Următorul mesaj ne-a sosit de la Grace Community Church – Biserica Comunităţii Slavei din Panorama City, California, prin John MacArthur jr. A fost transcris de pe banda magnetică GC 90-53, intitulată „ Haosul carismatic”, partea a II-a. O copie a înregistrării se poate obţine scriind la Word of Grace, P.O. Box 4000, Panorama City, CA 91412.
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a obţine o transcriere cât mai curată a înregistrării. Vă rog să ţineţi cont de faptul că la acea vreme sintaxa putea fi diferită de limba engleză convenţională de astăzi. Acest fapt se datorează în principal tehnicilor folosite în predici şi a alegerilor evidente pe care a trebuit să le fac pentru plasarea corectă a punctuaţiei în propoziţii şi articol.
Este în intenţia şi în rugile mele ca Sfântul Duh să găsească un folos acestei transcrieri a predicii „Haosul carismatic”, partea a III-a, întru întărirea şi îmbărbătarea adevăratei Biserici a lui Isus Hristos.
Scripturile din care s-a citat sunt din New American Standard Bible – Noua Biblie americană standard.
Haosul carismatic – Trimite încă Dumnezeu revelaţii?
Copyright 1991
De John MacArthur jr.
Toate drepturile rezervate autorului
Vreau să prefaţez mesajul acestei seri, mai mult un studiu decât un text, care ne este nefamiliar pentru că îndeobşte noi suntem obişnuiţi cu anumite texte ale Scripturii. Dar vreau să prefaţez predica cu câteva comentarii. Mai întâi, vreau să spun că sunt foarte conştient de faptul că nu orice persoană asociată cu Mişcarea carismatică este angajată într-un soi de greşeală extremă, la care ne vom referi din când în când. Există oameni mai moderaţi. Există oameni în cadrul mişcării carismatice care sunt foarte, foarte îngrijoraţi de ereziile şi aberaţiile care sălăşluiesc în interiorul mişcării. Şi astfel mişcarea decurge destul de liniştită într-o gamă largă, iar în această gamă există oameni cu diverse puncte de vedere.
Oricum, există şi unele trăsături şi elemente frapante în această mişcare, lucruri pe care intenţionăm să le abordăm şi să vi le ilustrez. Dar, repet, vă cer să ţineţi cont de faptul că nu oricine din această mişcare va susţine toate aceste lucruri. Există puncte de vedere variate şi amestecate. Să ţinem seamă de faptul că există, potrivit statisticilor actuale, 382 de milioane de membri în bisericile Penticostală şi Carismatică de pe tot globul, adică 1 din 5 creştini. Astfel că atunci când discutăm despre o mişcare de amploare, este într-adevăr cazul şi aici. Ei câştigă aproximativ 19 milioane de noi membri pe an şi donează cam 34 de miliarde de dolari cauzelor creştine. Este o grupare formidabilă. Mişcarea include acum 11.000 de denominaţii penticostale şi 3.000 de denominaţii carismatice independente, cu o acoperire de 7.000 de limbi, iar două treimi din toţi carismaticii trăiesc în Lumea a Treia. Este o mişcare mondială. Şi de aceea necesită atenţia noastră.
În această seară vom aborda partea a doua din seria noastră despre haosul carismatic, chestiunea acum va fi „Trimite încă Dumnezeu revelaţii?” Aceasta este tema noastră pentru astă seară: mai dă încă Dumnezeu revelaţii?
Dacă cineva s-ar fi pus să scrie un imn al Mişcării carismatice, el ar fi fost intitulat „Dumnezeu mi-a spus! Dumnezeu mi-a spus!”, lucru pe care îl tot auzim. Profeţii ciudate abundă în Mişcarea carismatică; de fapt, este aproape imposibil să deschizi televizorul sau radioul pe un post de radio sau televiziune carismatic fără să fii expus, aproape zilnic, unor noi „Cuvinte de la Domnul”. Am privit astăzi un astfel de post şi, neîndoielnic, „Domnul a spus, Domnul a spus, Domnul a spus” a fost repetat iar şi iar.
Săptămâna asta am ascultat o înregistrare de-a dreptul fascinantă, a unui om pe nume James Ryle. În acea casetă, el ne povesteşte despre faptul că Dumnezeu îi dă revelaţii prin vise, aşa cum i-a dat una şi printr-un vis incredibil, după cum l-am ascultat explicând:
„Imagini cu chitare, chitare albastre, de un albastru irizat.” Şi apoi, în vis Dumnezeu i-a arătat şi amplificatoarele, apoi i-a spus: „Chitarele şi amplificatoarele aparţin celor de la The Beatles”. Şi apoi, tot Dumnezeu i-a spus aşa: „Biserica va câştiga lumea întru izbăvire atunci când va ea va colinda lumea şi va cânta muzică precum The Beatles.” Caseta este plină de afirmaţii gen „Domnul a spus, Domnul a spus, Domnul a spus”. Şi iată câteva citate: „Domnul a spus „I-am apelat Eu Însumi pe cei patru băieţi din Liverpool. A fost un apel de la Dumnezeu în vieţile lor. Ei au fost dăruiţi prin mâna Mea şi Eu am fost cel care i-am ales pe ei (vorbind de The Beatles). Scopul a fost de a îmboldi Renaşterea Carismatică prin renaşterea muzicală în jurul lumii”.
Apoi Domnul a spus „Cei patru băieţi din Liverpool au absentat apoi nemotivat şi nu au slujit în oastea Mea. Şi-au văzut doar de propriile interese şi au întors astfel harul către partea cealaltă.” Şi apoi Domnul a continuat: „Eu i-am ridicat pe cei numiţi şi i-am ţinut sub mâna Mea douăzeci de ani, iar acum voi face asta iarăşi”. Şi a mai spus Domnul: „Aşa ceva nu aparţine lumii, ci aparţine Bisericii”. „Voi lăsa iarăşi un ales în muzică, care va stârni în lume o furtună precum au făcut prima oară The Beatles. Cel nou uns în muzică va stăpâni inimile oamenilor”. Şi a mai spus Domnul: „Acelaşi fel de reacţie pe care au obţinut-o The Beatles va veni, dar de data aceasta nu fetele vor ţipa, ci Ringo, John, George sau Paul vor striga „Isus, Isus, Isus”.”
