Melito, Filozoful

Melito, Filozoful

Melito, episcop de Sardes, a ocupat cel dintâi loc între episcopii din Asia la mijlocul secolului al II-lea datorită influenței sale personale și a activității sale literare. La scurt timp înainte de sfârșitul acelui secol, numele lui este menționat de Policrate din Efes în scrisoarea sa către Victor din Roma (Eusebiu, Historia Ecclesiastica, v. 24.) ca fiind unul din luminătorii bisericii asiatice prin a cărui autoritate a fost poruncită practica sa Quartodeciman. Următoarea mențiune existentă cu privire la el apare cu douăzeci de ani mai târziu în Micul Labirint (Eus. v. 28). Acolo el este unul dintre scriitori, mai bătrân ca Victor din Roma, care a vorbit despre Domnul nostru ca fiind Dumnezeu și om în același timp. O referință la el în lucrarea O lume pierdută a lui Tertulian, pe care o cunoaștem prin citarea lui Jerome în art. s.v. din cartea sa Catalogul (c. 24), arată înalta sa reputație în timpul lui Tertulian. Informația noastră completă este din notițele lui in Eusebiu (Historia Ecclesiastica, iv. 13, 26), care oferă o listă a lucrărilor lui Melito pe care el le-a cunoscut, împreună cu trei extrase.

Lucrarea sa Iertarea, prezentată împăratului Marcus Aurelius este probabil ultima sa lucrare. Ea apare în anul 170 d.Hr. în traducerea lui Jerome a Cronicii lui Eusebiu, dar această dată poate fi dedusă mai corect dintr-un pasaj păstrat de Eusebiu. Melito, adresându-se lui Marcus Aurelius, vorbind despre Augustus, spune: „Al căruia succesor ai dorit foarte mult ca să devii, și așa va fi cu fiul tău dacă păstrezi acea filozofie care a început cu Augustus” etc. Faptul că el spune aici „cu fiul tău”, și nu „cu fratele tău”, este o dovadă a faptului că data este mai târzie decât moartea lui Lucius Verus în 169. Commodus a fost asociat în imperiu cu tatăl său în anul 176. Pasajul citat nu arată dacă această asociere a avut loc deja sau a fost doar anticipată. În anul 177 persecuțiile creștinilor erau foarte violente în tot imperiul. Se pare că memorialul lui Melito a fost scris chiar la începutul acelei prigoane. Se pare că creștinii sufereau mai mult în privința proprietăților lor decât în ființa lor, iar Melito își exprimă îndoiala sa dacă împăratul a pedepsit cruzimile, și credința că, atunci când el a examinat acest caz, el va interveni în favoarea lor. Melito afirmă că Nero și Domițian au fost singurii împărați care au sancționat persecuția creștinilor, și probabil că din acest pasaj Tertulian a derivat argumentul său că numai împărații răi i-au prigonit pe creștini. Pe de altă parte, ca o interzicere a imixtiunii, Melito a citat scrisoarea lui Hadrian către Fundanus, și scrisorile lui Antoninus, într-o vreme în care însuși Aurelius era asociat în guvernare, către oamenii din Larissa, Tesalonic și Atena. Un extras din Iertare, păstrat în Paschal Chronicle (p. 483, Dindorf) (Cronica Pascală) a iscat anumite discuții controversa sociniană timpurie. „Noi nu suntem închinătorii unor pietre fără sens, ci Îl adorăm pe singurul Dumnezeu, care este mai înainte de toți și peste toți, și [peste] Hristosul Său adevăratul Dumnezeu, Cuvântul înaintea tuturor veacurilor.” Cuvântul „peste”, care este al doilea și apare în ediția lui Rader a Cronicii, nu apare în ultima ediție (a lui Dindorf).

Un exemplar al operei Iertare există într-o traducere siriană a unuia din manuscrisele Nitriane de la Muzeul Englez, care poartă titlul „Discursul lui Melito Filozoful ținut înaintea lui Antoninus Caesar, și el i-a vorbit lui Caesar pentru ca el să îl cunoască pe Dumnezeu, și i-a arătat calea adevărului, și a început să vorbească precum urmează.” Este posibil ca translatorul sirian, găsind în originalul grec faptul că Iertare era „adresată” împăratului, a făcut o gafă crezând că aceasta a fost transmisă prin viu grai. Ea a fost tipărită în siriană, cu traducerea în engleză a lui Cureton (Spicileg. Syr.) și a lui Pitra, cu o traducere latină de Renan (Spicil. Solesm. vol. II) care a fost revizuită în Apologeții lui Otto, vol. ix. Deși această versiune siriană a cărții Iertare pare să fie completă, nu conține niciunul din pasajele citate de Eusebiu, și caracterul ei pare diferit în întregime față de cel cunoscut din opera lui Eusebiu. Cel din urmă a avut de gând să îl îndemne pe împărat să oprească persecuția arătând că creștinii nu meritau tratamentul acela. Versiunea siriană a cărții Iertare este un argument împotriva absurdităților politeismului și idolatriei, așa cum ar fi putut fi scrise cu speranța să-l convertească pe împărat, dar nu expune nicio tensiune mentală a unuia care suferă în timpul unei persecuții nedrepte. De aceea, probabil că versiunea siriană a cărții Iertare nu este aceeași cu cea din care Eusebiu a extras anumite porțiuni. A scris oare Melito două cărți Iertare? Cronica Pascală înregistrează opera Iertare a lui Melito și în anul 164 și în anul 169 d.Hr., dar în mod clar aceasta este doar o menționare repetată a cărții Iertare, care a fost cauzată de dubla mențiune în Eus., iv. 13, 26. Atribuirea lui Melito a versiunii siriene a cărții Iertare este probabil o eroare, deși documentul a apărut la scurtă vreme. Există urme minore, dar noi credem că ele sunt decisive în folosirea de către Iustin Martirul a operei Iertare, așadar acesta trebuie să fie mai târziu decât acela. Acesta se adresează unui împărat Antoninus, care putea să fie Pius, Aurelius, Caracalla, sau Elagabalus. Probabil era destinat unuia dintre ultimii doi. Punctul de vedere al scriitorului pare să fie sirian. În enumerarea idolatriei păgânilor el o omite (ceea ce nu ne-am aștepta de la Melito, care a scris în Asia Mică) pe Cybele și pe Diana efesenilor; în timp ce vorbește detaliat despre obiectele de închinare siriene, și pare să fie personal familiar cu orașul Mabug, Hierapolis de la sirieni. Mustrarea „dacă ei vor să vă îmbrace în haine femeiești, aduceți-vă aminte că sunteți bărbat” îl sugerează mai degrabă pe Elagabalus, decât pe oricare din ceilalți împărați menționați. Alt pasaj susține o presupunere că autorul era sirian. Scriitorul vorbește despre lume ca fiind destinată să sufere de trei potopuri – unul al vântului, al apei și al focului; primele două au trecut, al treilea va veni. Potopul vântului este acela prin care se presupune că a fost distrus turnul Babel (vezi versetele Sibylline citate de Teofil, ad Autol. ii. 31, și de Abydenus, citat de Eus., Praep. Evan. ix. 14). „Potopul vântului” are loc în lucrarea intitulată The Cave of Treasures (Cureton, Spicil. Syr. p. 94), (Peștera comorilor) și în cartea etiopiană a lui Adam (Ewald”s Jahrbücher der Bibl. Wiss., 1853). S-a dezbătut faptul că referința la potopul de foc arată o relație cu 2 Petru; dar se pare că aceasta nu putem să o afirmăm în niciun caz. În Noul Testament găsim aluzii la Iertare, afirmă Westcott (N. T. Canon, p. 219). Împotriva situării ei atât de târziu cum o face Elagabalus se poate conchide că dacă este interpretată natural, ea vorbește despre împărat ca având copii; și deși iertătorul poate pur și simplu să exprime o dorință în numele succesorilor ne născuți ai împăratului, este mai simplu să atribuim opera ca fiind din timpul lui Caracalla care a petrecut ceva timp în Siria. Alte urme par să arate că Tertulian, care era familiar cu versiunea lui Eusebiu a operei Iertare de Melito, a folosit-o și el pe aceasta. Aceasta ar putea fi identificarea lui Serapis cu Josephus și observația că vechii zei păgâni erau practic mai puțin onorați decât împărații, de vreme ce templele lor trebuiau să plătească taxe.

Dintre alte lucrări ale lui Melito, peri tou pasca este prima în lista lui Eusebiu. Data este limitată de propoziția de la început pe care Eusebiu o citează: „În calitatea sa de guvernator al Asiei, Servilius Paulus, în timpul în care Sagaris a suferit martirizarea, au avut loc multe discuții în Laodicea despre sărbătoarea pascală empesontoV kata kairon în acele zile, și aceste lucruri au fost scrise.” Rufinus citește aici „Sergius Paulus”, și aceasta apare de la alte autorități că ar fi fost numele real al guvernatorului în chestiune, probabil între limitele anilor 164-166.

Apelul lui Policrate la autoritatea lui Melito clarifică faptul că mai târziu, în lucrarea sa despre sărbătoarea Paștelui, a luat partea lui Quartodeciman. Eusebiu spune că opera lui Melito a tras în față alta, fără îndoială de partea opusă, de la Clement din Alexandria. S-a presupus că Melito a fost ionianul pe care Clement (Eusebiu, Historia Ecclesiastica, v. 11) îl enumeră printre învățătorii săi. Ar trebui să observăm că fragmentele existente ale lui Melito resping noțiunea că Quartodecimanism era inconsecvent cu acceptarea celei de-a patra Evanghelii. Melito vorbește despre cei trei ani de misiune ai Domnului nostru după botezul Său, pe care nu le-ar fi putut învăța din sinoptice. El justifică faptul că un berbec, nu un miel, a fost înlocuit ca jertfă în locul lui Isaac, observând că Domnul nostru nu a fost tânăr ca Isaac atunci când a suferit, ci era la vârsta maturității. Este posibil ca aici să fie o indicație a faptul că Melito a păstrat aceeași teorie referitoare la vârsta Domnul nostru ca și Ireneu și alți asiatici, care este derivată din Ioan 8:57. Întregul pasaj arată că Melito a crezut cu tărie în eficiența morții ispășitoare a lui Isus, și a privit la El ca și mielul de sacrificiu. Cuvântul pe care el îl folosește este amnoV, ca în Evanghelie, nu arnion, ca în Apocalipsa.

