Martiriul lui Ignatie

Martiriul lui Ignatie

Notă introductivă la „Martiriul lui Ignatie”[1]

Dizertația erudită a lui Pearson, cu privire la dificultățile reconcilierii presupusului an al martirajului cu istoria lui Traian etc., este prezentată integral în Jacobson (vol. II, p. 524), opunându-se opțiunii lui Usher pentru anul 107 d.Hr. Pearson acceptă anul 116 d.Hr. De asemenea, consultați prefața Dr. Thomas Smith din aceeași lucrare (p. 518), cu privire la textul original, versiunile latine și credibilitatea narațiunii. Traducătorii noștri erudiți par să creadă că textul pe care l-au folosit este lipsit de interpolări. Dacă acei credincioși simpli ai acelor zile, atât de apropiate de epoca miracolelor, ni se par, într-o anumită măsură, entuziaști, să ne amintim de viziunea Col. Gardiner, acreditat de Doddridge, de cea a Lordului Lyttleton (vezi Boswell, anul 1784, cap. XI), acceptată de Johnson și contemporanii lui, și narațiunea interesantă a piosului domn Tennent din New Jersey, atestat de atât de multe persoane ireproșabile și inteligente, care au trăit aproape de vremea noastră.

Urmează nota introductivă a traducătorilor.

Următoarea relatare a martirajului lui Ignatie[2] afirmă, în mai multe pasaje, că a fost scrisă de către cei care l-au însoțit în drum spre Roma și care au fost prezenți cu ocazia morții sale (cap. V, VI, VII). Iar dacă este recunoscută veridicitatea acestei relatări, precum și a epistolelor lui Ignatie, nu încape îndoială că persoanele în cauză erau Philo și Agathopus, poate împreună cu Crocus, toți aceștia fiind menționați de Ignatie (Epistola către Smirna, cap. X, cea către Filadelfia, cap. XI, către Roma, cap. X) ca participanți la călătoria lui spre Roma, care s-a încheiat cu martirajul său. O serie de îndoieli au fost ridicate de Daille și de alții, cu privire la data și autorul acestei relatări. Unele dintre acestea se întemeiază pe considerații interne, dar obiecția cu cea mai mare greutate constă în faptul că nu poate fi găsită nicio referire la această relatare în primele șase secole ale erei noastre. Cu siguranță, aceasta este o împrejurare care poate da naștere unor mari suspiciuni și unor ezitări de a atribui paternitatea scrierii însoțitorilor și prietenilor imediați ai lui Ignatie. Totuși, pe de altă parte, această relatare a morții lui Ignatie se armonizează perfect cu detaliile povestite de Eusebiu și Crisostom cu privire la el. Simplitatea ei relativă, de asemenea, este cu atât mai mult în favoarea ei. Ea nu face referire la legendele care, încetul cu încetul, au fost legate de numele lui Ignatie. După cum se știe prea bine, în decursul timpului, Ignatie a ajuns să fie identificat cu copilul pe care Hristos (Matei 18:2) l-a așezat înaintea ucenicilor Lui, ca model de umilință. S-a spus că Mântuitorul l-a ridicat în brațe și, de atunci, Ignatie a primit numele de Teoforul; potrivit explicației pe care legenda o dă acestui nume, el semnifică „cel purtat de Dumnezeu”. Dar în capitolul II al narațiunii următoare, termenul este explicat ca având următoarea semnificație: „cel care Îl are pe Hristos în piept”; această explicație simplă și păstrarea unei tăceri depline cu privire la minunile legate ulterior de numele lui Ignatie reprezintă, cu siguranță, un argument puternic în favoarea unei datări timpurii și a veridicității probabile a relatării. Unii critici, precum Usher și Grabe, au considerat că ultima parte a narațiunii a fost falsificată și au acceptat-o numai pe prima; însă relatarea are un caracter unitar, care pretinde fie acceptarea ei integrală, fie respingerea întregii lucrări.

