Următorul mesaj ne-a sosit de la Grace Community Church – Biserica Comunităţii Slavei din Panorama City, California, prin John MacArthur jr. A fost transcris de pe banda magnetică GC 90-63, intitulată „ Haosul carismatic”, partea a XII-a. O copie a înregistrării se poate obţine scriind la Word of Grace, P.O. Box 4000, Panorama City, CA 91412.
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a obţine o transcriere cât mai curată a înregistrării. Vă rog să ţineţi cont de faptul că la acea vreme sintaxa putea fi diferită de limba engleză convenţională de astăzi. Acest fapt se datorează în principal tehnicilor folosite în predici şi a alegerilor evidente pe care a trebuit să le fac pentru plasarea corectă a punctuaţiei în propoziţii şi articol.
Este în intenţia şi în rugile mele ca Sfântul Duh să găsească un folos acestei transcrieri a predicii „Haosul carismatic”, partea a XII-a, întru întărirea şi îmbărbătarea adevăratei Biserici a lui Isus Hristos.
Haosul carismatic – Făgăduieşte Dumnezeu sănătate şi avuţie?
(Partea I)
Copyright 1991
De John F. MacArthur jr.
Toate drepturile rezervate autorului
Subiectul studiului nostru de astă seară despre haosul carismatic abordează tema „Sănătate, avuţie şi prosperitate”. Putem intitula această predică şi cu o întrebare: „Făgăduieşte Dumnezeu sănătate şi avuţie”?
Când am fost în Uniunea Sovietică, cu câteva săptămâni în urmă, mi-au spus acolo: „Vrem să ţii o predică despre „Sănătate şi avuţie”. Discutam cu sute de pastori, iar pastorul DuChanchenko, cel care conduce biserica din Ucraina, a spus: „Vreau să ţii o predică cu tema „Sănătate-bunăstare”. Eu am răspuns: „Doar nu-mi spui acum că asta e vreo problemă aici?” Cum s-ar putea duce cineva în Uniunea Sovietică şi să promită oamenilor bunăstare? O întreagă naţiune zace în sărăcie! El a spus: „Este.” A mai spus:
„Recent, pe lângă Kiev a sosit un om din America şi a adunat laolaltă oamenii din oraş, spunându-le că el Îl reprezenta pe Isus Hristos şi că mergea să propovăduiască. A venit şi o mare mulţime de necreştini să îl asculte, iar el le-a garantat faptul că Dumnezeu îi vrea sănătoşi şi bogaţi! Şi le-a spus că dacă vor veni iar în seara următoare, puterea lui Dumnezeu se va coborî şi vor fi cu toţii tămăduiţi! Astfel că oamenii au venit. O mulţime însemnată s-a adunat şi nimeni nu a fost vindecat – şi l-au scuipat pe acel om. L-au scuipat!”
Felul acesta de promisiuni prosteşti, făcute pentru a nu putea fi îndeplinite, aduc un reproş teribil numelui lui Hristos.
Una dintre cele mai neobişnuite moşteniri ale Războiului al II-lea mondial este cunoscută drept „Cargo Cults of the South Pacific” („Cultul cargourilor din Pacificul de Sud”). Oricine trăieşte în Australia sau Noua Zeelandă ştie de acest cult. Mulţi aborigeni insulari de acolo, fie ei în zona nordului Australiei sau în Indonezia, au fost expuşi civilizaţiei moderne pentru prima oară prin forţele armate aliate, în timpul războiului al doilea mondial. Armata americană, îndeosebi, a folosit aceste insule din Sudul Pacificului ca locuri de aterizări şi debarcări temporare, ca depozite de materiale. Iar aceia dintre dvs. care îşi amintesc scenariul celui de al II-lea război mondial – personal nu am vreo amintire, eram prea mic, însă am citit şi ştiu ce s-a petrecut – unii din voi chiar îşi amintesc poate, iar alţii au aflat din cărţile de istorie cum pe tot cuprinsul Pacificului de Sud erau astfel de insuliţe cu aerodromuri şi depozite, pentru a putea menţine în aer aviaţia, mai ales. Şi astfel, americanii şi aliaţii au venit pe aceste insule, unde aborigenii au văzut sosind cargouri, încărcături diverse. Aliaţii zburau acolo, lăsau aceste materiale şi baze aeriene, pentru a aduce apoi încărcături mai mari. S-au ivit astfel depozite foarte mari, pline de mărfuri, care s-au epuizat apoi la fel de repede precum veniseră, atunci când războiul a luat sfârşit. Oamenii triburilor nu au avut deloc oportunitatea de a învăţa căile civilizaţiei, ci doar un scurt moment în care au văzut tehnologie avansată de aproape. Avioanele cargo vor ateriza din văzduh, îşi vor descărca mărfurile şi apoi vor decola.
Băştinaşii care trăiau în desişuri au văzut deodată brichete care produceau focul instantaneu şi au crezut că este vorba de ceva miraculos. Au văzut maşini mari venind şi culcând la pământ copaci. Veneau şi vedeau, deşi ei nu aveau nici măcar o roată sau o căruţă, vedeau jeepuri, armament modern, frigidere, radiouri (cutii vorbitoare), scule electrice şi tot soiul de alimente în tot felul de cutii şi conserve. Ei erau fascinaţi de toate acestea şi mulţi băştinaşi tribali au conchis că oamenii albi trebuie să fie nişte zei. Când războiul s-a încheiat şi trupele au plecat, băştinaşii au construit altare pentru „zeii cargoului”. Tabernaculele lor erau replici perfecte ale avioanelor de transport, ale turnurilor de control şi hangarelor aviatice. Le făceau din bambus şi nuiele împletite. Aceste structuri arătau remarcabil de asemănător cu turnurile de control şi hangarele, chiar şi cu avioanele, dar erau nefuncţionale, desigur; toate erau altare sau temple în cinstea zeilor cargoului.
Pe unele dintre aceste insule izolate, astăzi încă mai există acest cult al cargourilor. Unii i-au personificat pe toţi americanii într-o zeitate denumită „Tom Navy” (Marinarul Tom). Se roagă pentru sfântul cargo la vederea oricărui avion care zboară pe deasupra lor. Venerează religios relicve precum brichete Zippo, aparate foto, ochelari de soare, pixuri, unelte diverse şi aşa mai departe. Pe măsură ce civilizaţia a început să pătrundă în unele dintre aceste culturi, fascinaţia lor pentru cargo nu s-a diminuat. De fapt, misionarii care au fost trimişi în aceste locuri, zone în care înfloreau cultele cargourilor, au avut parte de o primire călduroasă la început, deoarece băştinaşii acestei religii priveau venirea lor ca pe „A doua venire” a zeului cargoului. Însă ei căutau cargoul, mărfurile – nu evanghelia. Iar misionarii au spus că le era foarte dificil să pătrundă dincolo de materialismul care era esenţa cultului cargoului.
În ultimii ani, Mişcarea carismatică a dat naştere la propria diversitate de culte ale cargoului. Este denumită „Mişcarea Cuvânt-credinţă”; cunoscută altfel şi ca „Mişcarea Credinţei”, şi ca „Formula Credinţei”, „Cuvântul Credinţei”, „Hiper-credinţa”, „Confesiunea pozitivă”, „Numeşte şi afirmă”, „Învăţătura sănătăţii, a avuţiei şi prosperităţii”, tot soiul de denumiri. Această subdiviziune a Mişcării carismatice, ascultaţi-mă bine, este la fel de superstiţioasă şi materialistă precum „cultele cargoului” din Pacificul de Sud. Liderii Mişcării Cuvânt-credinţă, inclusiv Kenneth Hagin, Kenneth şi Gloria Copeland, Robert Tilton, Fred Price şi Charles Capps făgăduiesc fiecărui credincios prosperitate financiară şi sănătate de fier; orice altceva, spun ei, nu este voia lui Dumnezeu! Şi există mulţi oameni care „rezonează” la aşa ceva; de fapt, dacă înţeleg eu bine, săptămâna trecută a existat o convocare mare, mare la biserica lui Fred Price, care s-a dedicat acestor idei, convocare la care au participat nu doar carismatici şi penticostali, ci chiar şi un pastor prezbiterian de frunte din zona noastră. Au fost cu toţii acolo.
Tentaculele acestui soi de teologie s-au întins departe şi mult. Au căutat să câştige acceptul liniei principale a bisericii şi s-au descurcat să obţină o relaţionare cu oamenii, deoarece prin aceste relaţii ei nu vor vorbi adevărul împotriva lor şi astfel, aceste tentacule s-au răspândit precum focul când bate vântul. Şi sigur, le pare îmbietoare oamenilor această teologie, deoarece nu cere nimic înafara credinţei; nu cere cucernicie, nu cere devotament şi dedicare, cere doar credinţă şi promite că dacă ai destulă, vei ajunge bogat şi sănătos – iată un mesaj populist.
Presupun că am putea spune că fiecare potenţială falsă religie care a apărut din închinarea omului are un zeu a cărui funcţie este să livreze vreun soi de „cargo”. Asta este, religia omenească născoceşte invariabil zei pentru raţiuni utilitare. Oamenii inventează zei care să le dea ceea ce îşi doresc. Născocesc zeităţi care să îi servească, în loc să caute pe alte căi. Teologia Cuvânt-credinţă a transformat creştinismul într-un sistem care nu diferă de cele mai joase religii omeneşti. Este o formă de voodoo în care Dumnezeu poate fi constrâns, linguşit, manipulat, controlat şi exploatat pentru scopurile egoiste ale creştinului.
Am primit un plic poştal trimis de un dascăl extremist al mişcării Cuvânt-credinţă, David Eppley. Era inclusă acolo şi o broşură, conţinea şi un săpun binecuvântat prin
rugăciune, cu un text, citez:
„Ne vom spăla tot ghinionul, boala, accidentele şi răul! Da, chiar şi pe acea persoană malefică pe care nu o mai vrei în viaţa ta. Isus a ajutat omul să îşi spele orbirea de pe ochi; eu vreau să vă ajut în privinţa farmecelor, deochiului, problemelor casnice, a iubirii, fericirii şi bucuriei” (asta spunea broşura).
În interiorul broşurii mai erau mărturiile oamenilor care fuseseră blagosloviţi de această misiune. „Porţi deschise către un nou loc de muncă!”, spunea cineva. „Un vis de 80.000 de dolari devenit realitate!” spunea altcineva. „Nu mi-am putut folosi mâna doisprezece ani!” mai afirma altul. Mai era acolo şi o scrisoare personală de la pastor, indicând pe o întreagă pagină cum să folosesc săpunul. Dacă îl foloseşti cum se cuvine, îţi va aduce vindecări de boală şi bani.
Acum, după ce speli sărăcia de pe mâinile tale, pune mâna pe cea mai mare bancnotă sau cec pe care le ai. Acea bancnotă de 100, 50 sau 20 de dolari o vei ţine în mână şi spui: „În numele lui Isus, dedic acest dar pentru lucrarea lui Dumnezeu şi aştept un miracol în schimbul banilor.”
Şi, desigur, bancnota sau cecul trebuie trimise către David Eppley.
Ultimul paragraf spune:
„Prin harul discernământului, văd pe cineva trimiţând o ofrandă de 25 de dolari şi Dumnezeu îmi arată un cec mare venind la el mai repede decât apuc eu să spun „cec mare”; pare a fi de peste 1000 de dolari! Ştiu că sună straniu, dar mă cunoaşteţi îndeajuns cât să ştiţi că trebuie să mă supun lui Dumnezeu, atunci când El vorbeşte. Sunt aici şi aştept răspunsul tău”.
Ca s-o spun pe şleau, asta sună mai degrabă a magie neagră. În mod cert un exemplu mai revoltător decât multe altele, dar el reflectă un stil care este tipic aproape tuturor misiunilor Cuvânt-credinţă. Dacă era doar un mercantilism oarecare şi tot ar fi fost rău destul. Cred că pot să vă spun sincer, cred că pot lua exemplul reverendului Ike. Aş putea da exemplul reverendului Ike pentru că… (nu ştiu dacă aveţi idee cine e, dar dacă nu, nu vă faceţi griji pentru el) – pentru că el foloseşte acelaşi şiretlic, dar măcar nu îi dă o poleială creştină! Ceea ce denaturează atât de devastator totul este să legi acest tip de găinărie de Hristos!
Propovăduitorii de la Cuvânt-credinţă au denaturat inima creştinismului bazat pe Noul Testament. Ei au mutat atenţia credincioşilor de la doctrină, închinare, slujbă, sacrificiu şi misie; au înlocuit aceste lucruri cu nişte făgăduieli privind binecuvântări materiale, financiare şi de sănătate. Aceste binecuvântări sunt acel cargo pe care Dumnezeu se presupune că l-ar livra celor care cunosc şi respectă formula preceptelor Cuvânt-credinţă.
Scrierile Cuvânt-credinţă… şi sunt nenumărate, nici nu le mai poţi ţine numărul. Am căpătat una chiar săptămâna asta, cineva mi-a trimis-o încercând să mă ajute să văd adevărul. Este o carte groasă şi se referă la toţi aceşti propovăduitori ai mişcării Cuvânt-credinţă. Are toate pozele lor pe copertă. Aproape că nu există limite la proliferarea acestui tip de literatură (mulţi copaci mor în această operaţiune, pentru a ajunge celuloză şi hârtie). Articolele de la Cuvânt-credinţă poartă titluri precum: „Cum să îţi faci rost de propriul bilet către Dumnezeu”, „Cucernicia este profitabilă”, „Legile prosperităţii”, „Puterea creatoare a lui Dumnezeu va lucra pentru tine”, „Eliberarea puterii lui Dumnezeu prin rugăciune”, „Formula lui Dumnezeu pentru succes şi prosperitate”, „Cheia principală a lui Dumnezeu pentru prosperitate”, „Traiul în prosperitate dumnezeiască” şi tot aşa.