Aşa să fi spus Domnul? A spus Domnul vreun cuvânt din acestea? Ryle spune că da. Cu certitudine, cele mai faimoase spuse ale Domnului către carismatici sunt în celebra „Profeţie de ameninţare cu moartea a lui Oral Roberts”, o cuvântare ridicolă şi prefabricată, presupus „Cuvânt de la Domnul”. Roberts a spus unei audienţe naţionale, în 1987, că Dumnezeu îl va chema acasă dacă nu va colecta 8 milioane de dolari prin intermediul unui credit la termen. Dacă această ameninţare s-ar fi împlinit sau nu, lumea nu va afla niciodată, deoarece Roberts a primit o scutire sub forma unui cec gras de la un proprietar de afaceri cu câini din Florida, aşa cum poate vă amintiţi. Doi ani mai târziu, când Roberts a fost nevoit să închidă masivul şi costisitorul Centru Medical City of Faith (Oraşul Credinţei), în pofida celor 8 milioane de dolari primiţi, el l-a întrebat pe Dumnezeu: „De ce?” Şi Oral Roberts spune că Dumnezeu i-a vorbit şi a spus aşa:
„Te-am lăsat să ridici Oraşul Credinţei, îndeajuns de mare cât să atragi atenţia întregii lumi asupra rânduielii Mele despre vindecare prin rugăciune şi medicină. Nu vreau ca această revelaţie să se afle în Tulsa, totuşi, şi a venit timpul în care Eu vreau ca acest concept al confluenţei rânduielilor Mele vindecătoare să fie cunoscut de toată lumea şi să ajungă şi la generaţiile viitoare.” Aşa a grăit Dumnezeu. Roberts a spus: „Spiritului meu îi este clar, odată ce l-am auzit pe Domnul vorbind aşa, lămurindu-mă: „Tu şi partenerii tăi aţi dăruit rugăciune şi medicină pentru întreaga lume, pentru Biserica Lumii şi pentru toate generaţiile”. Şi apoi El a spus: „S-a sfârşit”. Iar când l-am întrebat „De aceea ne închizi spitalul după opt ani şi şcoala medicală după unsprezece ani?” Şi Dumnezeu a răspuns: „Da, misiunea a fost îndeplinită în acelaşi fel în care, după trei ani de misie în lume, Fiul Meu a spus pe cruce: „Tată, s-a sfârşit!””
A te pune în compania lui Isus este o mişcare îndrăzneaţă. Acel soi de aroganţă care aproape că ne taie răsuflarea. Am avut recent ocazia să trec pe un petic de spaţiu verde cu păpădii, care înconjoară acum Centrul Medical City of Faith din Tulsa. O clădire de şaizeci de etaje, lângă una de treizeci de etaje. Un edificiu absolut incredibil, ridicat în mijlocul unei zone pustii, la periferiile oraşului. Un monument dedicat nebuniei unui om şi cu siguranţă, neînsemnând nici o mărturie legată de caracterul şi calitatea şi puterea lui Dumnezeu, deoarece el zace gol şi fără noimă, pierdut.
Aroganţa care face ca oamenii să creadă că Dumnezeu le vorbeşte şi îi pune pe acelaşi plan chiar cu Isus Hristos şi cu lucrarea Sa este uluitoare. Dar Oral Roberts nu este singurul carismatic care crede că a primit revelaţii private de la Dumnezeu. Majoritatea carismaticilor, într-un moment sau altul, simte că Dumnezeu le vorbeşte într-un anumit fel. Fie printr-un glas ce poate fi auzit, fie printr-o voce lăuntrică, printr-un vis (şi este un tip nou de revelaţie), o viziune sau o profeţie.
Linda Fell, întemeietoare a Rapha Ranch [misiune carismatică, nota trad.], vinde o înregistrare, un cântec care i s-a dat de la Sfântul Duh atunci când a fost vindecată de cancer. Un editor de la o editură de carte creştină mi-a spus odată că primeşte săptămânal vizite de la carismatici care pretind că Dumnezeu i-a inspirat în a-şi scrie cartea, articolul, cântecul sau poemul. Prietenul meu, editorul, a observat că aceste manuscrise sunt deseori cu o scriere sărăcăcioasă, pline de greşeli gramaticale, împânzite de erori de fapt şi de logică, sau poeme întregi care mutilează limba sau încearcă rime, dar pur şi simplu nu prea le iese. Şi aceste chestii se presupune că sunt sub paternitatea Sfântului Duh? Iar dacă credeţi că doar ţicniţii şi excentricii obscuri, sau credincioşii carismatici naivi sunt cei care pretind astfel de lucruri, trebuie să aflaţi că nu este tocmai aşa.
Chiar şi Jack Heyford, care ne este foarte apropiat şi ar fi recunoscut chiar şi printre carismatici drept un om onorabil şi integru, un om care crede în Scripturi, a spus recent la Pentecostal Fellowship of North America (Frăţia Penticostală din America de Nord) că Dumnezeu i-a dezvăluit faptul că o nouă era soseşte. El a relatat o viziune în care l-a văzut pe Isus aşezat pe tronul Lui, la dreapta Tatălui. Şi în această viziune, Isus a început prin a se ridica de pe locul Lui şi, cum mirul din faldurile veşmintelor Sale a început să curgă şi să se reverse peste Biserică, El a spus atunci: „Eu încep acum să mă pregătesc pentru A Doua Venire a Mea, cei ce se vor ridica cu mine vor avea parte de o îndoită porţie de mir.” Aceasta este o revelaţie privată despre faptul că A Doua Venire a lui Isus este aproape.
Larry Lee, un popular predicator carismatic, scria: „De curând am fost în Chicago, pregătindu-mă de o predică, iar Duhul Domnului s-a coborât asupră-mi.” Spune el: „Vă voi spune acum numele omului puternic din această naţiune. Omul puternic spiritual cu care vă confruntaţi, omul de o putere drăcească care are naţiunea noastră sub control. Este omul puternic al lăcomiei.”
Acum, întrebarea care se pune este: „A vorbit Dumnezeu acelui om despre The Beatles? A vorbit El cu Oral Roberts despre City of Faith? A scris oare Dumnezeu un cântec pentru Linda Feld? L-a văzut Jack Heyford pe Hristos ridicându-se de pe locul Său şi pregătindu-se de A Doua Venire? A fost profeţia lui Larry Lee cu adevărat un cuvânt de la Dumnezeu? Ar trebui să credem că acestea sunt revelaţii?” Un evanghelist de la televiziune pretinde că a avut o discuţie de şapte ore cu Isus Hristos. Şapte ore. Şi în acest răstimp au vorbit despre problemele de pe pământ şi au discutat despre deciziile cu care se confrunta el, evanghelistul. Iar Isus a încercat să îl ajute în a lua deciziile. Semnificativ lucru, acest om a avut şi întâlniri directe cu Satana, care a încercat să îl facă pe predicator să sucombe în patul lui. Din nefericire, omul nu vede legătura dintre cele două evenimente. Mie îmi pare că acel Isus care i-a apărut nu a diferit cu nimic de o manifestare a unui spirit demonic care îşi spunea Isus Hristos şi era, în mod clar, acelaşi duh care voise să îl facă să sucombe. Cu certitudine, nu există vreo cale de a spune diferenţa dintre astfel de situaţii de experienţă mistică.
Spirite care pretind a fi Isus Hristos sunt din abundenţă, după umila mea ştiinţă. Am auzit chiar vorbind în numele Lui la persoana întâi, spunând că sunt Isus Hristos, când de fapt ele nu sunt. Oricine caută comunicarea directă cu Dumnezeu sau Hristos este într-un pericol serios de a întâlni impostori demonici ai dumnezeirii.
Şi mai este o problemă, chiar mai importantă decât aceasta, şi anume: „Primesc creştinii încă, prin inspiraţia de la Sfântul Duh, revelaţii direct de la Dumnezeu? Mai primim aşa ceva? Ne mai vorbeşte încă Dumnezeu?” Cei mai mulţi carismatici ar spune sus şi tare că da.