Următoarea lucrare a lui Melito din care Eusebiu ne-a dat un extras se numește Selecții și este adresată unui prieten numit Onesimus, care i-a cerut lui Melito să facă selecții din lege și profeți din pasaje care Îl privesc pe Mântuitorul nostru, și cu privire la credința noastră, și, de asemenea, să îi ofere informații exacte despre numărul și ordinea cărților Vechiului Testament. Melito istorisește că a plecat în est în locurile unde s-au predicat și s-au făcut acele lucruri, și a învățat cu exactitate cărțile Vechiului Testament. El enumeră cele cinci cărți ale lui Moise, Iosua, Judecători, Rut, patru Împărați, două Cronici, Psalmii lui David, Proverbele lui Solomon, numite și Înțelepciunea, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, dintre profeți pe Isaia, Ieremia, cei doisprezece Profeți Mici într-o carte, Daniel, Ezechiel, Ezra. Fără îndoială, ultima carte include Neemia și posibil și Estera, care de altfel este omisă. Această listă oferă canonul evreiesc adoptat de Biserica Engleză; dar dă o ordine diferită față de cea a lui Josephus și nu încearcă să facă numărul cărților 22. Expresiile „Cărțile Vechi”, „Cărțile Vechiului Testament”, arată cu claritate că biserica din timpul lui Melito a avut un canon al Noului Testament.

Eusebiu enumeră alte lucrări ale lui Melito pe care le cunoaște. Titlurile ne permit în mod imperfect să ghicim conținutul lor, și uneori titlurile însele sunt nesigure. (4) ta peri politeiaV kai profhtvn, foarte probabil două lucrări separate, Cu privire la conversația creștină și Despre profeți, cuplate împreună de Eusebiu, deoarece sunt conținute în același volum în Librăria Cezariană. (5) peri ekklhsiaV. S-a presupus că izbucnirea Montanismului a făcut necesară stăruința asupra autorității bisericii. (6) peri kuriakhV. Este posibil ca divergența Quartodeciman să fi condus la discuția despre ziua Domnului. Acest cuvânt, kuriakh, folosit în Apocalipsa 1:10, se găsește și în Epistola lui Ignatie către Magnesians, c. 9, și în Scrisoarea lui Dionysius din Corint către Soter (Eus. iv. 33). (7) peri fusewV anqrwpou. (8) peri plasewV. Această carte referitoare la crearea omului, și (7) referitoare la natura omului, se presupune că au fost direcționate împotriva teoriilor gnostice. (9) peri upakohV pistewV aisqhthriwn. Care a fost subiectul unui tratat cu privire la ascultarea credinței a simțurilor i-a nedumerit pe cititorii vechi și moderni ai acestei liste. Jerome crede că peri lipsește din text, și că au fost două tratate, unul despre Ascultarea credinței și unul despre Simțuri. (10) peri yuchV kai swmatoV kai nooV, probabil că este despre natura umană. (11) peri loutrou. (12) peri alhqeiaV, este probabil o lucrare apologetică spre lauda creștinismului. (13) peri ktisewV kai genesewV Cristou. Scriitorii antici aplică cu un consimțământ general Domnului nostru cuvintele din Proverbe 8:22 KurioV ektise me archn odvn autou. Pentru o discuție completă cu același titlu scris, sau intenționat de a fi scris, de Clement din Alexandria, a fost împotriva montaniștilor (Strom. iv. 13, p. 605), și poate că și aceasta a fost planul acestei lucrări a lui Melito, dacă controversa montanistă a început înaintea morții sale. (15) peri filoxeniaV. (16) h kleiV. Nu avem nicio informație care a fost natura acestei lucrări. O lucrare latină intitulată Melitonis Clavis Sanctae Scripturae menționată de Labbe în 1653 așa cum s-a păstrat în librăria Universității Clermont este o compunere medievală latină. (17) (18) ta peri tou diabolou kai thV apokaluyewV “Iwannou. Forma expresiei vrea să indice că cele două subiecte au fost discutate într-un singur tratat. (19) peri enswmatou qeou. Ar fi natural să traducem aceasta Despre Dumnezeul întrupat și avem o altă dovadă că Melito a scris despre întrupare. Când el vorbește despre cele naturi pe care le-a unit Domnul nostru, nu este nicio urmă de antropomorfism în atributele pe care el le atribuie naturii Divine. Pe de altă parte, Origen, comentând Geneza 1:26 (vol. viii. 49, Lomm.) și argumentând împotriva antropomorfiștilor, spune: „al cui este Melito, care a lăsat un anumit tratat, peri tou enswmaton einai ton qeon.” Probabil Origen a greșit și subiectul tratatului lui Melito a fost întruparea. Dar nu este imposibil ca un scriitor ortodox precum Melito să fi avut părerile pe care Origen i le impută.

Lista oferită arată activitatea mare ca scriitor a lui Melito, și marea răspândire a scrierilor sale.

Dintre scrierile falsificate atribuite lui Melito, trebuie să menționăm numai un comentariu asupra Apocalipsei, atribuirea acestuia lui Melito a fost făcută printr-o înșelătorie sau prin ignoranța unuia care transcria, și nu este intenționată de lucrarea în sine, care este o compilare a mai multor scriitori, unii fiind din secolul al XIII-lea. Prin două cuvinte, de Passione S. Joannis și de Transitu b. Mariae, cu care a fost legat numele lui Melito, a devenit foarte cunoscut în Vest, deși are multe deghizări de formă, cum ar fi Mileto, Miletus, și Mellitus, ultimul fiind cel mai comun.

Resturile lui Melito sunt oferite de Routh (Rel. Sac. i. 113-153), și mai în întregime de Otto (Corp. Apol. Chr. ix. 375-478). Vezi și Piper (Stud. und Krit. 1838, p. 54), Westcott (N. T. Canon, p. 218), Lightfoot (Contemp. Rev. Feb. 1876). Cf. esp. Harnack, Die Überlieferung der Apologeten (Text. und Untersuch. I. 240), and Geseh. der Alt. Chr. lib. i. 246 ff.

[G.S.]

[160-170-177 d.Hr.] Melito¹ ar putea fi succesorul imediat al „îngerului” (sau „apostolul”) bisericii din Sardes, căruia Marele nostru Preot i-a dat unul din mesajele apocaliptice. De fapt, el a fost un „Părinte apostolic”; probabil că l-a cunoscut pe binecuvântatul Policarp și pe ucenicul său Ireneu. El este respectat pe drept pentru silința cu care el a căutat dovada care, în zilele lui, a stabilit canonul Vechiului Testament, care era atunci complet.

În următoarele fragmente îl întâlnim sub denumirea de episcop de Sardes, episcop de Ittica. El mai este prezentat nouă ca „Filozoful” și îl vom întâlni denumit „Famenul” de Policrate. Se presupune că el s-a făcut pe sine un famen „de dragul împărăției cerurilor”, fără a greși intenția Domnului nostru, cum a făcut Origen. El nu a fost călugăr, ci a acceptat să fie burlac pentru a fi mai liber și mai deschis în serviciul Stăpânului. Din erudiția enciclopedică a lui Lighfoot spicuim în continuare anumite articole despre el:

Am adoptat data scrierilor sale, așa cum o dă Lighfoot, sub domnia antonilor. Imposibilitatea celor șaptezeci de ani în episcopie este un motiv suficient pentru a respinge ideea că el a fost „îngerul bisericii din Sardes”, căreia Domnul nostru i-a trimis teribila mustrare.
Tăcerea sa în privința persecuțiilor sub Vespasian, Trojan și Antoninus Pius nu îl scutesc de această pată, în ciuda dovezilor pozitive care arată contrariul.
O coincidență cu Ignatie către efeseni² va fi subliniată mai târziu.
Melito, cu Claudius Apollinaris și chiar și cu Policrat, au fost obișnuiți cu Ignatie;³ desigur, unul cu altul erau familiari. Aceștia nu locuiau departe de Smirna; Asia Mică a fost în secolul I centrul activității creștine.
Știm despre vizita sa în est din propria sa povestire, păstrată de Eusebiu. Creștinii din consulatul Asiei erau obișnuiți cu astfel de călătorii. Chiar și Clement din Alexandia a putut să-l întâlnească, de vreme ce se pare că el l-a întâlnit pe Tațian și Theodotus.⁴
Melito afirmă re scrierea lui Hadrian,⁵ dar presupusa sa referință la edictul lui Anton nu poartă cercetarea apropiată ca o garanție a autenticității sale.⁶
Lucrarea Iertare a autorului nostru a fost adresată lui Aureliu la mijlocul carierei sale de suveran, în anul 170 d.Hr. Iustin, Melito, Atenagora și Teofil vorbesc cu toții despre aceeași poveste tristă a cruzimii împărătești. Chiar atunci când Iustin i-a scris lui Antoniu, Marcu era cel mai mare în consiliul al împăratului cel mai bătrân.⁷
El a devenit martir probabil în timpul lui Marcu Aureliu, aproximativ 177 d. Hr;⁸ unii critici remarcabili au datat opera sa Iertare la fel de târziu ca acesta.

I – Un discurs spus în prezența lui Antoniu Cezar, el l-a îndemnat¹ pe Cezar să se întâlnească cu Dumnezeu și i-a arătat calea adevărului

El a început să vorbească astfel:

„Nu este ușor”, a spus Melito, „să aduc repede pe calea cea bună pe omul care a fost mai înainte credincios greșelii. Totuși, aceasta se poate realiza: căci atunci când un om se întoarce din eroare cât de puțin, menționarea adevărului este acceptabilă pentru el. Căci chiar atunci când norul se destramă cât de puțin, pe acolo vine vremea frumoasă, tot așa, când un om se întoarce spre Dumnezeu, norul gros de erori care l-a lipsit de viziunea corectă este îndepărtat rapid de la el. Căci eroarea, ca și boala² și somnul, îi ține multă vreme legați pe cei care cad sub influența lor;³ dar adevărul folosește cuvântul ca un îndemn, și doboară pe cei adormiți și îi trezește; și când ei sunt treji se uită la adevăr și îl înțeleg: ei aud și disting ceea ce este din ceea ce nu este. Pentru că există oameni care numesc nelegiuirea dreptate: de exemplu, ei cred că dreptatea pentru un om este ca el să greșească cu cei mulți. Dar în ceea ce mă privește, consider că nu este o scuză bună pentru greșeală ca un om să greșească împreună cu cei mulți. Pentru că dacă numai un om păcătuiește,⁴ păcatul lui este mare: cu cât mai mare va fi păcatul atunci când mulți păcătuiesc împreună!”

