Ireneu, episcop în Lyons, Franta

Notă introductivă la Ireneu: Împotriva ereziilor

[120-202 d.Hr.]

Această istorie ne introduce în Biserică în avanpostul ei vestic. Am ajuns pe malurile Ronului, unde misiunile creștine au înflorit timp de aproape un secol. Se pare că între Marsilia și Smirna a existat un comerț prosper, iar Policarp l-a trimis pe Pothinus în Galia celtică înainte de această dată ca să fie evanghelist acolo. El și-a fixat privirea la Lyons, când Ireneu i s-a alăturat ca și prezbiter, după ce fusese discipol împreună cu acesta avându-l pe Policarp ca învățător. Acolo, sub domnia „bunului Aureliu”, așa cum este numit greșit acesta (în anul 177 d.Hr.), a început o prigoană îngrozitoare care i-a făcut memorabili pe „martirii din Lyons și Viena”. În timpul acestei persecuții Ireneu a fost trimis la Roma cu scrisori de protest împotriva ciumei de erezie care se răspândea; și probabil el a fost autorul povestirii suferințelor martirilor care este atașată la mărturia lor.¹ Dar el fost umilit să afle că erezia montanistă patronată de Eleutherus, episcopul Romei; iar acolo el a întâlnit un prieten vechi de la școala lui Policarp, care a îmbrățișat erezia valentiniană. Nu putem să ne îndoim de faptul că acestei vizite îi datorăm conflictul de o viață a lui Ireneu împotriva ereziilor care au intrat, ca și lăcustele, ca să devoreze recoltele Evangheliei. Să se știe că, că departe de a fi „mama și amanta” Bisericilor vestice, însăși Roma este o misiune a grecilor;² Galia de sud este evanghelizată din Asia Mică, și Lyons verifică tendințele eretice ale Episcopului la Roma. Creștinătatea ante-niceeană și chiar Biserica însăși apare într-un costum grec care durează în perioada sinodică; iar creștinătatea latină, atunci când a început să apară este africană și nu romană. Este ciudat că cei care au înregistrat acest mare eveniment istoric au perceput atât de puțin direcțiile pe care le-a impus asupra pretențiilor romane în Evul Mediu și în vremea noastră.

Întorcându-se în Lyons, autorul nostru a descoperit că venerabilul Pothinus și-a sfârșit cariera sa sfântă prin moartea martirului; și în mod firesc Ireneu a devenit succesorul acestuia. Când emisarii ereziei l-au urmat, și au început să-și răspândească practicile lor imorale și doctrinele lor ridicole cu ajutorul unor „femei prostuțe”, a început marea lucrare a vieții sale. El s-a coborât ca să studieze aceste boli ale minții umane ca un doctor înțelept; și, dezgustat așa cum a fost și procesul de clasificare și descriere a lor, și-a făcut din aceasta sarcina sa laborioasă, pentru ca alții să se opună lor și să le biruie. Lucrările pe care el ni le-a lăsat sunt monumentele fidelității lui față de Hristos, bazate pe Sf. Pavel, Sf. Petru și Sf. Iuda, ale căror avertizări solemne s-au dovedit acum a fi profeții. Nu este de mirare că marele apostol, „zi și noapte cu lacrimi”, a avertizat mai dinainte bisericile de „lupii haini” care urmau să distrugă stâna.

