Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh
CAPITOLUL DOI – PRIMUL MARTOR
MĂRTURIA BAPTIŞTILOR
Este deopotrivă necesar ca baptişii să-şi facă auzite convingerile deoarece mulţi, chiar dintre ai noştri, nu au fost iniţiaţi în istoria baptistă. Fiind nefamiliarizaţi cu propriul lor trecut, ei plutesc adesea în derivă printre valurile noţiunilor privitoare la „istoria bisericii”.
S-ar putea să fii uimit să citeşti în aceast al doilea capitol despre ceea ce au revendicat baptiştii în mod istoric, ca aparţinând de ei şi de începuturile lor. S-ar putea să te tulburi în timp ce adevărul despre alte „biserici” devine aparent. Acest lucru s-ar putea să se întâmple mai ales dacă nu eşti baptist. Se va demonstra mai departe că baptiştii adevăraţi au crezut în mod consistent în înalta antichitate a bisericilor baptiste. Mai departe va fi demonstrat faptul că aceşti baptişti au afirmat că adevăratele bisericile nou-testamentale ale Domnului se găseau exclusiv în mijocul acelor oameni care erau cunoscuţi sub numele de baptişti. Nu spunem că fiecare „biserică baptistă” este o biserică nou-testamentală, ci spunem că orice biserică baptistă autentică este o biserică nou-testamentală.
Mulţi bine cunoscuţi predicatori baptişti, în viaţă şi adormiţi în Cristos, ar putea fi chemaţi ca să dea mărturie aici. Pastori proeminenţi ai anilor care s-au scurs, cum ar fi J.B. Moody, pastor şi fost preşedinte al Southern Baptist Convention; B.H. Carroll, pastor al Primei Biserici Baptiste din Waco, Texas, şi fondator al Southwestern Baptist Seminary; Jesse Mercer, lider între baptiştii din Georgia după care a fost numită Universitatea Mercer (Mercer University) : J.R. Graves, pastor şi editor; J. Newton Brown, pastor, scriitor şi profesor în New Hampshire, Massachusetts, New York şi Virginia;John A. Broadus, pastor, şi lider al Southern Baptist Convention; William Williams, pastor în New York; R.B.C. Howell, pastor în Nashville şi pentru mulţi ani preşedinte al Southern Baptist Convention; George C. Lorrimer care a slujit bisericilor din Kentucky, New York, Boston şi Chicago; A.C. Dayton din New Jersey, editor, scriitor şi secretar corespondent al agenţiei Southern Baptist Convention; T.T. Eaton, scriitor şi pastor al unor biserici din Tennesee şi Virginia; plus o armată întregă care ar mai putea fi amintită. Multe autorităţi baptiste la fel de cunoscute şi respectate ca şi aceştia menţionaţi ar putea fi de asemenea audiaţi pentru a da mărturie despre originea apostolică a baptiştilor.
Deoarece nu toţi care au deţinut originea apostolică a baptiştilor au păstrat practica strictă baptistă, insistăm pe faptul că o consecvenţă ne cere urmarea acestor practici istorice baptiste biblice . Aceia pe care-i vom chema pentru a depune mărturie au fost proeminenţi în timpul lor şi foarte stimaţi printre semenii lor. Onestitatea lor a fost de necontestat iar cunoştinţa lor nu poate fi discreditată.
Deoarece nu ne dedăm titlurilor care-i slăvesc pe oameni, includem unele dintre realizările educaţionale ale martorilor ce urmează fără nici o afirmaţie că aceştia au fost oameni needucaţi. Literele din faţa numelui unei persoane nu o fac să aibă dreptate neapărat, dar indică totuşi că a ajuns la un anumit nivel în studiile sale.
Mărturia lui John T. Christian, A.M., D.D., L.L.D.
Pastor şi istoric, John T. Christian a slujit ca profesor de istorie şi bibliotecar din 1919 până în 1925 la Institutul Biblic Baptist (Baptist Bible Institute) al Southern Baptist Convention din New Orleans (acum New Orleans Baptist Theological Seminary). El vobeşte în calitate de prim martor al nostru, reprezentându-i pe baptiştii primei părţi a secolului nostru. El a scris următoarea aprobare (andorsare):
„Nu am nici o îndoială în mintea mea că a existat o succesiune istorică a baptiştilor din vremea lui Cristos până în prezent.” [1]
Acestă afirmaţie aptă şi concisă este poziţia istorică adoptată de baptişti în ceea ce priveşte bisericile baptiste. Mulţi aşa-zişi baptişti din zilele noastre sunt fie neînvăţaţi în privinţa aceasta, fie au apostaziat din această poziţie străveche. Depărtarea lor nu dovedeşte în nici un caz că vechiul este eronat, ci mai degrabă vorbeşte în volume întregi despre trista stare spirituală din zilele noastre.
Southern Baptist Convention a publicat cartea de istorie în două volume a Dr. Christian începând cu ediţia din 1922 până când au încetat să o mai tipărească, după ce conceptiile neesenţiale sau protestante au preluat controlul în seminariile lor. Fondatorii şi mulţi lideri timpurii ai S.B.C. au fost baptişti sănătoşi (integri)- prin asta înţelegând „cei reprezentativi”- şi oameni cu intenţii bune ale căror scrieri sunt de un mare ajutor creştinilor iubitori ai Bibliei. Membrii actuali ai S.B.C. –şi-au respins aproape în unanimitate poziţia doctrinală istorică şi practicile istorice baptiste „esenţiale”. Prin renunţarea la publicarea cărţii de istorie în două volume a Dr. Christian, puteri din S.B.C. stau mărturie pentru depărtarea lor de la credinţa şi practica biblică a strămoşilor lor „reprezentativi”.
