pe ebioniți, [căci] cum ar putea fi ei mântuiți dacă Dumnezeu nu ar fi adus mântuirea pe pământ? Sau cum ar putea omul să devină ca Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ar fi devenit [mai întâi] ca omul? Și cum va scăpa (omul) dintre cei ce sunt supuși morții, dacă nu prin intermediul⁴⁷⁴ unui neam nou, format într-un mod minunat și neașteptat (ca semn al mântuirii) de către Dumnezeu – [mă refer la] regenerarea care vine prin fecioară, prin credință?⁴⁷⁵Cum poate primi cineva înfierea de la Dumnezeu, dacă rămâne în [acest fel de] neam, căruia îi aparțin oamenii din lume? Și cum ar fi putut El (Hristos) să fie mai mare decât Solomon,⁴⁷⁶ decât Iona sau să fie Domnul lui David,⁴⁷⁷ El care avea aceeași natură ca și noi? Apoi, cum ar fi putut El să-l supună⁴⁷⁸ pe cel care era mai puternic decât oamenii⁴⁷⁹ și care nu numai că-l biruise pe om, dar îl și ținea sub puterea lui, cum ar fi putut Hristos să-l biruiască pe cel ce biruise și să elibereze omenirea care fusese învinsă, dacă nu ar fi fost mai mare decât omul care fusese înfrânt? Cine altcineva este superior și mai presus decât omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, dacă nu Fiul lui Dumnezeu, după al cărui chip a fost creat omul? De aceea a arătat El asemănarea în aceste zile din urmă,⁴⁸⁰ [căci] Fiul lui Dumnezeu a fost făcut om, asumându-Și ca natură⁴⁸¹ vechea creație [a mâinilor Lui], după cum am arătat înainte.
Ucenicul adevărat îi va judeca și pe cei ce Îl descriu pe Hristos ca unul [care a devenit om] numai în închipuirea [oamenilor]. Dar cum își pot imagina ei că poartă o discuție reală, când Stăpânul lor a fost numai o ființă imaginară? Sau cum pot ei primi ceva trainic din partea Lui, dacă El a fost o făptură imaginară și nu o realitate? Și cum cred acești oameni că pot lua parte la mântuire, dacă Cel în care mărturisesc a crede S-a manifestat numai ca o ființă imaginară? Prin urmare, nimic din ce are legătură cu acești oameni nu este real și nu [posedă caracterul] adevărului; în aceste circumstanțe, se poate pune întrebarea dacă (în cazul în care, într-o manieră asemănătoare, nici ei nu sunt oameni, ci dobitoace fără judecată) în cele mai multe cazuri, nu prezintă⁴⁸² și ei doar o umbră de umanitate.
Ucenicul îi va judeca și pe profeții falși, care nu au primit darul profeției de la Dumnezeu și care nu au frică de Dumnezeu, ci fie de dragul slavei deșarte, fie urmărind vreun folos personal, ori acționând sub influența vreunui duh rău, pretind că rostesc profeții, în vreme ce ei mint împotriva lui Dumnezeu.
El îi va judeca și pe cei care dau naștere la schisme, oameni care sunt lipsiți de dragostea lui Dumnezeu, care caută mai degrabă folosul propriu decât unitatea Bisericii, care, pentru motive neînsemnate sau pentru orice pricină care le trece prin gând, rup în bucăți și împart marele și slăvitul trup al lui Hristos și îl distrug; ei sunt oameni care vorbesc despre pace, în vreme ce stârnesc războiul, care strecoară țânțarul, dar înghit cămila.⁴⁸³ Ei nu pot produce o reformă de o asemenea importanță încât să compenseze daunele provocate de schisma lor. El îi va judeca și pe cei ce depășesc limitele adevărului, adică pe cei ce sunt în afara Bisericii, dar el însuși nu va fi judecat de nimeni, căci în ce îl privește, toate lucrurile sunt solide: el are o credință deplină în singurul Dumnezeu Atotputernic, din care vin toate lucrurile; în Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Domnul nostru, prin care sunt toate lucrurile și în dispensațiile legate de El, prin intermediul cărora Fiul lui Dumnezeu a devenit om; și o credință fermă în Duhul lui Dumnezeu, care ne conferă cunoștința adevărului și care a îndeplinit lucrările Tatălui și ale Fiului, căci El locuiește alături de fiecare generație de oameni,⁴⁸⁴ potrivit voii Tatălui.
Adevărata cunoștință⁴⁸⁵ este [cea care constă în] doctrina apostolilor, în vechea constituție⁴⁸⁶a Bisericii din întreaga lume și în modul distinct de manifestare a trupului⁴⁸⁷ lui Hristos, potrivit succesiunii episcopilor, prin care ei au transmis mai departe Biserica existentă pretutindeni, care a ajuns până la noi, fiind păzită și păstrată⁴⁸⁸ fără vreo denaturare a Scripturilor, printr-un sistem⁴⁸⁹ complet de doctrine, fără a primi vreo adăugire și fără a [suferi] vreo micșorare [a adevărurilor în care crede Biserica]; această cunoștință [constă în] citirea [cuvântului lui Dumnezeu] fără a-l falsifica și într-o interpretare corectă și atentă a acestuia, în armonie cu Scripturile, evitând pericolele și blasfemiile. [Mai presus de toate, ea constă în] darul extraordinar al dragostei,⁴⁹⁰ care este mai prețios decât cunoștința, mai glorios decât profeția și care întrece toate celelalte daruri [ale lui Dumnezeu].
De aceea, în orice loc, datorită acestei iubiri de Dumnezeu pe care o prețuiește Biserica, ea trimite mereu o mulțime de martiri la Tatăl, în vreme ce toți ceilalți⁴⁹¹ nu numai că nu se pot lăuda cu astfel de lucruri, ci și susțin că o asemenea mărturie nu este necesară, căci sistemul lor de doctrine este adevăratul martor [pentru Hristos], cu excepția unuia sau doi dintre ei, care în tot acest răstimp de când a venit Domnul pe pământ, sporadic, împreună cu martirii noștri, au suferit ocară pentru numele lor (ca și cum și el [ereticul] ar fi primit îndurare) și au fost duși [la moarte], ca un fel de suită a lor. Numai Biserica susține în curăție suferința celor supuși persecuției din pricina neprihănirii, pedepselor de tot felul și chiar morții – din cauza iubirii pe care i-o poartă lui Dumnezeu și a mărturisirii Fiului Său. Deși Biserica este adesea slăbită, numărul membrilor ei crește îndată și ea devine din nou întreagă, după modelul⁴⁹² soției lui Lot, care a devenit un stâlp de sare. Astfel, [ea trece printr-o experiență] asemănătoare celei a profeților din vechime, după cum spune Domnul: „Căci așa i-au prigonit și pe profeții care au fost înainte de voi”;⁴⁹³Biserica suferă persecuția, într-un mod nou, din partea celor care nu primesc cuvântul lui Dumnezeu, în vreme ce asupra ei⁴⁹⁴ odihnește același duh [ca și asupra profeților din vechime].
Într-adevăr, profeții – pe lângă celelalte lucruri pe care le-au prevestit, au spus și că toți aceia asupra cărora se va odihni Duhul lui Dumnezeu, care vor asculta cuvântul Tatălui și care Îl vor sluji pe El după puterea lor, vor fi prigoniți, loviți cu pietre și uciși. Profeții au prefigurat aceste lucruri în ei înșiși, datorită iubirii lor de Dumnezeu și pe baza cuvântului Său. Ei înșiși erau mădulare ale lui Hristos și fiecare la locul lui a spus profeția [care i-a fost dată], prefigurându-L pe Hristos și proclamând lucrurile care aveau să I se întâmple. După cum trupul lucrează cu toate membrele sale și nu este reprezentat de unul singur, ci de toate luate împreună, la fel toți profeții L-au prefigurat pe [Hristos], în vreme ce fiecare dintre ei, în locul pe care îl avea ca mădular și potrivit acestuia, a îndeplinit lucrarea care îi fusese încredințată și a anunțat astfel lucrarea specială a lui Hristos, care era legată de fiecare din aceste mădulare.
Unii dintre ei, văzându-L în slavă, au privit starea Lui glorioasă (conversationem) la dreapta Tatălui;⁴⁹⁵ alții L-au văzut venind pe norii cerului ca Fiul omului⁴⁹⁶ și cei care au spus despre El: „Atunci Îl vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns”,⁴⁹⁷ se refereau la [cea de-a doua] Lui venire, despre care El Însuși a spus: „Când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?”⁴⁹⁸ Pavel vorbește și el despre acest eveniment când spune: „Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează și să vă dea odihnă vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc.”⁴⁹⁹Alții, care se referă la El ca la un judecător și la ziua Domnului ca la un cuptor aprins, spun că El „va strânge grâul în grânar și pleava o va arde în focul care nu se stinge”,⁵⁰⁰amenințându-i astfel pe cei necredincioși, cu privire la care Domnul Însuși declară: „Depărtați-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, pe care Tatăl Meu l-a pregătit pentru diavolul și pentru îngerii lui.”⁵⁰¹ Apostolul spune în mod asemănător: „Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Lui și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut în El.”⁵⁰² Alții au spus: „Ești mai frumos decât fiii oamenilor”⁵⁰³ și „Domnul Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarășii Tăi”;⁵⁰⁴ și „Războinic viteaz, încinge-ți sabia, cu frumusețea și slava Ta, fii biruitor și propășește; stăpânește prin adevăr, blândețe și neprihănire.”⁵⁰⁵ Toate lucrurile spuse cu privire la El și care indică frumusețea și splendoarea din împărăția Lui, alături de înălțarea extraordinară a celor conduși de El, sunt menite să stârnească dorința celor ce le aud de a ajunge și ei acolo, făcând lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Alții au spus: „El este un om și cine Îl va cunoaște?”⁵⁰⁶ și: „Am mers la prorociță, ea a născut un fiu și numele Lui este Minunat, Sfetnic, Dumnezeu Atotputernic”,⁵⁰⁷iar aceia [dintre ei] care L-au proclamat ca Emanuel, [născut] din fecioară, au arătat astfel unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu lucrarea mâinilor Sale, [declarând] că acest Cuvânt S-a făcut trup, iar Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul omului (Cel curat a deschis în mod curat acel pântece curat, care regenerează oamenii pentru Dumnezeu și pe care El Însuși l-a curățat); Isus a devenit ceea ce suntem și noi, [totuși] El este Dumnezeul Atotputernic, a cărui obârșie nu poate fi cunoscută. Alți profeți au spus: „Domnul a vorbit în Sion și glasul Lui s-a auzit din Ierusalim”⁵⁰⁸ și „Dumnezeu este cunoscut în Iuda”⁵⁰⁹–

indicând astfel venirea Lui, care a avut loc în Iudeea. Apoi, cei care au declarat că „Dumnezeu vine de la miazăzi și de pe un munte plin de verdeață”⁵¹⁰ au anunțat venirea Lui în Betleem, așa cum am arătat în cartea anterioară.⁵¹¹ Din acel loc a venit Cel care cârmuiește și care hrănește poporul Tatălui Său. S-a spus că la venirea Lui „ologul va sări ca cerbul și limba celui mut va [vorbi] deslușit, ochii celor orbi vor fi deschiși și urechile celor surzi vor auzi”,⁵¹²„încheieturile și genunchii slăbănogiți vor fi întăriți”⁵¹³ și „morții din morminte vor învia”,⁵¹⁴ iar El Însuși „va lua [asupra Lui] slăbiciunile noastre și va purta durerile noastre”⁵¹⁵– [toate acestea] au proclamat lucrările de vindecare înfăptuite de El.