Unul dintre liderii lor, un teolog pe nume Jay Rodman Williams, fost preşedinte al uneia dintre şcolile lor, a scris următoarele: „Biblia a devenit cu adevărat un confrate martor al activităţii actuale a lui Dumnezeu.” Este o declaraţie uluitoare. Când spui că Biblia este un confrate martor al activităţii actuale a lui Dumnezeu, spui că ea nu este singură, că mai există cineva care este martor. El continuă:
„Dacă cineva are azi o viziune despre Dumnezeu, despre Hristos, este bine să ştie că asta s-a mai întâmplat. Dacă cineva are o revelaţie de la Dumnezeu, să ştie că şi pentru creştinii de la începuturi revelaţia survenea în comunitatea lor. Dacă cineva spune „Aşa mi-a spus Domnul” şi îndrăzneşte să se adreseze comunităţii lui la persoana întâi, chiar mergând dincolo de cuvintele Scripturii, să ştie că acest lucru s-a mai întâmplat, cu mult timp în urmă. Cât de straniu şi remarcabil este acest lucru. Dacă cineva vorbeşte în cadrul frăţiei despre Duh, despre Cuvântul Adevărului, nu este vorba nici de un gând propriu sau cugetări, nici o simplă expunere a Scripturii, pentru că Duhul transcende observaţiile personale, oricât de interesante sau profunde ar fi ele. Duhul, ca Dumnezeu Viu, se mişcă prin şi dincolo de consemnările martorilor din trecut, oricât de valoroase ar fi acele consemnări ca model a ceea ce se întâmplă astăzi.”
Ceea ce spune el este că Biblia este un simplu model pentru ceea ce se va întâmpla tot timpul. Este unul dintre mulţii martori. Au mai fost martori şi în trecut; sunt martori şi în prezent şi ei stau laolaltă cu Biblia. Biblia este doar unul dintre cei mulţi. El susţine că Biblia nu este sursa finală a revelaţiei lui Dumnezeu, ci doar un martor, precum o mulţime de alţi martori şi că există multe alte revelaţii pe care Dumnezeu încă le oferă astăzi. El spune că creştinii nu doar pot fi, ci şi ar trebui adăugaţi la Biblie, iar astfel de adaosuri ar fi ceva normal şi convenţional. Biblia este doar un model pentru ceea ce Sfântul Duh continuă astăzi să facă. Acesta este, fără îndoială, un punct de vedere înfricoşător: este relativist, mistic, subiectiv. El ne spune că Dumnezeu continuă să ne vorbească şi că există tot felul de lucruri pe care El le-a spus şi continuă să le spună, lucruri pe care ar trebui să le trecem în Scriptură şi iată că noi încă nu le-am consemnat. Este ceva inerent în Mişcarea carismatică; crezul că există o revelaţie continuă, în desfăşurare, şi că Dumnezeu continuă să ne vorbească (ceea ce, desigur, este o negare a autorităţii singulare a Scripturii).
Edward Gross, în cartea lui „Miracole, demoni şi luptă spirituală” („Miracles, Demons and Spiritual Warfare”) vede primejdia acestei tendinţe din Biserică. El scrie astfel:
„A venit epoca modelelor. Un model ia locul unei legi. Modelele sunt percepţii umane despre adevăr, ele sunt ipoteze speculative şi astfel supuse schimbării de îndată ce noi informaţii devin valabile. Aceste modele sunt deschise şi constant testate. Nici un om de ştiinţă nu îndrăzneşte să mai susţină că un model este calea de a explica toate fenomenele cunoscute, de frică că noi informaţii descoperite vor dovedi că respectivul savant este doar un smintit bătrân şi precipitat. Lumea ştiinţei a progresat faţă de vechea abordare, sistemele închise au o nouă abordare, Sistemele deschise. Şi apoi există tot felul de noi modele. Dacă Biblia este un Sistem închis de adevăr, fără vreo nouă revelaţie dată prin profeţi sau apostoli inspiraţi de divinitate, atunci modelul de abordare este o unealtă eronată şi periculoasă într-ale hermeneuticii. Nu ar trebui să existe confuzii în această zonă, învăţătura ortodoxă a creştinismului a afirmat mereu că revelaţia izbăvitoare specială a lui Dumnezeu către omenire este restrânsă la învăţăturile Scripturii. Aceasta este problema. Dacă Biblia este completă, atunci ea reprezintă un sistem închis al adevărului. Dacă ea emană un standard fix şi absolut al adevărului, atunci învăţătura Scripturii poate fi constatată şi susţinută dogmatic. Dacă Dumnezeu încă mai oferă revelaţii noi, atunci adevărul lui Dumnezeu încă este dezvăluit în mod progresiv; şi dacă aşa stau lucrurile, datoria noastră ar fi să ascultăm cu fidelitate profeţii actuali, deoarece ei dezvăluie adevărul lui Dumnezeu şi noi şi clare reprezentări a ceea ce găsim în Scriptură.”
„Ei bine,” spune el, „nu cred asta”. „Nu cred că Biblia este un sistem deschis, ci unul închis.” Scriptura este un sistem închis al adevărului, complet, suficient şi fără de adaosuri necesare. Apocalipsa 22:18-19, ultimul capitol al Bibliei, spune: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.” Şi totuşi avem toate aceste aşa zise revelaţii. Ce sunt ele? Imaginaţie? Falsuri? Demonizări? Numai revelaţie dumnezeiască nu. Acum, pentru desluşirea acestei chestiuni, vom ridica nişte întrebări.
Întrebarea numărul unu: „Ce înseamnă inspiraţie? Când spunem că Biblia este inspirată, ce se înţelege? Despre ce anume vorbim?” Cuvântul „inspirat” provine din limba latină, rădăcina sa însemnând „a trage aer, a inspira”. Din nefericire, asta nu se potriveşte prea mult cu sensul termenului grecesc folosit în Scriptură. De fapt, conceptul de „a trage aer” nu se regăseşte în 2 Timotei 3:16, unde se spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Nu este vorba, deci, de cuvântul a respira. Această traducere i-a derutat, din păcate, pe unii oameni, iar ei au presupus că oamenii au scris o mulţime de cuvinte şi Dumnezeu a suflat asupra lor cu vreun soi de putere; vreun soi de viaţă divină – nu este aşa. Când se spune „Toată Scriptura este insuflată”, cuvântul „insuflat” (inspirat) este theopneustos (greceşte). Este un cuvânt care de fapt înseamnă „insuflat-de-Dumnezeu”. Este insuflat de către Dumnezeu, de la El, nu a suflat El asupra cuvântului. Literalmente, versetul spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Este inspirată de la Dumnezeu, nu în înţelesul omenesc prin care am spune că Dumnezeu a suflat vreun fel de viaţă divină. Este inspirată de Dumnezeu. Este spusă de Dumnezeu.