Dacă descoperirea acestei stări de lucruri îl șochează pe studentul anilor de puritate creștină, atunci el ar trebui să mediteze la faptul că aceasta a fost prezisă de Hristos Însuși, și demonstrează răutatea și puterea adversarului. „Un dușman a făcut aceasta,” a spus Stăpânul. Duhul care lucra atunci „în copiii neascultării”, s-a manifestat acum el însuși. Viziunile îngrozitoare din Apocalipsa au început să se realizeze. Acum era evident în ce sens „Prințul păcii” și-a declarat misiunea Sa „nu pace, ci o sabie”. Pe scurt, a devenit evident că aici pe pământ Biserica este „militantă;” în timp ce, în același timp, s-a văzut că în comentariul apostolic era o filozofie profundă:³ „Trebuie să fie și erezii printre voi, pentru ca să se vadă clar cei care sunt aprobați.” În economia divină a Providenței s-a îngăduit ca fiecare formă de erezie care urma să infesteze Biserica trebuiau să își expună principiul esențial, și să atragă criticile celor credincioși. Așa a fost ocrotită și înregistrată mărturia adevărului primar: limba ortodoxiei catolice s-a dezvoltat și s-a definit, și jaloanele credinței au fost puse ca să fie o memorie perpetuă pentru toate generațiile. Este un exemplu extraordinar în economia divină, că vederea Romei a permis expunerea căderii sale în păcat care este foarte evidentă acum, nu numai pentru a primi mustrările lui Ireneu, ci să le accepte ca fiind sănătoase și necesare; pentru că erezia lui Eleutherus și duhul lui Diotref din Victor le-au permis de atunci reformatorilor și chiar până în zilele întunecate ale despotismului pontific, ca să mărturisească împotriva erorilor felurite patronate de Roma. Hilary și alți gali au fost întăriți de exemplul lui Ireneu, și prin cuvintele sale credincioase de dojană și îndemn de a rezista Romei, până în vremurile noastre.

Faptul că absurditățile intolerabile ale gnosticismului i-a cucerit pe atât de mulți ucenici, și s-a dovedit a fi el însuși un adversar cu care trebuie să te lupți și nu să-l disprețuiești, aduce lumină asupra condiției minții umane sub păgânism, chiar și atunci când ea a profesat „cunoașterea” și „filozofia”. Sarcina lui Ireneu a fost dublă: (1) să facă oricui imposibilă confundarea gnosticismului cu creștinismul, și (2) să facă imposibilă supraviețuirea unui sistem atât de monstruos, sau să se mai ridice vreodată. Sarcina sa a fost grețoasă; dar niciodată nu s-a mai impus cu mai multă răbdare duhul prin Scriptură, și nici cu un succes mai întreg.⁴ Dacă Iulian ar fi găsit gnosticismul potrivit pentru el, și suficient de puternic pentru a se potrivi cu scopurile sale, întreaga istorie a încercării sale de a învia Păgânismul ar fi fost în mod considerabil diferită. Ireneu a demonstrat unitatea sa esențială cu mitologia veche și cu sistemele păgâne de filozofie. Dacă ceața și malaria care s-au ridicat odată cu soarele și l-au întunecat, au fost rapid dispersate, autorul nostru poate fi identificat cu strălucirea care a curs de la Soarele neprihănirii, și cu suflarea Duhului care le-a izgonit pentru totdeauna.

Episcopatul lui Ireneu s-a distins prin munci „de sezon și înafara sezonului”, pentru evanghelizarea Galiei de sud; și se pare că el a trimis misionari în alte regiuni pe care noi le numim acum Franța. În ciuda păgânismului și a ereziei, el a oferit celor din Lyons un oraș creștin; și se pare că Marcu s-a retras înaintea pedepsei sale teribile, mergând în regiunile de dincolo de Pirinei. Dar numele pașnic pe care îl poartă a fost exprimat și mai strălucit de intervenția sa de a compune Controversa Paștilor, care a amenințat cu deteriorarea, dacă nu chiar distrugerea unității Bisericii. Frumosul acord dintre est și vest, în care Policarp și Anicetus a lăsat suspiciunea, era deranjat acum de Victor, episcop al Romei, a cărui duh turbulent nu accepta compromisul predecesorului său. Ireneu protestează cu el într-un spirit catolic, și respinge caracterul său năvalnic. La Consiliul de la Niceea, regula datinii Paștilor a fost stabilită definitiv pentru toată Biserica; iar exemplul de abținere a lui Ireneu a contribuit fără îndoială foarte mult la acest rezultat fericit. Binecuvântatul împăciuitor a supraviețuit acestui mare triumf doar pentru o scurtă perioadă, încheindu-și viața ca un adevărat păstor, cu mii din turma sa în masacrul (din anul 202 d.Hr.) stimulat de lupescul Împărat Severus.