În plus, unii dintre ei – [când au prevestit că] El, având înfățișarea unui om slab și lipsit de slavă, ca unul care va cunoaște ce înseamnă să poarte slăbiciunile,⁵¹⁶ avea să vină la Ierusalim călare pe mânzul unei măgărițe,⁵¹⁷dându-Și spatele să fie lovit,⁵¹⁸ obrajii să fie pălmuiți, că avea să fie dus ca o oaie la măcelărie,⁵¹⁹ că I se va da să bea oțet și fiere,⁵²⁰ că va fi părăsit de prieteni și de cei apropiați,⁵²¹ că va sta cu brațele întinse întreaga zi,⁵²² că va fi batjocori de cei ce Îl priveau,⁵²³ că hainele Îi vor fi împărțite și pentru cămașa Lui se va trage la sorți,⁵²⁴ că va coborî în țărâna morții⁵²⁵ ca toate [celelalte] lucruri de aceeași natură – toate acestea profețeau venirea Lui sub înfățișarea unui om, când a intrat în Ierusalim, unde a suferit toate lucrurile menționate, prin patimile și crucificarea Sa. Altundeva s-a spus: „Domnul cel sfânt Și-a amintit de cei morți ai Lui, care dormeau în țărână, și a coborât să îi învie, ca să-i mântuiască”,⁵²⁶ arătându-ne astfel motivul pentru care a suferit El toate aceste lucruri. Mai mult, cei care au spus: „În ziua aceea, zice Domnul, soarele va asfinți la amiază și va fi întuneric pe pământ ziua în amiaza mare; vă voi preface sărbătorile în jale și cântecele în bocet”,⁵²⁷ anunțau întunericul care s-a coborât pe când era El răstignit, timp de șase ore și faptul că după acest eveniment, acele zile care, după lege, erau zile de sărbătoare, aveau să fie zile de durere și bocet, când iudeii au fost dați pe mâinile neamurilor. Ieremia arată și mai limpede acest lucru, când vorbește despre Ierusalim: „Cea care născuse [șapte] fii tânjește, își dă sufletul; soarele ei apune când este încă ziuă: este roșie, acoperită de rușine. Pe cei ce mai rămân îi dau pradă săbiei, înaintea vrăjmașilor lor.”⁵²⁸
Cei care au vorbit despre adormirea Lui și despre înălțarea Lui, datorită dreptei lui Dumnezeu, care L-a sprijinit⁵²⁹ și a poruncit căpeteniilor din cer să deschidă porțile veșnice, să intre Împăratul slavei,⁵³⁰ au proclamat dinainte învierea Lui din morți, prin puterea Tatălui, și primirea Lui în cer. Cel ce a spus: „El vine din înaltul cerului și Se întoarce în cerul preaînalt; nimeni nu se poate ascunde de căldura Lui”,⁵³¹vorbea despre înălțarea Lui în locul de unde venise și despre faptul că nimeni nu poate scăpa de judecata Lui cea dreaptă. Cei ce au spus: „Domnul domnește, popoarele se clatină; El șade pe un heruvim, pământul se cutremură”,⁵³² prevesteau mânia care a venit din partea tuturor neamurilor, după înălțarea Lui, asupra celor ce credeau în El, când întregul pământ s-a pus în mișcare împotriva Bisericii; textul se referă și la venirea Lui din cer, cu îngerii Săi, când întregul pământ se va clătina, după cum El Însuși spune: „Va fi un cutremur de pământ cum n-a mai fost niciodată.”⁵³³ Cuvintele „Cine este judecat să stea în picioare și cine este îndreptățit, să se apropie de slujitorul⁵³⁴ lui Dumnezeu”;⁵³⁵ „Vai de voi, căci vă veți învechi asemenea unei haine și vă vor mânca moliile” și „Carnea va fi smerită și numai Domnul va fi înălțat în locurile preaînalte”⁵³⁶– indică faptul că, după patimile și înălțarea Sa, Dumnezeu îi va pune sub picioarele Lui pe toți cei care I s-au opus, El va fi înălțat deasupra tuturor și nimeni nu se va putea măsura sau compara cu El.
Cei care declară că Dumnezeu va încheia cu oamenii un nou legământ,⁵³⁷ diferit de cel făcut cu iudeii pe Muntele Horeb, și că va da oamenilor o inimă nouă și un duh nou,⁵³⁸ și cei ce afirmă „Uitați lucrurile vechi: iată că El fac lucruri noi și voi le veți vedea; voi face un drum prin pustiu și un râu în locurile uscate, ca să bea poporul Meu ales, poporul pe care Mi l-am câștigat și ei Îmi vor aduce laude”⁵³⁹ – anunțau clar acea libertate care diferențiază noul legământ și vinul cel nou care este pus în burdufuri noi,⁵⁴⁰ [și anume] credința în Hristos, prin care a proclamat El ivirea unei căi a neprihănirii în pustiu și a izvoarelor Duhului Sfânt într-un pământ uscat, ca să dea apă poporului ales al lui Dumnezeu, pe care El Și l-a câștigat, ca ei să-I aducă laude și nu blasfemii la adresa Celui care a făcut aceste lucruri, adică Dumnezeu.
Toate aceste lucruri pe care am arătat că le-au rostit profeții în numeroase pasaje din Scriptură vor fi interpretate de cel care este cu adevărat spiritual prin sublinierea fiecărui segment al lucrării lui Dumnezeu la care se refereau, [expunând astfel] întregul sistem al lucrării Fiului lui Dumnezeu, recunoscându-L mereu pe același Dumnezeu și același Cuvânt al Lui, deși El ne-a fost descoperit numai acum, precum și același Duh al lui Dumnezeu, deși acesta a fost turnat asupra noastră într-un mod nou în aceste vremuri din urmă, [știind că El coboară] încă de la crearea lumii și până la finalul ei asupra rasei umane, iar cei ce cred în Dumnezeu și Îi urmează cuvântul primesc de la Duhul Sfânt mântuirea care curge din El. Pe de altă parte, cei care se îndepărtează de El, care Îi disprețuiesc preceptele, care Îl necinstesc prin faptele lor pe Cel ce i-a creat și care, prin părerile lor, aduc blasfemii la adresa Celui care îi hrănește, atrag asupra lor cea mai dreaptă judecată.⁵⁴¹Așadar el (omul spiritual) îi cercetează și îi testează pe toți, în vreme ce însuși nu este testat de niciun om:⁵⁴² el nici nu rostește blasfemii împotriva Tatălui său, nici nu dă deoparte lucrarea Lui, nu îi critică pe înaintași, nu îi necinstește pe profeți, susținând că aceștia au fost [trimiși] de un alt Dumnezeu [decât Cel căruia i se închină el] sau că profețiile lor proveneau din alte surse.⁵⁴³

Capitolul XXXIV – Dovada faptului că profeții s-au referit la Hristos al nostru în toate prevestirile lor, în pofida celor afirmate de marcioniți