Inspiraţia nu înseamnă că Biblia a fost suflată de către Dumnezeu în vreun fel anume şi i s-a dat vreo calitate supranaturală. Înseamnă că cuvintele Bibliei sunt cuvintele lui Dumnezeu, venite din gura Lui. Fiecare cuvânt al Scripturii a fost rostit de Dumnezeu. De aceea la Rugul de Foc, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta, şi te voi învăţa ce vei avea de spus.” (Exodul 4:12) Şi Ieremia, profetul dramatic al lui Iuda, a primit această sarcină de la Dumnezeu, capitolul 1: „te vei duce la toţi aceia la care te voi trimite, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. […]Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.” Şi a spus aidoma şi lui Ezechiel, capitolul 3: „Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel. Când vei auzi un cuvânt, care va ieşi din gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea!”.
Şi astfel avem în Biblie cuvintele rostite chiar de gura lui Dumnezeu. 2 Petru 1:21, care este un text foarte important, spune: „Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” Cuvântul „mânaţi” înseamnă „îmboldiţi”, „impulsionaţi”. Ei au fost îmboldiţi de Sfântul Duh. Teologul Thomas Thomas îşi aminteşte cum, ca băieţel, voia să se joace în pârâiaşele care curgeau la poalele muntelui de lângă casa lui.
„Nouă, băieţilor, ne plăcea să ne jucăm de-a ceea ce numim „bărcile”. Bărcuţa noastră era un beţişor pus pe apă, iar apoi noi alergăm de-a lungul malului şi îl urmărim cum este purtat de apă. Când apa curge mai rapid peste unele pietre, beţişorul se va mişca şi el mai iute. Cu alte cuvinte, beţişorul acela care mi-a slujit în copilărie drept bărcuţă era purtat la vale, sub controlul complet şi direcţia apei. Se mişca aşa cum se mişca şi apa. Aşa este şi în privinţa scriitorilor Scripturii. Ei au fost purtaţi sub controlul şi călăuzirea Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Ei au scris aşa cum i-a îndrumat Duhul să o facă. Au fost îndrumaţi de El, astfel că ei au scris exact ceea ce Sfântul Duh intenţiona să fie scris, iar ceea ce au scris a fost în înţelesul adevărului, nu cuvintele lor proprii; erau chiar Cuvântul lui Dumnezeu.”
Asta este ceea ce înţelegem prin inspiraţie, faptul că Biblia este chiar Cuvântul lui Dumnezeu.
Acum, o a doua întrebare care se iveşte, odată ce ştim ce înseamnă inspiraţia. „Care este abordarea contemporană a Scripturii? Ce anume se petrece azi, care este ameninţarea?” Păşind puţin dincolo de Mişcarea carismatică, o lecţie succintă, dar pe care trebuie să o înţelegeţi. Teologii moderni vor să permită o inspiraţie continuă. În teologia liberală sau neo-ortodoxă, care este liberală în sensul că tăgăduieşte inspirarea Scripturii; aşa vor ei, să o nege. Ei încep de la un punct de negare. Teologia liberală, cum spuneam, şi teologia neo-ortodoxă provin din „Iluminare”, atunci când omul a început să se închine la propria sa minte, crezând că ea este judecătorul fundamental al întregului adevăr, fiind înamorat de propria capacitate intelectuală. Omul a spus: „Deschid Biblia, găsesc tot felul de lucruri care nu sunt raţionale, rezonabile, logice. Toate lucrurile supranaturale şi miraculoase pe care nu le înţeleg, le elimin.” Şi aşa a început să elimine toate acele lucruri. Pentru ca imediat, mai apoi, să nege inspiraţia Scripturii. Ba că nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ba că este cuvântul oamenilor: trebuie schimbat ceva, pentru că există nişte chestii nechibzuite pe-acolo.
Astfel, teologia modernă reduce Biblia la a fi doar efortul cel mai reuşit al oamenilor. Ei bine, odată ce este redusă la eforturile unor oameni, înseamnă că poţi avea o revelaţie continuă. Aşa este? Deoarece oamenii pot continua să facă astfel de eforturi. Şi aşa teologia modernă doreşte să permită o inspiraţie continuă. Continuă, actualizată, un Cuvânt de la Domnul dat într-o manieră mistică, personală. Cele mai bune scrieri ale oamenilor legate de experienţele lor religioase şi poate chiar arătate cumva de Dumnezeu, pentru ca ei să le scrie prin propriile gânduri şi idei. Cel puţin unul dintre aceşti scriitori moderni, Dewey Beagle pe numele lui, crede că unele dintre imnurile clasice ale Bisericii sunt inspirate cumva în acelaşi fel ca şi Scriptura. În acest fel înţelege el inspiraţia divină şi este foarte popular. El a scris: „Unele dintre cele mai măreţe imnuri sunt, practic, pe aceeaşi treaptă cu Psalmii. Şi poţi fi sigur că dacă Isaac Watts, Charles Wesley, Augustus Toplaley şi Reginald Heber ar fi trăit în vremea lui David şi Solomon, şi nu ar fi fost mai puţin inspiraţi decât în zilele lor, unele dintre imnurile şi odele lor către Dumnezeu şi-ar fi găsit locul în Biblia ebraică.”
Cu alte cuvinte, tipul de inspiraţie de care vorbesc ei este doar un fel de stimulare emoţională şi intelectuală care te face să aşterni pe hârtie unele gânduri strălucite despre Dumnezeu, dar un efort omenesc. Beagle se referă în particular, de exemplu, la George Matheson, un pastor scoţian orb care a scris „Oh Love That Will Not Let Me Go” („Oh, iubirea nu mă va părăsi”) şi spune: „Este acel gen de inspiraţie care îi caracterizează pe scriitorii Bibliei”. Mai spune:
„Ceea ce distinge Biblia este consemnarea în cadrul ei a unei revelaţii deosebite, nu vreun fel distinct de inspiraţie. Doar Biblia are o revelaţie unică; şi acest lucru o face deosebită, dar inspiraţia care a adus acea revelaţie, revelaţia din conţinutul ei, inspiraţia fiind procesul, procesul inspiraţional care a adus acest conţinut se repetă iar şi iar, cu un nou conţinut. Aşa că avem Biblia şi apoi mai avem şi aia, cealaltă, avem multe altele care vin din acelaşi soi de inspiraţie. Acelaşi tip de inspiraţie, de exemplu, este caracteristic şi cuiva care scrie muzică bună.”
Beagle crede că Canonul Scripturii nu a fost vreodată terminat. El a scris următoarele: „Revelaţia şi inspiraţia Duhului lui Dumnezeu continuă, din motivul că nu există vreo bază pentru a considera că scriitorii şi cei ce au făcut cunoscută lumii Biblia sunt diferiţi calitativ de interpreţii post-canonici.” Este acelaşi lucru, iar şi iar. Ai într-una revelaţii, nu încetezi să ai revelaţii. Aceasta este neo-ortodoxie. Liberalism. Şi coincide, ca efect, exact cu ceea ce crede Mişcarea carismatică. De aceea, dragii mei, poţi avea neo-ortodoxia şi carismaticul coexistând într-o instituţie, pentru că ele cred în fond într-un canon deschis, neterminat. În esenţă, ele cred într-o revelaţie continuă. S-ar putea să fie definite într-un mod puţin diferit, însă ambele cred că există încă inspiraţie şi revelaţie continuă.