„Păcatul despre care vorbesc este acesta: când un om abandonează ceea ce există cu adevărat, și slujește ceea ce nu există cu adevărat. Acolo «este» ceea ce există în realitate, și se numește Dumnezeu. El, afirm eu, există în realitate, iar puterea Sa face ca totul să dăinuie. Această ființă nu este în niciun sens creată, și nici nu a venit vreodată în existență; ci El a existat din eternitate, și va continua să existe pentru totdeauna. El nu de schimbă, în timp ce orice altceva se schimbă. Niciun ochi⁵ nu îl poate vedea, niciun gând nu îl poate pricepe, nicio limbă nu îl poate descrie; și cei care îl iubesc vorbesc astfel despre El: «Tată, și Dumnezeu al Adevărului.»”

„De aceea, dacă un om a uitat lumina și spune că există un alt Dumnezeu, este evident din ceea ce spune că este un lucru creat pe care el îl numește Dumnezeu. Pentru că dacă un om numește focul Dumnezeu, acesta nu este Dumnezeu, deoarece este foc; și dacă un om numește apa Dumnezeu, aceasta nu este Dumnezeu, deoarece este apă; și dacă tot așa el numește acest pământ pe care noi umblăm, sau aceste ceruri pe care le vedem, sau soarele, sau luna, sau una din stelele care se deplasează în cursul lor fără încetare prin porunca divină, și care ne se grăbesc din propria lor voință, nici acestea nu sunt zei; iar dacă un om numește zei aurul și argintul, nu sunt aceste obiecte lucruri pe care le folosim așa cum ne place? Și, dacă tot așa el numește acele bucăți de lemn pe care noi le ardem, sau acele pietre pe care noi le zdrobim, cum ar putea să fie aceste lucruri zei? Pentru că iată! ei sunt pentru folosul omului. Cum ar putea «ei» să fugă de consecința unui mare păcat, care îl fac în vorbirea lor schimbându-L pe marele Dumnezeu în acele lucruri care, atâta timp cât ele vor continua să existe, o vor face prin porunca divină?”

„Dar, în pofida acestui lucru, afirm că atâta timp cât un om nu aude, și astfel nu vede și nu înțelege că există un Domn peste aceste creaturi, probabil nu el trebuie acuzat: pentru că nimeni nu îl critică pe un orb deși el umblă atât de rău. Pentru că în același fel ca orbul, tot așa și oamenii când îl căutau pe Dumnezeu s-au împiedicat în pietre și în butuci de lemn; tot așa cum ei erau bogați s-au împiedicat în aur și argint, și au fost împiedicați de împiedicările lor de a găsi ceea ce căutau. Dar acum că o voce a fost auzită pe tot pământul,⁶ declarând că există un Dumnezeu al adevărului, și a fost oferit fiecărui om un ochi cu care să vadă, acele persoane care se rușinează de criticarea vechilor camarazi care greșeau, și totuși doresc să meargă pe calea cea dreaptă, sunt fără scuză. Pentru că celor cărora le este rușine să fie salvați trebuie să piară neapărat. De aceea, îi sfătuiesc să își deschidă ochii și să vadă: căci iată! lumina ne-a fost dată din abundență⁷ ca să vedem în consecință; și, când lumina a strălucit peste noi, fiecare care își închide ochii ca să nu vadă trebuie să meargă în groapă.⁸ Dar de ce îi este omului rușine să îi critice pe cei care au fost în aceeași greșeală cu el? Mai degrabă ar trebui să îi convingă să calce pe urmele lui; și, dacă ei nu vor să fie convinși de el, atunci să se separe de societatea lor. Pentru că există oameni care nu pot să se ridice din mama lor pământul, și de aceea ei își fac zei din pământ, mama lor; ei sunt condamnați de judecătorii adevărului, întrucât ei aplică numele Lui care este neschimbător față de acele obiecte care sunt supuse schimbării, și nu ezită să numească acele lucruri care au fost făcute de mâini omenești, zei, îndrăznind să facă o imagine a lui Dumnezeu pe care ei nu L-au văzut.”

„Dar trebuie să remarc în continuare că Sibyl⁹ a spus și ea că ei se închină la imaginile unor împărați morți. Și aceasta este ușor de înțeles: pentru că iată! chiar acum ei adoră și onorează imaginile celor de rang cezareean¹⁰ mai mult decât pe zeii lor anteriori; pentru că de la acești zei cărora ei le aduceau un tribut financiar i-au adus un spor lui Cezar, ca unuia care este mai mare decât ei. Din această cauză, cei care îi disprețuiesc, și astfel fac să scadă venitul lui Cezar, sunt omorâți. Pentru comoara altor împărați este rânduit cât de mult trebuie să plătească închinătorii în diferite locuri, și câte vase¹¹ de apă de mare trebuie să aducă. Astfel este răutatea lumii – a celor care venerează și se tem de ceea ce nu prezintă niciun interes. De asemenea, mulți dintre ei care sunt șireți, de dragul câștigului sau din slavă deșartă, sau pentru a avea stăpânire asupra mulțimii, se închină și ei, și îi stârnesc și pe cei care sunt lipsiți de înțelegere să se închine la ceea ce nu prezintă niciun interes.”

„Voi scrie în continuare și voi arăta, atât cât pot, cum și cu ce scop au fost făcute imagini împăraților și tiranilor, și cum ei au ajuns să fie considerați¹² ca zei. Poporul din Argos i-a făcut imagini lui Hercule, deoarece el aparținea orașului lor, era puternic, si prin vitejia sa a junghiat animale periculoase, dar mai mult pentru că ei se temeau de el. Pentru că el nu era necontrolat, și a luat soțiile multora: căci pofta sa trupească era mare, ca cea a lui Zuradi persianul, prietenul său. Din nou, poporul din Acre se închinau regelui Dionysos,¹³ deoarece de recent¹⁴ el depozitase vin în țara lor. Egiptenii l-au adorat pe Iosif, evreul care era numit Serapis deoarece el i-a aprovizionat cu cereale în timpul anilor de foamete. Atenienii o venerau pe Atena, fiica lui Zeus, împărat al insulei Creta, deoarece ea a construit orașul Atena, și l-a făcut pe fiul său Ericthippus împărat acolo, pe care l-a avut din adulterul cu Hephaestus, un fierar, fiul unei soții de-a tatălui ei. Și ea curta întotdeauna societatea lui Hercule, pentru că el era fratele ei din partea tatălui. Pentru că Zeus împăratul s-a îndrăgostit de Alcmene, soția lui Electryon, care era din Argos, și a comis adulter cu ea, și ea l-a născut pe Hercule. Poporul din Fenicia au venerat-o pe Balthi,¹⁵ împărăteasa Ciprului, deoarece ea s-a îndrăgostit de Tamuz, fiul împăratului fenicienilor, Cuthar, și a părăsit împărăția sa și a venit să locuiască în Gebal, o fortăreață a fenicienilor, și în același timp i-a făcut pe toți ciprioții să fie supuși regelui Cuthar. De asemenea, înainte de Tamuz ea s-a îndrăgostit de Ares, și a comis adulter cu el; și soțul ei Hephaestus a prins-o, și gelozia sa s-a ridicat împotriva ei, a venit și l-a omorât pe Tamuz în Muntele Lebanon, în timp ce vâna¹⁶ mistreți sălbatici; și de atunci, Balthi a rămas în Gebal, și a murit în orașul Aphiki,¹⁷ unde a fost îngropat Tamuz. Elamiții au venerat-o pe Nuh, fiica împăratului Elamului: când inamicul a luat-o prizonieră, tatăl ei i-a făcut o imagine și un templu în Shushan, o reședință regală care este în Elam. Sirienii au venerat-o pe Athi, o Hadibită, care a trimis-o pe fiica lui Belat, o persoană pricepută în medicină, și ea l-a vindecat-o pe Simi, fiica lui Hadad împăratul Siriei; și după un timp, când însuși Hadad a avut lepră, Athi l-a implorat pe Ilie evreul, și el a venit și l-a vindecat de lepra sa. De asemenea, poporul din Mesopotamia a venerat-o pe Cuthbi, o evreică, deoarece ea l-a izbăvit pe Bakru, împăratul¹⁸ protector al Edessei, de dușmanii lui. Cu respect față de Nebo, care este venerat în Mabug, de ce să-ți scriu ție? Căci iată! toți preoții care sunt în Mabug știu ce este imaginea lui Orfeu, un Mag trac. Din nou, Hadran este imaginea lui Zaradusht, un mag persan. Pentru că amândoi magii au practicat magia la o fântână care era într-o fântână dintr-o pădure din Mabug, în care era un duh necurat, care ataca și trasa o linie de demarcație pentru fiecare care trecea în toată țara în care era situat orașul Mabug; și acești magi, potrivit cu ceea ce era un mister în sistemul lor magic, au rugat-o pe Simi, fiica lui Hadad să tragă apă din mare și s-o toarne în fântâna, astfel ca spiritul să nu iasă afară ca să-i atace. Tot așa, restul omenirii și-a făcut imagini ale regilor lor și s-au închinat lor; despre aceasta nu vreau să scriu mai departe.”