În opoziție cu toți ereticii și în special împotriva adepților lui Marcion și a celor care susțin, ca și aceștia, că profeții veneau de la un alt Dumnezeu [decât Cel vestit în Evanghelie], eu spun următoarele: citiți cu mare atenție Evanghelia care ne-a fost dată de apostoli și citiți-i cu băgare de seamă pe profeți și veți găsi că purtarea, învățătura și suferințele Domnului au fost prevestite de ei. Dar dacă vă va veni vreun gând asemănător părerilor lor, întrebați-vă: «Ce ne-a adus Domnul nouă prin venirea Sa?» Să știți că El a adus cea mai mare noutate [posibilă] prin faptul că a venit El Însuși, Cel anunțat. Căci acest lucru a fost prevestit, și anume că va veni ceva nou, care va înnoi omenirea și o va aduce la viață. Venirea Împăratului este anunțată de acei slujitori care sunt trimiși [înaintea Lui], pentru pregătirea și echiparea acelor oameni care Îl vor primi pe Domnul. Dar când Împăratul a venit efectiv, iar supușii Lui au fost umpluți de bucuria vestită dinainte, au ajuns la libertatea dată de El, se bucură înaintea feței Lui, ascultă cuvintele Lui, se bucură de darurile oferite de El, nimeni din cei cu bum simț nu va mai întreba ce lucru nou a adus Împăratul în afară [de cele proclamate de] cei care I-au anunțat venirea. Căci El S-a adus pe Sine și a dat oamenilor lucrurile bune care au fost anunțate dinainte și la care îngerii doresc să privească.⁵⁴⁴
Însă slujitorii lui Dumnezeu s-ar fi dovedit a fi mincinoși și nu unii trimiși de Domnul, dacă la venirea Sa, Hristos, nu ar fi împlinit cuvintele lor. De aceea a spus El: „Eu nu am venit să stric legea sau profeții, ci am venit să le împlinesc. Căci adevărat, adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din lege, înainte să se fi întâmplat toate lucrurile.”⁵⁴⁵ Căci El a împlinit toate lucrurile prin venirea Sa și încă împlinește în Biserică noul legământ prevestit de lege, până la sfârșitul [tuturor lucrurilor]. Pavel, apostolul Lui, spune astfel în Epistola către Romani: „Dar acum⁵⁴⁶ s-a arătat neprihănirea lui Dumnezeu fără lege; despre ea mărturisesc legea și profeții; după cum este scris: cel neprihănit va trăi prin credință.”⁵⁴⁷Faptul că cel neprihănit va trăi prin credință fusese vestit dinainte,⁵⁴⁸ prin profeți.
Dar de unde aveau profeții puterea de a prevesti venirea Împăratului și de a predica dinainte despre libertatea adusă de El, de a anunța înainte toate lucrurile înfăptuite de Hristos, cuvintele Lui, lucrările și suferințele Lui și de a prevesti noul legământ – dacă ar fi primit inspirația profetică de la un alt Dumnezeu [decât Cel revelat în Evanghelie] și dacă ar fi fost ignoranți în ce-L privește pe Tatăl cel inefabil, împărăția Lui și lucrările Sale, pe care Fiul lui Dumnezeu le-a îndeplinit când a venit pe pământ în aceste vremuri din urmă? Nu puteți spune că aceste lucruri s-au petrecut din întâmplare, ca și cum ar fi fost spuse de profeți cu privire la o altă persoană și că evenimente similare s-au întâmplat cu Domnul. Căci toți profeții au profețit aceleași lucruri, care nu s-au împlinit cu privire la niciunul din cei din vechime. Dacă aceste lucruri s-ar fi împlinit cu vreunul din oamenii din vechime, acești [profeți] nu ar mai fi prezis că ele vor avea loc în vremurile din urmă. Mai mult, în cazul niciunuia dintre înaintașii iudeilor, dintre profeți sau împărați nu s-a întâmplat efectiv și specific vreunul din aceste lucruri. Toți au profețit despre suferințele lui Hristos, dar niciunul nu a fost supus unor lucruri asemenea celor prevestite, iar faptele legate de patimile Domnului, care au fost prezise, nu au avut loc în niciun alt caz. La moartea niciunuia din oamenii din vechime nu a apus soarele la amiază, nu s-a sfâșiat perdeaua dinăuntrul templului, nu s-a cutremurat pământul, nu au înviat morții, nici vreunul din acești oameni [din vechime] nu a înviat a treia zi, nu a fost primit în ceruri, nici nu s-au deschis cerurile la înălțarea lor, nici nu au crezut popoarele în numele vreunuia dintre ei, nici vreunul dintre ei, care să fi murit și să fi înviat apoi, nu a deschis noul legământ al libertății. De aceea, profeții nu au vorbit despre nimeni altcineva decât despre Domnul, în care s-au împlinit toate aceste lucruri spuse dinainte.
În ce îi privește pe susținătorii cauzei iudeilor, care susțin că acest legământ nou consta în ridicarea templului construit de Zorobabel după emigrarea din Babilon și în plecarea poporului de acolo, după o robie de șaptezeci de ani, să știe că templul construit din pietre a fost, într-adevăr, refăcut atunci (căci legea scrisă pe table de piatră a fost respectată), totuși nu a fost dat un legământ nou, ci ei l-au folosit pe cel mozaic până la venirea Domnului. Însă după venirea Lui, noul legământ, care aduce pacea și legea care dă viața, s-a răspândit pe întreg pământul, după cum spune profetul: „Căci din Sion va ieși legea și din Ierusalim glasul Domnului; și El va mustra pe mulți și aceștia își vor făuri din săbiile lor fiare de plug și din sulițe cosoare și nu vor mai învăța războiul.”⁵⁴⁹ Dacă o altă lege și un alt cuvânt, pornit de la Ierusalim, a adus o asemenea [domnie a] păcii printre neamuri, care l-au primit (cuvântul) și a convins, prin ele, multe popoare de nebunia lor, se pare deci că profeții au vorbit despre o altă persoană. Dar dacă legea libertății, care este cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostoli (care au pornit din Ierusalim), pe întregul pământ, a adus o asemenea schimbare a sării lucrurilor, încât aceste [națiuni] și-au transformat săbiile în pluguri și sulițele în cosoare, [adică] în instrumente utile unor scopuri pașnice, iar acum nu mai sunt obișnuite cu lupta, ci când sunt lovite, întorc și celălalt obraz,⁵⁵⁰atunci profeții nu au spus aceste lucruri despre o altă persoană, ci despre Cel care le-a împlinit. Această persoană este Domnul nostru și în El este confirmată această declarație, căci El Însuși a făcut plugul și cosorul, adică prima înmulțire a omului, prin creația reprezentată de Adam⁵⁵¹și recoltarea din vremurile din urmă, prin Cuvânt. De aceea, pentru că El a reunit începutul cu sfârșitul și pentru că este Domnul amândurora, El a venit cu plugul, în care lemnul a fost unit cu fierul, și astfel Și-a curățat aria, întrucât Cuvântul – care a fost unit cu trupul și prins în cuie⁵⁵² în acest mecanism, avea nevoie de pământul sălbatic. Cosorul a fost mai întâi întruchipat prin Abel, arătând astfel că trebuia să aibă loc o strângere a celor neprihăniți. El spune: „Iată cum piere cel neprihănit și nimănui nu-i pasă; se duc oamenii de bine și nimeni nu ia aminte.”⁵⁵³ Aceste lucruri au fost vestite mai întâi în Abel, au fost apoi declarate de profeți și s-au împlinit în persoana Domnului nostru; același lucru [este adevărat] și cu privire la noi, trupul care urmează exemplul Capului.
Acestea sunt argumentele potrivite⁵⁵⁴ [pentru a fi folosite] împotriva celor care susțin că profeții [au fost inspirați] de un alt Dumnezeu și că Domnul nostru [a venit] de la un alt Tată, pentru ca [acești eretici] să renunțe în cele din urmă la asemenea nebunii. Acesta este scopul meu sincer atunci când prezint aceste dovezi scripturale, și anume ca prin confruntarea lor cu aceste pasaje, să îi îndepărtez de la o asemenea blasfemie și de la crearea nebunească a acestei mulțimi de dumnezei.

Capitolul XXXV – Combaterea celor care susțin că profeții au rostit unele prevestiri sub inspirația altora decât Demiurgul. Neînțelegeri între valentinieni cu privire la aceste prevestiri

Contrar celor spuse de valentinieni și de alți gnostici, pe nedrept numiți astfel, care susțin că unele părți din Scriptură au fost rostite la un moment dat de Pleroma (a summitate), prin intermediul seminței [provenind] din acel loc, iar altele de către cutezătoarea mama Prunica, în vreme ce multe provin de la Creatorul lumii, Cel care le-a încredințat și profeților misiunea lor, noi spunem că este irațională limitarea Tatălui universului în acest perimetru, potrivit căruia El este condus de propriile instrumente, prin care pot fi proclamate lucrurile ce țin de Pleroma. Căci de cine S-a temut El, încât să nu-Și reveleze voia după bunul plac, independent, liber și fără a avea vreo legătură cu acel spirit care s-a născut într-o stare de degenerare și ignoranță? S-a temut El că vor fi mântuiți prea mulți când vor auzi adevărul nealterat? Sau nu a fost El în stare să îi pregătească pe cei care trebuia să anunțe venirea Domnului?
Dar dacă, atunci când a venit Mântuitorul pe acest pământ, Și-a trimis apostolii în lume să proclame cu acuratețe venirea Lui și să-i învețe pe oameni voia Tatălui, fără a avea ceva în comun cu doctrina Neamurilor și cu cea a iudeilor, cu atât mai mult pe când exista sub forma Pleromei, El a desemnat propriii Săi vestitori, care să vestească viitoarea Sa venire în lume, fără a avea ceva în comun cu profețiile Demiurgului. Dacă, pe când avea forma Pleromei, El S-a folosit de profeții de sub lege și Și-a anunțat planurile prin intermediul lor, cu atât mai mult la venirea Sa aici, El a folosit aceiași învățători și ne-a predicat Evanghelia prin intermediul lor. Așadar, să nu mai spună ei că Petru, Pavel și ceilalți apostoli au proclamat adevărul, dar că fariseii și cărturarii au fost cei prin care a legea a fost expusă. Dacă la venirea Sa, El a i-a trimis pe apostoli în duhul adevărului și nu în cel al erorii, la fel a făcut și în cazul profeților; căci Cuvântul lui Dumnezeu a fost mereu același și dacă Duhul din Pleroma a fost, potrivit sistemului acestor oameni, Duhul luminii, al adevărului, al perfecțiunii și al cunoașterii, în vreme ce acela al Demiurgului era un duh al ignoranței, degenerării, erorii și rezultatul întunericului, cum se poate ca în una și aceeași ființă să existe desăvârșire și deficiențe, cunoaștere și ignoranță, eroare și adevăr, lumină și întuneric? Dar dacă nu era cu putință să se întâmple acest lucru în cazul profeților, căci ei au predicat cuvântul Domnului, venind de la singurul Dumnezeu, și au proclamat venirea Fiului Său, cu atât mai mult Domnul Însuși nu ar fi rostit uneori cuvinte de sus, iar alteori cuvinte provenind din decăderea de jos, ajungând astfel un învățător al cunoașterii și ignoranței, nici nu L-ar fi slăvit la un moment dat ca Tată pe Întemeietorul lumii și altă dată pe Cel ce este mai presus de acesta, după cum El Însuși declară: „Nimeni nu pune un petic nou la o haină veche, nici vin nou în burdufuri vechi.”⁵⁵⁵De aceea, acești oameni trebuie fie să nu mai spună nimic cu privire la profeți și la oamenii din vechime și să înceteze să afirme că aceștia, fiind trimiși de către Demiurg, au spus anumite lucruri sub influența care ține de Pleroma, fie să se lase convinși de Domnul nostru când El declară că vinul nou nu poate fi pus în burdufuri vechi.
Din ce sursă putea odrasla mamei lor să obțină cunoașterea misterelor Pleromei și puterea de a vorbi despre ele? Să presupunem că mama – aflându-se dincolo de Pleroma – a dat naștere acestei odrasle; dar ei spun că ceea ce se află dincolo de Pleroma depășește sfera cunoașterii, adică face parte din domeniul ignoranței. Atunci cum putea acea sămânță, care a fost concepută în ignoranță, să aibă puterea de a vesti cunoașterea? Sau cum putea mama însăși, o ființă fără formă și nedefinită, azvârlită afară, ca un prunc lepădat, să obțină cunoașterea misterelor Pleromei, ea care se afla și căreia i s-a dat o formă în afară, fiindu-i interzis de către Horos să intre înăuntru și rămânând afară până la finalul [tuturor lucrurilor], adică în afară sferei cunoașterii? Apoi, când ei spun că patimile lui Hristos reprezintă un model al extensiei lui Hristos cel de sus, pe care a realizat-o prin Horos, dând astfel o formă mamei lor, sunt combătuți de celelalte aspecte [ale pătimirii Domnului], cu privire la care nu pot arăta că s-ar asemăna cu vreun model. Când I s-a dat lui Hristos cel de sus să bea oțet și fiere? Sau când I s-au împărțit hainele? Când a fost El străpuns, așa încât să curgă sânge și apă? Când s-a transformat sudoarea Lui în picături de sânge? Și [aceleași lucruri pot fi invocate] cu privire la celelalte fapte care I s-au întâmplat Domnului și despre care au vorbit profeții. Și când au făcut mama și vlăstarul ei divin lucrurile care nu s-au petrecut încă, dar care urmează să aibă loc?
Ei mai afirmă că și alte lucruri, în afară de acestea, au fost spuse de Pleroma, dar sunt contraziși de cele spuse de Scriptură cu privire la venirea lui Hristos. Ei nu au ajuns la un consens legat de cele spuse de Pleroma, ci răspunsurile lor sunt diferite în această privință. Căci dacă ar vrea cineva să îi testeze și i-ar întreba pe conducătorii lor cu privire la vreun pasaj, va vedea că unii îl vor atribui lui Propator, adică lui Bythus, alții lui Arche, adică Fiului, alții Tatălui tuturor, care este Cuvântul, în vreme ce alții îl vor atribui acelui metal care a fost [format prin contribuția reunită] a eonilor din Pleroma;⁵⁵⁶unii [vor considera că pasajul] se referă la Hristos, iar alții [că se referă] la Mântuitorul. Unul mai priceput decât aceștia,⁵⁵⁷ după o tăcere prelungită, declară că a fost spus de Horos, un altul că pasajul reprezintă Sophia conținută în Pleroma, altul că provine de la mama aflată în afara Pleromei, în vreme ce altul Îl amintește pe Dumnezeul care a creat lumea (Demiurgul). Între ei există astfel de variații în ceea ce privește un [pasaj], căci ei au păreri discordante în legătură cu aceleași cuvinte din Scriptură, iar când este citit un pasaj, toți se încruntă, clatină din cap și spun că ar putea rosti, într-adevăr, un discurs extraordinar, însă că nu toți pot înțelege măreția gândurilor cuprinse în el. De aceea, printre cei înțelepți, lucrul de căpătâi este tăcerea. Căci acea Tăcere care există sus trebuie reprodusă prin tăcerea păstrată de ei. Astfel, fiecare dintre ei se îndepărtează [de ceilalți], având păreri diferite cu privire la aceleași lucruri și păstrând secrete noțiunile lor înțelepte. Prin urmare, când vor cădea de acord asupra lucrurilor prevestite în Scripturile, atunci îi vom combate. Căci prin faptul că susțin păreri greșite se condamnă pe ei înșiși, nefiind de aceeași părere asupra acelorași cuvinte. Însă pentru că noi urmăm ca învățător pe singurul Dumnezeu adevărat și avem cuvintele Lui ca normă a adevărului, vorbim cu toții în același fel cu privire la aceleași lucruri, cunoscând un singur Dumnezeu, Creatorul universului, Cel care a trimis profeții, care Și-a scos poporul din țara Egiptului, care L-a arătat pe Fiul în aceste vremuri din urmă, pentru ca cei necredincioși să fie nedumeriți și să caute roadele neprihănirii.