Introducerea tradusă este următoarea:

Lucrarea lui Ireneu Împotriva Ereziilor este una din cele mai prețioase lucrări care ne-au rămas din antichitatea creștină timpurie. Ea este dedicată, pe de o parte povestirii și respingerii ereziilor gnostice multiforme care au predominat în a doua jumătate a secolului al II-lea; și, pe de altă parte, pentru a expune și a apăra credința catolică.

Pentru îndeplinirea acestui plan, autorul își împarte lucrarea sa în cinci cărți. Prima dintre ele conține o descriere scurtă a dogmelor unor felurite secte eretice, cu remarci ocazionale scurte în ilustrarea absurdității lor, și în confirmarea adevărului căruia i s-au opus. În a doua sa carte, Ireneu continuă mai mult distrugerea acelor erezii pe care deja le-a explicat, și are o discuție lungă împotriva lor având fundamentul principal al rațiunii. Celelalte trei cărți lămuresc mai direct adevăratele doctrine ale descoperirii, fiind într-un antagonism total cu punctul de vedere al învățătorilor gnostici. În cursul acestui argument, sunt citate și comentate multe pasaje din Scriptură; sunt făcute multe afirmații interesante, cu referire la stăpânirea credinței; răspândind o lumină mai importantă asupra doctrinelor, ținute, cât și asupra practicilor respectate de Biserică în al doilea secol.

Din păcate, o mare parte din lucrarea lui Ireneu este expusă speculațiilor gnostice variate. Nimic mai absurd nu s-ar fi putut imagina de ființe raționale. Unii oameni ingenioși și învățați s-au străduit cu adevărat să împace teoriile sălbatice ale acestor eretici cu principiile rațiunii; dar, așa cum remarcă Episcopul Kaye (Istoria clericilor din secolele al II-lea și al III-lea, p. 524), „o acțiune mai dificilă sau care nu promite nimic nu poate fi concepută bine”. Obiectul fundamental al speculațiilor gnostice a fost fără îndoială rezolvarea celor două mari probleme din toată filozofia religioasă, și anume, Cum justifici existența răului; și Cum să împaci finitul cu infinitul. Dar acești teoreticieni nu au fost mai biruitori în lupta cu astfel de întrebări decât au fost succesorii lor în vremurile noastre. Și dându-și frâu liber imaginației lor, ei au construit cele mai incongruente și mai ridicole sisteme; în timp ce, prin părăsirea călăuzirii Scripturii ei au fost trădați în cele mai periculoase și mai extravagante erori.

Astfel, răbdarea cititorului este foarte încercată, în urmărirea autorului în timp ce acesta trece prin labirinturile absurdității, în explicarea și respingerea acelor speculații gnostice. Aceasta se simte mai ales în lectura primelor lui două cărți, despre care s-a spus că sunt în principal dedicate expunerii și ruinării diferitelor sisteme eretice. Dar mințile noastre umane capricioase, oricât de melancolice ar fi, nu sunt niciodată laolaltă lipsite de învățământ. Tratând lucrurile care ne stau în față în această lucrare, nu numai că vom avea satisfacția că ne vom familiariza cu acele curente ale gândirii care predominau în vremea aceea, dar vom obține multă informație prețioasă cu privire la Biserica primară, care, dacă nu ar fi existat acele planuri eretice, probabil că nu ar fi ajuns la noi azi.

Nu puține lucruri care sunt cuprinse în paginile următoare vor fi aproape neinteligibile cititorului englez. Ele sunt puțin mai inteligibile pentru cei care au reflectat îndelung față de original. Am introdus scurte note explicative acolo unde acestea erau în special necesare. Dar nu am considerat că se merită să dedicăm un spațiu atât de mare pentru clarificarea acelor puncte de vedere gnostice care ne sunt înfățișate în această lucrare sub multe forme diverse. Din acest motiv nu povestim aici despre originea, istoria și fazele succesive ale gnosticismului. Cei care vor să cunoască opiniile celor care cunosc bine aceste lucruri, pot consulta scrierile lui Neander, Baur, și a altor germani, sau lecturile Dr. Burton în engleză; în timp ce o descriere sumară asupra întregii chestiuni se poate găsi în „Observații preliminare asupra sistemului gnostic”, care se află la începutul ediției lui Harvey despre Ireneu.