„Dar tu, o persoană cu mintea liberală, și familiar cu adevăr, dacă vei considera pe bună dreptate aceste lucruri, sfătuiește-te cu tine însuți;¹⁹ și, deși ele te vor îmbrăca în hainele unei femei, adu-ți aminte că ești bărbat. Crede în El care este Dumnezeu în realitate, dezvăluie-ți mintea ta Lui și încredințează-ți sufletul Lui, și El poate să iți dea viața veșnică pentru totdeauna, pentru că totul este posibil la El;²⁰ și fă ca toate celelalte lucruri să fie stimate de tine, cele ce sunt imagini, ca imagini, și sculpturile ca și sculpturi; și nu lăsa ca acele lucruri care sunt făcute să fie puse în locul Lui care nu este făcut, ci lasă ca El, Dumnezeul cel nemuritor, să fie prezent constant în mintea ta.²¹ Căci mintea ta este după asemănarea Lui: căci și ea este invizibilă și intangibilă,²² și nu poate fi reprezentată într-o formă, și totuși prin voința sa toată structura trupească este mișcată. Să știi, că dacă îl servești constant pe El care este neclintit, El chiar există în veșnicie, așa și tu, când te vei dezbrăca de trupul acesta care este vizibil și coruptibil, vei sta înaintea lui pentru totdeauna, înzestrat cu viață și cunoștință, și faptele tale iți vor fi o bogăție inepuizabilă și posesiuni sigure. Și să știi că cea mai mare dintre faptele tale bune este aceasta: să îl cunoști pe Dumnezeu, și să îl slujești pe El. Să știi că El nu iți cere nimic de la tine: El nu are nevoie de nimic.”

„Cine este acest Dumnezeu? El care este însuși adevărul, și cuvântul Lui este adevărul. Și ce este adevărul? Acela care nu este transformat, nici nu este făcut, nici nu este reprezentat de artă: ci este ceea ce niciodată nu a fost adus în existență, și din cauza aceasta este numit adevăr.²³ Deci, dacă un om venerează ceea ce este făcut cu mâinile, el nu venerează adevărul și nici cuvântul adevărului.”

„Am foarte multe lucruri de spus despre acest subiect; dar mi-e rușine de cei care nu înțeleg că ei sunt superiori lucrului făcut de mâinile lor, și nici nu pricep cum dau ei aur artiștilor pentru ca ei să le facă zei, și le dau argint pentru împodobirea și onorarea lor, și își mută bogățiile din loc în loc, și apoi le adoră. Oare ce infamie ar putea să fie mai mare ca aceasta, ca un om să își venereze bogățiile, și să uite de El care i-a acordat acele bogății? și că el ar trebui să-l insulte pe om, și totuși adoră imaginea omului; și junghie un animal, și totuși se închină înfățișării unui animal? Este evident că ei se închină lucrării făcute de tovarășii lor: pentru că ei nu se închină bogățiilor²⁴ în timp ce ele sunt întinse în sacoșă, ci atunci când artiștii au fabricat imagini din ele, atunci de închină lor; nici nu se închină aurului sau argintului considerat ca fiind o proprietate,²⁵ ci atunci când cioplitorii le-au sculptat, atunci se închină lor. Oameni fără simțuri, ce v-a adus in plus aurul vostru că acum vă închinați lui? Dacă este pentru că acesta a fost făcut să semene cu un animal înaripat, de ce nu vă închinați la însuși animalului înaripat? Și dacă acesta a fost făcut ca un animal de pradă, iată! animalul de pradă este înaintea ta. Și dacă opera în sine iți place, lasă ca opera lui Dumnezeu să iți placă, Cel care a făcut toate lucrurile, și după asemănarea Sa a făcut muncitorii, care se străduiesc să lucreze ca El, dar nu seamănă cu El.”

„Dar poate că vei spune: Cum se face că Dumnezeu nu m-a făcut ca să îl slujesc pe El, și nu imaginile? Vorbind astfel, tu încerci să devii un instrument inactiv, și nu un om viu. Pentru că Dumnezeu te-a făcut perfect așa cum i s-a părut Lui bine. El ți-a dat o minte înzestrată cu libertate; El a pus înaintea ta multe obiecte, pentru ca tu din partea ta să poți să distingi natura fiecărui lucru și să alegi pentru tine ce este bun; El a pus înaintea ta cerurile, și a pus în ele stelele; El a pus înaintea ta soarele și luna, și ele își parcurg acolo traseul lor; El a pus înaintea ta mulțimea apelor, și le-a restrâns prin cuvântul Său, El a pus înaintea ta întregul pământ, care continuă să fie stabil și continuă să fie înaintea ta fără nicio variație:²⁶ Totuși, dacă nu presupui că el din natura sa proprie continuă astfel, tot El îl face să se cutremure când îi place Lui; El a pus înaintea ta norii, care prin porunca Sa aduc apă de sus si satură pământul din care poți înțelege că Cel care pune in mișcare aceste lucruri este superior tuturor, și ca să poți accepta cu mulțumire bunătatea Lui care ți-a dat o minte prin care distingi aceste lucruri de altele.”

„De aceea te sfătuiesc să te cunoști pe tine însuți, și să îl cunoști pe Dumnezeu. Înțelege cum este în tine ceea ce este numit suflet – prin ochi vezi, prin ureche auzi, prin gură vorbești; și cum acesta folosește trupul întreg; și cum, oricând Lui îi place să scoată sufletul din trup, acesta cade în putrezire și piere. De la acesta care există în tine și este invizibil, înțelegi cum Dumnezeu mută totul prin puterea Sa, ca și trupul; și aceasta oricând îi place Lui să își retragă puterea Sa, deopotrivă întreaga lume, ca și trupul va cădea în putrezire și va pieri.”

„Dar de ce a fost făcută această lume, și de ce moare ea, de ce există trupul și de ce cade el în putrezire, și de ce el continuă, nu poți ști până ce nu te trezești din somnul în care te-ai cufundat, și iți deschizi ochii ca să vezi că Dumnezeu este Unul, Domnul tuturor, și trebuie să îl slujești cu toată inima ta. Atunci El iți va permite să cunoști voia Sa: căci fiecare care este detașat de cunoștința Dumnezeului viu, este mort și îngropat chiar în timp ce este în trupul său. De aceea, ceea ce faci tu este că te bălăcești în noroi înaintea demonilor și a umbrelor, și ceri lucruri deșarte de la ceva care nu are nimic să dea. Dar tu stai în picioare înaintea celor care mint pe pământ și mângâie pietrele, și își dau esența lor ca hrană pentru foc, oferindu-și hainele idolilor, și; în timp ce ei înșiși au simțuri, sunt înclinați să slujească ceea ce nu are nicio senzație; și iți oferi sufletului tău cereri către ceea ce nu se strică, lui Dumnezeu care nu suferă nicio stricăciune – și libertatea ta va fi dintr-odată evidentă; ai grijă de ea²⁷ și mulțumește-I lui Dumnezeu care te-a făcut, și ți-a dat mintea celor liberi, ca să iți modelezi caracterul chiar așa cum tu dorești. El a pus înaintea ta aceste lucruri, și ți-a arătat că după bunătate vei primi din abundență binele,²⁸ împreună cu viața veșnică pentru totdeauna.”

„De aceea, nu este nimic care să te împiedice să îți schimbi acest stil de viață rău, pentru că ești un om liber; sau de a căuta și a descoperi cine este Domn al tuturor; sau de a-L sluji cu toată inima ta: pentru că cu El nu există nicio împotrivire de a da cunoștința Lui celor care o caută, potrivit măsurii capacității lor de a-L cunoaște.”

„Prima ta grijă să fie să nu te înșeli pe tine însuți. Pentru că dacă spui despre ce nu este Dumnezeu: Acesta este Dumnezeu, te înșeli singur, și păcătuiești înaintea Dumnezeului adevărului. Nebunule, sunt eu acel Dumnezeu care este cumpărat și vândut? Este Dumnezeu ceea ce este în dorință? Este Dumnezeu ceea ce trebuie să veghezi asupra lui? De ce îl cumperi ca pe un sclav, și îl slujești ca pe un stăpân? Cum îl întrebi, ca și pe un bogat, să iți dea, și tu te dai pe sine lui ca unuia care este sărac? Cum te aștepți ca el să te facă biruitor în luptă? căci iată! atunci când dușmani te-au cucerit, l-au dezbrăcat și pe el.”

„Poate că unul care este rege ar putea spune: «Nu pot să mă port corect, pentru că sunt rege; trebuie să fac voia multora.» Cel care vorbește așa merită cu adevărat să fie luat în derâdere: pentru că de ce nu regele însuși ar conduce calea²⁹ către toate lucrurile bune, și i-ar convinge pe poporul care este sub stăpânirea sa să trăiască în curăție, și să îl cunoască pe Dumnezeu în adevăr, și în persoana sa să arate înaintea lor modelul tuturor lucrurilor excelente – deoarece astfel așa îi revine lui să facă? Căci e un lucru rușinos ca un rege, oricât de rău s-ar conduce pe sine, ar trebui totuși să îi judece și să-i condamne pe cei incorecți.”

„Părerea mea este aceasta: prin «această» cale o împărăție ar putea fi guvernată în pace – când suveranul este familiarizat cu adevărul lui Dumnezeu, și frica de El îl reține de a greși³⁰ față de cei care sunt supușii săi, și judecă totul cu dreptate, ca unul care cunoaște că el însuși va fi judecat înaintea lui Dumnezeu; în timp ce, în același timp, cei care sunt sub stăpânirea³¹ sa sunt opriți de frica de Dumnezeu să facă rău suveranului lor, și sunt opriți de aceeași frică să își greșească unul față de celălalt. Prin această cunoștință a lui Dumnezeu și prin frica de El să fie înlăturat tot răul din regat. Pentru că dacă suveranul se abține să greșească față de cei care sunt sub stăpânirea sa, și ei se vor abține de la a greși unul față de celălalt, este evident că toată țara va locui în pace. De asemenea, multe binecuvântări vor fi savurate acolo, deoarece între toți va fi glorificat numele lui Dumnezeu. Oare ce binecuvântare este mai mare ca aceasta, ca suveranul să îi elibereze de eroare pe oamenii care sunt sub stăpânirea sa, și prin faptele sale bune contribuie el însuși la mulțumirea lui Dumnezeu? Din această greșeala se nasc toate relele de care suferă împărățiile; dar cea mai mare greșeală este aceasta: când un om îl ignoră pe Dumnezeu, și în locul lui Dumnezeu adoră ceea ce nu este Dumnezeu.”