Capitolul XXXVI – Profeții au fost trimiși de unul și același Tată care L-a trimis și pe Fiul

Domnul nu Îl respinge [pe Dumnezeu], nici nu spune că profeții [au vorbit] din partea altui dumnezeu decât Tatăl Lui sau din vreo altă sursă, ci de la unul și același Tată, nici că lucrurile din această lume au fost create de vreo altă ființă decât Tatăl Lui, ci El spune astfel în învățătura Sa: „Era un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui: pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât și pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu.» Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moștenitorul. Veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui.» Au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? Ei I-au răspuns: «Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde și via o va da altor vieri, care Îi vor da roadele la vremea lor.»”⁵⁵⁸ Domnul mai spune: „N-ați citit niciodată: «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru și este minunat în ochii noștri?» De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.”⁵⁵⁹Prin aceste cuvinte El li-L arată limpede ucenicilor Lui pe unul și același Gospodar, adică Dumnezeu și Tatăl, care a făcut toate lucrurile prin Sine, în vreme ce [arată] că sunt diferiți vieri, unii încăpățânați, mândri, nevrednici, ucigași ai Domnului, însă alții Îi dau, cu toată ascultarea, roadele la vremea cuvenită. Același Gospodar îi trimite la un moment dat pe slujitorii Săi, iar altădată pe fiul Său. Prin urmare, de la același Tată de la care a fost trimis Fiul la acei vieri care L-au ucis, au fost [trimiși] și slujitorii. Însă Fiul, ca unul care venea de la Tatăl, având autoritatea supremă (principali auctoritate), obișnuia să spună: „Dar Eu vă spun.”⁵⁶⁰În schimb, slujitorii [care au venit] ca din partea Domnului lor, au vorbit ca niște slujitori [care aduceau un mesaj]; de aceea, ei spuneau: „Așa vorbește Domnul.”
Cel pe care acești oameni L-au predicat necredincioșilor ca Domn este Cel vestit de Hristos celor care Îl ascultau; Dumnezeul care i-a chemat pe cei din dispensația trecută este același Dumnezeu care i-a primit pe cei de mai târziu. Cu alte cuvinte, Cel ce a folosit legea care aduce robia este același cu Cel care, în vremurile din urmă, [Și-a chemat poporul] prin înfiere. Căci Dumnezeu a plantat via rasei umane când l-a creat la început pe Adam, i-a ales pe patriarhi și a dat-o pe mâna unor vieri când a lăsat dispensația mozaică: a îngrădit-o, adică a dat instrucțiuni precise cu privire la închinarea lor; a zidit un turn, [adică] a ales Ierusalimul; a săpat un teasc, adică a pregătit un receptor al Duhului profetic. Și astfel a trimis El profeții înainte de mutarea în Babilon, și pe alții după acel eveniment, în număr chiar mai mare, ca să caute roade, spunând astfel (iudeilor): „Așa vorbește Domnul: «Spălați-vă căile și faptele, judecați drept și fiecare să privească cu îndurare și milă pe fratele său; nu asupriți pe văduvă și pe orfan, pe străin și pe sărac; nimeni să nu adune răutate în inimă împotriva fratelui său și nu iubiți jurământul strâmb. Spălați-vă și curățiți-vă; îndepărtați răul din inima voastră, învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului (pupillo), apărați pe văduvă. Veniți să ne judecăm», zice Domnul.”⁵⁶¹„Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare; depărtează-te de rău și fă binele, caută pacea și aleargă după ea.”⁵⁶² Predicând aceste lucruri, profeții căutau roadele neprihănirii. În cele din urmă, Dumnezeu L-a trimis la cei necredincioși pe propriul Său Fiu, pe Domnul nostru Isus Hristos, pe care vierii cei răi L-au scos afară din vie și L-au ucis. De aceea Domnul Dumnezeu a lăsat-o (nu a mai îngrădit via, ci a lăsat-o deschisă în toată lumea) altor vieri, care îi vor da rodul la vremea cuvenită – iar turnul frumos al celor aleși este ridicat pretutindeni. Căci Biserica cea ilustră se găsește [acum] peste tot și teascul este săpat pretutindeni, căci cei care primesc Duhul sunt peste tot. După cum vierii dinainte L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu și L-au scos afară din vie, unde L-au omorât, și Dumnezeu i-a respins pe ei și a dat neamurilor din afara viei roadele cultivării ei. Aceasta concordă cu cele spuse de Ieremia: „Domnul a lepădat și a scos afară poporul care săvârșește astfel de lucruri; căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, spune Domnul.”⁵⁶³ Tot Ieremia spune, în mod asemănător: „Am pus niște străjeri peste voi: fiți cu luare aminte la sunetul trâmbiței. Dar ei răspund: «Nu vrem să fim cu luare aminte.» De aceea au ascultat neamurile.”⁵⁶⁴ Așadar, unul și același Tată a sădit via, a condus poporul, i-a trimis pe profeți, pe Fiul Său și a dat via altor vieri, care îi vor da rodul la vremea cuvenită.
De aceea a spus Domnul ucenicilor, ca să ne facă se devenim buni vieri: „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și de băutură și cu îngrijorările vieții acesteia și, astfel, ziua aceea să vină fără veste asupra voastră; căci ziua aceea va veni ca un laț peste toți cei ce locuiesc pe toată fața pământului.”⁵⁶⁵ „Mijlocul să vă fie încins și candela aprinsă; să fiți ca niște oameni care îl așteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă.”⁵⁶⁶ „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla și în zilele Fiului omului: mâncau, beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, a venit potopul și i-a prăpădit pe toți. Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; dar în ziua când a ieșit Lot din Sodoma, a plouat foc și pucioasă din cer și i-a pierdut pe toți. Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului.”⁵⁶⁷ „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul nostru.”⁵⁶⁸ [În aceste pasaje] El declară unul și același Domn care, în zilele lui Noe, a adus potopul din pricina neascultării oamenilor și care, în zilele lui Lot, a făcut să plouă cu foc din cer, din pricina mulțimii păcătoșilor din Sodoma, și care, din cauza aceleiași neascultări și a acelorași păcate, va aduce ziua judecății la sfârșitul vremurilor (in novissimo); El spune că în acea zi va fi mai ușor pentru Sodoma și Gomora decât pentru cetățile și casele care nu au primit cuvântul apostolilor Lui. „Și tu Capernaume”, a spus El, „vei fi înălțat oare până la cer?⁵⁶⁹ Dimpotrivă, vei fi coborât până în Locuința morților, căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, îți spun că în ziua judecății va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei decât pentru tine.”⁵⁷⁰
Pentru că Fiul lui Dumnezeu este întotdeauna unul și același, El dă celor ce cred în El un izvor de apă⁵⁷¹ [din care țâșnește] viața veșnică, dar El face smochinul neroditor să se usuce îndată; în zilele lui Noe, El a adus potopul ca să nimicească cea mai infamă rasă de oameni existentă atunci, care nu putea aduce rod pentru Dumnezeu, căci îngerii care păcătuiseră se amestecaseră cu aceștia și Dumnezeu [a acționat astfel] ca să pună capăt păcatelor acestor oameni, păstrând [în același timp] arhetipul,⁵⁷² modelul lui Adam. În zilele lui Lot, El a făcut să plouă asupra Sodomei și Gomorei cu foc și pucioasă din cer, ca „exemplu al judecății drepte a lui Dumnezeu”,⁵⁷³ pentru ca toți să știe că „orice pom care nu aduce roadă bună va fi tăiat și aruncat în foc”.⁵⁷⁴El Însuși folosește [cuvintele] care spun că, la judecată, va fi mai ușor pentru Sodoma decât pe cei care au privit minunile Lui și nu au crezut în El, nici nu au primit învățătura Lui.⁵⁷⁵După cum El a dat, prin venirea Sa, un mai mare privilegiu celor care cred în El și care fac voia Lui, El a subliniat că, la fel, cei care nu au crezut în El vor fi pedepsiți mai sever la judecată. Astfel, El a extins asupra tuturor aceeași dreptate și pretinde mai mult de la cei cărora le-a dat mai mult. Aceștia au primit mai mult nu pentru că El le-a revelat cunoașterea unui alt Tată, după cum am arătat în repetate rânduri, ci pentru că, prin venirea Sa, El a revărsat asupra omenirii darul mai mare al harului Tatălui.