În religia Cuvânt-credinţă, credinciosul se foloseşte de Dumnezeu, în vreme ce în creştinismul biblic, Dumnezeu foloseşte credinciosul! Teologia Cuvânt-credinţă vede Sfântul Duh ca pe o putere care poate fi pusă la treabă pentru ceea ce doreşte credinciosul. Biblia învaţă însă că Sfântul Duh este o persoană care îl face capabil pe credincios să înfăptuiască ceea ce vrea Dumnezeu. Este exact şi absolut opusul Scripturii. Mulţi propovăduitori de la Cuvânt-credinţă afirmă că Isus a fost „născut iarăşi”, astfel că şi noi putem deveni nişte „mici dumnezei”. Scriptura, dimpotrivă, spune că Isus este Dumnezeu şi că noi suntem cei care trebuie să ne naştem iarăşi.
Cinstit vorbind, am o toleranţă minusculă spre deloc pentru aceste amăgiri, aceste coruperi de la Scripturi şi afirmaţii mincinoase ale Mişcării Cuvânt-credinţă. Nu am nici o reţinere în a vorbi despre această chestiune, deoarece cred că sunt literalmente legat de obligaţia mea, ca unul chemat în slujba glăsuirii adevărului lui Dumnezeu, deoarece aceste bazaconii sfidează tot ce am înţeles eu ca adevărat din Scripturi.
Mişcarea [Cuvânt-credinţă] reuneşte un mănunchi al unora dintre sectele distructive şi avide care au făcut ravagii în biserica primară. Pavel şi alţi apostoli nu s-au împăcat cu ideea şi nu au fost concilianţi cu falşii învăţători care propagau idei de acestea în acele zile. Ei i-au numit ca fiind propovăduitori mincinoşi periculoşi şi i-au îndemnat pe creştini să îi evite. Pavel l-a avertizat pe Timotei, de pildă, despre „Oamenii cu mintea anapoda şi lipsiţi de adevăr, care cred că dumnezeirea este un mijloc de înavuţire.” Nu este, deci, nimic nou. Pavel a avut de-a face cu cei care credeau că dumnezeirea este un bilet pentru a face rost de bani. Pavel i-a spus mai apoi lui Timotei:
„Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.” (1 Timotei 6:9-11)
Aceste culte sunt ivite, să ştiţi asta, tocmai din această iubire de bani! Ele dezvoltă o religie pentru a-şi insinua lăcomia. Iuda a scris despre asta, despre avarii şi lacomii din vremea sa:
„Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig! Au pierit într-o răscoală ca a lui Core! Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi, şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor, nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie.” (Iuda 11-13)
Nu pot spune nimic mai concis decât aceasta, iar aceste spuse provin de la Cuvântul lui Dumnezeu. Petru scria:
„În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează.” (2 Pet. 2:1-3)
Petru a continuat aşa:
„Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează… Ei vorbesc cu trufie lucruri de nimic, momesc, cu poftele cărnii şi cu desfrânări, pe cei ce de abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.” (2 Pet. 2:3, 18-19).
Îmi arătaţi o persoană care predică „Evanghelia banilor”, „Mesajul banilor”, „Mesajul bogăţiei”, eu vă voi arăta o persoană care a fost coruptă de dragostea pentru bani; de aici şi spusele lui Petru. Pavel a spus că avariţia înseamnă idolatrie şi le-a interzis efesenilor să fie părtaşi celor care aduc mesaje de imoralitate sau de lăcomie (Efeseni 5:5-7).
Acum se pune întrebarea: „Cât de mult se apropie propovăduitorii moderni de la Cuvânt-credinţă de falşii învăţători ai lăcomiei pe care i-au descris apostolii? Este corect să descriem mişcarea ca fiind eretică? Ca fiind sub-creştină?” Ei bine, vreau să ne uităm îndeaproape, să descoperim. Într-un anume fel, eu ezit să cataloghez mişcarea Cuvânt-credinţă ca şi cult, deoarece hotarele ei sunt cumva vagi. Mulţi creştini sinceri gravitează la periferia preceptelor Cuvânt-credinţă. Nu este vreun soi de cult bine delimitat, lesne identificabil. Este oarecum amorf şi pluteşte într-o albie aproape nedefinită, sare încolo şi încoace către tot felul de grupări de creştini. Şi astfel, pe de o parte nu putem spune că oricine de acolo este sectar, dar toate elementele lăuntrice sunt cultice:
Conţine o cristologie distorsionată, adică o perspectivă denaturată despre Hristos.
Are o perspectivă denaturată despre om, o privire triumfătoare despre om.
Are o teologie bazată pe fapte omeneşti.
Are un proces al cucerniciei care îndreptăţeşte lăcomia.
Conţine un crez cum că nouă revelaţie din interiorul grupării dezvăluie secrete care au fost ascunse Bisericii de mulţi ani.
Crede că scrierile omeneşti extra-biblice sunt inspirate şi constituie o autoritate.
Are un exclusivism care îndeamnă pe aderenţii la mişcare să evite orice critică despre aceasta. De fapt, aşa cum ştiţi, Benny Hinn a spus că dacă cineva îl critică, ar vrea „să pună mâna pe o mitralieră a Duhului Sfânt şi să îl împuşte în căpăţână”!
Fără anumite corecţii precise în temelia doctrinară a mişcării, ea va deveni clar identificată cu un cult, dacă nu cumva este deja. Cu siguranţă este cel mai apropiat lucru de pe lume de cultele lăcomiei din era Noului Testament, culte pe care apostolii le etichetau ca erezie. Aproape de fiecare dată mişcarea Cuvânt-credinţă a fost denaturată, sucită, confuză, nedesluşită, coruptă sau a strâmbat doctrinele cruciale ale credinţei creştine. Lăsaţi-mă să vă ajut să priviţi la unele dintre aceste lucruri.
Mai întâi de toate, Mişcarea Cuvânt-credinţă are un dumnezeu eronat! Are o zeitate greşită. Cred că este corect să spunem că dumnezeul mişcării Cuvânt-credinţă nu este Dumnezeu cel din Biblie. Învăţătura Cuvânt-credinţă, ca efect, ascultaţi-mă, aşează credinciosul ca individ (sunteţi pregătiţi să auziţi?) deasupra lui Dumnezeu, transformându-L pe Dumnezeu într-un Moş Crăciun, un soi de duh al lămpii, un valet care este acolo pentru a face orice îi spune creştinul. Vedeţi voi, aceşti propovăduitori de la Cuvânt-credinţă sunt propria lor autoritate supremă. Kenneth Hagin, care are statut patriarhal în cadrul mişcării, a scris această broşură intitulată „How To Write Your Own Ticket To God” („Cum să îţi faci rost de propriul bilet către Dumnezeu”). El ne povesteşte că ar fi avut o viziune cu Isus, iar el i-a spus:
„Dragă Doamne, am două predici despre femeia care ţi-a atins veşmintele şi a fost vindecată, atunci când erai pe pământ. Am primit ambele predici prin inspiraţie divină.”
Îl citez. Mai târziu, el citează ce i-a răspuns Isus, Isus a spus:
„Ai dreptate, Duhul Meu, Sfântul Duh a căutat să pogoare asupră-ţi o altă predică spre spiritul tău, dar ai eşuat să o reţii. Cât timp sunt aici, voi face ce Îmi ceri, îţi voi da ce este important la acea predică. Acum, ia creionul şi hârtia şi scrie-o.”
Aşa i-a spus Isus, afirmă el. Hagin pretinde că a primit numeroase viziuni, precum şi opt vizite personale de la Isus. Hagin a scris: „Domnul Însuşi m-a învăţat despre prosperitate. Nu am citit despre asta vreodată în cărţi; ştiu direct din rai despre ea.” Această afirmaţie este o minciună: şi o să vă arăt de ce un pic mai încolo. Vedeţi voi, ei cred sau vor ca toţi ceilalţi să creadă că Dumnezeu le dă aceste informaţii. Înţelegeţi, dragii mei, că dacă nu aveţi un canon bine definit şi dacă Scriptura nu se încheie odată cu Cartea Apocalipsei, dacă credeţi că Dumnezeu încă mai dă revelaţii – atunci nu este nici un mijloc de a opri acest potop.
Toţi pretind că Dumnezeu le vorbeşte. Din fericire pentru oamenii din Cuvânt-credinţă, Dumnezeu le spune exact ceea ce vor ei ca El să le spună. Ei au creat un Dumnezeu cu înfăţişarea pe care vor ei să o aibă. De exemplu, ei nu au conceptul de Dumnezeu ca suveran. Scriptura spune în Psalmul 103:19: „Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot.” Ceea ce înseamnă fără îndoială că Dumnezeu stăpâneşte pe oricine şi orice. Dumnezeu este preaslăvitul şi singurul suveran, Împărat al împăraţilor şi Domn al Domnilor (1 Tim. 6:15), dar cu toate acestea în volumele de materiale de la Cuvânt-credinţă pe care le-am citit, nu am găsit nici o referire la suveranitatea lui Dumnezeu – nici măcar una! Motivul este limpede: ei nu cred că Dumnezeu este suveran.
Isus, conform învăţăturilor Cuvânt-credinţă, nici nu are autoritate pe pământ: toată este delegată Bisericii. Kenneth Hagin spune în cartea sa, intitulată „The Authority of the Believer” („Autoritatea credinciosului”), carte care – apropos, are lungi pasaje luate cuvânt cu cuvânt din alte cărţi, scrise de alţi oameni: şi el spune că ideile le are de la Dumnezeu; nu este adevărat. Dar el spune că Isus nu are autoritate, El a delegat-o pe toată Bisericii; că noi suntem în locul lui Dumnezeu şi în locul lui Isus.
Mai departe, teologia Cuvânt-credinţă ne arată că Dumnezeu este ataşat de legile care guvernează sănătatea şi prosperitatea. Dumnezeu este legat de nişte legi; de nişte principii. Dacă spunem cuvintele potrivite sau dacă avem credinţa cea potrivită, Dumnezeu este obligat să răspundă, orice am determina noi să se întâmple. Robert Tilton pretinde că Dumnezeu deja s-a angajat să participe într-o relaţie de legământ cu noi. Putem să ne angajăm în orice sau să Îi promitem orice vrem, spune Tilton.
Apoi noi putem să îi spunem lui Dumnezeu, prin autoritatea Cuvântului Său, ce ne-ar plăcea ca El să facă. Vezi să nu, adică îi poţi spune lui Dumnezeu cam care ţi-ar conveni ţie să fie îndatorirea Lui într-un legământ.
În sistemul Cuvânt-credinţă, Dumnezeu nu este Domn deloc: El nu poate lucra până ce nu Îl lăsăm noi să o facă; El este dependent de instrumentele omeneşti; El este dependent de credinţa omenească şi, mai presus de toate, El trebuie să facă cutare lucru ca răspuns la cuvintele omeneşti, pentru a-şi face treaba. Charles Capps a scris: „Stă în puterea ta să dai drumul capacităţilor lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, „Dumnezeu este blocat – până în clipa în care noi îi dăm ordinele!” Pe de altă parte, potrivit lui Charles Capps, „Frica îl face activ pe diavol.” Dacă te laşi cuprins de frică, chiar şi de îndoieli, spune el că:
„L-ai alungat pe Dumnezeu de acolo. Ai oprit imediat capacităţile lui Dumnezeu. Poate că tocmai erau pe punctul de a se manifesta, dar acum tu ai aşezat cuvântul Satanei în lume, „Treaba nu se îmbunătăţeşte, merge din ce în ce mai rău”. Ai recunoscut cuvântul lui.”
Ceea ce spune el este că „Dacă te temi, vei elibera faptele diavolului; dacă ai credinţă, îl laşi pe Dumnezeu să lucreze. Aşa că dacă te temi de Satana, l-ai încuiat pe Dumnezeu şi l-ai eliberat pe Satana” (Măi, măi, ce persoană puternică eşti!). Potrivit lui Charles Capps, în cartea sa „The Tongue – A Creative Force” („Vorbirea – o forţă a creaţiei”), Dumnezeu a cam renunţat la suveranitatea Lui, inclusiv la autoritatea creatoare, lăsând-o în seama oamenilor. Capps a scris:
„În august 1974, Cuvântul Domnului a coborât la mine, spunând: [Abia asta e înfricoşător. „Aici este Domnul, vorbesc cu Charles Capps!”] „Dacă oamenii cred în mine, rugăciunile lungi nu sunt necesare. Doar rostind Cuvântul veţi aduce la voi ceea ce doriţi. Puterea mea creatoare este dată omului sub forma cuvântului. Am încetat, pentru o vreme, treaba Mea şi am dat omului cartea puterii Mele creatoare. Pentru ca ea să aibă eficienţă, omul trebuie să îi dea glas cu credinţă în faptul că Isus a vorbit când a fost pe pământ şi aşa cum a lucrat atunci, aşa va lucra şi acum, dar cuvântul trebuie rostit de trup. Omul trebuie să se ridice şi să domine puterea răului prin cuvintele Mele. Cea mai mare dorinţă a mea este ca oamenii Mei să creeze o viaţă mai bună prin cuvântul rostit, pentru că cuvântul Meu nu şi-a pierdut puterea doar pentru că a mai fost rostit cândva. Este la fel de puternic astăzi ca atunci când Eu am spus „Să fie lumină”, însă pentru ca cuvântul Meu să aibă efect, omul trebuie să îl spună; şi acea putere de creaţie va pogorî, înfăptuind ceea ce este rostit cu credinţă.”
Mai simplu spus, cu alte cuvinte el declară următoarele: „Tu ai capacitatea (dacă ai destulă credinţă) să creezi cu cuvintele tale. Vrei bani? Creează-i cu credinţa ta rostită prin vorbe. Vrei o vindecare? Creeaz-o cu vorbele tale pline de credinţă.” Mie îmi scapă cum este posibil ca unul dintre aceşti propovăduitori de la Cuvânt-credinţă să aibă datorii de 5 milioane de dolari; nu poate pur şi simplu să rostească cuvintele? Şi pe de altă parte, de ce să te mai rogi vreun pic, dacă cuvintele tale au o asemenea forţă creatoare? De ce să te rogi? Ce mai rămâne de cerut? Şi aşa ajungi la o negare a faptului că ai mai căuta ceva de la Dumnezeu; până la urmă, Dumnezeu ţi-a dat ţie suveranitate, ţi-a înmânat ţie forţa lui creatoare; nu mai este cuvântul Lui, a fost al Lui prima dată, acum e al tău. Rosteşte-l în realitatea vieţii, nu mai ai nevoie de El – tu eşti suveranul.