Capitolul I – Dorința lui Ignatie de a fi martirizat

Nu demult, când Traian a succedat la conducerea Imperiului Roman, Ignatie, ucenicul apostolului Ioan, un bărbat care avea în toate privințele un caracter apostolic, conducea cu mare grijă Biserica din Antiohia, după ce scăpase cu greu de furtunile trecute ale multelor persecuții din timpul lui Domițian, așa încât, ca un bun cârmaci, folosind cârma rugăciunii și a postului, prin seriozitatea învățăturii sale și prin munca lui spirituală [constantă], a rezistat potopului care s-a revărsat împotriva sa, temându-se [numai] să nu piardă pe vreunul dintre cei al căror curaj era slab sau care nu erau gata să sufere pentru simplitatea lor. De aceea, el s-a bucurat de starea de liniște a Bisericii, atunci când persecuția a încetat pentru puțin timp, dar era îndurerat în ce-l privea pe el, pentru că nu ajunsese la o adevărată dragoste de Hristos, nici nu atinsese nivelul desăvârșit de ucenic. Aceasta pentru că în sinea sa considera că mărturisirea făcută prin martiraj l-ar aduce într-o relație chiar mai intimă cu Domnul. De aceea, continuând să îngrijească de Biserică încă vreo câțiva ani și luminând înțelegerea tuturor ca o lampă divină, prin expunerile lui din [Sfintele] Scripturi, [în cele din urmă] a obținut ceea ce dorise.

Capitolul II – Ignatie este condamnat de Traian

În al nouălea an al domniei sale, înălțându-se [de mândrie] Traian, după victoria pe care o obținuse împotriva sciților, a dacilor și a multor alte popoare, și gândindu-se că grupul religios al creștinilor mai trebuia încă să desăvârșească supunerea tuturor lucrurilor sieși, [după aceea] i-a amenințat cu persecuția dacă nu vor consimți să se închine la demoni, așa cum făcuseră și celelalte popoare; astfel, i-a constrâns pe cei care duceau o viață evlavioasă fie să aducă sacrificii [idolilor], fie să moară. Prin urmare, nobilul soldat al lui Hristos, [Ignatie] temându-se pentru Biserica din Antiohia, potrivit dorinței sale, a fost adus înaintea lui Traian, care se afla la vremea aceea în Antiohia, dar se grăbea [să pornească] împotriva armenilor și a parților. Când a fost adus înaintea împăratului Traian, [acel prinț] i-a spus: „Nenorocit ticălos, cine te-a împins să nesocotești poruncile noastre și să-i convingi și pe alții să facă la fel, așa încât să piară în mod mizerabil?” Ignatie i-a răspuns: „Nimeni nu ar trebui să-l numească ticălos pe Purtătorul de Dumnezeu; căci toate duhurile rele s-au îndepărtat de slujitorii lui Dumnezeu. Dar, dacă mă numești ticălos cu privire la ele, pentru că sunt dușmanul acestor [duhuri], sunt de acord cu tine; întrucât Îl am pe Hristos, Regele cerului [în mine], eu distrug toate planurile acestor [duhuri rele].” Traian a răspuns: „Și cine este Purtătorul de Dumnezeu?” Ignatie a zis: „Cel care Îl are pe Hristos în pieptul lui.” Traian a spus: „Nu ți se pare că și noi îi purtăm în gând pe zeii de al căror sprijin ne bucurăm în luptele cu dușmanii noștri?” Ignatie a răspuns: „Te înșeli atunci când îi numești zei pe demonii popoarelor. Căci există un singur Dumnezeu, care a făcut cerul, pământul, marea și tot ce cuprind ele, și un singur Isus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu; fie ca de împărăția Lui să mă bucur și eu.” Traian a spus: „Te referi la Cel care a fost crucificat în timpul lui Pilat din Pont[3]?” Ignatie a răspuns: „Mă refer la Cel care a crucificat păcatul meu și împreună cu el, pe cel care a inventat păcatul; El a condamnat [și a azvârlit] toată înșelăciunea și răutatea diavolului sub picioarele celor care Îl poartă pe El în inimile lor.” Traian a spus: „Atunci tu Îl porți în tine pe Cel ce a fost crucificat?” Ignatie a răspuns: „Într-adevăr, așa este; căci este scris: «Eu voi locui în ei și voi merge cu ei.»” Atunci Traian a pronunțat următoarea sentință: „Poruncim ca Ignatie, care afirmă că Îl poartă în el pe Cel care a fost crucificat, să fie legat de soldați și dus în marele [oraș] Roma, pentru a fi devorat de fiare, spre plăcerea poporului.” Când sfântul martir a auzit această sentință, a strigat de bucurie: „Îți mulțumesc, o, Doamne, că ai consimțit să-mi faci cinstea unei iubiri de Tine desăvârșite și că ai făcut să fiu legat cu lanțuri de fier, asemenea apostolului Tău Pavel.” Spunând acestea, a strâns cu încântare lanțurile la piept, iar când s-a rugat pentru Biserică și a încredințat-o cu lacrimi Domnului, a fost zorit de cruzimea nemiloasă a soldaților, precum un berbec ales, conducătorul unei turme evlavioase, ca să fie dus la Roma, să fie hrană pentru fiarele însetate de sânge.