Totuși, dacă ceea ce am afirmat până acum este insuficient pentru a convinge pe cineva că profeții au fost trimiși de același Tată care L-a trimis și pe Domnul nostru, acea persoană să-și deschidă gura inimii, să strige la Stăpânul, Isus Hristos Domnul, și să asculte ce spune El: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său și a trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiți la nuntă.” Când aceștia nu au vrut să asculte, El continuă și spune: „A trimis iarăși alți robi și le-a zis: «Spuneți celor poftiți: Iată că am pregătit ospățule meu; juncii și vitele mele cele îngrășate au fost tăiate; toate sunt gata, veniți la nuntă.» Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui și altul la negustoria lui. Ceilalți au pus mâna pe robi, și-au bătut joc de ei și i-au omorât. Când a auzit împăratul, s-a mâniat. A trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: «Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici de ea. Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care îi veți găsi.» Robii au ieșit la răspântii și au strâns pe toți pe care i-au găsit, și buni și răi, și odaia ospățului de nuntă s-a umplu de oaspeți. Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. «Prietene», i-a zis el, «cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?» Omul acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legați-i mâinile și picioarele, luați-l și aruncați-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.»”⁵⁷⁶ Prin aceste cuvinte, Domnul arată clar că există un singur Împărat și Domn, Tatăl tuturor, despre care spusese anterior: „Să nu juri nici pe Ierusalim, căci este cetatea marelui Împărat.”⁵⁷⁷Acesta a pregătit de la început nunta Fiului Său și i-a chemat la ospăț, prin slujitorii Lui, pe oamenii din dispensația trecută. Când aceștia nu au vrut să asculte, El a continuat să îi invite, trimițând alți slujitori, dar oamenii aceia nu L-au ascultat nici atunci, ci i-au lovit cu pietre și i-au ucis pe cei care le-au adus mesajul invitației. Prin urmare, El a trimis oștile Lui, i-a nimicit și le-a ars cetatea; apoi a chemat de la toate răspântiile, adică din toate popoarele, [oaspeți] la ospățul de nuntă al Fiului Său, după cum a spus și prin Ieremia: „V-am trimis pe robii Mei, profeții, să vă spună: «Întoarceți-vă fiecare de la calea voastră rea și îndreptați-vă faptele.»”⁵⁷⁸ Prin același profet El spune: „V-am trimis pe toți slujitorii Mei, profeții, i-am trimis în fiecare zi, de dimineață. Dar ei nu M-au ascultat, n-au luat aminte. De aceea, spune-le: «Acesta este poporul care n-ascultă glasul Domnului și care nu vrea să ia învățătură; credința a pierit din gura lor.»”⁵⁷⁹ Prin urmare, Domnul care ne-a chemat pe noi pretutindeni prin apostoli, este Cel care i-a chemat pe oamenii din vechime prin profeți, după cum arată cuvintele Lui; deși au predicat unor popoare diferite, profeții nu au venit de la un Dumnezeu, iar apostolii de la un altul, ci [venind] de la unul și același, unii L-au vestit pe Domnul, alții L-au predicat pe Tatăl, unii au prevestit venirea Fiului lui Dumnezeu, iar alții au declarat celor care erau departe, că El era deja prezent.
Mai departe, El arată că, după ce am fost chemați, noi trebuie să fim împodobiți cu faptele neprihănirii, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să se odihnească peste noi; căci aceasta este haina de nuntă, despre care apostolul spune: „Nu că dorim să fim dezbrăcați de trupul acesta, ci să fim îmbrăcați cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghițit de viață.”⁵⁸⁰ Dar cei care, într-adevăr, au fost chemați la cina Domnului, însă nu au primit Duhul Sfânt, din pricina purtării lor rele, „vor fi”, declară El, „aruncați în întunericul de afară”.⁵⁸¹ Astfel, El arată clar că același Împărat care i-a strâns de pretutindeni pe cei credincioși pentru nunta Fiului Său, oferindu-le ospățul cel nepieritor, poruncește [de asemenea] să fie aruncat afară omul care nu avea haina de nuntă, adică cel ce o disprețuiește. După cum în vechiul legământ, „mulți dintre ei nu I-au fost plăcuți”,⁵⁸² la fel se întâmplă și în cel nou, în care „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”.⁵⁸³Deci nu există un Dumnezeu care judecă și un alt Tată, care ne cheamă la mântuire, niciunul care oferă viața veșnică și altul care poruncește să fie scoși afară, în întuneric, cei care nu au haina de nuntă, ci este unul și același Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru, Cel care le-a încredințat profeților misiunea lor și care, în bunătatea Lui infinită, îi cheamă pe cei nevrednici. Însă El îi verifică pe cei chemați, [să Se convingă] că sunt îmbrăcați cu haina potrivită pentru nunta Fiului Său, căci nimic nepotrivit sau rău nu Îi este plăcut. Aceasta concordă cu ceea ce i-a spus Domnul omului care fusese vindecat: „Iată că ai fost vindecat. Du-te și să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”⁵⁸⁴Căci Cel ce este bun, drept, curat și fără pată, nu va îngădui să intre în odaia sa de nuntă nimic rău, nedrept sau necurat. Acesta este Tatăl Domnului nostru, prin a cărui providență există toate lucrurile și ele sunt administrate la porunca Lui. El dă daruri fără plată celor care trebuie [să le primească]; însă Cel neprihănit, care răsplătește, dă [pedepse] după dreptate celor nerecunoscători și celor insensibili față de bunătatea Lui; de aceea, El spune: „și-a trimis oștile lui, a nimicit pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea”.⁵⁸⁵El spune aici: „oștile Lui”, pentru că toți oamenii sunt proprietatea lui Dumnezeu. Căci „al Domnului este pământul, cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc”.⁵⁸⁶În Epistola către Romani, apostolul Pavel spune: „Căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu și stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu, și cei ce se împotrivesc, își vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiți supuși nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiți și birurile, căci dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta.”⁵⁸⁷ Atât Domnul, cât și apostolul afirmă că singurul Dumnezeu este Tatăl, care a dat legea, i-a trimis pe profeți și a făcut toate lucrurile. De aceea, după cum am spus înainte, El zice: „Și-a trimis oștile”, pentru că fiecare om este lucrarea mâinilor Lui, chiar dacă este ignorant cu privire la Dumnezeu. Căci El dă viață tuturor lucrurilor, El „care face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți”.⁵⁸⁸
Nu numai prin cele afirmate anterior, ci și prin pilda celor doi fii – dintre care cel mai tânăr și-a cheltuit averea ducând o viață destrăbălată – ne-a învățat Domnul despre unul și același Tată, care nu i-a dat fiului mai mare nici măcar un ied, în vreme ce pentru fiul care fusese pierdut, [adică] pentru cel mai tânăr, a poruncit să fie tăiat vițelul cel îngrășat și i-a dat haina cea mai bună.⁵⁸⁹ De asemenea, prin pilda lucrătorilor care au fost trimiși în vie la diferite ore din zi, este prezentat unul și același Dumnezeu,⁵⁹⁰care i-a chemat pe unii la început, când a fost creată lumea, pe alții mai apoi, pe alții în perioada de mijloc, pe alții după o perioadă îndelungată și pe alții în vremurile sfârșitului. Așadar, sunt mulți lucrători, în diferite perioade, dar este un singur vier care îi cheamă pe toți. Este o singură vie, pentru că este o singură neprihănire și unul singur care o oferă și un singur Duh al lui Dumnezeu, care aranjează toate lucrurile. În același fel, este o singură plată, căci fiecare lucrător a primit un ban, care avea [imprimate pe el] chipul și însemnele regale, cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, care este nemurirea. El a început să dea plata celor [care au fost angajați] ultimii, pentru că în vremurile din urmă, când a fost revelat Domnul, El S-a prezentat tuturor [ca fiind răsplata lor].
Apoi, în cazul vameșului care l-a depășit pe fariseu prin rugăciunea lui, [vedem] că nu pentru că s-ar fi închinat altui Tată a primit el de la Domnul mărturia că a fost îndreptățit mai degrabă [decât celălalt], ci pentru că el, cu mare umilință, fără urmă de laudă sau mândrie, s-a căit înaintea aceluiași Dumnezeu.⁵⁹¹De asemenea, și în pilda celor doi fii: unul este trimis la vie, se împotrivește tatălui său, dar se căiește apoi, deși aceasta nu îi aducea niciun folos; celălalt a promis că va merge, dar nu s-a dus (căci „orice om este un mincinos”;⁵⁹²„are voința, dar nu și mijloacele de a acționa”⁵⁹³) – [această pildă, spun eu], indică spre unul și același Tată. Acest adevăr a fost arătat limpede și de pilda smochinului, despre care Domnul spune: „Iată că sunt trei ani de când caut rod în acest smochin și nu găsesc”⁵⁹⁴ (indicând prin profeți spre venirea Lui, El a venit prin aceștia, din când în când, căutând roadele neprihănirii, fără să le găsească), precum și prin circumstanțele în care, din motivele deja amintite, smochinul trebuia tăiat. Fără a folosi vreo pildă, Domnul a spus Ierusalimului: „Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe profeți și îi omori cu pietre pe cei trimiți la tine. De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.”⁵⁹⁵ Cele spuse prin pildă: „Iată că sunt trei ani de când caut rod” și apoi, [când spune] în termeni mai clari: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi” ar fi neadevărate dacă El ar fi venit la ei o singură dată. Dar Cel care i-a ales pe patriarhi și pe cei [care au trăit sub primul legământ], este același Cuvânt al lui Dumnezeu care i-a vizitat pe ei prin Duhul profetic, iar noi am fost chemați cu toții, de pretutindeni, după venirea Lui. Pe lângă cele spuse deja, El a declarat: „Vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor, iar fiii împărăției vor rămâne în întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”⁵⁹⁶ Atunci, dacă cei care cred în El, în urma predicării apostolilor Lui în răsărit și apus, vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, în împărăția cerurilor, luând parte cu ei la ospățul [ceresc], unul și același Dumnezeu este prezentat ca Acela care i-a chemat pe patriarhi, a vizitat toate popoarele și a chemat neamurile.