Această opinie eretică înspăimântă orice erudit adevărat al Bibliei, orice credincios adevărat al Scripturii, deoarece ea distruge caracterul distinct al Bibliei. Dacă Dumnezeu încă inspiră revelaţie, atunci avem probleme reale. Dacă Canonul Scripturii este încă deschis, iar Dumnezeu încă trimite profeţii, psalmi, cuvinte de înţelepciune şi de cunoaştere, atunci ar trebui să ne apucăm să alipim toate aceste lucruri şi ar trebui să ne punem pe studiat cele mai recente revelaţii, deoarece ele sunt cele care vorbesc cel mai direct în timpurile noastre. Apropos, unii dintre carismatici pot vedea problema aceasta. Cea mai populară revistă a lor se numeşte „Charisma”. Un articol recent din „Charisma” a spus aşa:
„Să medităm la profeţiile personale, ar trebui să le consemnăm dacă este posibil. Dacă cineva ne abordează spunând că are un cuvânt primit de la Dumnezeu, ar trebui să îi cerem persoanei aceleia să aştepte un moment, până ce aducem un reportofon sau să îi cerem să aştearnă pe hârtie. Dacă cuvintele vin de la cineva aflat la o tribună sau amvon, în timpul unui miting şi nu s-a înregistrat, atunci trebuie să încercăm să scriem cât mai mult posibil, prinzând măcar cât mai multe idei.”
„Asta e Scriptură, trebuie să o punem pe hârtie!” Prieteni, asta înseamnă erezie. Este taman acea erezie care spune că Biblia încă se scrie. Canonul Scripturii nu este deschis, neterminat. Cuvântul lui Dumnezeu, Vechiul şi Noul Testament, este un miracol unic. El a venit de-a lungul unei perioade de 1500 de ani. Mai mult de 40 de oameni ai lui Dumnezeu, profeţi şi apostoli, au scris cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare virgulă şi fiecare titlu fără de greşeală, în perfectă armonie, iar când a fost terminat, a fost terminat. Nici un imn nu merită comparat cu Scriptura. Nici o experienţă mistică modernă nu poate fi pusă pe picior de egalitate cu Scriptura.
Iar asta duce la o a treia întrebare, „Este revelaţia ceva progresiv?” Aceşti oameni care spun că este în progresie, or fi având dreptate? Întorcându-ne la J. Rodman Williams, teolog carismatic, îi vedem argumentele în favoarea revelaţiei încă în desfăşurare:
„În ceea ce priveşte Duhul, prezenta frăţie este la fel de mult terenul prezenţei vii a lui Dumnezeu ca în oricare altă parte din consemnările biblice. Într-adevăr, în lumina a ceea ce am aflat din mărturia trecută şi am luat în seamă, ne putem aştepta ca noi lucruri să survină în zilele noastre şi în cele viitoare. Dumnezeu vorbeşte prin profeţie; pur şi simplu, şi profund, şi fără ocolişuri. Ceea ce se întâmplă în cadrul frăţiei este că Cuvântul poate fi brusc rostit de oricine este prezent şi astfel sintagma „Aşa a grăit Domnul” apare negreşit în cadrul frăţiei, a comunităţii. De obicei mesajul vine la persoana întâi, precum „Eu sunt cu tine ca să te binecuvântez” sau are un caracterul unei întâlniri gen „Eu, tu”. Mesajul nu survine într-un limbaj ceresc, ci în limba maternă a persoanei căreia i se vorbeşte, cu inflexiunile, tonalitatea şi trăsăturile adecvate. Într-adevăr, mesajul poate fi stângaci şi agramat, poate fi un amestec de limbă modernă şi cea de pe timpul regelui James, poate fi succint sau cursiv. Aşa ceva nu contează cu adevărat, la o profeţie; Dumnezeu foloseşte ceea ce găseşte şi prin instrumentele omeneşti Duhul dă glas Cuvântului Domnului.”
Acum este limpede, după cum aţi auzit, că Dumnezeu încă trimite revelaţii. Cu gramatică stâlcită, dat totuşi revelaţii.
[El continuă]:
„Toate acestea, mă repet, sunt destul de surprinzătoare şi uimitoare. Celor mai mulţi dintre noi, desigur, le-au fost familiare spusele profetice consemnate în Biblie şi eram gata să primim aceste profeţii ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. Eram obişnuiţi cu „Astfel a grăit Domnul” de la Isaia sau Ieremia, însă să auzi asta de la un Tom sau de la o Mary în secolul al XX-lea, vorbind în aceeaşi manieră…! Mulţi dintre noi au fost convinşi că profeţia s-a terminat cu Noul Testament, când deodată, printr-o mişcare dramatică a Sfântului Duh, profeţia prinde viaţă iarăşi. Acum ne întrebăm cum am putut să percepem greşit Noul Testament pentru o vreme aşa îndelungată.”
„Acum ne întrebăm cum am putut să percepem greşit Noul Testament pentru o vreme aşa îndelungată”. Cu alte cuvinte, el spune că „Noul Testament ar fi trebuit să ne spună că profeţiile vor continua”. În ultimul număr al revistei „Logos”, când a fost luat la întrebări pentru astfel de opinii eretice şi smintite, el a încercat să îşi clarifice punctul de vedere şi iată ce a spus:
„Nu intenţionez, în nici un fel, să aşez experienţa contemporană pe aceeaşi treaptă a autorităţii cu Biblia. În schimb, afirm cu tărie autoritatea crucială a Scripturii. De aici, spun că Dumnezeu nu vorbeşte la fel de autoritar azi aşa cum a făcut-o în cazul autorilor Bibliei, dar El continuă să vorbească. Astfel, aşa cum El a acţionat în diverse feluri în consemnările martorilor din trecut [adică în Biblie], deoarece este Dumnezeul cel viu, încă vorbeşte şi acţionează printre oamenii Lui.”
Vorbărie ambiguă! Nonsensuri! Vorbe fără noimă! Ce vrea să spună? El zice „Nu intenţionez să aşez experienţa contemporană pe aceeaşi treaptă a autorităţii cu Biblia. Dumnezeu nu vorbeşte la fel de autoritar azi aşa cum a făcut-o în cazul autorilor Bibliei, dar El continuă să vorbească.” Păi, care e diferenţa? Nu contează? Vorbirea de azi este fără autoritate? Este greşită? Williams proliferează ambiguităţi. Sunt unele dintre cuvintele lui Dumnezeu mai puţin autoritare decât altele, sau mai puţin adevărate, sau mai puţin exacte, sau mai puţin importante? Perspectiva carismaticilor nu este una distinctă, aşa cum am mai spus, de cea neo-ortodoxă, care are un soi de revelaţie neîncetată şi neîngrădită. Carismaticii spun că ea vine dintr-o profeţie, un cuvânt al înţelepciunii, al cunoaşterii, iar neo-ortodoxia spune că este ceva ce simţi, ceva ce se petrece în lăuntricul tău şi devine Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine. Dar ambele distrug doctrina de căpătâi cunoscută ca „Sola Scriptura”.