„Totuși, există persoane care spun: «Pentru onoarea lui Dumnezeu facem imaginea: pentru ca să ne putem închina lui Dumnezeu care este ascuns de privirea noastră.» Dar ei nu sunt conștienți că Dumnezeu este în fiecare țară, și în fiecare loc, și nu este niciodată absent, și că nu se face nimic fără ca El să știe. Totuși, tu om josnic! în care este El, și fără care El este, și deasupra cui este El, care cu toate acestea a mers și ți-a adus lemn de la tâmplar, și este șlefuit și este făcut o imagine care îl insultă pe Dumnezeu.³² Acestuia tu îi oferi jertfa, și nu știi că ochiul care vede totul te vede, și că cuvântul adevărului te mustră spunându-ți: Cum poate fi sculptat Dumnezeul nevăzut? Nu, tu faci asemănarea ta și o venerezi. Pentru că lemnul a fost sculptat, nu înțelegi că el încă este lemn, sau că piatra încă este piatră? Tot așa este și aurul pe care muncitorul³³ îl ia potrivit cu greutatea sa în balanță. Și atunci când ai făcut³⁴ din el o imagine, de ce măsori greutatea lui? De aceea, ești un iubitor al aurului și nu un iubitor al lui Dumnezeu. Și nu ți-e rușine dacă din întâmplare are un defect, să îl întrebi pe cel care a făcut imaginea de ce a furat o parte din ea? Deși ai ochi, tot nu vezi? Și deși ai inteligență,³⁵ tot nu înțelegi? De ce te tăvălești pe pământ, și faci cereri lucrurilor care sunt fără sens? Teme-te de cel care zguduie pământul, face cerurile să se rotească, doboară marea și înlătură muntele din locul lui – El, care se poate face pe Sine ca un foc și mistuie toate lucrurile; și, dacă nu poți să te dezvinovățești de vina ta, nu adaugi la păcatele tale; și, dacă nu poți să îl cunoști pe Dumnezeu, totuși să nu te îndoiești³⁶ că El există.”

„Din nou, sunt persoane care spun: Orice ne-au lăsat părinții noștri prin testament, aceea venerăm. De aceea, desigur, cei cărora părinții le-au lăsat prin testament sărăcie se luptă să devină bogați! și cei cărora părinții nu i-au instruit, doresc să fie instruiți, și să învețe ceea ce părinții lor nu au știut! Într-adevăr, copiii celui orb văd, și copiii celui șchiop umblă? Nu, nu este bine ca un om să-și urmeze predecesorii săi, dacă ei sunt cei a căror curs a fost rău; ci mai degrabă ar trebui să ne întoarcem de la calea lor, altfel ceea ce li s-a întâmplat predecesorilor noștri va aduce dezastrul și peste noi. De ce te interesezi dacă cursul tatălui tău a fost bun: și, dacă a fost așa, atunci și tu calci pe urmele lui; dar dacă cursul tatălui tău a fost foarte rău, fă cursul tău să fie bun, și tot așa să fie și cu copiii tăi după tine.³⁷ Mâhnește-te și pentru tatăl tău pentru că al său curs este rău, atâta timp până când mâhnirea ta îl va ajuta. Dar cât despre copiii tăi, vorbește-le astfel: Există un Dumnezeu, Tatăl tuturor, care nu a venit în ființă niciodată, și nici nu a fost făcut vreodată, și prin care dăinuiesc toate lucrurile. El a făcut astrele pentru ca lucrările Sale să se vadă una pe cealaltă; El se ascunde în puterea Sa de toate lucrările Sale, deoarece nu este permis vreunei ființe care se schimbă să îl vadă pe El care nu se schimbă. Dar tot așa cum se gândesc la cuvintele Lui, și sunt admiși în acel legământ care este neschimbat, «ei» Îl văd pe Dumnezeu – atât de mult cât pot să-L vadă. Și acestea vor avea puterea să scape de distrugere, când potopul de foc va veni peste toată lumea. Pentru că a fost odată un potop și un vânt,³⁸ și oamenii mari³⁹ au fost măturați de o rafală din nord, dar au fost lăsați pentru o demonstrație a adevărului. Din nou, altădată a fost un potop de ape, și toți oamenii și animalele au pierit în mulțimea apelor, dar cei drepți au fost păstrați într-o arcă de lemn prin porunca lui Dumnezeu. Tot așa, va fi la sfârșitul vremii: va fi un potop de foc, și pământul va fi ars, împreună cu munții săi; și omenirea va fi arsă, împreună cu idolii pe care i-au făcut, și cu imaginile sculptate pe care le-au venerat; și marea va fi arsă, împreună cu insulele ei; dar cei drepți vor fi păziți de mânie, tot așa cum au fost păziți și semenii lor în arcă de apele potopului. Atunci, cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, și cei care și-au făcut idoli, împreună cu ei, și nimic nu se va găsi nimic ca să-i ajute.”

„Când vei ști aceste lucruri, Antoniu⁴⁰ Cezar împreună cu copiii tăi, atunci le vei lăsa prin testament o moștenire veșnică care nu se ofilește, și iți vei elibera sufletul tău și sufletele copiilor tăi, de ceea ce va veni peste tot pământul în judecata adevărului și a dreptății. Pentru că așa cum L-ai recunoscut pe El aici, tot așa te va recunoaște și El acolo; și, dacă îl socotești inutil aici, El nu te va socoti ca pe unul dintre cei care l-au cunoscut și L-au mărturisit.”

„Acestea ar trebui să fie suficiente Maiestății dumneavoastră; și dacă ele sunt prea multe, totuși binevoiți să le acceptați.”⁴¹ Aici a terminat Melito.

II – Din discursul despre suflet și trup⁴²

Din acest motiv a trimis Tatăl pe Fiul Său din cer fără o formă trupească, pentru ca atunci când se va îmbrăca cu un trup în pântecele unei Fecioare, și să se nască om, El să poată salva omul și să adune acele membre ale Sale pe care moartea i-a risipit când i-a despărțit pe oameni.

Și mai departe: – Pământul s-a cutremurat, și fundațiile lui au tremurat; soarele a fugit, și elementele s-au înnegrit, și ziua s-a schimbat în noapte: pentru că nu au putut suporta privirea Domnului lor spânzurat pe cruce. Toată creația s-a minunat și a spus: „Ce mister nou este acesta?” Judecătorul este judecat și își păstrează pacea; Cel Invizibil se vede și nu se rușinează; Cel Necuprins este apucat și nu este revoltat; Cel fără limite este limitat și nu se împotrivește; Cel Impasibil suferă și nu se răzbună; Cel Nemuritor moare și nu răspunde niciun cuvânt; Cel Ceresc este pus în mormânt și suferă! Ce mister nou este acesta? „Toată creația a fost uluită; dar atunci când Domnul nostru a înviat din morți, și călcat în picioare moartea, l-a legat pe cel tare și l-a eliberat pe om, atunci toată creația a văzut clar că Judecătorul a fost condamnat de dragul omului, Invizibilul a fost văzut, Cel nelimitat a fost îngrădit, Cel impasibil a suferit, Cel nemuritor a murit, și Cel ceresc a fost pus în mormânt. Pentru că Domnul nostru când s-a născut om, a fost condamnat pentru ca să poată arăta milă, El a fost legat pentru ca să poată dezlega, a fost sechestrat ca să poată elibera, a suferit ca să poată simți compasiune,⁴³ a murit ca să poată da viață, a fost întins în mormânt pentru ca să poată învia dintre cei morți.⁴⁴”

III – Din discursul de pe cruce⁴⁵

Din pricina aceasta, El a venit la noi; și deși el era imaterial, El și-a făcut un trup la fel ca și al nostru⁴⁶ – apărând ca o oaie, și totuși rămânând Păstorul; fiind stimat ca un servitor, dar fără să renunțe la calitatea Sa de Fiu; fiind purtat în pântecele Mariei fiind totuși înveșmântat în natura Tatălui Său; umblând pe pământ și totuși umplând cerul; apărând ca un copil dar fără să renunțe la eternitatea naturii Sale; fiind investit cu un trup dar fără să limiteze simplitatea ne amestecată a divinității Sale; fiind stimat ca un sărac dar fără să renunțe la bogățiile Sale; având nevoie de întreținere deoarece El era om dar fără să se oprească din hrănirea întregii lumi deoarece El este Dumnezeu; luând asemănarea unui slujitor dar fără să micșoreze⁴⁷ asemănarea cu Tatăl Său. El a sprijinit fiecare făptură⁴⁸ care îi aparține Lui într-o natură neschimbătoare: El stătea înaintea lui Pilat și în același timp stătea cu Tatăl; era pironit pe cruce, și totuși era Domnul tuturor lucrurilor.

IV – Despre credință⁴⁹

Am adunat laolaltă extrase din Lege și Profeți cu privire la cele spuse în legătură cu Domnul nostru Isus Hristos, pentru ca să dovedim dragostei voastre că această Ființă este cauza perfectă, Cuvântul lui Dumnezeu; El care a fost născut înaintea luminii; El care este Creator împreună cu Tatăl; El care este Făuritorul omului; El care este totul în toți; El care este Patriarhul printre patriarhi; El care în lege este Legea; printre preoți, Marele Preot; printre împărați, Stăpânul; printre profeți, Profetul; printre îngeri, Arhanghelul; în vocea predicatorului, Cuvântul; printre duhuri, Duhul; în Tatăl, Fiul; în Dumnezeu, Dumnezeu; Împărat pentru totdeauna. El este Cel care a fost pilot pentru Noe; El a fost ghid pentru Avraam; El, care a fost atașat de Isaac; El, care a fost în exil cu Iacov; El, care a fost vândut cu Iosif; El,care a fost căpetenia oștirii alături de Moise; El, care a fost împărțitorul moștenirii cu Iosua fiul lui Nun; El, care a anunțat suferințele Sale în David și în profeți; El, care Și-a pus o formă trupească în Fecioară; El, care a fost născut în Betleem; El, care a fost înfășat în scutece într-un staul; El, care a fost văzut de păstori; El, care a fost glorificat de îngeri; El, care a fost adorat de magi; El, care a fost arătat de Ioan; El, care a adunat laolaltă pe apostoli; El, care a predicat împărăția; El, care l-a vindecat pe olog; El, care a dat lumină orbilor; El, care a dat lumină orbului; El, care l-a înviat pe mort; El, care a apărut în templu; El, care nu a fost crezut de popor; El, care a fost trădat de Iuda; El, care a fost apucat de preoți; El, care a fost condamnat de Pilat; El, care a fost străpuns în trup; El, care a fost atârnat pe cruce; El, care a fost îngropat în pământ; El, care a înviat din Locuința morților; El, care S-a arătat la apostoli; El, care a fost dus în cer; El care stă la dreapta Tatălui; El, care este odihna celor care sunt plecați departe; recuperatorul celor pierduți; lumina celor din întuneric; eliberatorul celor captivi; îndrumătorul celor care se rătăcesc; azilul celor întristați; mirele Bisericii; vizitiul heruvimului; căpitanul îngerilor; Dumnezeu din Dumnezeu; Fiul care este din Tatăl; Isus Hristos Rege pentru totdeauna. Amin.