Un alt predicator de-al lor, Norval Hayes, a spus că este mai bine să vorbeşti cu carnetul tău de cecuri, să vorbeşti cu boala ta sau cu orice necaz ai, decât să te apuci să te rogi la Dumnezeu! Citez:
„Nu se aşteaptă de la tine să vorbeşti cu Isus despre munte; se aşteaptă să vorbeşti direct cu muntele, în numele lui Isus (oricare ar fi acel munte din viaţa ta). Încetează să vorbeşti cu Isus despre el; încetează să vorbeşti cu oricine altcineva; vorbeşte cu muntele însuşi în numele lui Isus. Nu spune: „Doamne, ajută-mă. Scapă-mă de boala asta”, ci spune: „Gripă, nu te voi lăsa să intri în trupul meu! Pleacă de la mine, în numele lui Isus! Nasule, îţi spun să încetez să mai curgi! Tuseo, îţi spun să mă părăseşti, în numele lui Isus!” Spune: „Cancerule, nu mă poţi ucide, nu voi muri niciodată de cancer – în numele lui Isus!” [Continui să îl citez]. Aveţi un munte pricinuit necazuri cu banii în viaţa voastră? Începeţi să vorbiţi cu banii. Spuneţi-i carnetului de cecuri să se conformeze cuvântului lui Dumnezeu. Vorbiţi cu afacerea, cu treaba de care vă ocupaţi. Comandaţi-le clienţilor să vină înspre afacerea voastră şi să îşi cheltuiască banii aici. Vorbiţi-i muntelui.”
Veţi râde de aşa ceva, vă înţeleg, dar există o mulţime de oameni care nu râd la asta – ei cred aşa ceva. Norval Hayes are câteva publicaţii, iar una dintre ele este intitulată „Putting Your Angels To Work” („Pune-ţi îngerii la lucru”), titlu care indică faptul că tu nu eşti suveran doar pe lumea aceasta, ci eşti şi peste lumea angelică. Hayes ne mai învaţă şi faptul că credincioşii pot exercita o dominaţie asupra îngerilor, citez:
„Odată ce îngerii sunt spirite servitoare în slujba creştinilor şi pentru aceştia [raţionează el], noi putem afla cum să îi punem la treabă în numele nostru. Noi, credincioşii, căutăm să ţinem aceste creaturi îngereşti ocupate! Căutăm să le punem la treabă pentru noi tot timpul.”
Şi iată de ce cred că este corect să spunem că teologia Cuvânt-credinţă neagă suveranitatea lui Dumnezeu, înlătură necesitatea de a ne ruga la Dumnezeu pentru orice grijă sau povară şi necesitate, dând creştinilor deopotrivă domnia şi puterea creatoare. După mintea mea, este o formă de mândrie omenească dintre cele mai rele. Mai rău, este idolatrie, iar noul idol este sinele tău, în timp ce Dumnezeu este detronat. Pentru a urmări încă un pic acest concept eronat despre Dumnezeu, mişcarea Cuvânt-credinţă ne învaţă că atunci când deveniţi creştini, deveniţi o parte a unei rase de mici dumnezei. Kenneth Copeland a declarat explicit ceea ce mulţi propovăduitori de la Cuvânt-credinţă au insinuat mai subtil. Iată ce scrie Kenneth Copeland:
„El este parte din voi, atunci cânt renaşteţi… Petru a spus-o clar, a spus aşa: „Noi suntem parte a firii dumnezeieşti.” Această fire este viaţa veşnică în desăvârşire absolută şi ea a fost împărtăşită, injectată în spiritul vostru omenesc – şi v-a împărtăşit-o Dumnezeu la fel precum voi împărtăşiţi cu copilul vostru natura omenească. Acest copil nu s-a născut balenă, s-a născut om – aşa este? Ei bine, voi nu mai căutaţi omenescul, nu? Sunteţi oameni. Şi nu aveţi vreun dumnezeu în voi – sunteţi unul!”
Copeland ne învaţă că Adam a fost creat în rândul dumnezeilor; cam aşa spune, că Adam a fost o reproducere a lui Dumnezeu! Ascultaţi ce spune el:
„El nu a fost subordonat lui Dumnezeu – Adam umbla ca şi un dumnezeu! Ceea ce a spus el „s-a petrecut”, ceea ce a făcut el „a contat”, iar când a îngenuncheat la Satana şi l-a pus pe Satana mai presus de el, atunci Dumnezeu nu a putut face nimic, pentru că un alt „dumnezeu” l-a plasat acolo pe Satana. Adam, ţineţi minte, a fost creat în rândul dumnezeilor, dar când a comis înaltă trădare, a căzut sub această clasă de dumnezei.”
„Pe cruce”, conform ideilor lui Copeland,”Isus a obţinut pentru credincioşi dreptul de a renaşte în rândul clasei dumnezeilor. Adam a fost creat, nu subordonat lui Dumnezeu, ca şi divinitate; el a pierdut-o, iar prin Hristos noi putem să revenim în rândul clasei dumnezeilor.” Spunând asta, Copeland crede că Isus, citez:
„A câştigat tămăduirea, a câştigat izbăvirea, a câştigat prosperitatea financiară, prosperitatea mintală, trupească, familială. El a spus că se va ocupa de nevoile mele potrivit belşugului Său de slavă întru Isus Hristos, iar eu doar mă plimb şi spun: „Da, nevoile mele sunt satisfăcute potrivit belşugului de slavă întru Isus Hristos.” Slavă Domnului, îmi doresc un „aparat de măsurat necesităţi”; tânjesc după acel EU SUNT; Aleluia! Şi o spun cu tot respectul, pentru a nu vă supăra prea mult, dar o să o spun oricum: când citesc Biblia, acolo unde El spune „EU SUNT”, eu zâmbesc şi spun: „Da, şi EU SUNT!”
Acest lucru este aşa o blasfemie, încât ar trebui să îi facă pielea de găină fiecărui adevărat copil al lui Dumnezeu, dar este tipic pentru preceptele Cuvânt-credinţă. Pentru că orice fiinţă umană care se autodenumeşte „EU SUNT”, „YAHWEH”, izbăvitorul etern, Dumnezeul suveran, face o blasfemie. În faţa unei critici aduse unora din declaraţiile sale despre dumnezeirea credinciosului, Copeland a apărut împreună cu Paul şi Jan Crouch la o emisiune a Trinity Broadcasting Network (Televiziunea Treimii), la emisiunea „Lăudat fie Domnul!” şi şi-a apărat preceptele în cadrul conversaţiei care urmează:
Paul Crouch a spus: „Dumnezeu nici nu trage o linie distinctivă între El şi noi.”
Kenneth Copeland: „Niciodată, niciodată, nu poţi face aşa ceva niciodată într-o relaţie de legământ.”
Paul Crouch: „Ştii ce s-a mai rezolvat în seara asta? Această zarvă şi controversă care a fost iscată de diavol, pentru a încerca să bage zâzanie în Trupul lui Hristos, legat de faptul că noi suntem dumnezei – eu sunt un mic dumnezeu!”
Kenneth Copeland: „Da, da!”
Jan Crouch: „Absolut, El ne-a dat nouă numele Lui.”
Kenneth Copeland: „Motivul pentru care noi existăm…”
Paul Crouch: „Eu am numele Lui! Eu sunt una cu El! Am o relaţie de legământ. Sunt un mic dumnezeu. Critici, plecaţi de aici!”
Kenneth Copeland: „Tu eşti tot ce este El.”
Paul Crouch: „Da!”
Paul Crouch, şeful şi moderatorul „În direct” de la Trinity Broadcasting Network şi, prin urmare, unul dintre cei mai puternici şi influenţi oameni din televiziunea religioasă de azi, şi-a afirmat în mod repetat apartenenţa la doctrina „micilor dumnezei” a mişcării Cuvânt-credinţă, îl citez:
„Noua creaţie, care vine prin renaşterea omului, este făcută după chipul Lui. Astfel, aceasta este alăturată lui Isus Hristos. Corect? Şi astfel, în acest sens (am văzut asta cu mulţi ani în urmă), orice ar fi această uniune care Îi leagă pe Tată, Fiu şi Duh Sfânt, El spune: „Tată, vreau ca ei să fie una cu Mine, chiar dacă Tu şi cu Mine suntem una”, aşa că se pare că El asta face: deschide această uniune a Dumnezeului Suprem pentru a ne aduce în interiorul ei.”
Noi devenim parte a Treimii, după această idee. Alţi predicatori de la Cuvânt-credinţă au reiterat erezia. Charles Capps scrie:
„Am auzit oameni spunând: „Cei ce mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu şi spun într-una făgăduielile lui Dumnezeu, încearcă doar să se poarte precum Dumnezeu.” Da! Exact asta încercăm să facem, să ne purtăm ca Dumnezeu, aşa cum ar face El într-o situaţie similară. Ce a făcut El? A rostit lucrul pe care Îl dorea.”
Sau O’Palk, altul de-al lor, care scria: „Până când nu vom pricepe că suntem mici dumnezei şi vom începe să ne purtăm ca mici dumnezei, noi nu putem declara Împărăţia lui Dumnezeu.” Robert Tilton denumeşte şi el credinciosul: „O creatură de tip dumnezeiesc, menită să fie un dumnezeu în această lume. Menită şi creată de Dumnezeu pentru a fi dumnezeu al acestei lumi”. Alt predicator de-al lor cu renume, Maurice Serullo a avut o conversaţie televizată cu Dwight Thompson, îl puteţi vedea des pe Channel 40:
Maurice Serullo: „Vezi tu, când Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, El nu ne-a ataşat de vreun soi de sfori, nu-i aşa? Nu ne-a făcut vreun soi de păpuşi.”
Dwight Thompson: „Nu, chiar deloc!”
Maurice Serullo: „El nu a spus „Maurice, ridică mâna, ştii, ridică vreo ceva, iar apoi gata.” Să nu avem deloc, absolut, vreun control asupra noastră.”
Dwight Thompson: „Nu, nu, nu!”
Maurice Serullo: „El l-a făcut pe Dwight Thompson, El l-a făcut pe Maurice Serullo, un fel de dumnezei în miniatură. Sigur că da! Biblia spune că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ce este această asemănare? El ne-a dat putere. El ne-a dat autoritate. El ne-a dat stăpânire. El nu ne-a spus să acţionăm ca omul, ci ne-a spus să acţionăm precum un dumnezeu.”
Benny Hinn adaugă:
„Noua creaţie este realizată după Dumnezeu, într-ale învrednicirii şi adevăratei sfinţenii. Noul om este după Dumnezeu, precum Dumnezeu, dumnezeiesc, un Isus Hristos complet. Noua creaţie este exact ca Dumnezeu. Pot să vă zic acest lucru, „Eşti un mic dumnezeu pe pământ, pe aici.”
Iar apoi Hinn a răspuns criticilor aduse la aşa o învăţătură, spunând:
„Acum sunteţi pregătiţi pentru o cunoaştere cu adevărat revelatoare? Prea bine, priviţi aici! El a aşezat alături forma Sa divină, astfel că într-o bună zi eu voi putea fi înveşmântat pe pământ într-o formă divină. Kenneth Hagin are un precept; o mulţime de oameni au o problemă cu acesta, totuşi preceptul este absolut adevărat. Kenneth Copeland are un precept, mulţi creştini l-au tăgăduit, dar este adevăr divin. Hagin şi Copeland spun „Tu eşti un dumnezeu, voi sunteţi dumnezei”. Gândiţi că „Vai, dar eu nu pot fi Dumnezeu!” Staţi puţin! Haideţi să cântărim acest precept. Susţinerea vine din partea lui Hagin; dar sunt cei care îi tot repetă că a încurcat lucrurile. Susţinere vine şi de la preceptul lui Copeland, însă sunt, dragi prieteni, cei care tot repetă că acest precept a făcut lucrurile vraişte. Vezi tu, frate, când Isus a fost pe pământ, Biblia spune că El s-a lepădat mai întâi de forma dumnezeiască. El, Dumnezeu cel nesfârşit, a devenit om, iar noi putem deveni ceea ce El este.”
Veţi observa în aceste lucruri că ei se bazează pe versete care indică că noi am intra în interiorul şi am participa în unele lucruri care sunt adevărate despre Dumnezeu. Dar ei le iau cu un înţeles extrem, cum că noi devenim Dumnezeu. Noi participăm la iubirea lui Dumnezeu, nu-i aşa? Şi la îndreptăţirea lui Dumnezeu, la bucuria şi slava Lui, dar nu suntem Dumnezeu. Hagin spune:
„Dacă la un moment dat ne trezim şi ne dăm seama cine suntem, vom începe să facem lucrurile pe care ar trebui să le facem, pentru că Biserica nu a realizat încă faptul că oamenii sunt Hristoşi, căci asta sunt. Oamenii sunt Hristoşi.”
Acum nu mai suntem doar Dumnezeu – suntem şi Hristos! Astfel au găsit de cuviinţă propovăduitorii de la Cuvânt-credinţă să îl dea deoparte pe Dumnezeu şi să ne pună pe noi în locul Lui. De la această eroare de bază curg şuvoi toate aberaţiile. De ce ne învaţă ei că sănătatea şi prosperitatea sunt dreptul divin al fiecărui creştin? Deoarece noi suntem Dumnezeu – şi merităm! Aşa este? Dacă eu sunt Dumnezeu, merit prosperitate. De ce spune ei că cuvântul unui credincios are puterea creatoare şi forţa determinantă? Pentru că, în sistemul lor teologic, noi suntem Dumnezeu, iar Dumnezeu poate transforma vorba în creaţie, iar noi fiind Dumnezeu, putem face din cuvinte creaţii. Au cumpărat minciuna originară a lui Satana. Şarpele i-a spus femeii: “Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Asta a fost o minciună. Omul nu va fi niciodată ca Dumnezeu. Voi putea ajunge eventual un om glorificat, slăvit – dar nu Dumnezeu. Ideea că omul poate deveni ca Dumnezeu este şi mereu a fost o minciună satanică. A fost minciuna prin excelenţă – ascultaţi-mă, această minciună l-a dus în jos pe diavol. El aşa a spus: „Voi fi ca Dumnezeu”.