Din nefericire, marea operă a lui Ireneu, care acum a fost pentru prima dată tradusă în engleză, nu mai există în original. Aceasta a venit la noi într-o versiune scrisă în latina veche, cu excepția celei mai mari părți din prima carte care s-a păstrat în greaca originală, prin citatele abundente făcute de Hippolytus și Epiphanius. Textul, cel latin și cel grec este adesea nesigur. Se știe că doar trei din manuscrisele operei Împotriva ereziilor există azi. Oricum, în cea mai timpurie dintre edițiile tipărite de Erasmus au folosit alte manuscrise. Regretăm că aceste manuscrise au dispărut sau au fost distruse deoarece ele erau mai vechi decât cele care sunt disponibile acum. Una din dificultățile pe care le-am avut din toate privințele a fost să fixăm care scrieri să le adoptăm, în special în prima carte. S-au observat varietăți de citire existente sau presupuse doar atunci când se părea că este implicat un anumit punct de o importanță deosebită.

După ce textul a fost stabilit, după cea mai bună părere care se poate forma, a rămas munca traducerii; și în cazul acesta, ea a fost destul de grea. Chiar și în greaca originală, Ireneu este un scriitor foarte obscur. Uneori el se exprimă cu o claritate remarcabilă și este foarte concis; dar, în ansamblu, stilul lui este foarte amestecat și plicticos. Versiunea latină adaugă la aceste dificultăți ale originalului fiind ea însăși o caracteristică sălbatică. De fapt, adesea este necesară o re-traducere ipotetică a acesteia în greacă, pentru a obține o aluzie la ceea ce a scris autorul. Dodwell presupune că această versiune latină a fost alcătuită la sfârșitul secolului al IV-lea; sar de vreme ce se pare că Terulian a folosit-o, mai degrabă ar trebui să o situăm la începutul secolului al III-lea. Autorul ei este necunoscut, dar cu siguranță el era puțin calificat pentru această sarcină. Ne-am străduit să oferim o traducere cât mai clară și mai apropiată a lucrării, atât cât am putut, dar nu sunt puține pasaje în care doar se poate ghici care este înțelesul probabil.

Ireneu a suferit, în mod clar, pentru a se informa cu privire la feluritele sisteme eretice pe care le descrie. Modul său de a expune și de a respinge aceste sisteme este în general foarte eficient. Este clar că el învățase mult și că avea o înțelegere stabilă a doctrinelor Scripturii. În mod frecvent el se răsfăța cu un umor sarcastic, în timp ce critica violent nebunia și necuviința ereticilor. Dar uneori el exprimă opinii foarte ciudate. De exemplu, el este foarte ciudat când își închipuie că Domnul nostru a trăit că fie un om bătrân, și că slujirea sa publică a fost cel puțin de zece ani. Dar deși, aici și în alte puncte, judecata lui Ireneu este greșită, lucrarea sa conține multe expuneri răsunătoare prețioase ale Scripturii, în opoziție cu sistemele fanteziste de interpretare care predominau în vremea lui.

Avem doar câteva întâmplări scurte ale istoriei personale a lui Ireneu. În general s-a presupus că s-a născut în Smirna, sau în unul din orașele vecine, în Asia Mică. Totuși, Harvey crede că el s-a născut în Siria, și a fost dus în timpul copilăriei în Smirna. El însuși ne spune (iii. 3, 4) că îl cunoștea în tinerețea timpurie pe Policarp, strălucitul episcop al acelui oraș. Totuși, ni se dă un indiciu cu privire la data nașterii lui. Dodwell presupune că el s-a născut în anul 97 d.Hr., dar aceasta este o greșeală evidentă; și în data nașterii lui este în general undeva între anul 120 și 140 d.Hr.