Capitolul III – Ignatie călătorește cu corabia spre Smirna

Așadar, cu mare râvnă și bucurie, datorită dorinței lui de a suferi, a coborât din Antiohia în Seleucia, de unde s-a urcat într-o corabie. După multe suferințe, a ajuns la Smirna, unde a debarcat cu mare bucurie și s-a grăbit să-l vadă pe Policarp, [în trecut] ucenic împreună cu sine, care [acum] era episcop al Smirnei. Căci amândoi, în vremurile trecute, fuseseră ucenicii Sfântului apostol Ioan. Fiind adus la el, transmițându-i unele daruri spirituale și dând slavă lui Dumnezeu în lanțurile sale, Ignatie l-a rugat fierbinte să-l sprijine în împlinirea dorinței sale; el a rugat cu seriozitate întreaga biserică (căci orașele și bisericile din Asia îi ieșiseră în întâmpinare acestui om sfânt prin episcopii, prezbiterii și diaconii lor, care s-au grăbit cu toții să îl întâlnească și să primească, dacă va fi cu putință, vreun dar spiritual), dar, mai presus de toate, pe Sfântul Policarp, ca atunci când va dispărea curând din această lume, din cauza fiarelor sălbatice, să ajungă înaintea feței lui Hristos.

Capitolul IV – Ignatie scrie bisericilor

El a spus aceste lucruri și a mărturisit așa, ducând dragostea lui pentru Hristos atât de departe, încât urma să dobândească cerul prin buna lui mărturisire și prin seriozitatea celor care i s-au alăturat în rugăciune cu privire la înfruntarea [care se apropia]; pentru a răsplăti bisericile, care veniseră să-l întâlnească prin conducătorii lor, le-a trimis scrisori de mulțumire, care au adus har spiritual, împreună cu rugăciuni și sfaturi. De aceea, văzându-i pe toți acești oameni atât de îndurerați pentru el și temându-se ca nu cumva dragostea frățietății să-i împiedice zelul pentru Domnul, acum când i se deschisese o ușă prielnică pentru a suferi martirajul, a scris bisericii din Roma Epistola care este anexată aici. (Vezi Epistola prezentată anterior.)

Capitolul V – Ignatie este adus la Roma

Aranjând prin această Epistolă, așa cum dorise, situația privitoare la frații din Roma care nu doreau [martirajul său], a pornit din Smirna, (căci Purtătorul de Dumnezeu era presat de soldați să se grăbească pentru a ajunge la spectacolele publice din mărețul [oraș] Roma, pentru ca, dându-l fiarelor sălbatice în văzul cetățenilor Romei, să obțină coroana spre care năzuia), a poposit [apoi] la Troa. În drum spre Neapole, a trecut pe jos prin Filipi, din Macedonia și prin acea parte a Epirului aflată lângă Epidamnus; găsind o corabie în unul din porturi, a străbătut Marea Adriatică, ajungând la Tirene, a trecut pe lângă diferitele insule și orașe, până când au zărit Puteoli, când Ignatie a fost dornic să debarce acolo, dorind să calce pe urmele pașilor apostolului Pavel. Însă un vânt puternic nu i-a îngăduit să facă astfel, iar corabia a fost purtată cu repeziciune înainte; exprimându-și doar încântarea față de dragostea fraților din acel loc, el a trecut mai departe. Prin urmare, având în continuare vânt prielnic, am fost zoriți, împotriva voinței noastre, într-o zi și o noapte, jelind [așa cum o făceam] apropiata plecare de la noi a acestui om neprihănit. Dar pentru el, aceasta s-a petrecut întocmai așa cum dorise, întrucât se grăbea să părăsească această lume cât mai repede posibil, ca să ajungă la Domnul pe care Îl iubea. Navigând deci spre portul roman, în vreme ce sporturile imorale erau pe sfârșite, soldații au început să fie iritați de încetineala noastră, însă episcopul, plin de bucurie, nu a opus rezistență grabei lor.