Două texte sunt adesea folosite drept dovezi de către predicatorii Cuvânt-credinţă, în sprijinul preceptelor lor. În Psalmi, mai exact în Psalmul 82:6, Dumnezeu le spune stăpânitorilor de pe pământ: “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt.” Şi aşa spun şi ei: „Vedeţi, Dumnezeu spune că noi suntem dumnezei!”
O simplă citire a Psalmului, însă, arată ceva cu totul şi cu totul diferit. Dacă veţi trece cu privirea peste Psalm, vă va arăta că acele cuvinte au fost rostite pentru stăpânitorii fără de Dumnezeu, care erau în pragul judecării: stăpânitori pământeşti care erau pe punctul de a fi judecaţi. Vedeţi versetul 7 (ei nu vor niciodată să citească versetul 7): „Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare. Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul!” Ce înseamnă asta? Este o notă de ironie. Dumnezeu se uită la aceşti conducători lumeşti care împărţeau judecăţi nedrepte. La versetul 2 se arată că ei judecau strâmb; arătau părtinire celor vinovaţi. Făceau mai degrabă nedreptate, decât dreptate, iar El le spune că în sinea lor ei se cred nişte dumnezei, dar vor pieri ca nişte… Ce? Oameni. Cum e posibil să scoţi din context acest verset 6 şi să faci afirmaţia că creştinul va deveni un dumnezeu? Departe de a le confirma dumnezeirea, Dumnezeu îi condamnă pe cei care se credeau dumnezei!!
Propovăduitorii mişcării Cuvânt-credinţă se vor întoarce imediat la celălalt text doveditor care le este favorit, Ioan 10:33-34. Ghici ce? Aici Isus citează Psalmul 82:6, astfel că dacă aţi priceput Psalmul 82:6, nu aveţi probleme în a înţelege Ioan 10. „Iudeii I-au răspuns: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” Isus le-a răspuns: “Nu este scris în Legea voastră: “Eu am zis: Sunteţi dumnezei?”” Nu scăpaţi din vedere faptul că Isus a ales acest verset. El le era foarte familiar scribilor şi fariseilor. Ei au înţeles că acest verset era o condamnare a conducătorilor denaturaţi, iar Isus pur şi simplu evidenţia ironia psalmului original. Walter Martin a scris un excelent comentariu la acest lucru, el a spus: „Isus îi ironiza pe oameni, ca şi cum ar fi spus „vă credeţi cu toţii dumnezei. Ce mai înseamnă încă un Dumnezeu printre voi?” Vai, ce ironie. Veţi râde de Mine pentru că afirm că sunt Dumnezeu, în timp ce voi toţi afirmaţi acelaşi lucru. Ce mai înseamnă încă un dumnezeu? Sarcasm.
Walter Martin spune: „Ironia este folosită pentru a ne provoca, nu pentru a ne informa. Nu este o bază pentru a construi o teologie.” Mai departe el spune: „Este şi pertinent pentru o înţelegere a lui Ioan 10 să ţinem cont că Satan este denumit „stăpânul acestei lumi” de o autoritate, nimeni alta decât Isus Hristos, iar Pavel întăreşte ideea denumindu-l „dumnezeul acestor vremuri”. Putem face un dumnezeu din orice: bani, putere, statut social, poziţie, sex, patriotism, familie sau, ca în cazul lui Lucifer – un înger. Putem fi chiar proprii dumnezei; dar ca să numeşti ceva ca fiind dumnezeiesc sau să i te închini, asta e altceva. Isus nu le spune „Dumnezeu” în adevăratul sens al cuvântului; El spune că aţi făcut un dumnezeu din voi înşivă, exact ca oamenii din Psalmul 82, care au simţit judecata cruntă a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a spus israeliţilor rebeli, în Isaia 29:16: „Stricaţi ce sunteţi! Oare olarul trebuie privit ca lutul?”. Gândeşte oare lutul că este egalul olarului? Potrivit mişcării Cuvânt-credinţă, care este răspunsul la această întrebare? „Da, dacă nu cumva chiar superior”. Ei au un dumnezeu greşit.
Bine, mai au ei şi alte lucruri care sunt eronate şi vă voi spune în următoarea seară de duminică, vom începe cu faptul că au şi un Isus privit greşit.
Tată, chiar şi doar vorbind aceste lucruri aproape că suntem aruncaţi în necredinţp, nu pentru că nu suntem obişnuiţi a greşi, ci pentru că nu suntem obişnuiţi ca eroarea să fie primită de oameni care spun că a lor este adevărul. Suntem uluiţi că atât de mulţi creştini care îşi afirmă crezul în adevăr se vor identifica cu aceste erezii oribile ale acestei mişcări. Noi simţim că creştinismul evanghelic a devenit absolut de nedefinit, că este atât de amorf încât nu mai are hotare. Este inexplicabil. Aproape că simţim că avem de tras înapoi totul şi de a-l lua de la capăt. Doamne, atât de mulţi sunt confuzi, atât de mulţi sunt rătăciţi. Ne rugăm ca adevărul Tău să ajungă cumva la ei şi să Ţi se închine Ţie ca Dumnezeu suveran, să nu Te transforme într-un portofel al lor, ci să cadă cu faţa la pământ în prezenţa Ta şi să ceară privilegiul de a suferi în numele Tău, dacă trebuie, boală, sărăcie sau moarte, dacă asta Ţi-e voia. Cei precum Apostolul Pavel ar fi bucuroşi să sufere, ar fi recunoscători pentru persecuţii, necazuri, privaţiuni, dacă asta ar fi voia Ta, pentru că Tu eşti suveran.
Tată, ajută-ne să aflăm ce sunt oamenii în cel mai bun caz, şi nu mai mult. Oameni care au fost atinşi de transformarea slavei lui Hristos. Oameni care au trăit întru Sfântul Duh, dar noi suntem oameni şi nimic mai mult, oameni izbăviţi ca şi oameni care trebuie să fim umili înaintea lui Dumnezeu. Ne mâhnim, Tată ceresc, pentru că ai fost necinstit astfel, umilit astfel de un atare reproş teribil adus Numelui Tău sfânt de cei care propovăduiesc şi cred lucruri atât de smintite. Şi ne rugăm să fii preaslăvit şi să pui capăt acestei învăţături nefireşti, îţi cerem în numele Mântuitorului. Amin.
(Partea II)
În această seară vrem să ne întoarcem la studiul despre Mişcarea carismatică contemporană. Această mişcare are mai multe facţiuni, multe lucruri unice. Ca să vă puteţi face o idee: Phil Johnson tocmai îmi spunea (Phil este director executiv al „Grace To You” – „Slavă Ţie”) că deunăzi o doamnă a sunat la linia telefonică 800 şi a spus că are veşti bune pentru noi. Ea zicea că i s-a dat aprobarea din partea lui Robert Tilton (Robert Tilton este una dintre personalităţile de vază ale televiziunilor carismatice) să spună tuturor că lui i s-a revelat faptul că „Isus vine pe 15 noiembrie” şi că ea, doamna respectivă, îşi lasă întreaga proprietate organizaţiei „Grace To You”. Bănuiţi consecinţele acestui lucru? Pentru cei care nu vă daţi seama, pare să spună că noi vom mai fi aici după ce El va veni şi va pleca! Eu nu cred că femeia aceasta a gândit eminamente astfel, totuşi; am formulat eu aşa.
Acum, întorcându-ne la discuţia noastră pe tema predicii „Sănătate şi avuţie”. Data trecută am început să vorbim despre cultul cargoului din Pacificul de Sud, acolo unde încă mai există aborigeni care se închină la zeii cargourilor. Ei au dezvoltat o religie din cauză că, în timpul celui de al doilea război mondial, multe avioane mari au aterizat pe insula lor; ele au reprezentat prima lor expunere faţă în faţă cu tehnologia modernă, iar ei au făcut din aceste lucruri o religie, iar azi avem mici temple făcute din bambus şi diverse împletituri. Temple care arată precum turnurile de control, avioanele de transport şi hangarele aviatice, iar băştinaşii aceştia se închină la zeii cargoului. Un tip de religie materialistă; ei vor ca zeii cargoului să revină şi să le aducă iarăşi brichete Zippo, radiouri, unelte diverse, scule şi tot felul de lucruri care au mai aterizat acolo în cel de-al doilea război mondial.
Vă sugeram faptul că această evanghelie a „Sănătăţii şi prosperităţii” de azi nu este decât un alt fel de cult al cargoului, cult în care oamenii caută un dumnezeu care oferă toate bunurile dorite de ei. Acea esenţă a cultului cargoului a fost că Dumnezeu există pentru a furniza ceea ce dorim noi, iar esenţa acestei evanghelii a sănătăţii şi prosperităţii este aceeaşi; că Dumnezeu există acolo sus pentru a oferi ceea ce vrem şi cerem negreşit. Şi vă sugeram data trecută că toate elementele ce sunt comune cultelor există în cadrul mişcării prosperităţii sau, altfel spus, a mişcării „Sănătate şi avuţie”: o cristologie distorsionată, o opinie exagerată despre om, o opinie eronată despre Dumnezeu, o teologie bazată pe fapte umane, o convingere că o nouă revelaţie este în curs şi că ea dezvăluie secrete care au fost tăinuite mulţi ani, scrieri extra-biblice care chipurile au fost inspirate de ceruri şi sunt autoritare. Toate aceste trăsături sunt caracteristice cultelor.
Eu spun să ne uităm acum la unele dintre aspectele doctrinei „Sănătate-avuţie” şi să observăm punctele cheie de înţelegere a lor din perspectiva teologică. Data trecută am discutat faptul că ei au un Dumnezeu greşit. Ei nu pricep că Dumnezeu este suveran, nu pricep că Dumnezeu este capabil să acţioneze independent, ei cred că omul este suveran: Dumnezeu a lăsat suveranitatea în seama omului şi acum El este la cheremul omului, iar dacă El va face ceva, va face doar dacă Îl lăsăm noi. Omul este suveran. Dumnezeu a fost deposedat de acest atribut şi omul este în locul Lui. El [Dumnezeu] este dependent de credinţa omenească, El este dependent aproape total de cuvintele omeneşti, de fapt ei merg până acolo încât spun că noi suntem mici dumnezei, iar odată ce suntem mici dumnezei, Dumnezeu ne-a dat autoritate divină şi, taman cum Dumnezeu a grăit şi lucrurile s-au creat, aşa şi noi vorbim şi ele se vor fi creând. Aşa că avem puterea creatoare a cuvintelor, deoarece suntem de fapt mici dumnezei suverani şi Dumnezeu ne-a împuternicit cu această suveranitate.
Am discutat despre faptul că de când ei au această perspectivă despre Dumnezeu, nu mai au nevoie să se roage Lui, de fapt ei afirmă că ar fi mai bine să vorbeşti direct cu boala pe care o ai sau cu portofelul tău, decât să vorbeşti cu Dumnezeu, pentru că poţi transpune în existenţă prin vorbire tot ce îţi doreşti, cu puterea creatoare a cuvântului, ca reproducere a lui Dumnezeu Însuşi. Şi astfel, ei l-au tras în jos pe Dumnezeu şi au ridicat omul, iar noi nu trecem peste acest aspect înainte de a-i arunca o scurtă privire.
Mai apoi, nu numai că aceşti predicatori despre „Sănătate, avuţie” şi din această mişcare au un Dumnezeu eronat, dar au şi o perspectivă greşită despre Isus – şi vreau să ascultaţi cu atenţie acest lucru, este important. Isus cel din Mişcarea Cuvânt-credinţă, Mărturisirea pozitivă, Mişcarea Sănătate, prosperitate, nu este Isus cel din Biblie, din Noul Testament. Propovăduitorii Cuvânt-credinţă spun: „Isus a renunţat la dumnezeirea Sa şi a luat asupră-I natura lui Satana, pentru a muri pentru păcatele noastre.” Repet, ei spun aşa: Isus a renunţat la dumnezeirea Sa şi a luat asupră-I natura lui Satana, pentru a muri pentru păcatele noastre.” Kenneth Copeland, care este un exponent mondial al apărătorilor profeţiei lui infame care pune la îndoială dumnezeirea lui Hristos, a spus:
„De ce Isus nu s-a proclamat făţiş ca Dumnezeu în timpul celor 33 de ani petrecuţi pe pământ? Dintr-un singur motiv: El nu a venit pe pământ, aici, ca Dumnezeu, El a venit ca om.”
El pare să spună că Isus a venit doar ca om, nu şi ca Dumnezeu. Isus cel de la Cuvânt-credinţă pare adesea ca nimic altceva decât un om împuternicit de divinitate. Mai departe, citez din Kenneth Copeland:
„Cei mai mulţi creştini cred în mod eronat că Isus era capabil să facă minuni, să înfăptuiască miracole şi să trăiască mai presus de păcat pentru că El avea putere dumnezeiască, pe care noi nu o avem. Astfel, ei nu au aspirat vreodată să trăiască aşa cum a trăit El.
Ei nu îşi dau seama că atunci când Isus a venit pe pământ, El a renunţat voluntar la acest avantaj, trăindu-şi viaţa de aici nu ca Dumnezeu, ci ca om. El nu a avut puteri supranaturale înnăscute, nu a avut capacitatea de a face miracole până ce nu a fost uns de către Sfântul Duh, aşa cum se consemnează în Luca 3:22 [asta fiind botezul Său]. El a avut o misie ca om uns de Sfântul Duh.”