Este sigur că Ireneu a fost episcop în Lyons, Franța, în timpul ultimului sfert al celui de-al doilea secol. Perioada exactă sau circumstanțele ordinării sale nu pot fi determinate. Eusebiu afirmă (Istoria ecleziastică, v. 4) că în timp ce încă era un prezbiter a fost trimis cu o scrisoare către Eleutherus, episcop al Romei, de la anumiți membri ai Bisericii din Lyons, care așteptau martirajului; și că (v. 5) el a fost succesorul lui Pothinus ca episcop la Lyons, probabil în anul 177 d.Hr. Marea sa operă Împotriva ereziilor a fost scrisă în timpul episcopatului lui Eleutherus, adică între anii 182 d.Hr. și 188 d.Hr., pentru că Victor a urmat la episcopia Romei în anul 189 d.Hr. Acest nou episcop al Romei a luat măsuri foarte aspre pentru a impune uniformitatea în Biserică în ritualul ceremonialelor pascale. Cu ocazia acestei manifestării unei astfel de severități, Ireneu i s-a adresat într-o scrisoare (din care a mai rămas doar un fragment), avertizându-l că dacă persistă în felul acesta, efectul va fi că va rupe Biserica Catolică în bucăți. Această scrisoare a avut rezultatul dorit; și chestiunea a fost dezbătută mai temperat până ce a fost stabilită de Consiliul de la Nice.

Titlul complet al principalei lucrări a lui Ireneu, așa cum este dată de Eusebiu (Istoria ecleziastică, v. 7), indicată frecvent de autorul în sine, este o respingere și o răsturnare a cunoștinței, care este numită așa în mod greșit, dar în general este cunoscută sub titlul scurt, Împotriva ereziilor. Mai multe tratate mai mici sunt atribuite lui Ireneu; și anume, O epistolă către Florinus, din care a fost păstrat un mic fragment de către Eusebiu; un tratat Valentinian Ogdoad; o lucrare născută din controversa pascală, numită Despre schismă, și alta Despre știință; toate care au rămas vor fi găsite în următorul nostru volum al scrierilor sale. Se presupune că Ireneu a murit în anul 202 d.Hr., dar probabil nu este niciun fundament real al afirmației lui Jerome, repetat de autorii ulteriori, că el a suferit martirizarea, de vreme ce nici Tertulian și nici Eusebiu, și nici alte autorități mai timpurii nu au menționat acest lucru.

Așa cum s-a mai afirmat, prima copie tipărită a autorului nostru este oferită lumii de către Erasmus. Aceasta a fost în anul 1526. Între data aceasta și anul 1571, au fost produse un număr de retipăriri în format de hârtie și în format in-octavo (8 file = 16 pagini). Toate acestea conțineau doar versiunea latină veche barbară, și erau deficiente spre sfârșit de cinci capitole întregi. Aceste ultime capitole au fost suplinite de ediția lui Feuardent, profesor de teologie la Paris, care a fost publicată în 1575, și a avut șase ediții ulterioare. Totuși, înainte de aceasta, altă ediție a fost scoasă de Gallasius, un slujitor din Geneva, care a conținut primele porțiuni ale textului grec oferite de Epiphanius. Apoi, în anul 1702, a apărut ediția lui Grabe, un învățat prusac care s-a stabilit în Anglia. Ea a fost publicată la Oxford, și conține adăugări considerabile la textul grecesc, cu fragmente. La zece ani după aceasta a apărut o ediție importantă în Paris prin călugărul Benedectin Massuet. Aceasta a fost retipărită în Veneția în anul 1724, în două volume de hârtie subțiri, și a fost tipărită din nou în Paris în formă in-octavo mare, de Abbe Migne, în 1857. O ediție germană a fost publicată de Stieren în 1853. În anul 1857 a fost adusă și o ediție Cambridge, de reverendul Wigan Harvey, în două volume in-octavo. Cele două caracteristici principale ale acestei ediții sunt: adăugirile care au fost făcute textului grec din lucrarea recent descoperită a lui Hippolytus, Philosophoumena; și adăugarea ulterioară a celor treizeci și două de fragmente a unei versiuni siriene a textului grecesc a lui Ireneu, alese din colecția nitriană a manuscriselor siriene din Muzeul Britanic. Aceste fragmente sunt importante, și în unele locuri rectifică citirile din versiunea latină barbară, unde, fără un astfel de ajutor, acestea ar fi fost ne inteligibile. Ne vom referi în mod constant la ediția lui Harvey în notele adăugate traducerii noastre.