Odată ce o congregaţie sau o persoană vede Scriptura ca nefiind finalizată, completă, infailibilă ca autoritate pentru trai şi credinţă, a şi deschis porţile către haosul absolut. Haosul absolut. Vă puteţi imagina că sunteţi în biserică, când oamenii se ridică şi spun „Am un cuvânt de la Domnul” şi „trebuie să mă ascultaţi de fiecare dată”? Oricine poate pretinde orice, iar ei aşa fac. Fac asta şi o promulgă ca fiind adevăr divin. Şi liderii carismatici corupţi, cei care sunt corupţi, şi cei care se îmbogăţesc şi fac totul pentru propriul câştig, o fac tot timpul.
Poate cel mai neruşinat exemplu a acestei situaţii este profeţia mult mediatizată oferită de Kenneth Copeland. El pretindă că Isus i-a dat un mesaj în timpul unei campanii de succes, de trei zile, desfăşurată în Dallas, Texas. Judecaţi voi dacă acesta poate fi un mesaj venit de la Hristos, cel din Scriptură. În citez pe Kenneth Copeland, iată spusele lui:
„Era şi timpul ca aceste lucruri să se întâmple, a spus Domnul [asta ar fi profeţia lui]. Era timpul ca activitatea spirituală să se intensifice. Ei da, şi activitatea demonică va creşte în acelaşi timp, dar să nu lăsaţi asta să vă tulbure. Nu fiţi tulburaţi când oamenii vă acuză că vă credeţi Dumnezeu. Nu fiţi tulburaţi când oamenii vă acuză că aveţi o fel de trai fanatic. Nu fiţi tulburaţi când oamenii vă calcă în picioare şi vorbesc aspru şi dur despre voi; aşa au vorbit şi despre mine, nu ar trebui s-o facă la fel şi cu voi? (Şi iarăşi îl citează pe Isus). Cu cât mai mult veţi fi ca mine, cu atât mai mult ei vor crede la fel despre voi. Ei m-au răstignit pentru că aş fi spus că sunt Dumnezeu, dar eu nu am spus că sunt Dumnezeu. Am spus doar că El a mers cu mine şi că El a fost în mine. Aleluia, aşa să faceţi.”
Vrea să spună că Isus i-a dat o revelaţie în care spune că El nu a afirmat că este Dumnezeu? Profeţia lui Copeland este vădit falsă. Adevăratul Isus, cel din Noul Testament, afirma că El este Dumnezeu. Folosind numele din legământ al lui Dumnezeu, El le-a spus conducătorilor evreilor: „Adevărat vă spun, înainte ca Avraam să fie, am fost Eu.” Este oare Copeland un profet nemaipomenit sau este unul din cei despre care Petru spunea în scrierile lui: „Prooroci mincinoşi se vor ivi printre oameni, aşa cum prooroci mincinoşi vor fi şi printre voi.”
Pe de altă parte, nu toate aceste profeţii şi viziuni bizare sunt în conflict vădit cu Scriptura. Unele sunt doar frivole, prosteşti. Ca în cazul acelui tip cu chitarele albastre şi formaţia The Beatles. Larry Lee scria aşa:
„Acum câţiva ani, unul dintre prietenii mei dragi a spus: „Larry, când mă rugam ieri pentru tine, am avut o viziune. Te-am văzut cu nişte urechi mari, de Mickey Mouse. Toate celelalte păreau normale, cu excepţia urechilor de mărimea celor ale elefantului. Când l-am întrebat pe Domnul ce înseamnă această viziune, Duhul Domnului mi-a vorbit astfel: „Larry Lee şi-a dezvoltat auzul; şi-a dezvoltat urechea spirituală.””
Carismaticii au abandonat unicitatea Scripturii, ca singur Cuvânt al lui Dumnezeu, şi rezultatul este o balivernă mistică, prostească şi smintită, o erezie neîngrădită. Tânjind după ceva nou, dorindu-şi ceva senzaţional. Dorinţa pentru experienţă emoţională a înlocuit încrederea rânduită şi studiul pus la punct al Cuvântului lui Dumnezeu, iar acest lucru îl invită pe Satana la demersuri amăgitoare. Melvin Hodges este un pastor carismatic care a recunoscut că are puternice reţineri cu privire la aceste noi revelaţii. El este un ins cinstit. Melvin Hodges este foarte îngrijorat de toate aceste lucruri, chiar dacă şi el este carismatic. Să vă citez ce a spus, doar pentru a vă arăta că unii dintre ei sunt preocupaţi de chestiune.
„Astăzi unii oameni au tendinţa să supraestimeze darurile profeţiei şi revelaţiei potrivit propriului simţ al proporţiei. S-au văzut cazuri în care o biserică şi-a permis să fie condusă după harul inspiraţiei. Diaconii au fost numiţi şi pastorii înlăturaţi sau instalaţi după o profeţie. A rezultat un haos. Cauza este evidentă: profeţia nu a fost vreodată gândită ca să uzurpeze locul avut de însărcinările conducerii sau ca dar sau cuvânt de înţelepciune. Pavel ne învaţă că Trupul nu este făcut pentru un singur membru, ci pentru mai multe, iar dacă profeţia uzurpează locul înţelepciunii sau a cuvântului cunoaşterii, întregul Trup este dominat de o singură misie, aceea a profeţiei. Cu alte cuvinte, întregul Trup devine condus de un membru profetic. Ideea că glasul profeţiei este infailibil a produs confuzie pentru mulţi oameni. Unii au simţit că este păcat să pui la îndoială ceea ce ei considerau a fi vocea Duhului. Totuşi, într-o misie a tuturor harurilor, există cooperare între dumnezeiesc şi omenesc.”
Ce încearcă să spună? Absolut nimic. Însă el înţelege că există undeva o problemă, doar că nu are idee cum să o abordeze. El nu a spus nimic. Nu a spus nimic concret despre ceva. Nu a dat vreun criteriu pentru a judeca ceva. Tot ce spune este că trebuie să cooperăm, că nu putem avea atât de multe profeţii, dar nu spune nimic despre cum să ştim care e adevărată şi care nu. El vrea o cale pentru a rezolva această confuzie, dar nu există nici una!
Nu toţi carismaticii vor fi de acord că problema abuzului este una supraestimată. Unii cred că oamenii nu sunt îndeajuns de instruiţi. Un grup a deschis o „şcoală de profeţi”. Citez din literatura lor:
„Poate că simţi că ai primit chemarea de a fi un oracol al Domnului; şi ai avut dificultăţi în a-ţi explica experienţele sau în a găsi pe cineva căruia să îi poţi relata şi de la care să înveţi. Şcoala de profeţi este menită să te ajute în a-ţi forma un cadru şi o claritate pentru nenumăratele vise şi viziuni care sunt pecetea unui profet şi a ministeriatului său, să asişti la restaurarea unei misii profetice în cadrul Trupului lui Hristos. Există mulţi care au ajuns deziluzionaţi şi sătui de misia profetică datorită abuzului şi a întrebuinţării ignorante a harului. „Nu aruncaţi pruncul odată cu apa din scăldătoare”. Pentru că dacă aţi avut o experienţă de dezamăgire amară, a fost şi o realitate pe care aţi descoperit-o. Aceea că abuzurile şi reprezentările eronate se întâmplă pur şi simplu din cauza ignoranţei impardonabile. Vino şi instruieşte-te la Şcoala de profeţi, astfel încât să fii complet pregătit de a împlini destinul pe care Dumnezeu l-a ales pentru tine.”