Aceste afirmaţii ne spun că Isus este deposedat de dumnezeirea Sa. Evident, contează prea puţin pentru acest sistem dacă Isus a fost Dumnezeu sau om. Mai departe, Kenneth Copeland scrie:
„Duhul lui Dumnezeu mi-a vorbit şi mi-a spus: „Un om renăscut l-a înfrânt pe Satan, primul născut din mai mulţi fraţi l-a biruit”. El a zis: „Eşti chiar după chipul şi asemănarea leită a aceluia.” Eu am spus: „Doamne sfinte, mare Ţi-e puterea!” Am început să văd ce se petrecea acolo. Şi am zis: „Ei bine, doar nu o să-mi spui că… nu se poate să-mi spui că eu aş putea face una ca asta.”
Şi Dumnezeu a spus: „Ba da! Dacă ai avea ce trebuie – cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum l-a făcut El, ai putea face acelaşi lucru, deoarece şi tu eşti un om renăscut.” Apoi Dumnezeu mai spuse: „Aceeaşi putere pe care am întrebuinţat-o ca să Îl ridic pe El din morţi am folosit-o să te scap şi pe tine de moarte, de greşeli şi păcate. Trebuie să am de partea mea acea sosie şi acel chip pentru a înfăptuii judecarea lui Satana, pentru ca să pot recrea un copil şi o familie, o rasă omenească cu totul nouă.” Şi apoi Dumnezeu a spus: „Tu eşti leit ca El.”
Este simplu să spui aşa ceva, adică mai pe scurt: „Isus a venit în această lume nu ca Dumnezeu, ci ca om. Ca om a murit, iar apoi El a fost renăscut şi ca om a trăit. Şi, de fapt, El nu a fost deloc diferit de Kenneth Copeland sau de o mulţime de alţi oameni.” Această aiureală este evidentă o blasfemie. Este uluitor pentru mine ca cineva, cu o cât de mică brumă de cunoaştere a adevărului biblic, să accepte acest lucru ca pe o revelaţie de adevăr, dar judecând după răspunsul primit de misiunea lui Copeland şi a altora ca el, care propovăduiesc acelaşi lucru, sute de mii de oameni cred această afirmaţie, iar ei îl deposedează astfel pe Isus de identitatea Sa. El este Dumnezeu-om, iar a spune că este mai puţin decât un Dumnezeu-om este o erezie! Şi repet, reţineţi, aveţi grijă, acest cult este tipic unei perspective aberante despre Hristos.
Mişcarea Cuvânt-credinţă mai continuă să vorbească şi despre Ispăşirea Lui în termeni care sunt teribil de nefamiliari ortodoxiei. Moartea Sa ca sacrificiu pe cruce a fost lucrarea de căpătâi pe care a venit să o împlinească Domnul pe pământ. Această răscumpărare este evidenţa majoră a întregului Nou Testament şi este punctul central a tot ceea ce credem noi şi propovăduim ca şi creştini. Totuşi, mişcarea Cuvânt-credinţă ne învaţă lucruri despre lucrarea lui Hristos care sunt absolut aberante, până la blasfemie. Copeland spune:
„Isus a fost cel dintâi om care a fost născut [sic!] din păcat către îndreptăţire. El a fost modelul unei rase omeneşti noi, care va să vină. Slavă Domnului! Şi ştiţi ce a făcut El? Primul lucru pe care acest om renăscut l-a făcut – vedeţi, trebuie să vă daţi seama, a fost că El a murit. Trebuie să vă daţi seama că El a ajuns în străfundurile iadului ca om muritor, care a păcătuit. Dar nu a rămas acolo, slavă Domnului. El a fost renăscut în adâncul iadului.
Învrednicirea faţă de Dumnezeu a fost făcută prin păcat. El a acceptat natura păcatului a lui Satana în conformitate cu propriul Lui duh, iar în momentul în care a făcut asta, El a strigat: „Doamne! Doamne! De ce m-ai uitat?”
Nu ştiţi ce s-a întâmplat pe cruce. De ce credeţi că Moise, la îndrumarea dată de Dumnezeu, a ridicat un şarpe pe acel stâlp, în locul unui miel? Acest lucru nu mi-a dat pace. Am spus: „De ce oare ai pus un şarpe acolo, semnul Satanei? De ce să nu pui un miel la acel stâlp?”
Dumnezeu a spus: „Pentru că pe cruce zăcea semnul Satanei.” A zis: „Am primit asta în propria Mea moarte duhovnicească, iar lumina a fost alungată”.”
Mai târziu în acelaşi mesaj, Copeland adaugă:
„Duhul lui Isus, primind acel păcat şi făcându-l să fie păcat, El s-a separat astfel de Dumnezeul Lui, iar din acel moment, El este un muritor. Capabil de eşec. Supus morţii. Nu numai atât, El este menit să fie trimis în gura iadului. Şi dacă Satana este capabil să Îl copleşească acolo, el va câştiga universul, iar omenirea este osândită. Să nu vă agăţaţi de ideea că Isus nu putea să dea greş, deoarece dacă El nu putea da greş, toată chestiunea ar fi fost ilicită.”
Ce fel de vorbe în doi peri or mai fi şi astea? Ideea că Isus este om, căpătând firea (natura) Satanei, mergând în iad deoarece El este azvârlit în hăul iadului ca păcătos, aşteptând să fie renăscut şi să intre într-un fel de luptă pe viaţă şi pe moarte cu Satana, luptă în care biruitorul va stăpâni universul. Toate astea sunt absolut străine de ceea ce învaţă Noul Testament despre misia şi lucrarea Dumnezeului-om. Şi de fapt, Copeland a adoptat o erezie cunoscută şi ca teoria misiei Ispăşirii, care este o erezie veche ce spune, în esenţă, că Dumnezeu este la mâna Satanei şi până când cineva nu îi va plăti Satanei o ispăşire, o răscumpărare, el nu Îi va da drumul lui Isus, astfel că Dumnezeu nu avea de ales şi trebuia să îi plătească Satanei preţul răscumpărării pentru izbăvire. Moartea lui Hristos a fost răscumpărarea plătită Satanei pentru a putea ridica o pretenţie legitimă faţă de cea avută de diavol asupra rasei omeneşti, din pricina păcatului lui Adam. Această opinie, apropos, contravine învăţăturii clare care spune că moartea lui Hristos a fost un sacrificiu oferit lui Dumnezeu, nu Satanei, citiţi în Efeseni 5:2.
Mai departe Copeland şi propovăduitorii Cuvânt-credinţă se îndepărtează de ortodoxie şi spun că Hristos a murit spiritual. Şi noi spunem uneori că Hristos a fost separat de Tatăl pe cruce, iar alteori spunem că asta este un fel de moarte spirituală, dar realitatea este că Hristos nu a murit spiritual în sensul că spiritul Său divin a încetat să mai existe. Este o eroare să spui că duhul lui Hristos a încetat să existe, („lumina a fost stinsă”), aşa cum a numit el acest lucru. Sau că El a fost cumva separat de Dumnezeu şi a devenit brusc om muritor sau, mai rău, că a luat natura Satanei, că a fost tras în iad şi chinuit trei zile şi trei nopţi. Fred Price, care a luat-o pe drumul aceluiaşi tip de precepte, scria într-o epistolă:
„Credeţi că pedeapsa pentru păcatele noastre a fost moartea pe cruce? Dacă era aşa, cei doi tâlhari ar fi putut plăti preţul. Nu, pedeapsa a fost de a merge chiar în iad şi a sta acolo un timp, despărţit de Dumnezeu. Satana şi toţi demonii iadului au gândit că L-au prins pe Isus şi că l-au ţinut într-o plasă, L-au târât jos chiar în fundul iadului pentru a ispăşi osânda noastră.”
Ar fi putut cei doi tâlhari să plătească acel preţ? Ar fi putut milioane de tâlhari pe milioane de cruci să fi plătit preţul păcatelor noastre? Evident că nu. Dumnezeirea lui Isus şi neprihănirea Sa, calitatea de unic Miel al lui Dumnezeu L-au făcut să fie singura persoană care putea să sufere pentru păcatele noastre. Să spui că putea fi oricine în locul Lui este ceva absolut ridicol. Aţi fost răscumpăraţi nu prin lucruri trecătoare, nu cu argint sau aur, din felul vostru inutil de trai moştenit de la înaintaşi, ci cu nepreţuitul sânge al Mielului fără de prihană şi vină. Hristos Mielul, Sângele Lui. Ei sunt confuzi în privinţa lui Hristos, ei nu ştiu dacă El este Dumnezeu sau dacă este om, sunt confuzi şi asupra celor petrecute pe cruce, a înţelesului ispăşirii.
Şi Copeland predică un punct de vedere aberant, similar celui pe care l-am observat la Fred Price, îl citez pe Copeland:
„Isus a trebuit să treacă prin aceeaşi moarte spirituală pentru a plăti preţul – nu a fost vorba de moartea fizică pe cruce care a plătit acest preţ de răscumpărare a păcatelor, pentru că dacă ar fi fost aşa, orice profet al lui Dumnezeu care a murit în ultimele mii de ani ar fi putut plăti acest preţ. Nu a fost moartea fizică. Oricine ar putea face asta.”
Ceea ce spun ei este că moartea pe cruce a lui Isus nu ne-a mântuit, ci faptul că El a ajuns în iar şi acolo ne-a câştigat izbăvirea, dar nu asta este ceea ce spune Scriptura şi nu asta e ceea ce a vrut Isus să spună zicând „S-a sfârşit!” Acum trebuie să vedem că dincolo de aceste învăţături foarte răspândite ale acestor doi oameni, este preceptul lui Kenneth Hagin. Kenneth Hagin spune:
„Isus a simţit moartea – moartea spirituală – pentru fiecare om. Vedeţi, păcatul este mai mult decât un act fizic, este un act spiritual. Şi astfel, El a devenit ceea ce eram şi noi, iar noi putem devenii ce este El, slavă Domnului, iar atunci spiritul Lui a fost separat de Dumnezeu.
De ce trebuia ca El să fie zămislit sau născut? Deoarece El a devenit aşa cum eram noi, separaţi de Dumnezeu. Pentru că El a simţit moartea duhovnicească, pentru orice om. Şi duhul Lui şi fiinţa lăuntrică au mers în iad. În locul meu. Nu vedeţi acest lucru? Moartea fizică nu ar fi înlăturat păcatele voastre. „El a simţit moartea pentru fiecare om” – El ne spune despre încercarea morţii spirituale.
Isus a fost prima persoană renăscută vreodată. De ce a fost nevoie ca spiritul Lui să fie renăscut? Deoarece acesta era înstrăinat de Dumnezeu.”
Hagin Îl vede pe Isus într-o stare prelungită de încetare a calităţii de Dumnezeu şi de om înstrăinat de Dumnezeu, în iad, încercând să „acţioneze în armonie” cu scopul renaşterii Sale.
Mişcarea Cuvânt-credinţă a scornit această teologie ciudată care îi face pe păcătoşi dumnezei şi îl transformă pe neprihănitul Fiu al lui Dumnezeu în păcătos. Astfel de precept este prin excelenţă nebiblic. Îl înjoseşte pe Domnul nostru, îi diminuează lucrarea, este evident pentru oricine.
Mai mult, ispăşirea nu a avut loc în iad. Ea a fost totalmente pe cruce, atunci când Isus a spus: „S-a isprăvit!” (consemnat în Ioan 19:30). Mai întâi Petru 2:24 spune că „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”, nu în iad. Coloseni 2:13-14 spune că El a anulat datoria păcatelor noastre şi „A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.”. Efeseni 1:7 spune: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui [sângele se referă aici la moartea fizică – adică vărsarea sângelui Său pe cruce], iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său”. Isus i-a promis tâlharului pocăit: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” El nu a fost în iad timp de trei zile. A spus că puterile iadului au fost astfel înfrânte.
Biblia nu cunoaşte acel fel de ispăşire care există în preceptele mişcării Cuvânt-credinţă. Biblia nu cunoaşte nimic de felul acelui Isus despre care vorbesc ei. Ei au un Dumnezeu greşit şi un Isus greşit.
În al treilea rând, credinţa lor este greşită. Este o parte fascinantă şi cu un loc central în sistemul lor. Să vă ajut să înţelegeţi despre ce este vorba. Ei propovăduiesc faptul că credinţa este un fel de lege, ceva inviolabil, imuabil, de neschimbat, o lege impersonală – este ceva precum gravitaţia. Oricine se implică în ea obţine acelaşi rezultat. Adică poţi lua zece oameni pe acoperişul unei clădiri şi acolo îi poţi face pe trei dintre ei să priceapă legea gravitaţiei, trei dintre ei să nu priceapă nimic din această lege, alţi trei să nu creadă că există o lege a gravitaţiei, iar o persoană surdă, mută şi oarbă, care nu ştie nimic – iar dacă toţi sar de pe acoperiş, toţi vor cădea. De ce? Pentru că legea gravitaţiei funcţionează, indiferent de ce crezi. Legea gravitaţiei este fixă. Nu este o chestiune de credinţă, nu este o chestiune de nimic. Sari şi cazi! Şi ei au un concept precum acesta al legii gravitaţiei, pe care îl duc într-o dimensiune spirituală şi spun că aşa este şi credinţa. Nu contează cine eşti, dacă doar aplici legea credinţei, ea va funcţiona.
Pat Robertson, de pildă, a fost întrebat dacă legile Împărăţiei vor funcţiona chiar şi pentru necreştini şi iată ce a scris în cartea lui, intitulată „Answers to 200 of Life’s Most Probing Questions” („Răspunsuri la cele mai determinante 200 de întrebări ale vieţii”):
„Da. Acestea nu sunt numai principii creştine şi iudaice, nu mai mult decât este gravitaţia creştină sau iudaică. Legile lui Dumnezeu lucrează pentru oricine le va respecta. Principiile Împărăţiei se aplică întregii creaţii. Şi tot ce reprezintă legea credinţei este că „Dacă crezi că poţi avea ceva – vei căpăta!” Dacă crezi că te vei însănătoşi – te vei însănătoşi. Dacă crezi că vei primi nişte bani – vei primi nişte bani. Dacă crezi că te vei căsători – te vei căsători, deoarece pui la lucru o lege şi ea este una imuabilă, inviolabilă care funcţionează pentru oricine, oricând. Este o lege impersonală, este fixă.”