V⁵⁰

Acesta este Cel care S-a întrupat în Fecioară, a fost crucificat, a fost îngropat, nu a suferit descompunerea; El care a înviat din Locuința morților, și a înviat oameni din pământ – de jos din mormânt la înălțimea cerului. Acesta este Mielul care a fost junghiat; acesta este Mielul care nu și-a deschis gura.⁵¹ Acesta este Cel care a fost născut din Maria, oaia dreaptă în țarc. Acesta este El care a fost luat din turmă, a fost dus la măcelar, a fost junghiat seara și a fost îngropat noaptea; El care nu a avut niciun os zdrobit pe cruce; El care nu a suferit descompunerea pe pământ; El, care a înviat din Locuința morților și a ridicat de sub mormânt rasa lui Adam, Acesta este El care a fost omorât. Și unde a fost omorât El? În mijlocul Ierusalimului. De către cine? De Israel: deoarece El le-a vindecat ologii, le-a curățit leproșii, a dat vedere orbilor lor, și le-a înviat morții! Aceasta a fost cauza morții lui. O, Israel, tu ai poruncit, și El a fost crucificat; tu te bucurai, și El era îngropat; tu te înclinai pe o canapea moale, și El privea în mormânt și în giulgiu.⁵² O, Israel, călcător al legii, de ce ai comis această nouă fărădelege, supunându-L pe Domnul la noi suferințe – pe Domnul tău, El care te-a întocmit, pe El care te-a făcut, El care te-a onorat, care te-a numit Israel? Dar tu nu ai fost găsit ca fiind Israel: pentru că tu nu L-ai văzut pe Dumnezeu, nici nu L-ai înțeles pe Domnul. Tu nu ai știut, o, Israel, că acesta era întâiul născut al lui Dumnezeu, care a fost născut înaintea soarelui, care a făcut lumina să strălucească, care a luminat ziua, care a separat întunericul, care a fixat firmamentul, care a împodobit lumea. Amare au fost cuiele tale, și ascuțite; amară a fost limba ta, pe care ți-ai ascuțit-o; amar a fost Iuda, pe care l-ai angajat; amari au fost martorii tăi mincinoși, pe care i-ai stârnit; amară a fost fierea ta pe care ai preparat-o; amar a fost oțetul pe care l-ai făcut; amare au fost mâinile tale pline de sânge. Tu L-ai junghiat pe Domnul tău și El a fost ridicat pe o cruce; și deasupra Lui a fost pusă o inscripție, pentru a arăta cine era Cel care era junghiat. Și cine era acesta? (ceea ce nu vom spune este prea șocant pentru auz, și ceea ce vom spune este înspăimântător: cu toate acestea, ascultați și tremurați.) El a fost cauza cutremurului de pământ. Cel care a atârnat pământul în spațiu a fost El Însuși atârnat; El care a fixat cerurile a fost fixat cu cuie; El care a purtat pământul a fost purtat pe o cruce; Domnul tuturor a fost supus infamiei într-un trup gol – Dumnezeu a fost dat la moarte! Regele Israelului a fost junghiat de mâna dreaptă a lui Israel! Vai, pentru noua răutate și noua crimă! Domnul a fost expus cu trupul gol: El nici măcar nu a fost considerat vrednic de un acoperământ; și, pentru ca El să nu fie văzut, astrele s-au întors într-o parte și ziua s-a întunecat⁵³ deoarece ei l-au junghiat pe Dumnezeu, care a atârnat gol pe cruce. Nu trupul Domnului nostru a fost acoperit de întuneric de către astre,⁵⁴ ci ochii oamenilor. Pentru că oamenii nu au tremurat, s-a cutremurat pământul; pentru că ei nu s-au înfricoșat, s-a înfricoșat pământul. L-ați lovit pe Domnul vostru: și voi ați fost loviți pe pământ. Și voi sunteți întinși morți; dar El a înviat din Locuința morților și S-a ridicat la cer, după ce a suferit de dragul celor care suferă, fiind legat de dragul rasei lui Adam, care a fost întemnițat, a fost judecat de dragul celui care a fost condamnat, și a fost îngropat de dragul celui care a fost îngropat.

Și mai mult: El este Cel care a făcut cerurile și pământul, și la început, împreună cu Tatăl l-a modelat pe om; care a fost anunțat prin intermediul legii și a profeților; cel care a luat un trup în Fecioară; care a fost atârnat pe o cruce; care a fost îngropat în pământ; care a înviat din Locuința morților, și s-a înălțat la cer și stă la dreapta Tatălui.

VI⁵⁵

El, care a purtat pământul, a fost purtat pe o cruce. Domnul a fost supus infamiei într-un trup gol – Dumnezeu a fost dat la moarte, Regele Israelului a fost junghiat!

Fragmente⁵⁶

I – Din lucrarea despre Paști⁵⁷

Când Servilius Paulus era guvernator al Asiei, în acel timp Sagaris⁵⁸ a fost martirizat, acolo a apărut o mare controversă în Laodicea cu privire la timpul sărbătorii de Paști, care s-a întâmplat să fie în anotimpul potrivit;⁵⁹ și atunci a fost scris acest tratat.⁶⁰

II – Din iertarea adresată lui Marcu Aureliu Antoniu⁶¹

Pentru că rasa celor evlavioși este persecutată acum într-un mod contrar oricărui precedent, fiind hărțuiți de un nou fel de edicte⁶² peste tot în Asia. Pentru informatorii nerușinați, care sunt atât de lacomi după bunurile altor oameni, profitând de ordinele emise, își continuă jaful lor fără nicio deghizare, prădându-i de proprietatea lor zi și noapte pe cei care nu sunt vinovați de niciun lucru rău.

Dacă aceste proceduri iau loc la porunca ta,⁶³ atunci este bine.⁶⁴ Pentru că un suveran nu va lua niciodată măsuri nedrepte; în ceea ce ne privește pe noi, acceptăm cu bucurie onoarea unei astfel de morți. Iți prezentăm numai această cerere, ca în primul rând tu să examinezi în purtarea acestor agenți faimoși ai unui conflict atât de mare, și apoi să iei o decizie corectă dacă ei merită moartea și pedeapsa, sau merită să trăiască în siguranță și în liniște. Dar dacă, dimpotrivă, se va descoperi că această măsură și acest nou fel de poruncă, care va fi nepotrivită de a fi angajată împotriva dușmanilor barbari, nu continuați, atunci tot mai mult vă vom implora să nu ne lăsați expuși jafului mulțimii.

Filozofia care este între noi acum a înflorit prima dată între barbari;⁶⁵ și, după ce s-a răspândit mai apoi printre națiunile pe care le conduci, în timpul distinsei domnii a străbunului tău Augustus, s-a dovedit a fi o binecuvântare de cel mai fericit augur pentru imperiul tău. Din perioada aceea puterea romană s-a ridicat în măreție și splendoare. Tu ai urmat acestei puteri ca cel mai dorit⁶⁶ posesor; și astfel vei continua împreună cu fiul tău,⁶⁷ dacă protejezi acea filozofie care a crescut în imperiul tău, și care s-a ridicat cu Augustus; pe care străbunii tăi cei mai recenți îl onorau, alături de celelalte religii care predomină în imperiu. O dovadă foarte puternică că a fost un lucru bun că sistemul pe care îl profesăm a început să predomine în același timp în care imperiul unui început fericit a fost instaurat, este aceasta – din timpul domniei lui Augustus nu ni s-a întâmplat nimic; ci dimpotrivă, totul a contribuit la splendoarea și renumele imperiului, potrivit cu dorințele⁶⁸ credincioase ale tuturor. Dintre toți împărații, numai Nero și Domițian s-au impus, prin unii calomniatori care au avut grijă să aducă vreo acuzație împotriva doctrinelor noastre. Și ei sunt sursa din care s-a întâmplat pe care mincinoșii care practică bârfa, în consecință cu obiceiul fără sens care predomină prin acceptarea zvonurilor, s-a scurs până în vremurile noastre.⁶⁹ Dar pe care l-au urmărit în ignoranța lor a fost pus de o parte de precursori evlavioși, care în mod frecvent și cu multe exemple i-au mustrat prin indicațiile⁷⁰ lor pe aceia care au îndrăznit să pornească ostilități împotriva lor. De exemplu, se pare că bunicul tău Adrian i-a scris printre altele, lui Fundanus, guvernatorul care era atunci peste Asia. Și tatăl tău, atunci când tu te-ai asociat cu el⁷¹ în administrarea imperiului, a scris orașelor interzicându-le să ia vreo măsură împotriva noastră: printre restul oamenilor din Larissa, Tesalonic și Atena, pe scurt, tuturor grecilor. Și în ceea ce te privește, urmărind ca sentimentele privitoare la creștini nu sunt numai la fel ca ale lor, ci mult mai generoase și mai înțelepte, suntem și mai mult convinși că tu vei face tot ceea ce iți cerem.

III – Din aceeași Iertare⁷³

Noi nu suntem cei care recunoaștem meritele pietrelor, care sunt fără simțuri; ci a celui care singur este Dumnezeu, care este înaintea tuturor și peste toți, și, mai mult, noi ne închinăm Hristosului Său, care este cu adevărat Dumnezeu Cuvântul⁷⁴ care a existat înaintea tuturor vremurilor.