Aşadar sugestia lor este să devii bine instruit. Ia şi urmează nişte cursuri bune şi vei ajunge un profet de mare acurateţe. Aceasta o fi diferenţa, apropos, dintre adevărat şi fals, adică o chestiune de tehnică? Este profet adevărat cel care a mers la şcoală pentru a învăţa cum să o facă? A existat vreo şcoală de instruit scriitorii Bibliei? Ascultaţi-mă, profeţia mincinoasă nu este vreo vină măruntă, vreo găinărie de bâlci. Este o problemă majoră. De fapt, dacă erai profet în vremea Vechiului Testament şi omiteai ceva, erai omorât. Oamenii te executau. În pofida acestui lucru, unii carismatici cred că oricine poate pretinde că are Cuvânt de la Domnul şi că trebuie crezut, ascultat şi că nici măcar nu are nevoie de o „chemare” de la Dumnezeu. Revista „Charisma” avea o anunţ în care învăţa oamenii cum să asculte glasul lui Dumnezeu şi să vorbească cu El 24 de ore pe zi. Se spunea că poţi ajunge chiar bun la aşa ceva! Te învăţau ei cum să ajungi la asta şi cum să o faci.
Este o balivernă! Fără pic de responsabilitate. Şi bineînţeles, îi distrage pe creştini de la Scriptură, cea care este demnă de încredere şi îi învaţă să caute adevărul prin intermediul Cuvântului. Nimic din Mişcarea carismatică nu este atât de distructiv precum eşecul de a adera numai la Scriptură. Aşa ceva deschide drum pentru orice: şi încă dintre cele mai rele – minciuni drăceşti, amăgiri de la duhuri, pomparea doctrinelor demonice prin minciuni şi ipocrizie ( 1 Tim. 4). Odată ce te-ai dus dincolo de Cuvânt, eşti în haos şi confuzie.
Vreau să concluzionez printr-o scurtă declaraţie despre caracterul complet al Canonului Scripturii, deoarece eu consider că este important. Iuda 3, poate veţi arunca o privire acolo. Vom trece la asta imediat. Iuda, versetul 3. Este un pasaj crucial privind caracterul complet al Bibliei. Cartea lui Iuda, versetul 3: „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Ascultaţi ce spune, „a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Literalmente, textul grecesc spune „odată pentru totdeauna dată sfinţilor, credinţa”. În textul grecesc, articolul hotărât indică spre una şi singura credinţă, nu există alta. Singura şi unica credinţă. Pasaje precum Galateni 1:23 se referă la propovăduirea credinţei. Întâi Timotei 4:1 spune „unii se vor lepăda de credinţă”. Şi aici este o întrebuinţare obiectivă a termenului „credinţă”, subînţelegându-se caracterul unic.
Un erudit în greacă, Henry Alford are dreptate când spune: „aici termenul „credinţă” este obiectiv, înseamnă suma a ceea ce cred creştinii. Nu este o credinţă subiectivă, adică a crede într-un sens verbal. Este o sumă a ceea ce credem noi, credinţa creştină”. „Credinţa,” mai spune el, „este dată odată pentru totdeauna”. „Odată pentru totdeauna” este în greacă „hapax”, ceva ce se referă la un lucru făcut o dată şi bine, fără echivoc. Făcut o dată şi atât. Cu rezultate care dăinuie, fără trebuinţa repetării. Credinţa a fost dată odată pentru totdeauna. Dată. Credinţa creştină este, ca atare, completă. Este de neschimbat, adică nu trebuie să sufere vreo reparaţie; nu necesită vreo corectare; nu necesită adăugiri sau eliminări. Fiecare doctrină şi fiecare revelaţie care s-a ivit de atunci încoace este o doctrină falsă sau o revelaţie falsă. Toţi cei care pretind o revelaţie adiţională fac afirmaţii mincinoase şi trebuie respinşi.
În greacă, cuvântul „dată” este şi el important. În limba greacă este un participiu pasiv aorist (timp verbal in unele limbi, care exprimă o acţiune trecută, nota trad.) care în acest context indică un act terminat în trecut fără element de continuitate. O acţiune terminată în trecut fără elementul continuităţii. Odată în trecut, o dată pentru totdeauna, fără a se mai repeta vreodată, credinţa a fost dată. Şi aşa este în Scriptură, Dumnezeu ne-a dat un organism al adevărului care este terminat şi complet. Credinţa noastră creştină constă într-o revelaţie istorică şi obiectivă. Această trăsătură lasă pe dinafară toate celelalte profeţii, viziuni, tot felul de forme de revelaţie, până când Dumnezeu va vorbi iar la sfârşitul timpurilor.
Acum vedeţi schema acestui caz cu privire la Scriptură. Vechiul Testament a fost scris. Cărţile de final, Ezra şi Neemia nu sunt şi cele de final pentru Biblie, cronologic vorbind, dar la vremea lor au fost cărţile finale ale Vechiului Testament. A existat o rearanjare a ordinii cărţilor. Dar după momentul cărţilor Ezra şi Neemia, când Vechiul Testament a fost terminat, completat, nu a mai existat vreo revelaţie. Patru sute de ani de tăcere. Nici un profet nu a mai rostit revelaţia lui Dumnezeu. Pentru patru sute de ani nici un proroc nu a mai glăsuit. De ce? Dumnezeu a arătat astfel ceva, că revelaţia este completă, este terminată. Şi nici un alt profet nu a mai existat timp de patru sute de ani. Iar Dumnezeu a subliniat completarea Canonului Vechiului Testament prin tăcere, trimiţând tacit un mesaj care să ne spună „Revelaţia nu are loc tot timpul, are un moment al încheierii”.
Tăcerea a fost în cele din urmă alungată şi a apărut un profet. El a fost legat de Mesia şi numele lui era Ioan Botezătorul, iar Dumnezeu a început să dea glas revelaţiei Noului Testament. Şi când revelaţia Noului Testament a fost făcută – a fost gata. Ultima carte a fost Apocalipsa, scrisă de Ioan în anul 96 după Hristos, iar astfel s-a încheiat. În secolul al doilea, Canonul complet (cuvântul „canon” însemnând standard, regulă, credinţă şi practică), Noul Testament completat exact aşa cum îl avem noi azi a fost recunoscut de toţi. Conciliile bisericeşti din secolul al patrulea au făcut acest lucru oficial, au anunţat că Canonul este întreg, complet. Şi de atunci înainte, Dumnezeu a rămas tăcut în privinţa revelaţiei. Aşa cum încheierea Vechiului Testament a fost urmată de linişte, încheierea Noului Testament a fost urmată de o absenţă totală a revelaţiei în orice formă a sa. Odată ce Cartea Apocalipsei a fost scrisă, nu a mai existat vreo revelaţie scrisă sau verbală de la Dumnezeu. Scriptura este piatra de încercare a tuturor lucrurilor, este singurul standard al creştinului.