Şi aici greşeala, spus mai simplu, este aceea că se pune încredere în natura credinţei în loc de obiectul credinţei. Se presupune că există ceva inerent în faptul de a crede, că declanşează ceva, lucru deloc adevărat. Nu natura credinţei este cea eficientă, ci obiectul credinţei. Credinţa mea în Dumnezeu obţine rezultatele, nu credinţa în credinţă. Când eram puşti era un cântec, unul destul de răspândit, „I Believe!” („Eu cred!”) Îşi mai aminteşte cineva cântecul? „Cred că pentru fiece picătură de ploaie, o floare va creşte”, iar apoi urma „Eu cred… eu cred…” Şi acolo era esenţa, în „Eu cred”! Şi veţi întreba voi acum „Crezi ce? Crezi în cine? Cum anume crezi?” „Nu, eu cred!” Şi uneori auzi la unii mireni, când sunt intervievaţi: „Ei bine, sunt o persoană cu credinţă adevărată. Sunt într-adevăr un credincios”. „Păi, bine. Şi ce anume crezi?” „Ah, eu cred în a crede”. „Bine!”
Vedeţi voi, acelaşi tip de concept laic a ajuns în sânul acestei mişcări, concept care spune: „Dacă aplici legea credinţei, dacă îţi răscoleşti puţin credinţa şi spui „Eu cred”, atunci o vei face să se materializeze. Dacă poţi elimina dubiul şi toate gândurile negative şi poţi să gândeşti super pozitiv, să crezi într-adevăr cu abnegaţie (nu ştiu cu câtă abnegaţie trebuie să credeţi, dar evident, mai mult decât crede majoritatea oamenilor).” Există oameni în sânul mişcării acesteia care se îmbogăţesc, îi ştiţi voi. Dar majoritatea rămâne exact acolo unde erau – oameni simpli şi supuşi bolii, întocmai cum erau înainte de a fi învăţat astfel de lucruri.
Credinţa, potrivit doctrinei Cuvânt-credinţă, nu este o încredere necondiţionată în Dumnezeu; nu este un crez în revelaţia dezvăluită de Scriptură. Credinţa este o formulă prin care tu manipulezi universul, prin care manipulezi lucrurile. Charles Capps spune:
„Cuvintele guvernate de legea spirituală devin forţe spirituale ce lucrează pentru voi. Cuvintele nerostite lucrează împotriva voastră. Lumea spirituală este controlată de cuvântul lui Dumnezeu. Lumea naturii este menită de a fi controlată de om prin rostirea cuvintelor lui Dumnezeu. Aşadar, dacă credeţi şi rostiţi cuvintele, veţi face ca acel lucru să se întâmple [asta fiind puterea voastră creatoare, iarăşi].”
Aşa cum o spune şi sintagma „Cuvânt-credinţă”, această mişcare spune că credinţa este o chestiune legată de cele spuse de noi, mai mult decât cele în care avem încredere sau decât adevărurile la care aderăm şi le afirmăm cu toată inima. O expresie favorită în Mişcarea Cuvânt-credinţă este „confesiunea pozitivă”. Aţi auzit de ea? Se referă la preceptul Cuvânt-credinţă care spune că cuvintele voastre vor crea, că au putere creatoare. Ei spun: „Ceea ce spui, aceea creezi!” Aşadar, dacă crezi îndeajuns de mult pentru a rosti, vei crea acel lucru. Îţi vei crea bogăţiile. Îţi vei crea sănătatea. Te vei ridica din scaunul cu rotile. Prin cuvinte vei determina tot ce ţi se întâmplă, spun ei. Confesiunile tale, bazate pe credinţa în credinţă, vor face lucrurile realitate, iar Dumnezeu trebuie să acţioneze aşa pentru că asta este o lege. Fie că eşti creştin, iudaic sau necreştin, legea va funcţiona.
Kenneth Hagin scrie: „Poţi avea ceea ce spui. Îţi poţi scrie propriul bilet către Dumnezeu. Iar primul pas în scrierea acestui bilet către Dumnezeu este: a spune”. Ceea ce încearcă ei să facă este să te aducă în stadiul de a spune, a spune iar şi iar ceva, până când în cele din urmă te convingi singur şi crezi ce spui. Iar atunci când ai ajuns să crezi ceea ce ai tot spus, vei crea acel lucru în fine. Mai apoi, Kenneth Hagin spune:
„Dacă vorbiţi despre încercările prin care aţi trecut, despre necazuri, despre lipsa de credinţă, despre lipsa de bani – credinţa vi se va estompa şi se va năruii. Dar, binecuvântat fie Domnul, dacă vorbiţi despre Cuvântul lui Dumnezeu, despre minunatul vostru Tată Ceresc şi despre ce poate să facă El – atunci credinţa voastră va creşte cu paşi repezi şi trainici.”
Aşa că tot ce trebuie să faci este să rosteşti lucrul acela – să vorbeşti de el. În broşurica sa intitulată „Cum să îţi scrii biletul către Dumnezeu”, Hagin pretinde că i s-a revelat un demers în patru etape: spune-o, fă-o, primeşte-o şi povesteşte-o. Hagin pretinde că Isus i-a spus aşa: „Dacă cineva, oriunde, va urma aceşti patru paşi sau va pune la lucru aceste patru principii, acela va căpăta mereu ceea ce vrea de la Mine sau de la Dumnezeu Tatăl”. Scrie-ţi propriul bilet! Ideea a născut, bineînţeles, superstiţii, dezamăgiri crunte şi lucruri tragice. Incantaţii magice, despre asta e vorba, este o formă de voodoo. Nu are vreo altă valoare.
Charles Capps avertizează despre pericolul rostirii confesiunilor negative, spune aşa:
„Ne-am programat vocabularul după limbajul diavolului. Am introdus suferinţa şi boala în vocabularul nostru, chiar moartea. Principalul cuvânt pe care atât de mulţi oameni obişnuiesc să îl spună este moartea, cuvântul „moarte”.
„Mor să fac cutare lucru”, spun ei. „Simt că mor dacă nu o fac. Lucrul acela, mor după el.”
Vezi tu, prietene, este un limbaj parşiv. Este contrar Cuvântului lui Dumnezeu. Moartea vine de la diavol… Nu ne trebuie o „întovărăşire” cu moartea. Toţi oamenii mor mai curând decât ar vrea, aşa că nu începeţi o „tovărăşie” cu moartea de pe acum.”
Cu alte cuvinte, nu vă doriţi să spuneţi aceste cuvinte, deoarece se pot întâmpla. Iată cât de puternici sunteţi – aţi putea să vă sinucideţi!
Confesiunea pozitivă, ascultaţi aici, va fi mai presus de confesiunea păcătoasă, nu? Cărţile Cuvânt-credinţă despre rugăciune, cele despre dezvoltarea duhovnicească au mari lacune în orice învăţătură despre confesiunea păcătoasă. Desigur, astfel de precepte subminează învăţătura de căpătâi din 1 Ioan 1:9, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
De fapt, confesiunea pozitivă încurajează oamenii să ignore la modul absolut păcatele lor şi să îşi tăgăduiască realitatea. Nu-i aşa? Nu vreţi să pomeniţi nimic negativ. Aşa ceva a produs o mulţime de oameni care încontinuu afişează zâmbete inexpresive, de frică. Frica că o confesiune negativă ar putea să le aducă ghinion şi uite aşa adună claie peste grămadă păcatele cu care nu vor să aibă vreodată de-a face. Sună precum conceptul hinduist despre „karma” sau cu vreun concept păgân despre ghinion, de pildă „Nu vreau să spun cutare lucru, că îmi va purta ghinion”. Hagin admite că şi el simte astfel (îl citez):
„Nu aş spune nimănui dacă aş avea un gând de îndoială sau unul de teamă [el nu menţionează un gând păcătos sau un păcat]. Nu aş accepta aşa ceva. Nu aş spune nimănui că mi-a venit un astfel de gând – şi ştiţi că diavolul îţi poate pune în minte tot soiul de gânduri. Noi suntem un produs al CUVINTELOR. Aţi încetat vreodată cumva să gândiţi că Biblia învaţă că există sănătate şi vindecare în vorbirea voastră? [Aidoma el spune că nu trebuie să spuneţi vreodată lucruri negativiste].
Eu nu vorbesc niciodată de boală. Nu cred în boală. Vorbesc de sănătate. Cred în vindecare. Eu cred în sănătate. Nu vorbesc vreodată de boală. Nu vorbesc despre maladie. [El tocmai pomeneşte de boală şi de maladie]. Vorbesc despre vindecare.
Nu vorbesc despre eşec. Eu nu cred în eşec. Eu cred în succes. Nu vorbesc despre înfrângere. Nu cred în înfrângere. Eu cred în victorie, aleluia, Isuse!”
Acum vedeţi, ei nu spun nimic despre cuvântul „păcat”. Nu vor spune vreodată că ei nu discută despre păcat, dar ei chiar nu vorbesc despre păcat. Perspectiva această comportă probleme evidente. Bruce Barron ne relatează despre o biserică de la Cuvânt-credinţă, biserică în care:
„Pastorul şi-a adunat enoriaşii, pentru a-şi instrui congregaţia în privinţa unei probleme spinoase. Unii dintre enoriaşi, a auzit el, răspândiseră o boală contagioasă printre copii enoriaşilor aducându-şi la grădiniţă copiii bolnavi. Împotriva protestelor educatoarelor voluntare, aceşti părinţi au mărturisit la modul pozitiv faptul că copiii lor erau sănătoşi. Odată ce părinţii afirmaseră vindecarea lor, nu mai era nici un motiv de îngrijorare. Ei au spus că gemetele şi tusea erau doar simptome false, însă acele simptome false s-au dovedit a fi contagioase şi doar un anunţ făcut din amvon ar fi putut reuşi să pună capăt acestei probleme.”
Prostii! Tăgada celor de la Cuvânt-credinţă privind bolile şi problemele arătate drept „simptome false” îi deposedează pe credincioşi de ocazia de a aborda cu compasiune şi înţelegere oamenii suferinzi. V-ar plăcea să fiţi într-o biserică Cuvânt-credinţă şi să aveţi darul arătării compasiunii şi să căutaţi pe cineva care ar admite că are nevoie de el? Aţi putea căuta cam mult, deoarece toată lumea ar alerga dintr-o parte în alta spunând: „Sunt bine, sunt bine, sănătos, sunt întreg, sunt vindecat, sunt bogat!”
Cum aţi putea purcede să ajutaţi pe cineva, când nimeni nu are permisiunea să vorbească despre nimic? Cum aţi putea să ajutaţi pe cineva ale cărui simptome credeţi că sunt minciuni de la Satana – sau mai rău, rezultatul unei lipse păcătoase de credinţă, că tot timpul boala cuiva este pricinuită de faptul că este un necredincios păcătos? În consecinţă, mulţi oameni devotaţi de la Cuvânt-credinţă tind să fie nesimţitori, aspri, indiferenţi, chiar până în punctul de a fi grosolani şi duri cu oameni care se presupune că nu ar avea destulă credinţă pentru a cere o tămăduire.
Bruce Barron ne spune despre un pastor şi soţia lui, aceasta neputând avea copii, oameni cărora
„li s-a spus de către un enoriaş al bisericii lor că aveau nevoie de o „confesiune” privind sarcina şi să îşi arate credinţa cumpărându-şi un cărucior pentru bebeluşi şi să se plimbe pe stradă cu el!” Aşa ceva sună cam anapoda, nu-i aşa? Acum câţiva ani am primit o scrisoare care m-a mişcat, de la o femeie dezamăgită de teologia „confesiunii pozitive”, ea crezând atunci că Dumnezeu voia ca ea să scrie tuturor cunoscuţilor un anunţ privind copilul pe care şi-l dorea, pe care voia să îl conceapă. La ceva luni după aceea, ea a trebuit să scrie tuturor iarăşi, explicând că acel „copil din credinţă” nu apăruse. S-a grăbit totuşi să adauge că îşi dorea încă o sarcină prin intermediul credinţei şi că se teme că cineva ar putea lua această a doua scrisoare drept o „confesiune negativistă”. Tocmai necazurile şi greutăţile normale ale vieţii nu sunt abordabile prin această doctrină!
Kenneth Hagin pare dur chiar şi în legătură cu moartea propriei sale surori, din pricina unui cancer îndelungat. El scrie:
„Sora mea a slăbit până la 79 de livre (cca. 36 de kilograme, nota trad.). Domnul a continuat să îmi spună că ea va muri. Eu am continuat să Îl întreb pe Domnul de ce nu pot să schimb consecinţele. El mi-a spus că ea a avut cinci ani în care ar fi putut studia Cuvântul şi să îşi ridice credinţa pe el (ar fi fost izbăvită), dar ea nu a făcut-o. El mi-a spus că ea va muri, iar dânsa a decedat. Este un exemplu trist, dar adevărat.”
Este destul de dur, nu credeţi? Teologia Cuvânt-credinţă face din vindecător un erou atunci când terapiile miraculoase sunt pretinse, dar mereu îl învinovăţeşte pe cel care caută vindecare şi, din cauza lipsei de credinţă nu îi reuşeşte. Hagin descrie un incident întâmplat când el a încercat să vindece o femeie cu artrită. Boala ei a ologit-o atât de serios, încât nu mai putea merge. El a fost frustrat de lipsa ei de dorinţă de a se ridica din scaunul cu rotile.
„Mi-am îndreptat degetul către ea şi am spus: „Soră, nu ai nici un dram de credinţă, nu-i aşa?”
Fără a sta pe gânduri, ei i-a scăpat: „Nu, frate Hagin, nu am! Nu cred că voi fi vreodată vindecată. Voi ajunge în mormânt chiar din acest scaun”. Ea a spus aşa, aşa s-a şi întâmplat. Şi noi nu am avut vreo vină.”