IV – Din Cartea Extraselor⁷⁵

Melito către fratele său, Onesimus, salutare!

Așa cum adesea, îndemnat de interesul tău pentru cuvântul lui Dumnezeu, ți-ai exprimat dorința să ai unele extrase din Lege și Profeți despre Salvatorul, și despre credința noastră în general, și ți-ai dorit să obții un bilanț corect al Cărților Vechi, cu privire la numărul și aranjarea lor, m-am străduit dând ce am mai bun din abilitatea mea ca să împlinesc această sarcină: știind foarte bine zelul tău pentru credință, și ardoarea ta de a fi familiarizat cu Cuvântul, și în special pentru că sunt sigur că, prin tânjirea ta după Dumnezeu, prețuiești aceste lucruri mai presus de orice altceva, angajat în lupta pentru mântuirea veșnică.

Am înaintat spre est, și am mers chiar în locul în care lucrurile în chestiune au fost predicate și au avut loc; și, după ce m-am informat exact cu privire la cărțile Vechiului Testament, le-am scris mai jos, și alături iți trimit lista. Numele lor sunt după cum urmează:

Cele cinci cărți ale lui Moise – Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom; Iosua, Judecători, Rut, cele patru cărți ale Împăraților, două Cronici, cartea Psalmilor lui David, Proverbele lui Solomon, numite și Cartea Înțelepciunii, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, cărțile profeților pe Isaia, Ieremia, dintre cei doisprezece conținuți într-o singură carte, Daniel, Ezechiel, Ezra. Din acestea mi-am luat extrasele, împărțindu-le în șase cărți.

V – Din Catena despre Geneza⁷⁷

În locul lui Isaac cel drept, un berbec a apărut pentru jertfă, pentru ca Isaac să fie eliberat din legăturile sale. Jertfirea acestui animal l-a răscumpărat pe Isaac de la moarte. Tot așa, Domnul, fiind jertfit, ne-a salvat; fiind legat, El ne-a dezlegat; fiind sacrificat, El ne-a răscumpărat…

Căci Domnul a fost un miel, ca și berbecul pe care Avraam l-a văzut prins în tufișul Sabec.⁷⁸ Dar tufișul reprezenta crucea, și acel loc Ierusalimul, și mielul Domnul legat pentru a fi jertfit.

Pentru că El a fost legat ca un berbec, afirmă el cu privire la Domnul nostru Isus Hristos, ca un miel a fost tuns, ca o oaie a fost dus la junghiere, și ca un miel a fost crucificat; și El a purtat crucea pe umerii Săi când a fost condus până sus pe deal pentru a fi junghiat, așa cum a fost dus Isaac de tatăl său. Dar Hristos a suferit, și Isaac nu a suferit: pentru că el era doar tiparul Celui care trebuia să sufere. Totuși, chiar atunci când a servit numai pentru un tipar al lui Hristos, el i-a doborât pe oameni cu mirare și cu frică.

Un nou mister era prezentat, – un fiu condus de tatăl său pe un munte ca să fie junghiat, a cărui picioare el le-a legat împreună, și l-a așezat pe lemnul sacrificiului, pregătind cu grijă⁸⁰ tot ce era necesar pentru jertfirea lui. Isaac este tăcut, legat ca un berbece, fără să-și deschidă gura, fără să scoată vreun sunet. Pentru că nu temându-se de cuțit, nici tremurând în fața focului, nici îngrijorat de perspectiva suferinței, el a sprijinit cu curaj caracterul tiparului Domnului. Prin urmare, acolo stă Isaac întins înaintea noastră, cu picioarele sale legate ca un berbec, iar tatăl lui stă lângă el, cu cuțitul dezvelit în mâna sa, fără ezitare să verse sângele fiului său.

VI – Două cărți din Geneza 22:13⁸¹

Versiunea siriană și cea ebraică folosesc cuvântul „suspendat”,⁸² pentru a fi un tipar mai clar al crucii.

Cuvântul Sabek⁸³ a fost interpretat de unii ca iertare,⁸⁴ iar alții vertical,⁸⁵ ca și când, potrivit crezului popular, sensul ar fi – un țap mergând ridicat spre un tufiș, și stând acolo ridicat și-a prins coarnele, pentru ca să fie un tipar simplu al crucii. Din această cauză el nu este tradus, deoarece cuvântul ebraic înseamnă mai multe lucruri în alte limbi.⁸⁶ Pentru cei care, totuși, întreabă este potrivit ca să le dau un răspuns, spunând că Sabek înseamnă ridicat.⁸⁷

VII – Despre natura lui Hristos⁸⁸

Nu este nevoie ca persoanele cu inteligență să încerce să dovedească prin faptele lui Hristos după botezul Său, că sufletul Său și trupul Său, natura Sa umană⁸⁹ ca și a noastră, au fost reale, și nu o fantomă a imaginației. Faptele făcute de Hristos după botezul Său, și în special minunile Sale, ne oferă indicații și asigură lumea de divinitatea ascunsă în trupul Său. Fiind în același timp și Dumnezeu, și om perfect, El ne-a dat indicații precise despre cele două naturi⁹⁰ ale Sale: despre divinitatea Sa, prin minunile Sale din timpul celor trei ani care au trecut după botezul Său; despre umanitatea Sa, în timpul celor treizeci de perioade similare care au precedat botezul Său, în care, din pricina starea⁹¹ Sa inferioară în ceea ce privește trupul, El a ascuns semnele divinității Sale, deși El a fost adevăratul Dumnezeu care există dinainte de toate veacurile.

VIII – Din discursul despre pasiunea Domnului nostru⁹²

Dumnezeu a suferit de mâna dreaptă a lui Israel.⁹³

IX⁹⁴

Capul Domnului – simpla Sa divinitate; pentru că El este Începutul și Creatorul tuturor lucrurilor: în Daniel.⁹⁵

Părul alb al Domnului, deoarece El este „Cel Îmbătrânit de Zile:” ca mai sus.

Ochii Domnului – verificarea divină: deoarece ochii Săi văd toate lucrurile. Ca ceea ce spune apostolul: „Căci toate lucrurile sunt goale și descoperite înaintea ochilor Săi.”⁹⁶

Pleoapele Domnului – misterele spirituale ascunse în preceptele divine. În Psalmul: „Pleoapele lui întreabă, aceasta este dovada, copiii oamenilor.”⁹⁷

Mirosul Domnului – plăcerea Sa în rugăciunile sau faptele sfinților. În Geneza: „Și Domnul a mirosit o mireasmă plăcută.”⁹⁸

Gura Domnului – Fiul Său sau Cuvântul vorbit oamenilor. În profetul: „Gura Domnului a vorbit”;⁹⁹ și în altă parte: „Ei au provocat gura Sa la mânie.”¹⁰⁰

Limba Domnului – Duhul Său Cel Sfânt. În Psalmul: „Limba mea este o peniță.”¹⁰¹

Fața Domnului – manifestarea Sa. În Exod: „Fața Mea va merge înaintea ta”;¹⁰² și în profetul: „Fața Domnului i-a împărțit.”¹⁰³

Cuvântul Domnului – Fiul Său. În Psalmul: „Inima mea a rostit un cuvânt bun.”¹⁰⁴

Brațul Domnului – Fiul Său, prin care El a făcut toate lucrările Sale. În profetul Isaia: „Și cui i s-a descoperit brațul Domnului?”¹⁰⁵

Mâna dreaptă a Domnului – Acesta este Fiul Său; ca mai sus în Psalmul: „Mâna dreaptă a Domnului a făcut fapte vitejești.”¹⁰⁶

Mâna dreaptă a Domnului – electio omnis. Ca în Deuteronom: „În mâna Sa dreaptă este o lege aprigă.”¹⁰⁷

Aripile Domnului – protecția divină. În Psalmul: „Voi nădăjdui în umbra aripilor Tale.”¹⁰⁸

Umărul Domnului – puterea divină, prin care El binevoiește să îl ducă pe cel slab. În Deuteronom: „El i-a ridicat și i-a pus pe umerii Săi.”¹⁰⁹

Mâna Domnului – acțiunea divină. În profetul: „Nu au făcut mâinile mele toate lucrurile acestea?”¹¹⁰

Degetul Domnului – Duhul Sfânt, prin care se spune că au fost scrise tablele legii în Exod;¹¹¹ și în Evanghelie: „Dacă Eu prin degetul lui Dumnezeu scot demonii…”¹¹²

Degetele Domnului – Moise, dătătorul legii, sau profeții. În Psalmul: „Voi privi cerurile”, adică în cărțile Legii și în Profeți: „lucrările degetelor Tale”.¹¹³

Înțelepciunea Domnului – Fiul Său. În apostolul: „Hristos puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu”;¹¹⁴ și în Solomon: „Înțelepciunea Domnului ajunge de la un capăt la celălalt cu putere.”¹¹⁵

Pântecele Domnului – locul ascuns al Divinității, din care El L-a născut pe Fiul Său. În Psalmul: „Din pântece, înaintea lui Lucifer, Te-am născut.”¹¹⁶

Piciorul Domnului – El este neclintit și veșnic. În Psalmul: „Și o întunecime densă era sub piciorul Lui.”¹¹⁷

Tronul Domnului – îngerii sau sfinții, sau simplu, suveranitatea.¹¹⁸ În Psalmul: „Tronul Tău, o, Dumnezeule, este pentru veșnicie.”¹¹⁹

Tronul – ca mai sus, îngeri sau sfinți, deoarece Domnul stă pe aceștia. În Psalmul: „Domnul stă pe tronul Său sfânt.”¹²⁰

Coborârile Domnului – vizitele Sale făcute oamenilor. Ca în Mica: „Iată, Domnul va veni din locașul Său; El va veni jos călcând în picioare marginile pământului.”¹²¹ De asemenea, și într-un sens negativ. În Geneza: „Domnul a coborât să vadă turnul.”¹²²

Ridicarea Domnului – ridicarea omului, care este luat de pe pământ la cer. În Psalmul: „Cine coboară din cerurile cerurilor spre est.”¹²³

Atitudinea Domnului – răbdarea Divinității, prin care El suportă pe păcătoșii pentru ca ei să vină la pocăință. În Habacuc: „El a măsurat pământul”;¹²⁴ și în Evanghelie: „Isus a stat și l-a rugat să îl cheme”,¹²⁵ adică pe omul orb.