Capitolul XXXVII – Oamenii posedă o voință liberă și sunt înzestrați cu facultatea de a alege. Prin urmare, nu este adevărat că, prin natura lor, unii sunt buni, iar alții sunt răi

Această expresie [a Domnului nostru]: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut”⁵⁹⁷ prezintă vechea lege a libertății umane, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om liber de la început, având o putere proprie și fiind capabil să asculte poruncile (ad utendum sententia) lui Dumnezeu de bună voie și nefiind constrâns de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu folosește coerciția [față de noi], ci numai voința liberă. De aceea, El dă sfaturi bune tuturor. În oameni și în îngeri, deopotrivă, Dumnezeu a pus puterea de a alege (căci îngerii sunt făpturi raționale), pentru ca cei ce se supun, în ascultare, să aibă ceea ce este bun, dat de Dumnezeu și păstrat de ei înșiși. Pe de altă parte, cei care nu au ascultat, pe bună dreptate, nu vor fi în posesia a ceea ce este bun și vor primi pedeapsa meritată: căci Dumnezeu le-a dat ce este bun, dar ei nu l-au păstrat, nici nu l-au socotit prețios, ci au arătat dispreț față de bunătatea Lui extraordinară. Prin faptul că resping binele, toți aceștia vor atrage în mod meritat judecata dreaptă a lui Dumnezeu, după cum certifică și apostolul Pavel în Epistola către Romani, unde spune: „Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea Lui te îndeamnă la pocăință? Dar cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu.” „Dar slavă și cinste,” spune el, „va veni peste oricine face binele.”⁵⁹⁸ Așadar, Dumnezeu a dat ceea ce este bun, după cum ne spune apostolul în epistolă, iar cei care săvârșesc binele vor primi slavă și cinste, pentru că au făcut ceea ce este bine atunci când stătea în puterea lor să nu facă astfel; însă cei care nu fac ce este bine, vor primi judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru că nu au săvârșit binele când stătea în puterea lor să o facă.
Dacă prin natura lor, unii ar fi fost făcuți răi, iar alții buni, aceștia din urmă nu ar merita laude pentru faptul că sunt buni, din moment ce au fost creați astfel, nici cei dintâi nu ar fi de condamnat, dacă așa au fost creați inițial. Dar întrucât toți oamenii au aceeași natură, fiind capabili să facă ce este bine și, pe de altă parte, având, de asemenea, puterea de a îndepărta binele și de a nu-l face – prin urmare, unii primesc laude pe bună dreptate, chiar printre oameni, care se află sub controlul unor legi bune (și cu atât mai mult din partea lui Dumnezeu) și obțin mărturia meritată că sunt oameni care aleg binele, în general, și care perseverează în această direcție; ceilalți sunt blamați și condamnați pe merit, pentru că au respins ce este bun și drept. De aceea, profeții îi îndemnau pe oameni să facă binele, să acționeze corect și să lucreze în neprihănire, după cum am arătat pe larg, pentru că stă în puterea noastră să facem astfel și pentru că, din pricina unei neglijențe excesive, putem ajunge să uităm și de aceea avem nevoie de acel sfat bun, pe care bunul Dumnezeu ni l-a dat prin intermediul profeților.
Din această pricină a spus Domnul: „Lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre bune să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri”⁵⁹⁹și „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și cu îngrijorările vieții acesteia”;⁶⁰⁰„Mijlocul să vă fie încins și candelele aprinse; să fiți ca niște oameni care îl așteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni și va bate la ușă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui.”⁶⁰¹ „Slujitorul care cunoaște voia stăpânului său și nu o face, va fi bătut cu multe lovituri.”⁶⁰²„De ce Îmi ziceți «Doamne, Doamne» și nu faceți ce vă poruncesc Eu?”⁶⁰³„Dar dacă robul zice în inima lui: «Stăpânul meu zăbovește să vină» și va începe să bată pe tovarășii lui de slujbă, să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul lui va veni în ziua în care el nu se așteaptă, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor.”⁶⁰⁴Toate aceste pasaje dovedesc voința independentă⁶⁰⁵a omului și, în același timp, sfatul pe care i-l dă Dumnezeu, prin care El ne îndeamnă să ne supunem Lui și prin care caută să ne îndepărteze de [păcatul] necredinței față de Dumnezeu, fără să ne constrângă în vreun fel.
Fără îndoială, dacă cineva nu dorește să urmeze Evanghelia, stă în puterea lui [să o respingă], însă acest lucru nu este indicat. Căci stă în puterea omului să nu Îl asculte pe Dumnezeu și să respingă ce este bun, însă [un astfel de comportament] provoacă pagube și necazuri însemnate. În acest sens, Pavel spunea: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”⁶⁰⁶ – referindu-se la libertatea omului, vizavi de care „toate lucrurile sunt îngăduite”, căci Dumnezeu nu exercită vreun fel de constrângere asupra lui; iar [prin expresia] „nu sunt de folos”, el arată că noi „nu trebuie să ne folosim libertatea ca o haină a răutății”,⁶⁰⁷ căci aceasta nu este de folos. Pavel mai spune: „Fiecare să spună aproapelui său adevărul”⁶⁰⁸ și „Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă cuvinte de mulțumire”;⁶⁰⁹ „Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii, nu în chefuri și beții, nu în curvii și fapte de rușine, nici în mânie și gelozie. Căci așa erați unii dintre voi, dar ați fost spălați, ați fost sfințiți în numele Domnului nostrum.”⁶¹⁰ Dacă nu ar fi stat în puterea noastră să facem sau să nu facem aceste lucruri, ce motiv ar fi avut apostolul și, mai mult, Domnul Însuși, să ne sfătuiască să facem unele lucruri și să ne abținem de la altele? Dar pentru că omul a avut de la început voința liberă și Dumnezeu are voința liberă, căci după asemănarea Lui am fost creați, omul este sfătuit mereu să se țină tare de bine, lucru realizabil prin ascultarea de Dumnezeu.
Dumnezeu nu a păstrat liberul arbitru al omului numai în ceea ce privește faptele, ci și în domeniul credinței, spunând: „Facă-ți-se după credința ta”,⁶¹¹ arătând astfel că există o credință a omului; „Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede”⁶¹² și „Du-te și facă-ți-se după credința ta.”⁶¹³Astfel de expresii demonstrează că omul are controlul asupra credinței lui. De aceea, „cine crede în El are viața veșnică, dar cine nu crede în Fiul nu are viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”.⁶¹⁴ În mod similar, arătându-Și bunătatea și indicând faptul că omul este liber în ceea ce privește voința și puterea sa, Domnul a spus Ierusalimului: „De câte ori am vrut să îți strâng copiii cum își strânge găina puii sub aripi și n-ați vrut. Iată că acum ți se lasă casa pustie.”⁶¹⁵
Cei care susțin contrarul acestor [concluzii] Îl înfățișează pe Domnul ca fiind lipsit de putere, ca și cum nu ar fi fost în stare să-Și împlinească voia sau, pe de altă parte, ca necunoscând faptul că ei erau prin natura lor „materiali”, așa cum se exprimă ei, și că nu puteau primi nemurirea Lui. „El nu ar fi trebuit”, spun ei, „să creeze îngeri cu o asemenea natură încât să fie capabili să păcătuiască, nicioameni care s-au dovedit îndată nerecunoscători față de El; căci ei au fost creați ca ființe raționale, înzestrate cu puterea de a cerceta și de a judeca și nu au fost [modelați] ca lucruri iraționale, nici nu li s-a dat o natură animală, care nu poate face nimic din propria voință, ci este împinsă de necesitate și constrângere spre ceea ce este bine și acționează mecanic pe un singur făgaș (inflexibiles et sine judicio), fiind incapabilă de altceva în afară de ceea ce a fost creată să fie.” Dar în acest caz, comuniunea cu Dumnezeu nu ar mai fi prețioasă, binele nu ar mai fi căutat, ci s-ar petrece fără vreun efort, grijă sau cercetare a lor și ar fi implantat fără vreo contribuție a lor. Astfel, faptul că oamenii ar fi buni nu ar avea nicio consecință, pentru că ar fi așa prin natura lor, nu în urma unui act de voință; ar deține binele în mod spontan, nu ca o urmare a alegerii lor. În consecință, ei nu ar înțelege că binele este prețios, nici nu s-ar bucura de el. Căci cum s-ar putea bucura de bine cei care sunt ignoranți cu privire la el? Sau ce merit au cei ce săvârșesc binele fără să fi urmărit aceasta? Și ce cunună se cuvine celor ce nu au umblat căutându-l, asemenea învingătorilor dintr-o competiție?
Acesta este și motivul pentru care Domnul a afirmat că împărăția cerurilor revine celor „care o iau cu năvală”; după cum spune El: „cei ce dau năvală pun mâna pe ea”,⁶¹⁶adică cei care, prin căutarea sinceră și stăruitoare vor să și-o însușească. De aceea, apostolul Pavel spune corintenilor: „Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul. Toți cei ce se luptă la jocurile de obște, se supun la tot felul de înfrânări, și ei [fac lucrul acesta] ca să capete o cunună care se poate veșteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”⁶¹⁷Acest luptător ne îndeamnă să luptăm și noi pentru nemurire, ca să primim cununa și să o socotim prețioasă, căci a fost dobândită prin lupta noastră și nu în pofida voinței noastre (sed non ultro coalitam). Și cu cât luptăm mai mult, cu atât devine cununa mai valoroasă, iar cu cât devine mai valoroasă, cu atât ar trebui să o prețuim mai mult. Într-adevăr, lucrurile primite spontan nu sunt prețuite atât de mult ca cele obținute cu mari eforturi. Dat fiind faptul că nouă ne-a fost conferită aceasta putere, atât Domnul cât și apostolul ne îndeamnă să Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, ca să primim acest [premiu], în urma străduinței noastre. Altfel, fără îndoială, binele săvârșit de noi ar fi [practic] lipsit de rațiune, nefiind rezultatul testării noastre. Tot astfel, capacitatea de a vedea nu ar fi de dorit dacă nu am ști ce pierdere înseamnă absența văzului; la fel și sănătatea este mai prețuită când întâlnim boala; tot așa și lumina, prin contrast cu întunericul, iar viața cu moartea. În același fel este prețuită împărăția cerurilor de către cei ce au cunoscut-o pe cea lumească. Și cu cât este mai valoroasă, cu atât o prețuim mai mult; cu cât o prețuim mai mult, cu atât vom cunoaște o mai mare slavă în prezența lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu a răbdat toate aceste lucruri din partea noastră, ca noi, învățând din ele, să fim cu băgare de seamă în vremurile care vin și, după ce am învățat să Îl iubim pe Dumnezeu rațional, să perseverăm în iubirea Lui desăvârșită: căci Dumnezeu a arătat îndelungă răbdare față de apostazia omului, pentru ca omul să învețe din aceasta, după cum spune profetul: „le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor”.⁶¹⁸Astfel, Dumnezeu a stabilit dinainte toate lucrurile, pentru aducerea omului la desăvârșire, pentru zidirea lui, pentru revelarea dispensațiilor Sale, așa încât bunătatea Lui să se vadă și neprihănirea Lui să fie desăvârșită, iar Biserica să fie modelată după chipul Fiului Său și omul să ajungă în viitor la maturitate și la coacere, în urma privilegiului de a-L vedea și de a-L înțelege pe Dumnezeu.⁶¹⁹