Luaţi aminte, confesiunea pozitivă învaţă că oamenii dispun de cuvinte care sunt determinante. Dumnezeu nu este obiectul credinţei lor, Dumnezeu nu este forţa din viaţa lor. Acoliţii Cuvânt-credinţă învaţă să îşi pună credinţa în propriile cuvinte. Hagin a spus-o pe şleau: „credinţa în propria credinţă.” El are o carte intitulată „Having Faith in Your Faith” („Să ai credinţă în credinţa ta”). Ceea ce înseamnă idolatrie. Asta înseamnă să ai credinţă în tine, asta te face… ce? Dumnezeu!
Încercaţi să îi urmăriţi logica, pe măsură ce îşi dezvoltă ideea. Iată ce scrie:
„V-aţi oprit vreodată pentru a vă gândi dacă aveţi credinţă în propria voastră credinţă?
Evident, Dumnezeu are credinţă în credinţa Sa, deoarece El a rostit cuvintele credinţei şi ele s-au transformat în realitate. Evident, Isus a avut şi El credinţă în credinţa Sa, pentru că a vorbit cu smochinul, iar ceea ce a spus El, s-a făcut faptă.
Altfel spus, a avea credinţă în propriile voastre cuvinte înseamnă a avea credinţă în credinţa voastră.
Asta trebuie să învăţaţi pentru a obţine ceva de la Dumnezeu: să aveţi credinţă în credinţa voastră. Şi v-ar fi de ajutor să vă rânduiţi credinţă în spirit dacă aţi spune cu glas tare: „Credinţă în credinţa mea”. Continuaţi s-o spuneţi până ce se va consemna în inima voastră. Ştiu că sună straniu prima oară când o spui; mintea aproape că vi se va revolta împotriva acestor cuvinte. Dar noi nu discutăm despre mintea voastră; vorbim despre credinţa din inimă. Aşa cum şi Isus a spus: „…şi să nu se îndoiască în inima sa…””
Ce mai este şi asta? Din nou veţi observa că el face cumva pentru a-i subaprecia pe Tatăl şi Fiul, spunând că Dumnezeu are credinţă şi Isus are credinţă. Putem noi vorbi cu acurateţe despre credinţa unui Dumnezeu omniscient, suveran? Hagin transformă credinţa, mai rău, într-un fel de formulă magică şi cuvintele noastre într-o „abracadabra” prin car noi „vom căpăta ceva de la Dumnezeu”, ca şi când am freca lampa fermecată. Nu există temeiuri biblice pentru oricare dintre aceste idei despre credinţă. Singurele subiecte adecvate credinţei noastre sunt Dumnezeu şi Cuvântul Său infailibil, Fiul Săi şi Duhul Său.
Aşijderea, aceşti credincioşi de la Cuvânt-credinţă privesc confesiunile lor pozitive ca pe o incantaţie prin care ei pot conjura orice doresc. Kenneth Hagin spune: „Credeţi în inima voastră; spuneţi-o cu gura voastră. Acesta este principiul credinţei şi astfel puteţi căpăta ceea ce spuneţi.” Astfel de învăţături ar putea să îi conducă pe mulţi oameni către un materialism grosolan. Voi fi cât se poate de sincer cu voi, eu personal cred că în cazul multora dintre aceşti lideri, vorbim pur şi simplu de o teologie dezvoltată pentru a le susţine materialismul – atât şi nimic mai mult.
John Avanzini, unul dintre propovăduitorii mai puţin cunoscuţi de la Cuvânt-credinţă, a petrecut o seară la Trinity Broadcasting Network (Televiziunea Trinităţii), afirmând şi polemizând pentru faptul că Isus a fost de fapt bogat. El a indicat rolul lui Iuda ca fiind de trezorier şi a spus: „Trebuie să umbli cu o grămadă de bani ca să ai nevoie de un trezorier.” Mai recent, ca invitat la emisiunea lui Kenneth Copeland, Avanzini a spus că el crede că Scriptura ne arată că Isus a avut o casă mare şi a purtat veşminte scumpe. Toate acestea sunt trâmbiţate ca o justificare pentru stilul de viaţă în lux şi tendinţa materialistă a propovăduitorilor de la Cuvânt-credinţă.
Robert Tilton merge un pic mai departe, el a spus astfel: „A fi sărac este un păcat.” Aş urî să duc acest mesaj în Uniunea Sovietică [predica se desfăşura în 1991, nota trad.] şi să îl dau Bisericii de acolo. El a spus: „Dumnezeul meu este bogat! Şi El încearcă să vă arate cum să scoateţi din contul ceresc ceea ce Isus a cumpărat şi a plătit, a obţinut pentru voi în timpul Calvarului”. Tilton spune: „O casă nouă? O maşină nouă? Astea sunt mărunţişuri. Nu înseamnă nimic faţă de ceea ce vrea Dumnezeu pentru voi.” Cum se poate căpăta acest cargo? Ei bine, Tilton sugerează că credincioşii săi ar trebui să facă o „dovadă de credinţă” sub forma unui cadou către ministeriatul lui. Iată ce spune el:
„Mi-ar plăcea o dovadă de o mie de dolari, pentru că nu îmi plac oamenii care fac lucrurile pe jumătate, fără tragere de inimă, „ei, hai să fac şi eu puţintel…” Îmi place o dovadă de credinţă în valoare de o mie de dolari. Nu vorbesc pentru cei care au aceşti bani. Cei ce aveţi aceşti bani nu mă băgaţi în seamă. Vorbesc pentru cei care nu îi au şi eu vă arăt cum puteţi să îi obţineţi! Da, lucrarea Domnului face o parte din treabă. Dar majoritatea o faceţi voi. Voi veţi căpăta cea mai mare binecuvântare. Încerc să vă vorbesc dincolo de mizeria în care vă aflaţi. Încerc să vă vorbesc într-o maşină decentă!… Încerc să vă ajut! Încetaţi să mă mai afurisiţi! Încetaţi să mă suduiţi! Dumnezeule, ce anume îţi va smulge această binecuvântare? Eu sunt o binecuvântare. Am fost binecuvântat supranatural de Dumnezeu. Eu aduc o binecuvântare către voi astăzi şi ştiu asta, iar responsabilitatea mea este ca voi să o primiţi.”
Apoi Tilton îşi încurajează ascultătorii să spună o rugăciune de credinţă: „nu una dintr-acelea cu „Doamne, fie voia Ta” – eu ştiu care este voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte vindecarea şi prosperitatea şi calea divină… Nu am de gând să spun o rugăciune a îndoielii şi lipsei de credinţă”. Cu alte cuvinte, Robert Tilton vrea să îi daţi o dovadă a credinţei în valoare de o mie de dolari, trimişi misiunii sale, în special dacă nu vă permiteţi să daţi atât. El nu vrea să vă rugaţi să se facă voia lui Dumnezeu în această chestiune. Una peste alta, voi puteţi cere ce vreţi şi Dumnezeu trebuie să vă dea. Care mai este importanţa voii lui Dumnezeu? Fixaţi-vă dovada bănească la o mie, cereţi-I lui Dumnezeu să vă dea banii, trimiteţi-i lui Tilton şi apoi aşteptaţi să vă îmbogăţiţi. Şi după cum am spus, aşa se face că unii ajung bogaţi, iar alţii mai săraci cu o mie de dolari.
Richard Roberts, continuând conceptul „sădirea-credinţei” lansat de tatăl său, şi-a îndemnat publicul să „sădească o sămânţă pe cardul MasterCard, pe Visa sau American Express, iar când o faceţi, aşteptaţi-vă ca Dumnezeu să deschidă ferestrele raiului şi să presare peste voi binecuvântare.” Oral Roberts a trimis odată prin poştă pungi de plastic pline cu „apă sfântă” din Fântâna River of Life (Râul vieţii) de la ORU [Universitatea Oral Roberts, nota trad.]. Pentru a demonstra cum se foloseşte aşa ceva, a turnat o pungă de acel fel în propriul portofel, într-o emisiune televizată, în timp ce stătea în genunchi în mijlocul acelei fântâni. Iar asta se presupune că ar fi cheia pentru a obţine livrarea cargoului.
De ce atât de mulţi credincioşi (aşa-zişi credincioşi) încearcă aceste chestii şi nu se îmbogăţesc? Fred Price explică:
„Dacă ai credinţă de un dolar şi ceri un lucru de zece mii de dolari, nu va merge. Nu va merge. Isus a spus: „după credinţa pe care o ai”, nu după voinţa lui Dumnezeu pentru tine atunci când are El chef şi doar dacă este consonant cu voinţa Lui, dacă are cumva El timp de tine în programul Lui încărcat [vedeţi cum Îl ia în derâdere pe Dumnezeu şi batjocoreşte conceptul de voinţă a lui Dumnezeu]. El a spus: „După credinţa pe care o ai, aşa vei căpăta”.
Acum eu s-ar putea să vreau un Rolls Royce, dar să am credinţă doar pentru o bicicletă.
Ghici ce o să capăt? O bicicletă. [Dar ghici ce va obţine el (Fred Price)?].
Astfel, se pretinde că abilitatea lui Dumnezeu de a ne binecuvânta atârnă de credinţa noastră. Observaţi că atât Price, cât şi Tilton se dezic de ideea de rugăciune. „Dacă aşa Ţi-e voia”. Dar asta este exact ceea ce ne învaţă Biblia. „Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” (1Ioan 5:14). Hagin merge până într-acolo încât pretinde că Noul Testament nu ne învaţă aşa ceva:
„Deoarece noi nu am priceput ce a spus Isus şi deoarece ni s-a spălat creierul prin religie, în locul gândirii Noului Testament, noi am vărsat aiurea făgăduielile lui Dumnezeu şi ne-am agăţat de ceva ce Isus nu a spus şi am adăugat altceva la spusele Sale: „Păi, dacă este voia Lui atunci este în regulă, dar s-ar putea să nu fie asta voia Lui”, au spus oamenii. Şi totuşi nu vei găsi astfel de afirmaţii în Noul Testament. [Ci la mine!]”
Hagin a mai scris aşa: „Nu este conform scripturii să te rogi: „Dacă asta este voia Domnului”. Când pui un „dacă” în rugăciune, atunci te rogi cu îndoială”. Romani 8:27 ne spune că chiar şi Sfântul Duh „mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.””
Departe de a sublinia, dragii mei, importanţa bogăţiei, Biblia avertizează împotriva obţinerii ei, nu-i aşa? Credincioşii, îndeosebi liderii Bisericii, sunt meniţi a fi eliberaţi de dragostea de bani. Dragostea de bani duce la tot felul de rele. Isus ne-a avertizat: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui.” (Luca 12:15). În vădit contrast cu preceptele Cuvânt-credinţă de subliniere a importanţei câştigului de bani şi avuţii în această viaţă, Isus a spus: „Nu vă strângeţi comori pe pământ”. Şi tot El a spus în Matei 6:24: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (banilor).”
Acesta nu este creştinism adevărat, nu este nici teologia Noului Testament. Conceptul că universul (Dumnezeu) ar fi guvernat de vreo lege spirituală impersonală nu este biblic. Este o negare a suveranităţii lui Dumnezeu şi a providenţei lui Dumnezeu. Este în realitate o formă de deism, una ignorantă. Mai mult, noţiunea că noi ne putem folosi cuvintele în mod mistic şi magic pentru a controla realitate este foarte mult ruptă de gândirea biblică şi, credeţi-mă, are mai multe în comun cu Ştiinţa Creştină (cult promovat de Mary Baker Eddy, nota trad.) decât cu creştinismul. Majoritatea propovăduitorilor Cuvânt-credinţă neagă vehement faptul că preceptele lor au vreo legătură cu Ştiinţa Creştină sau cu vreun alt cult metafizic, dar au. Nu ştiu cum aţi putea să faceţi vreo deosebire între cele două.
Vreau să vă spun ceva acum şi să mă ascultaţi cu atenţie. Mişcarea Cuvânt-credinţă: Kenneth Hagin, Kenneth Copeland, Fred Price, Charles Capps, Robert Tilton şi aşa mai departe, au o descendenţă comună. Fiecare figură majoră din cadrul mişcării a fost călăuzită de Kenneth Hagin sau de unul dintre discipolii lui apropiaţi. Fiecare trăsătură doctrinară distinctivă a mişcării îl are la obârşie pe Kenneth Hagin, care se află în Tulsa, Oklahoma.
Există o carte intitulată „O evanghelie diferită”, scrisă de D.R. McConnell. Şi unul dintre lucrurile cât se poate de fascinante la McConnell indică faptul că Kenneth Hagin a spicuit aceste precepte din scrierile religioase ale unui evanghelist numit E.W. Kenyon. De fapt, am menţionat mai devreme că Kenneth Hagin a spus că a primit toate învăţăturile de la Domnul, adevărul este că le-a plagiat în mare măsură. De fapt, McConnell afirmă că Hagin a plagiat scrierile unui misionar de la Christian Missionary Alliance (Alianţa Misionară Creştină) pe nume John A. MacMillan. Altcineva, pe nume W.R. Scott dă o dovadă solidă că aceste acuzaţii sunt adevărate. Mai precis, este incontestabil că Hagin a luat cel puţin trei sferturi din cartea sa „The Autorithy of the Believer” („Autoritatea credinciosului”) cuvânt cu cuvânt dintr-un articol al unei reviste, articol cu acelaşi titlu al lui MacMillan. Scott mai prezintă probe şi la plagiatul comis de Hagin de la Finis Jennings Dake, care a scris un studiu biblic foarte interesant denumit „Dake Study Bible” (Studiul biblic al lui Dake), altfel spus, porţiuni foarte mari din scrierile lui Hagin au fost plagiate după alte surse.
El nu a împrumutat idei doar de la Kenyon; McConnell include şi câteva pagini de text care dovedeşte, coloană cu coloană, dincolo de orice îndoială, că Hagin a plagiat în mod repetat lungi secţiuni din scrierile lui E.W. Kenyon, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă. Şi astfel există o urmă, un fel de urmă istorică. Rădăcinile lui Kenyon erau în cultele metafizice. El a fost un vindecător-prin-credinţă nu în tradiţia penticostală, ci în direcţia Mary Baker Eddy şi Ştiinţa Creştină. El a urmat un colegiu specializat în instruirea lectorilor pentru cultele ştiinţelor metafizice. Şi a importat şi adaptat în sistemul lui majoritatea ideilor esenţiale propagate de aceste culte. Iar Hagin a absorbit aceste idei de la E.W. Kenyon, în multe cazuri cuvânt cu cuvânt.