Tranziția Domnului – preluarea cărnii noastre, prin care, prin nașterea Sa, moartea Sa, învierea Sa, Înălțarea Sa la cer, să spunem așa, El a tranzitat. În Cântarea Cântărilor: „Iată, El vine, sărind peste munți, sărind peste dealuri.”¹²⁶

Plecarea¹²⁷ Domnului – venirea sau vizitarea Sa. În Psalmi.

Calea Domnului – acțiunea Divinității. Ca în Iov, vorbind cu diavolul: „El este începutul căilor Domnului.”¹²⁸

Din nou: Căile Domnului – preceptele Lui. În Osea: „Căci căile Domnului sunt drepte, și cel neprihănit va merge pe ele.”¹²⁹

Pașii Domnului – semnele operațiunilor Sale secrete. Ca în Psalmul: „Și pașii Tăi nu se vor cunoaște.”¹³⁰

Cunoștința Domnului – ceea ce îi face pe oameni să Îl cunoască. Lui Avraam El i-a spus: „Acum știu că te temi de Domnul”;¹³¹ adică, te-am făcut pe tine să știi.

Ignoranța lui Dumnezeu¹³² este dezaprobarea Sa. În Evanghelie: „Nu vă cunosc.”¹³³

Amintirea lui Dumnezeu – mila Sa, prin care El respinge și are milă de cine vrea El. Așa este în Geneza: „Dumnezeu Și-a adus aminte de Noe”;¹³⁴ și în alt pasaj: „Domnul Și-a adus aminte de poporul Său.”¹³⁵

Părerea de rău a Domnului – schimbarea procedurii Sale.¹³⁶ Ca în cartea Împărați: „Mi-a părut rău că l-am făcut pe Saul împărat.”¹³⁷

Supărarea și mânia Domnului – răzbunarea Divinității asupra păcătoșilor, când El îi suportă în vederea pedepsirii, și nu îi judecă dintr-odată potrivit dreptății stricte. Ca în Psalmul: „În supărarea Sa și în mânia Sa îi va nenoroci.”¹³⁸

Dormitul Domnului – când, în gândurile unora, credincioșia Sa nu este suficient de trează. În Psalmul: „Trezește-Te, de ce dormi, Doamne?”¹³⁹

Vegherea Domnului – în păzirea aleșilor Săi El este întotdeauna aproape, prin prezența Divinității Sale. În Psalmul: „Iată! El nu va dormi.”¹⁴⁰

Așezarea Domnului – guvernarea Sa. În Psalmul: „Domnul stă pe tronul Său sfânt”¹⁴¹

Taburetul Domnului – presupus de om din Cuvânt; sau sfinții Săi, cum cred unii. În Psalmul: „Închinați-vă taburetului Său, căci este sfânt.”

Umblarea Domnului – plăcerea Divinității în umblarea aleșilor Săi. În profetul: „Voi umbla cu ei, și voi fi Domnul lor.”¹⁴²

Trompeta Domnului – vocea Sa puternică. Cum a spus apostolul: „La porunca, și la vocea arhanghelului, și la trompeta lui Dumnezeu, El va coborî din cer.”¹⁴³

Note

¹ “Which was delivered in the presence… and in which etc.” This appears to be the sense intended, and is that given by M. Renan: “Sermo qui factus est.” Cureton renders, “Who was in the presence, etc.,” and supposes that Melito first saw and conversed with the emperor, and afterwards wrote this discourse. Melito speaks of it more than one as written. This view, however, does not dispose of that fact that Melito is here affirmed to have “exhorted (Lit., said to) Caesar, etc.” It was clearly meant to be understood that the discourse, or speech, was spoken: the references to writing merely show that it was written, either before or after the delivery.

² Cureton: “passion.” The word takes both meanings.

³ Lit. “sojourn beneath it.”

⁴ Cureton: “act foolishly.”

⁵ Lit. “sight.”

⁶ Comp. Rom. x. 18.

⁷ Cureton: “light without envy.” But the expressions resemble sthe Gk. a0f1onwj, ungrudginly,without stint.

⁸ Lit. “to the ditch is his way.” Comp. Matt. xv. 14.

⁹ See vol. i. p. 280, this series, where the following lines are quoted by Justin Martyr from the Sibylline Oracles: “But we have strayed from the Immortal”s ways, And worship with a dull and senseless mind Idols, the workmanship of our own hands, And images and figures of dead men.”

¹⁰ Cureton: “thoes belonging to the Caesars.” But the Caesars themselves are clearly meant.

¹¹ Cureton: “sacks full.” The first word is used of a leathern pouch or wallet, as in Luke x. 4 (Peshito) for ph/ra.

¹² Lit., “they became.”

¹³ Cureton, without necessity, reads the word “Dionysius.”

¹⁴ Cureton renders “originally.” But comp. Judith iv. 3, where the same word answers to prosfatwj.

¹⁵ Venus.

¹⁶ Cureton”s conjecture of or for has been adopted.

¹⁷ Some have identified it with Aphek, Josh. xix. 30. The rites observed here were specially adominable.

¹⁸ Cureton: “the patrician.” Dr. Payne Smith, Thes. Syr. s.v., regards the word as equivalent to path\r th=j polewj, pater civitatis, “a title of honour found in the Byzantine writers,” and is inclined to think it a term belonging to the dislect of Edessa. A similar use of the same adjective is quoted from Buxtorf, Lex. Chald. Talm., p. 12: “yyb@a)a cognomen R. Nachmanis, qui a celebritate familiae sic cognominatus est, quasi Patritius.” This view appears to be supported by the similar use of an adjective for a substantive above: “persons of Caesarean rank,” or “Caesars.”

¹⁹ Lit., “be (or, get to be) with thyself.” Cureton: “enter into thyself.” The meaning appears to be, “think for thyself.”

²⁰ Cureton: “Everything cometh through His hands.” It should rather be, “into His hands,” i.e., “He has power to do everything.” See note 7, p. 725.

²¹ Lit., “be running in thy mind.”

²² The text has, which M. Renan derives from the root and translates “commovetur.” This, although correct in grammer, does not suit the sense. The grammers recognise the form as a possible Eshtaphel of, “tangere,” but it is not found in actual use. Dr. Payne Smith thinks the right reading to be, which gives the required sense.

²³ Or, “that which is fixed and invariable.” There seems to be a reference to the derivation of (truth) from, firmus (stabilis) fruit. Cureton has strangely mistranslated, by “that which, without having been brought into existence, does exist.” The first is nothing but the sign of emphatic denial which is frequently appended to, and is the infinitive of emphasis belonging to the second.

²⁴ Cureton: “Materials.” The printed text has “drugs.” The correct reading, there can hardly be a doubt, is.

²⁵ Lit., “the property of the gold or silver,” if the word is rightly taken. Although no such derivative of is found in the lexicons, the form is possible from the Palel of that verb: e.g. from. See Hoffmann, Gram. Syr., sec. 87, 19.

²⁶ Lit. “in one fashion.”

²⁷ Or, “of what pertains to it.”

²⁸ Lit. “many good things.”

²⁹ Lit. “be the beginner.”

³⁰ Cureton is probably right in so taking the words, although the construction is not quite the same as in the similar sentence a little below. If so, for we must read.

³¹ Lit. “hand.”

³² Lit. “into an insult of God.” So M. Renan, “in opprobrium Dei.” Cureton, admitting that this may be the sense, renders, “an abomination of God,” and refers to the circumstance that in Scripture an idol is frequently so spoken of. But is not used in such passages (it is either, or, less frequenly, ), nor does it appear ever to have the meaning which Cureton assigns to it.

³³ Lit. “he.”

³⁴ Lit. “has made it.”

³⁵ Lit. “heart.”

³⁶ Lit. “be of opinion.”

³⁷ This seems preferable to Cureton”s, “and let thy children also follow after thee.” Had this been the meaning, probably the verb would have been used, as in the preceding sentence, not.

³⁸ So the Sibylline oracle, as quoted by Cureton in the Greek: “And, when he would the starry steep of heaven Ascend, the Sire Immortal did his works With mighty blasts assail: forthwith the winds Hurley prostrate from its height the towering pile, And bitter strife among the builders roused.”

³⁹ Lit. “chosen.” The same expression, except that the simliar is used for, occurs Sap. Sol. xiv. 6, as a translation of u0perhfa/nwn giga/ntwn, gigantes superbi. See Thes. Syr., s.v..

⁴⁰ The MS. has “Antonius.”

⁴¹ Cureton, for the last clause, gives “as thou wilt,” remarking that the sense os obscure. The literal rendering is, “if thou wilt,” the consequent clause being unexpressed. “If you please, accept them,” seems what is meant.

⁴² By Melito, bishop of Sardis.

⁴³ Seems to be the true reading, note the of the pointed MS.

⁴⁴ [Such passages sustain the testimony of Jerome and others, that this venerable and learned Father was an eloquent preacher.]

⁴⁵ By the same.

⁴⁶ Or “wove-a body from our material.”

⁴⁷ Lit. “changing.”

⁴⁸ Lit. “He was everything.”

⁴⁹ Of Melito the bishop.

⁵⁰ By Melito, bishop of Attica. [Of this epigraph, which becomes Ittica below, I have never seen a sufficient explanation.]

⁵¹ Lit. “the Lamb without voice.”

⁵² The Greek glwsso/komon.

⁵³ [For Phlegon”s testimony, see references, vol. vii. p. 257. But note Lightfoot, Ap. F., part ii. vol. i. p. 512; his remark on Origen Celsus, vol. iv. p. 437, this series.]

⁵⁴ This is the rendering of; but Cureton has “fled,” as though he read.

⁵⁵ By the holy Melito, bishop of the city of Ittica. [For Melito, in Lightfoot”s Apost. Fathers, consult part ii. vol. i. pp. 133, 328, 428, 443-446, 468-469, 494. See Lardner, Credib., vol. ii. 157, etc.; Westcott, Canon, p. 246. See Policrate, infra; on which consult Schaff, History, etc., vol. ii. p. 736. above all, see Routh, R.S., tom. i. pp. 113-153.]