Capitolul XXXVIII – De ce nu a fost făcut omul desăvârșit de la început

Dacă ar spune cineva: „Nu ar fi putut Dumnezeu să îl facă pe om desăvârșit de la început?” să știe că, întrucât Dumnezeu este într-adevăr neschimbat și fără început, toate lucrurile Îi sunt cu putință. Însă lucrurile create trebuie să fie inferioare Celui care le-a creat și din pricina apariției lor mai târzii; căci nu era cu putință ca niște lucruri de curând create să fie necreate; dat fiind faptul că ele nu sunt necreate, sunt lipsite de perfecțiune. Pentru că aceste lucruri au apărut mai târziu, ele se află în stadiul copilăriei, nefiind obișnuite și deprinse cu disciplina desăvârșită. După cum stă în puterea unei mame să dea hrană tare copilașului ei, [dar nu o face], pentru că acesta nu poate primi o hrană mai consistentă, la fel ar fi putut și Dumnezeu să îl creeze de la început pe om desăvârșit, însă omul nu ar fi putut primi această [desăvârșire], căci era încă un copil. De aceea, în vremurile din urmă, când a însumat în Sine toate lucrurile, Domnul nostru a venit la noi nu așa cum ar fi putut să vină, ci așa cum eram noi capabili să Îl privim. El ar fi putut cu ușurință să vină la noi în slava Sa veșnică, însă noi nu am fi putut rezista în fața măreției slavei Sale și, de aceea, El a fost pâinea desăvârșită a Tatălui, oferindu-Se nouă ca laptele, [pentru că noi eram] ca niște copii. El a făcut aceasta când S-a arătat ca om, pentru ca noi, fiind hrăniți astfel de la sânul trupului Lui, cu lapte, obișnuindu-ne să mâncăm și să bem Cuvântul lui Dumnezeu, să ajungem să avem în noi Pâinea nemuririi, care este Duhul Tatălui.
Din același motiv, Pavel declară corintenilor: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi.”⁶²⁰Aceasta înseamnă că ați învățat despre venirea Domnului nostru ca om, totuși, din pricina neputințelor voastre, Duhul Tatălui nu a rămas peste voi. „Când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi firești și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?”⁶²¹Aceasta însemna că Duhul Tatălui nu era cu ei încă, din pricina imperfecțiunilor și a scăpărilor felului lor de trai. Așadar, apostolul avea puterea să le dea hrană tare – căci cei peste care apostolii și-au pus mâinile au primit Duhul Sfânt, care este hrana vieții [veșnice] – dar ei nu erau în stare să o primească, întrucât facultățile conștiente ale sufletului lor erau încă slabe și nedisciplinate în ceea ce privește practicarea lucrurilor care au de-a face cu Dumnezeu. În același fel, Dumnezeu avea puterea să îl facă pe om desăvârșit de la început, dat pentru că acesta din urmă era de curând creat, nu avea capacitatea de a primi această desăvârșire sau, chiar dacă ar fi primit-o, nu ar fi putut să o cuprindă ori, dacă ar fi cuprins-o, nu ar fi fost capabil să o păstreze. De aceea Fiul lui Dumnezeu, deși era desăvârșit, a trecut prin starea de copilărie comună tuturor oamenilor, luând parte la ea nu spre folosul Său, ci pentru cel al stării de copilărie al existenței omului, pentru ca omul să Îl poată primi. Prin urmare, nimic nu era imposibil pentru Dumnezeu sau deficitar cu privire la El, prin faptul că omul nu a fost o ființă necreată, ci aceste trăsături s-au aplicat celui care a fost creat, adică omului.
Dumnezeu este simultan plin de putere, înțelepciune și bunătate. Puterea și bunătatea Lui [se văd] prin faptul că El a chemat în ființă și a modelat, de bună voie, lucruri care nu existaseră înainte; înțelepciunea Lui [se arată] prin faptul că a creat lucrurile ca parte a unui întreg armonios și logic, iar ele, prin bunătatea Lui nemaipomenită, își primesc creșterea și o existență îndelungată, reflectând slava Celui necreat, a Celui care dă ce este bun fără să Îi pară rău. Chiar din faptul că aceste lucruri au fost create, [reiese] că ele nu au fost necreate, însă prin existența lor de-a lungul vremurilor, vor primi o caracteristică a Celui necreat, prin acordarea gratuită din partea Lui a existenței lor veșnice. Astfel, în toate lucrurile, Dumnezeu are prioritatea, fiind singurul necreat, cel dintâi dintre toate și cauza primară a existenței tuturor, în vreme ce toate celelalte lucruri rămân supuse lui Dumnezeu. Dar supunerea față de Dumnezeu se continuă în nemurire, iar nemurirea este slava Celui necreat. Însă această aranjare a lucrurilor, această armonie și această secvență a naturii, omul, o ființă creată și organizată, este întocmit după chipul și asemănarea Dumnezeului necreat – în care Tatăl plănuiește totul bine și poruncește Fiului, Fiul duce la împlinire și realizează lucrarea de creație, iar Duhul hrănește și crește [ceea ce este creat], așa încât omul să progreseze în fiecare zi, apropiindu-se de desăvârșire, adică de Cel necreat. Căci Cel necreat este desăvârșit, și acesta este Dumnezeu. Astfel, trebuia ca, mai întâi, omul să fie creat, apoi să își primească creșterea, să fie întărit, apoi să aibă din belșug și să fie restaurat [în urma bolii păcatului], pentru ca în final să fie proslăvit și să Își vadă Domnul. Dumnezeu nu poate fi încă văzut și vederea Lui produce nemurirea, iar nemurirea ne duce aproape de Dumnezeu.
Prin urmare, în toate privințele sunt iraționali cei care nu așteaptă vremea creșterii, ci pun pe seama lui Dumnezeu slăbiciunile naturii lor. Astfel de persoane nu Îl cunosc nici pe Dumnezeu, nici pe ele însele, fiind nemulțumite și nerecunoscătoare, nedorind să fie la început ceea ce au fost create – ființe umane supuse patimilor; acești oameni merg dincolo de limitele legii rasei umane și, înainte de a deveni oameni, doresc să fie și ei de pe acum ca Dumnezeu, Creatorul lor; deși ei sunt mai lipsiți de rațiune decât animalele fără minte, [insistă] că nu este nicio diferență între Dumnezeul cel necreat și om, o creatură vremelnică. Căci acestea, [animalele fără minte], nu Îl acuză pe Dumnezeu că nu le-a creat ca pe oameni, ci fiecare, după cum a fost întocmit, mulțumește pentru felul în care a fost creat. Noi însă Îl învinuim pe Dumnezeu că nu am fost creați de la început ca dumnezei – ci ca simpli oameni, ca să devenim mai apoi dumnezei – deși El a ales acest curs al lucrurilor după buna Lui voie, ca nimeni să nu Îl acuze de imparțialitate sau rea voință. El declară: „Eu am zis: «Sunteți dumnezei; toți sunteți fii ai Celui Preaînalt.»”⁶²²Însă pentru că nu puteam să ducem puterea divinității, El adaugă: „Dar veți muri ca oamenii”, arătând astfel ambele adevăruri – bunătatea darului Său gratuit și slăbiciunea noastră, precum și faptul că aparținem unei puteri mai presus de noi înșine. În marea Lui bunătate, El ne-a dat binele, a făcut pe oameni după asemănarea Sa, [adică] le-a dat voință proprie, în vreme ce cunoștea, prin preștiința Lui, slăbiciunile ființelor omenești și consecințele care aveau să decurgă din ele. Dar prin dragostea și puterea [Lui], va depăși substanța naturii create;⁶²³ trebuia ca, mai întâi, natura să fie expusă, pentru ca apoi ceea ce este muritor să fie cucerit și înghițit de nemurire, iar putrezirea de neputrezire și omul să fie făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, primind cunoștința binelui și răului.

Capitolul XXXIX – Omul este înzestrat cu capacitatea de a distinge binele și răul; prin urmare, fără a fi constrâns, el are puterea ca, prin propria voință și alegere, să împlinească poruncile lui Dumnezeu și, făcând astfel, să evite răul pregătit pentru cei răzvrătiți

Omul a primit cunoștința binelui și răului. Este bine ca omul să Îl asculte pe Dumnezeu, să creadă în El și să Îi păzească poruncile, iar aceasta îi aduce viața, după cum neascultarea este rea și aduce moartea. Dumnezeu a dat [omului] o asemenea putere mentală (magnanimitatem), încât acesta să cunoască binele ascultării și răul neascultării, pentru ca ochiul minții, văzând experiența amândurora, să poată alege cu judecată lucrurile bune și să nu ajungă indolent sau neglijent cu privire la porunca Domnului, ci învățând din experiență că neascultarea de Dumnezeu este un lucru rău, care îl lipsește de viață, să nu o încerce niciodată; dimpotrivă, cunoscând că ceea ce îi păstrează viața, și anume ascultarea de Dumnezeu, este bună, să o poată păstra cu toată seriozitatea. Prin urmare, omul a avut o experiență dublă, având cunoștință cu privire la amândouă, ca să poată alege, în disciplină, lucrurile mai bune. Dacă nu ar fi cunoscut și opusul, cum ar fi putut să învețe ce este bine? Înțelegerea lucrurilor supuse nouă este mai sigură și clară decât simpla presupunere bazată pe o părere cu privire la ele. După cum limba experimentează ce este dulce și amar gustând astfel de lucruri, iar ochiul distinge între negru și alb după ce vede, urechea recunoaște distincția între sunete în urma auzirii, la fel face și mintea, primind prin experiența amândurora cunoașterea a ceea ce este bine, devenind mai tenace în a păstra aceste lucruri, acționând în ascultare de Dumnezeu. Mai întâi, prin pocăință, ea alungă neascultarea, ca pe ceva neplăcut și dezgustător, iar apoi ajunge să înțeleagă cu adevărat ce este ea – opusul bunătății și dulceței, așa încât mintea nici să nu mai încerce să guste din neascultarea de Dumnezeu. Cel care se ferește de cunoașterea ambelor lucruri și de percepția duală a cunoașterii, se lipsește în mod inconștient pe sine de trăsăturile ființei umane.
Acum, va ajunge să fie un dumnezeu cel care nu a fost încă făcut om? Sau cum poate fi desăvârșit cel care tocmai a fost creat? Cum poate fi nemuritor cel care, în natura lui muritoare, nu L-a ascultat pe Creatorul lui? Căci trebuie ca voi, la sfârșit, să aveți statutul de oameni, și apoi să luați parte la slava lui Dumnezeu. Căci nu voi L-ați creat pe Dumnezeu, ci El v-a creat pe voi. Deci, dacă voi sunteți lucrarea mâinilor Lui, așteptați mâna Creatorului vostru, care face fiecare lucru la vremea lui; și în ce vă privește pe voi, creația Lui este dusă la bun sfârșit.⁶²⁴Oferiți-I Lui inima voastră, maleabilă și gata să fie prelucrată, și păstrați forma în care v-a întocmit Creatorul, ca să nu vă împietriți și să pierdeți amprenta mâinii Lui. Dar păstrând forma care v-a fost dată, vă veți apropia de ce este desăvârșit, căci lutul moale care este în voi este ascuns [acolo] prin lucrarea lui Dumnezeu. Mâna Lui v-a modelat; El vă va acoperi [de asemenea], pe dinăuntru și pe dinafară, cu aur și cu argint curat și vă va împodobi în așa măsură încât „Împăratul Însuși va găsi plăcere în frumusețea ta.”⁶²⁵ Însă dacă voi vă împietriți cu încăpățânare și respingeți lucrarea Lui, arătându-vă nerecunoscători față de El, întrucât ați fost creați ca simpli oameni, prin nerecunoștința voastră pierdeți deopotrivă lucrarea și viața Lui. Creația este un atribut al bunătății lui Dumnezeu, iar a fi creat ține de natura umană. Deci, dacă Îi veți da ceea ce Îi aparține, și anume credința în El și supunerea, veți primi pecetea Lui și veți fi o lucrare desăvârșită a lui Dumnezeu.
Însă dacă nu veți crede în El și veți fugi din mâna Lui, cauza imperfecțiunii voastre va fi în voi, care nu ați ascultat, și nu în Cel ce v-a chemat. Căci El a trimis [mesageri] să îi cheme pe oameni la nuntă, dar cei care nu L-au ascultat s-au lipsit pe ei înșiși de ospățul împărătesc.⁶²⁶Prin urmare, nu puterea lui Dumnezeu este deficientă, căci El poate ridica din pietre fii lui Avraam,⁶²⁷ ci omul care nu ajunge la desăvârșire este cauza propriei lui stări. [În același fel], nu lumina a eșuat din cauza celor care s-au orbit singuri, ci ea rămâne aceeași, în vreme ce aceia care au fost orbiți [astfel] rămân în întuneric din vina lor. Lumina nu robește pe nimeni cu forța, nici Dumnezeu nu îi constrânge pe cei care nu vor să accepte exercitarea lucrării Lui. Acești oameni, care au lepădat lumina dată de Tatăl și au încălcat legea libertății, au acționat astfel din vina lor, din moment ce au fost creați liberi și au avut puterea asupra lor înșiși.
Însă Dumnezeu, care cunoaște dinainte toate lucrurile, a pregătit locuri potrivite pentru fiecare; El oferă cu bunătate lumina celor care caută lumina neputrezirii și apelează la ea; însă disprețuitorilor și batjocoritorilor care ocolesc și întorc spatele luminii acesteia și care se orbesc singuri, El le-a pregătit întunericul care se potrivește unora care se opun luminii și va da o pedeapsă corespunzătoare celor care caută să nu I se supună. Supunerea față de Dumnezeu aduce odihna veșnică, iar cei care se feresc de lumină vor avea un loc potrivit purtării lor; cei care fug de odihna veșnică, vor locui într-un loc corespunzător îndepărtării lor. Întrucât toate lucrurile bune sunt la Dumnezeu, cei care – prin propria lor alegere – fug de Dumnezeu, se lipsesc pe ei înșiși de toate lucrurile bune și, fiind lipsiți [astfel] de toate lucrurile bune care țin de Dumnezeu, vor cădea în consecință sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Cei care se feresc de odihnă vor primi pedeapsa, după dreptate, iar cei ce evită lumina, vor locui în întuneric. După cum se întâmplă cu lumina aceasta, cei care se feresc de ea stau în întuneric, devenind ei înșiși pricina pentru care sunt lipsiți de lumină și locuiesc în întuneric, iar nu lumina este cauza sării [nefericite] a existenței lor, tot așa cei care fug de lumina veșnică a lui Dumnezeu, care cuprinde în ea însăși toate lucrurile bune, sunt ei înșiși cauza pentru care locuiesc în întunericul veșnic, fiind lipsiți de toate lucrurile bune și pricina pentru care [sunt condamnați la] o astfel de locuință.