Cărţi mincinoase au mai fost aduse. Biserica Romano-catolică include Apocrifele. Biserica Romano-catolică acceptă o Scriptură aşa cum nu este ea. Dacă studiaţi, veţi afla, aşa cum am făcut eu când am studiat în seminar, că există erori istorice, erori geografice şi erori crase în teologie. Ieronim, care a trăit între 345 şi 419 după Hristos, a fost un orator care a pledat pentru excludere cărţilor Apocrife. Unii dintre duhovnicii bisericii de la începuturi, cel mai notabil fiind Augustin, le-au acceptat, deşi nu neapărat ca având aceeaşi greutate ca Vechiul Testament ebraic. În fine, în secolul al XVI-lea, reformiştii au afirmat „Sola Scriptura”, adevărul că autoritatea aparţine doar Bibliei, au negat Apocrifele ca fiind printre cărţile inspirate divin. Nu au avut vreun astfel de loc şi nu ar trebui să aibă. Biserica Romană a reacţionat împotriva reformiştilor în Conciliul de la Trent, între 1545 şi 1563, afirmând că toate cărţile Apocrife erau canonice. Iar protestanţii şi catolicii şi-au menţinut această discordanţă până astăzi. Dacă aveţi o Biblie catolică, veţi găsi Apocrifele în mijlocul ei. Acelea sunt cărţi false, neinspirate divin.
Cum au ştiut creştinii care au fost cărţile inspirate divin şi care nu au fost? Existau trei teste. Unul era paternitatea apostolică a lor. Cartea a fost scrisă de un apostol sau de un asociat apropiat al unui apostol. De exemplu, Marcu nu era apostol, dar era companionul lui Petru, care era apostol. Luca nu era apostol, dar a lucrat îndeaproape cu Pavel, care era. Un al doilea test al bisericii timpurii era conţinutul cărţii. Era acesta consecvent cu doctrina apostolică? Avea acurateţe, din punct de vedere doctrinar? Acest lucru era foarte important, deoarece ereticii scriau cărţi false, dar în acele cărţi mincinoase era învăţătură falsă, deoarece de ce ar fi scris un eretic o carte despre adevăr? El ar fi vrut să strecoare o erezie. Ereticii au încercat să se strecoare în sânul Bisericii. Greşelile lor doctrinare au fost lesne observate, deoarece ele contraziceau învăţăturile apostolilor. Un al treilea test era răspunsul bisericilor; dacă oamenii lui Dumnezeu o primeau, o foloseau la închinare, făceau din acea carte o parte a traiului lor. Dacă creştinii erau universal învăţaţi şi binecuvântaţi după acea carte, asta însemna o pecete aprobatoare.
Prin anul 404 după Hristos, versiunea Latina vulgata a Bibliei era completă. A fost cea mai timpurie traducere cunoscută a celor 66 de cărţi ale Bibliei, fiind chiar aceleaşi 66 în anul 404 pe care le avem şi în Biblia de astăzi. Dumnezeu a vorbit o dată pentru totdeauna, a dat revelaţia şi a păstrat-o de-a lungul epocilor şi astăzi o aveţi exact cum ne-a fost ea dată. Adevăratele biserici au crezut întotdeauna că Biblia este completă. Mişcarea carismatică nu crede asta. Acum, ei vor să nege că pun adăugiri la Scriptură, dar opiniile lor despre glăsuirile profetice, darurile profetice, cunoaştere, înţelepciune, viziuni, vise, revelaţii, sunt adaosuri la Scriptură. Fără echivoc, ei subminează unicitatea şi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Vedeţi voi, creştinii nu se pot juca de-a baba-oarba cu inspiraţia şi revelaţia divină, altminteri nu vor fi capabili să distingă vocea lui Dumnezeu de vocea omului şi de vocea Satanei.
Sfântul Duh lucrează cu măreţie, cred eu, în Biserica de astăzi, dar nu în felul în care cred cei mai mulţi carismatici. Rolul Sfântului Duh este de a da putere Bisericii pentru a propovăduii Cuvântul; de a da putere Bisericii să ne înveţe Cuvântul; de a da putere Bisericii să scrie despre Cuvânt, ca acesta să fie înţeles. Sfântul Duh dă putere Bisericii pentru a ne închina conform adevărului, de a mărturisi şi proclama adevărul, de a creşte prin studierea Cuvântului şi de a sluji aşa cum ne îndeamnă şi ne porunceşte Cuvântul. El ne conduce către adevărul lui Dumnezeu şi ne călăuzeşte potrivit voinţei lui Dumnezeu pentru traiul nostru întru Cuvânt, nu prin vreo nouă revelaţie. „Dumnezeu mi-a spus” este un model eretic şi periculos pentru oricine, pentru că el deschide calea haosului, confuziei, misticismului, subiectivismului, pentru demoni şi amăgire.
„Întreaga Scriptură, dată de inspiraţia lui Dumnezeu, este folositoare”. Este cât se poate de folositoare. Este atât de utilă încât omul cu frică de Dumnezeu este făcut desăvârşit prin ea şi împins către fapte bune. Aşa este? Şi Scriptura este suficientă, nu ne trebuie mai mult. Şi odată ce introduci şi altceva, haosul este iminent. Aceasta este tragedia Mişcării carismatice şi de aceea ea se află în haos. De aceea există la ei oameni care îşi smulg părul din cap, pentru că nu pot controla ce se întâmplă. Dar odată ce permiţi ca vreo altă revelaţie să se strecoare, nu mai există control. Acest Cuvânt este tot ceea ce a vrut Dumnezeu să avem, „dat odată pentru totdeauna”.
Să ne plecăm în rugăciune. Tată, îţi mulţumim pentru că ne-ai confirmat iar în această seară faptul că ne gândim la aceste lucruri. Pentru Cuvântul tău, care este suficient. Pentru că avem credinţa dată pentru totdeauna de la sfinţi. Are un început şi un sfârşit. Tu l-ai rostit şi apoi ai tăcut, iar acum Tu lucrezi pentru a răspândi, aplica şi proclama acest adevăr deja dezvăluit. Ne rugăm pentru oamenii prinşi de confuzia noilor revelaţii, a haosului. Cei care sunt astfel îndepărtaţi de la unica autoritate a Scripturii şi de la răspunderea de a o studia sârguincios şi duşi spre goana şi urmărirea experienţelor mistice care nu înseamnă nimic. Nu există nimic sfânt şi cucernic în acele lucruri, ci sunt numai tulburătoare şi drăceşti. Scapă-i pe aceşti oameni de aşa ceva, Tată. Adu-i către păşunile verzi ale Cuvântului Tău, acolo unde sufletele lor sunt hrănite cu tot ceea ce le trebuie. Îţi mulţumim pentru acest tezaur. Nimic nu se compară cu el. Suntem conştienţi de măreţia acestui dar şi dorim să trăim potrivit lui. În numele lui Hristos. Amin.