Capitolul VI – Ignatie este devorat de fiare la Roma

Așadar, s-au grăbit să înainteze de la locul numit Portus și (întrucât veștile despre toate lucrurile privitoare la sfântul martir se răspândiseră deja peste hotare) i-am întâlnit pe frații plini de teamă și bucurie; se bucurau, într-adevăr, pentru că fuseseră găsiți vrednici să-l întâlnească pe Purtătorul de Dumnezeu, dar se temeau pentru că un asemenea bărbat ales era dus la moarte. Ignatie le-a poruncit să păstreze tăcerea celor care, în zelul lor aprins, vroiau să domolească poporul, ca să nu mai ceară nimicirea acestui neprihănit. Fiind conștient de aceasta de îndată, prin Duhul Sfânt, după ce i-a salutat pe toți, i-a rugat să îi arate o adevărată afecțiune și, zăbovind mai mult [asupra acestor lucruri] decât în Epistola sa, i-a convins să nu-l invidieze pentru că se grăbea să meargă la Domnul; apoi, după ce a îngenuncheat împreună cu toți frații [alături de el] și s-a rugat Fiului lui Dumnezeu cu privire la biserici, ca să fie pus capăt persecuției și ca dragostea reciprocă a fraților să poată continua, a fost condus în grabă în amfiteatru. Atunci, fiind de îndată aruncat înăuntru, potrivit poruncii date de Cezar cu mai mult timp în urmă, întrucât spectacolul public era gata să se încheie (căci era o zi solemnă, după cum o considerau ei, și anume cea numită ziua a treisprezecea în limba romanilor, când oamenii obișnuiau să se adune în număr mai mare decât până atunci), a fost astfel aruncat la fiare aproape, lângă templu. Prin acestea a fost îndeplinită dorința Sfântului martir Ignatie, după cum este scris: „Dorința celui neprihănit este plăcută [Domnului]”, și anume să nu-i încurce pe frați cu adunarea rămășițelor sale, după cum își exprimase dorința înainte în Epistola sa, ca acesta să-i fie sfârșitul. Au rămas numai părțile mai tari ale rămășițelor sale sfinte, care au fost trimise în Antiohia și învelite în pânză, ca o comoară neprețuită lăsată sfintei biserici de harul care sălășluia în martir.

Capitolul VII – Ignatie apare într-o viziune, după moartea sa

Aceste lucruri s-au petrecut în a treisprezecea zi dinaintea calendelor lui ianuarie, adică în douăzeci decembrie, pe vremea când Sura și Senecio erau pentru a doua oară consulii romanilor. Noi înșine am fost martori oculari ai acestor lucruri și L-am rugat pe Domnul, plecându-ne genunchii, cu multă rugăciune, ca El să ne dea nouă, unor oameni slabi, deplina siguranță cu privire la lucrurile petrecute. Pe când am ațipit puțin, s-a întâmplat ca unii dintre noi să îl vadă pe binecuvântatul Ignatie stând deodată lângă noi și îmbrățișându-ne, în vreme ce alții l-au zărit rugându-se din nou pentru noi, iar alții l-au văzut cu broboane de sudoare, ca și cum abia ar fi venit de la marea lui trudă, stând alături de Domnul. Când am fost, cu mare bucurie, martorii acestor lucruri și am comparat cele câteva viziuni, am cântat laude lui Dumnezeu, dătătorul tuturor lucrurilor bune, și ne-am exprimat fericirea cu privire la sfântul [martir]; iar acum v-am adus la cunoștință atât ziua, cât și timpul [când s-au petrecut aceste lucruri], pentru ca, adunându-ne împreună, potrivit cu vremea martirajului său, să putem avea părtășie cu învingătorul și nobilul martir al lui Hristos, care l-a călcat în picioare pe diavol și și-a desăvârșit drumul pe care, din dragoste pentru Hristos, îl dorise, în Isus Hristos, Domnul nostru; prin El și cu El, fie slava și puterea Tatălui, împreună cu Duhul Sfânt, pentru totdeauna! Amin.

[1] Versiunea în limba engleză este disponibilă la adresa www.newadvent.org/fathers/0123.htm.

[2] Ignatie al Antiohiei (în traducere „înfocatul”), cunoscut şi ca Ignatie Teoforul (n. cca. 35 sau 50 – d. între 98-117), a fost un episcop al Antiohiei, un martir al Bisericii şi părinte apostolic. În drum spre Roma a redactat o serie de scrisori, din care s-au păstrat şapte, scrisori care constituie monumente ale literaturii creştine timpurii. A fost condamnat la moarte în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor din timpul împăratului Traian şi a fost executat la Roma.

[3] Pilat din Pont sau Ponţiu Pilat (în latină Pontius Pilatus), originar din Pontul Asiei mici, a fost al cincilea prefect (guvernator roman) al Iudeei între anii 26-36, în vreme ce la Roma era împărat Tiberius (14-37). Pilat şi-a pierdut postul în anul 36, fiind acuzat de uciderea mai multor samariteni, care s-au adunat pe Muntele Garizim la chemarea unui alt Mesia. Filon spune despre el că: „Pilat era crud şi nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui nimic nu se putea obţine în Iudeea fără corupţie; peste tot domnea orgoliul, aroganţa şi insolenţa; ţara era jefuită, oprimată şi insultată în tot felul; oamenii erau trimişi la moarte fără a fi judecaţi mai înainte; cruzimea implacabilă a tiranului nu ceda niciodată.”