Capitolul XL – Unul și același Tată aplică celor respinși pedeapsa și dă răsplata celor aleși

Unul și același Dumnezeu Tatăl a pregătit lucruri bune, împreună cu Sine, pentru cei care doresc părtășia cu El și care rămân în supunere față de El, și focul cel veșnic pentru căpetenia apostaziei, diavolul, și cei care s-au răzvrătit împreună cu el; Domnul⁶²⁸ a declarat că în acest [foc] vor fi trimiși acei oameni pe care i-a pus la stânga Lui. Aceasta a spus profetul prin cuvintele: „Căci Eu sunt un Dumnezeu gelos, care face pace și dă lucruri rele”;⁶²⁹El are o relație de pace și prietenie cu cei ce se pocăiesc și se întorc la El și îi aduce împreună, în vreme ce pregătește celor care nu se căiesc și care se feresc de lumină, focul cel veșnic și întunericul de afară, care sunt într-adevăr lucruri rele pentru cei care le cad pradă.
Dacă ar fi fost adevărat că este un Tată care dă odihna și un alt Dumnezeu, care a pregătit focul, fiii lor ar fi fost diferiți [unul de celălalt] – unul i-ar trimite pe [oameni] în împărăția Tatălui, iar celălalt i-ar trimite în focul cel veșnic. Dar pentru că unul și același Domn a arătat că rasa umană va fi împărțită la judecată, „după cum desparte păstorul oile de capre”,⁶³⁰ iar unora le va zice: „Veniți, binecuvântații Tatălui, de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită”,⁶³¹ iar celorlalți le va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, pe care Tatăl Meu l-a pregătit pentru diavolul și pentru îngerii Lui”⁶³²– unul și același Tată este arătat [în acest pasaj], „făcând pace și dând lucruri rele” – pregătind ce se potrivește fiecăruia. La fel, există un singur Judecător, care trimite pe fiecare în locul corespunzător, după cum spune Domnul în pilda cu grâul și neghina: „Cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi și ei vor smulge din împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea, și-i vor arunca în cuptorul aprins: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor.”⁶³³ Așadar, Tatăl care a pregătit împărăția pentru cei neprihăniți, în care Fiul i-a primit pe cei vrednici de ea, este Cel care a pregătit și cuptorul aprins, în care îngerii desemnați de Fiul omului îi vor arunca pe cei care o merită, potrivit poruncii lui Dumnezeu.
Într-adevăr, Domnul a semănat sămânță bună în ogorul Lui⁶³⁴ și El spune: „Ogorul este lumea.” Dar pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmașul și „a semănat neghină între grâu și a plecat”.⁶³⁵ Aflăm deci că acesta a fost îngerul cel apostat sau vrăjmașul, pentru că era invidios pe lucrarea lui Dumnezeu și a căutat să pună vrăjmășie între această [lucrare] și Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu l-a alungat din prezența Lui pe cel care a semănat pe furiș neghina, adică cel care a adus păcatul,⁶³⁶ dar Dumnezeu a avut milă de omul care a devenit neascultător și a îndreptat vrăjmășia prin care [diavolul] vroia să îl facă [pe om] dușmanul lui Dumnezeu, împotriva autorului ei, îndepărtând mânia Lui de la om înspre șarpe: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Ea⁶³⁷îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.”⁶³⁸ Domnul a rezumat în Sine această vrăjmășie, când a fost făcut om, născându-Se din femeie, și a zdrobit capul [șarpelui], după cum am arătat în cartea precedentă.

Capitolul XLI – Aceia care nu cred în Dumnezeu, ci sunt neascultători, sunt îngerii și fiii diavolului, nu prin natura lor, ci prin imitarea lui. Finalul acestei cărți și scopul celei următoare

Domnul a spus că există îngeri ai diavolului, pentru care a fost pregătit focul cel veșnic și apoi, cu privire la neghină, a spus: „neghina sunt fiii celui rău”;⁶³⁹ prin urmare, El i-a atribuit pe toți cei apostați căpeteniei păcatului. Însă El nu i-a creat nici pe îngeri, nici pe oameni, cu o asemenea natură. Căci nu găsim că diavolul ar fi creat ceva, ci el însuși este o creatură a lui Dumnezeu, ca și ceilalți îngeri. Dumnezeu a creat toate lucrurile, după cum spune David despre ele: „El a rostit cuvântul și ele au fost făcute; a poruncit și ele au luat ființă.”⁶⁴⁰
De aceea, toate lucrurile au fost create de Dumnezeu și dat fiind faptul că diavolul a devenit pricina apostaziei sale și a altora, Scriptura îi numește pe drept pe aceia care rămân într-o stare de apostazie „fiii diavolului” și „îngerii celui rău” (maligni). Căci [cuvântul] „fiu” are o dublă semnificație: una se referă [la fiul] natural, care s-a născut ca fiu, iar cealaltă la fiul care s-a făcut astfel, care are reputația de fiu, chiar dacă este o diferență între cel ce se naște ca fiu și cel ce se face fiu. Cel dintâi se naște din persoana al cărui fiu este, dar al doilea este făcut fiu fie în ceea ce privește natura, fie prin învățarea doctrinei aceluia al cărui fiu devine. Când o persoană a învățat din gura alteia, este numită fiul celui care o învață, iar cel din urmă [este numit] tatăl lui. În ceea ce privește natura, adică sub aspectul creării noastre, noi toți suntem fii ai lui Dumnezeu, căci toți am fost creați de Dumnezeu. Dar în ceea ce privește ascultarea și învățătura nu suntem toți fii ai lui Dumnezeu, ci numai cei care cred în El și fac voia Lui. Cei care nu cred și care nu fac voia Lui, sunt fiii și îngerii diavolului, pentru că ei fac lucrările diavolului. El a arătat că așa stau lucrurile în Isaia: „Am născut și am crescut copii, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea”⁶⁴¹ și apoi spune că acești copii sunt străini: „Copii străini care M-au mințit”.⁶⁴² Potrivit naturii, ei sunt copiii [Lui], pentru că au fost creați astfel, dar în ceea ce privește faptele, nu sunt copiii Lui.
Așa cum printre oameni, acei fii care nu își ascultă tații și sunt dezmoșteniți, continuă să fie prin natura lor fiii acestora, dar sunt dezmoșteniți prin lege și nu devin moștenitorii părinților lor firești, la fel se întâmplă și în relația cu Dumnezeu – cei care nu Îl ascultă sunt dezmoșteniți de El și încetează să mai fie fiii Lui. Prin urmare, ei nu pot primi moștenirea Lui, după cum a spus David: „Păcătoșii sunt îndepărtați din pântece; mânia lor seamănă cu cea a unui șarpe.”⁶⁴³ De aceea i-a numit Domnul pe aceștia „un neam de năpârci”,⁶⁴⁴ pentru că se aseamănă cu felul în care acest animal se apropie pe furiș și face rău altora. Căci El a spus: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor.”⁶⁴⁵ De asemenea, vorbind despre Irod, Domnul a spus: „Mergeți și spuneți vulpii aceleia”⁶⁴⁶ – referindu-Se la viclenia și înșelăciunea lui. Profetul David spune: „Dar omul pus în cinste este asemenea dobitoacelor”,⁶⁴⁷ iar Ieremia spune: „Sunt ca niște cai care aleargă încoace și încolo, fiecare nechează după nevasta aproapelui său.”⁶⁴⁸Isaia, când predica în Iudeea și vorbea lui Israel, i-a numit „conducători ai Sodomei”și „oameni din Gomora”,⁶⁴⁹arătând că erau asemenea sodomiților în ceea ce privește răutatea și că aceleași păcate erau răspândite printre ei – de aceea le dă același nume, pentru că aveau aceeași purtare. Întrucât ei nu fuseseră creați de Dumnezeu astfel, prin natura lor, ci aveau puterea de a acționa corect, Isaia le-a mai spus, dându-le un sfat bun: „Spălați-vă deci și curățiți-vă; luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul.”⁶⁵⁰Astfel, pentru că au păcătuit ca și sodomiții, au primit aceeași mustrare ca și aceștia. Însă când se vor converti și se vor căi, încetând să facă răul, ei vor avea puterea să devină fii ai lui Dumnezeu și să primească moștenirea nemuririi pe care o dă El. Din acest motiv, El i-a numit pe acei oameni „îngeri ai diavolului” și „copii ai celui rău”,⁶⁵¹ căci aceștia ascultau de cel rău și făceau lucrările lui. În același timp, ei sunt însă creați de unul și același Dumnezeu. Atunci când cred și se supun lui Dumnezeu, când păzesc învățătura Lui, sunt fiii lui Dumnezeu, dar când cad în apostazie și păcat, ajung ai stăpânului lor, diavolul – cel care a devenit mai întâi pricina apostaziei proprii și, mai apoi, a altora.
Întrucât cuvintele Domnului sunt numeroase și toate proclamă unul și același Tată, Creatorul lumii, era de datoria mea ca, de dragul lor, să îi combat prin multe [argumente] pe cei ce sunt victimele unor erori, așa încât, confruntându-i cu multe [dovezi], să se întoarcă la adevăr și să fie mântuiți. Dar este necesar să adaug la această expunere, în ceea ce urmează, și doctrina lui Pavel bazată pe cuvintele Domnului, să examinăm părerea acestui om, să o explicăm și să lămurim [pasajele] care au primit alte interpretări din parte ereticilor, care au înțeles greșit tot ceea ce a spus Pavel, să evidențiem nebunia părerilor lor nechibzuite și să demonstrăm din [scrierile] lui, din care ne presează ei cu întrebări, că ei rostesc lucruri neadevărate, în vreme ce apostolul a fost un predicator al adevărului și că a învățat numai lucruri care corespund predicării adevărului; el a arătat că este un singur Dumnezeu Tatăl, Cel care i-a vorbit lui Avraam, care a dat legea, care i-a trimis dinainte pe profeți, care în vremurile din urmă L-a trimis pe Fiul Său și a oferit lucrării mâinilor Lui mântuirea, adică naturii omenești. Într-o altă carte voi aranja celelalte cuvinte ale Domnului, pe care le-a spus cu privire la Tatăl, fără a folosi pilde, ci prin expresii luate în sensul lor evident (sed simpliciter ipsis dictionibus), și voi prezenta epistolele binecuvântatului apostol, oferind astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, o lucrare completă care să expună și să combată cunoștința pe nedrept numită astfel, pregătindu-mă pe mine și pe voi, prin [aceste] cinci cărți, ca să-i putem combate pe toți ereticii.