Adevărul în această privinţă este că cartea lui McConnell este o expunere devastatoare (cartea intitulată „A Different Gospel” – „O Evanghelie diferită”, publicată de editura Peabody în 1988) a Mişcării Cuvânt-credinţă. Ea demonstrează irefutabil că propovăduitorii Cuvânt-credinţă îşi au obârşia în grupări ca Ştiinţa Creştină, Swedenborgianism, teozofie, Ştiinţa Minţii şi Noul Gând – nu în penticostalismul clasic. Nu este penticostalism clasic, nu deţine vreun miez creştin, este ceva denaturat, cultic, nu creştin.
Este un sistem corcit, este un amestec de misticism, dualism şi neo-gnosticism care împrumută idei de la cultele metafizice. Învăţăturile sale perverse pricinuiesc un rău tacit Bisericii creştine, aşa cum evident că ştiţi. Este, zic eu, ceea ce a spus Petru: „o erezie distrugătoare sau afurisită”.
În ciuda a ceea ce spun propovăduitorii de la Cuvânt-credinţă, Dumnezeu nu este doar o sursă de livrat cargouri – nu-i aşa? Noi suntem slujitorii Lui, nu El slujitorul nostru. El ne-a îndemnat să trăim o viaţă de slujire a iubirii şi de închinare, nu de supremaţie dumnezeiască. El ne binecuvântează, dar nu întotdeauna material. În nici un fel nu putem noi să „ne scriem biletul către El” şi să aşteptăm să facă ce vrem. Viaţa unui creştin este o viaţă petrecută în urmarea voinţei lui Dumnezeu – nu o viaţă în care Dumnezeu caută să ne satisfacă dorinţele. Nimeni care respinge conceptul fundamental al relaţionării cu credinciosul, al relaţiei dintre credincios şi adevăratul Dumnezeu, adevăratul Hristos şi adevărata credinţă nu poate fi numit realmente creştin.
Ei bine, puteţi vedea seriozitatea acestei chestiuni. Aşa e? Dacă ai un Dumnezeu anapoda, un Isus privit anapoda şi o credinţă anapoda, este dificil să obţii mântuirea cuvenită, dacă nu imposibil.
În concluzie, există câteva lucruri pe care vreau să le spun, ca să nu fiu înţeles greşit. Am cuprins în aceste săptămâni de predică o mulţime de lucruri şi vreau să le recapitulez, vreau să mă ascultaţi cu mare atenţie pentru că nu vreau să fiu înţeles în mod greşit.
Cunosc mulţi carismatici care sunt oameni angajaţi, consecvenţi, credincioşi onorabili devotaţi Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi penticostali sunt oameni cu frică de Dumnezeu. Numeroase biserici carismatice şi credincioşi penticostali-carismatici resping multe dintre aberaţiile pe care le-am evidenţiat în această serie de predici. Vom găsi muţi penticostali, multe biserici şi mulţi credincioşi penticostal-carismatici care vor încuviinţa afirmaţiile noastre despre aceste mişcări. Şi nu încerc să îi bag pe toţi aceşti oameni în aceeaşi oală. În cadrul Mişcării Penticostal-carismatice există multe lucruri, de la ortodoxie evanghelică la erezii felurite.
Sunt recunoscător celor din tradiţia penticostală care au curajul să înfrunte greşeala din sânul mişcări lor şi să îi îndemne pe toţi carismaticii la o perspectivă biblică – şi îmi doresc ca tot mai mulţi dintre ei să facă astfel. Unul dintre pamfletele care m-a pus în gardă de la început privind preceptele teribile, groaznice ale Mişcării Sănătate-avuţie a fost scris de Chuck Smith, pastor la Calvary Chapel (Capela Calvarului), un critic neînduplecat al extremismului carismatic. Există mulţi ca el, care au luat poziţie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru curajul şi dorinţa lor de a fi biblici şi nu vreau să se creadă vreo clipă că nu cred că există astfel de oameni şi în tradiţia penticostală, deoarece, de fapt, există. Dar ascultaţi cu atenţie.
Mai cred şi că există sămânţa acestor erori, cu care ei vor să lupte, există uneori chiar inerent tocmai în doctrinele în care cred. Dacă crezi că Botezul Sfântului Duh este subsecvent mântuirii şi separat de ea, atunci deja ai creat două categorii de credincioşi. Dacă crezi în experienţa mistică, în lucruri de genul celor ezoterice transcendente, atunci vei diminua valoarea studiului, a disciplinei spirituale şi a înţelesurilor slavei, în care vrei să te dezvolţi. Dacă supraapreciezi simţământul, atunci vei denigra raţiunea şi îţi vei deschide mintea şi spiritul unor puteri pe care oamenii nu le pot înţelege şi nu se pot descurca cu ele. Atât timp cât acest tip de lucruri zac în miezul tradiţiei penticostale, există un potenţial pentru dezastru, iar dacă crezi că Dumnezeu încă mai oferă revelaţii de vreun fel – atunci ai ochii închişi.
Această carte nu este numai o afirmare a adevărului pentru oamenii care deja cred, ci este şi un apel către prietenii mei carismatici de a examina ceea ce cred, precum şi un îndemn pentru non-carismatici de a vedea diferenţa şi de a vedea faptul că diferenţele nu sunt lipsite de importanţă.
Ca gând de final, mulţi oameni care îmi vor citi cartea şi vor asculta aceste înregistrări vor fi îngrijoraţi de efectul acestor lucruri asupra trupului lui Hristos. Vreau să ştiţi ceva, nu doresc să creez o prăpastie între credincioşii carismatici şi cei necarismatici. Nu vreau să creez un hău între aceste segmente ale Bisericii. Pot să vă pun că acest hău deja există şi singura cale prin care îl puteţi evita este să îl negaţi sau să refuzaţi să îl recunoaşteţi. Preocuparea mea este să îndemn biserica la unitate în jurul adevărului. Credeţi-mă, cele mai grave daune făcute bisericii de către mişcarea carismatică au fost exact în zona unităţii. Cine ştie câte mii de biserici s-au scindat din cauza acestor probleme? Numărul ne-ar ului pe toţi. Doctrina carismatică în sine este schismatică, deoarece ea ridică un zid între credinciosul de rând şi cei care chipurile s-au ridicat la un nivel superior. O atare împărţire între carismatici şi non-carismatici a fost aşezată faptic chiar de sistemul carismatic însuşi.
Şi mai există o a doua tendinţă care apare în problema aceasta, aceea a dispoziţiei multor carismatici care, în numele unităţii sunt dornici să adopte pe oricine şi pe toţi – chiar dacă înseamnă să lase deoparte doctrina. Şi astfel, pe de o parte dacă spui că nu crezi ceea ce cred ei, vor crea o schismă, iar pe de altă parte, dacă vei tolera ceea ce cred ei, te vor primi indiferent de ceea ce crezi. Înţelegeţi? Au reuşit fără echivoc să devină acel tip de forţă ecumenică mondială pe care mulţi liberali au prevăzut-o prin World Council of Churches (Consiliul Mondial al Bisericilor). Au devenit o mişcare ecumenică mondială – liberalii nu pot nega! Carismaticii participă la ea, catolicii, ortodocşii răsăriteni, creştinii, protestanţii şi tot felul de secte, facţiuni şi schisme, toate însă reunite sub stindardul carismatic. Departe de a fi un corolar pozitiv al dezvoltării mişcării, această influenţă ecumenică s-ar putea foarte bine dovedi cel mai mare dezastru potenţial pe termen lung, efect al fenomenului carismatic. Este dezastruos pentru că atât timp cât tolerezi ceea ce fac ei, te vor face complici.
Un scriitor a arătat inconsistenţa mariajului mişcării carismatice cu ecumenismul, ascultaţi ce spune Thomas Edgar:
„Nu este inconsecvent faptul că o mişcare care pretinde să fie în contact direct cu Sfântul Duh, pretinde că are haruri precum profeţia, apostolatul şi cuvântul cunoaşterii, pretinde că comunică direct cu Dumnezeu prin vorbirea în limbi şi alte căi, poate să includă în acelaşi timp romano-catolici, protestanţi liberali şi conservatori, amilenialişti, premilenialişti (secte bazate pe interpretarea capitolului 20 din Cartea Apocalipsei, nota trad.), calvinişti, arminieni, pe cei care neagă inspirarea orală a Bibliei şi pe cei care resping ispăşirea călăuzitoare a lui Hristos pe cruce?”
Este o întrebare corectă. Dacă ei au toate acele revelaţii, cu siguranţă că vor fi capabili să aleagă în aceste grupări. Mai departe, Thomas Edgar scrie:
„Se pare că Sfântul Duh nu este preocupat cu comunicarea oricărei informaţii pentru a corecta aceste diferenţe, multe dintre ele cruciale şi unele dovedind incorectitudini. Toată această comunicare directă cu Duhul se pare că nu a contribuit cu nimic la a corecta măcar erorile de bază. Nu a produs nici unitate între carismatici privind natura şi scopul multora dintre haruri. Această mişcare nu a rezolvat nici o chestiune teologică, nu a produs vreun avans în cunoaşterea biblică şi nu a produs mai mulţi creştini spirituali. Ar putea oare o revărsare a măreţului Duh al lui Dumnezeu să producă atât de puţin?”
Nu aţi zice mai degrabă că dacă această mişcare chiar a simţit întreaga putere a Duhului Sfânt, atunci Duhul le-ar fi oferit o doctrină ceva mai adecvată? Gordon Clark a scris şi el despre pericolele ecumenismului carismatic. El a citat un articol dintr-o revistă carismatică, articol care celebra întrepătrunderea penticostalismului cu catolicismul, şi iată ce a spus Gordon Clark:
„Câteva lucruri îl frapează imediat pe orice cititor care nu doarme. Mai întâi, experienţa vorbirii limbilor este extraordinar de importantă. Dacă este adevărat să spui că altceva nu mai contează, atunci nu este mai deplasat să spui că restul nu mai are o mare importanţă. Vorbitul în limbi este semnul de căpătâi al unui creştin devotat. Consecinţa clară a acestui fapt este că închinarea la Fecioara Maria este incontestabilă, dacă cineva vorbeşte limbi necunoscute. Există puţine argumente în învrednicirea doar prin credinţă, poţi căpăta haruri din tezaurul Sfinţilor, poţi afla transsubstanţierea doar prin faptul că vorbeşti în limbi. Şi mai important – poţi plasa tradiţia la acelaşi nivel cu Scriptura şi chiar poţi afirma noi revelaţii de la Dumnezeu, dacă doar vorbeşti în limbi. Prelatul penticostal [menţionat în articolul cu pricina] observa bine, spunând: „Nu a fost o încercare de prozelitism către romano-catolici”. Cu alte cuvinte, romano-catolicismul este acceptabil, dacă acel catolic vorbeşte în limbi.”
Aţi prins ideea, ecumenismul carismatic erodează continuu identitatea creştinismului biblic. În Asia, noi culte carismatice uluitoare se răspândesc, amestecând budismul, taoismul, confucianismul şi alte confesiuni cu preceptele carismatice occidentale. Mişcarea carismatică, ca întreg, este complet nepregătită să se apere de astfel de influenţe. Cum se pot ei confrunta cu grupările externe – chiar şi cu cele care sunt clar păgâne? Ascultaţi de ce. Pentru că în mişcarea carismatică, unitatea este o chestiune de împărtăşire a experienţei, a trăirii religioase, nu a doctrinei. Dacă doctrina nu are importanţă, atunci de ce să nu îi primeşti şi pe carismaticii budişti? Şi exact asta se petrece.
Şi tot aşa, în vreme ce doctrina carismatică tinde să fie separatistă faţă de grupările care sunt ortodoxe, ea nu este separatistă cu grupările heterodoxe. Ei construiesc punţi către religiile false şi ciuntesc adevărul. Ei bine, asta este o problemă gravă şi trebuie să ştim ceea ce ne-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu.
Singura replică adecvată la toate acestea este, foarte simplu, întoarcerea la această Carte. Corect? Totul a fost pus în vedere aici. Tristul adevăr este că moştenirea mişcării carismatice a fost haosul şi confuzia doctrinară. Abordarea spiritualităţii au făcut-o anapoda şi mustind de potenţială deziluzie, iar unii oameni din sânul mişcării sunt rătăciţi, dezamăgiţi, înfrânţi, alţii de-a dreptul disperaţi. „Viaţa spirituală bună” de care aud aproape tot timpul pare să nu se producă vreodată şi ei caută cheia către o viaţă creştină adevărată. V-aş încuraja cu mare drag să vă luaţi o responsabilitate, cu delicateţe, aceea de a-i evangheliza pe aceşti oameni şi dacă ei Îl cunosc deja pe Hristos aşa cum se cuvine, arătaţi-le calea dreaptă către binecuvântarea duhovnicească.
Tată, îţi mulţumim în această seară pentru timpul minunat pe care l-am avut. Îţi mulţumim pentru limpezimea cu care Cuvântul Tău ne spune despre astfel de chestiuni. Pentru cei care Îl iubesc pe Hristos, cei care ne sunt fraţi şi surori din acea mişcare, ne rugăm, Doamne, arată-le adevărul, faptul că ar putea găsi calea adevărului duhovnicesc şi că pot birui asupra trupului prin adevărata bucurie şi binecuvântare.
Pentru cei din sânul mişcării care trăiesc cu iluzia că sunt mântuiţi, când de fapt ei nu sunt, fie ca ei să vadă pe adevăratul Dumnezeu, pe adevăratul Hristos şi să exercite adevărata credinţă.
Doamne, te rugăm să îi faci cumva să tacă pe cei care glăsuiesc anapoda şi să le dai glas celor care rostesc adevărul. În fine, ne rugăm să fii preaslăvit. În numele Mântuitorului nostru. Amin.