Mărturia lui T. G. Jones, D.D.
Haideţi să ne întoarcem puţin cu câţiva ani în urmă în secolul al nouăsprezecelea şi să ascultăm mărturia unui alt membru eminent al Southern Baptist Convention. Tiberius Gracchus Jones, ca şi adolescent, a fost adus la pocăinţă şi la credinţa în Cristos şi după aceea a fost botezat de către James B. Taylor, pastor al Bisericii Baptiste Nr.2 (Second Baptist Church) din Richmond, Virginia. Pe când avea aproximativ optsprezece ani, Jones a intrat la Seminarul Baptist din Virginia (Virginia Baptist Seminary) şi în curând era licenţiat să predice de către aceeaşi biserică care a autorizat botezul său. După ce a absolvit ca valedictorian la Universitatea din Virginia şi mai târziu a absolvit cu acelaşi titlu la Colegiul William and Mary, şi a devenit pastor al Bisericii Baptiste Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a slujit ca pastor în Biserica Baptistă Franklin Square (Franklin Square Baptist Church) din Baltimore, Maryland. După Războiul Civil American, Jones a fost rechemat să fie pastor al bisericii din Norfolk unde a rămas până a fost ales preşedinte al Colegiului Richmond (Richmond College) (noul nume al Virginia Baptist Seminary). După câţiva ani, a fost chemat a treia oară la Bisericia Baptistă Freemason Street (Freemason Street Baptist Church) din Norfolk. Mai târziu a fost ales pastor al Bisericii Baptiste Nr.1 din Nashville, Tennessee unde a rămas mulţi ani.
Luaţi în considerare câteva dintre realizările lui T.G. Jones. În timp ce era pastor al bisericii din Norfolk a fost ales preşedinte al Wake Forest College, din Carolina de Nord, şi câţiva ani mai târziu a fost ales preşedinte al Universităţii Mercer (Mercer University) din Georgia. A refuzat totuşi aceste două propuneri deoarece a simţit că trebuie să rămână credincios responsabilităţilor sale pastorale. Pe lângă discursuri şi articole publicate în diferite ziare, T.G. Jones a scris trei cărţi scurte. [2]
„Dr. Jones este considerat unul dintre cei mai buni oratori de la amvon ai ţării, şi foarte stimat de cei de cei pe care-i slujea în Nashville.
”A fost timp de câteva sesiuni (mandate) unul dintre vice-preşedinţii Southern Baptist Convention, şi acum este prim vice-preşedinte al echipei de administrare a Southern Baptist Seminary. El este caracterizat de o rară demnitate şi manieră, o bună pregătire teologică, şi un C.V. binecuvântat. ” [3]
Ascultaţi ce a avut de spus acest eminent pastor baptist sudic(southern) cu privire la originea bisericilor:
„… Ei [baptiştii] au ţinut în minte întotdeauna faptul că bisericile lor sunt la fel de străvechi ca însuşi Creştinismul, şi că temeliile lor nu au fost puse de mâini mai puţin onorabile decât cele ale lui Cristos Însuşi. În toate epocile, începând cu prima, baptişii au considerat denominaţiunea lor ca fiind mai veche decât ei înşişi. Baptiştii americani neagă că-şi au originea în Roger Williams. Baptiştii englezi nu-i vor recunoaşte pe John Smyth sau Thomas Helwysse ca fiind fondatorii lor. Baptiştii galezi afirmă cu înverşunare că au primit crezul încă din primul secol, de la cei care l-au primit direct, chiar de la apostoli. Baptiştii olandezi îşi depistează pedigree-ul spiritual cam din aceeaşi sursă. Baptiştii germani au susţinut că sunt mai străvechi decât Reforma, mai străvechi decât ierarhia coruptă care se caută a fi reformată. Baptiştii Waldesieni s-au lăudat cu o moştenire mult mai veche decât Waldo, mai veche decât cel mai străvechi dintre predecesorii lor din văile Piedmontului. Deci, şi noi, am putea spune despre Lollarzi, Henricieni, Paterineni, Paulicieni, Donatişti, şi alţi baptişti străvechi, că au o origine mai veche decât aceea a oamenilor sau circumstanţelor din care au derivate numele lor ciudate. Dacă în orice orice împrejurare linia descendenţilor devine invizibilă pentru ochiul uman, în „adâncurile apropiate ale antichităţii”, ei susţin că ea reapare într-un sfârşit, şi-şi descoperă sursa în Cristos şi în apostolii Săi.
”Acum, noi gândim că această unanimitate singulară de opinii printre baptiştii din toate ţările şi erele, considerându-şi originea lor comună în timpurile apostolice şi primitive- o unanimitate a cărei existenţă poate fi stabilită uşor de către numeroasele citate ale istoricilor şi a altor scriitori dintre aceştia, este în sine un fapt fară de valoare, oferind doar un argument prezumtiv care susţine cu mai multă forţă ceea ce spun baptiştii. În Anglia şi în Statele Unite în special, baptiştii sunt astăzi numeroşi, inteligenţi, şi respectabili în orice privinţă ca orice altă denominaţiune de creştini. Printre ei se află oameni nu numai de un caracter impecabili şi moral, ci de un studiu profund şi o vastă cercetare istorică. Şi toţi aceştia, împreună cu cel mai umil şi neînvăţat dintre ei, cred că baptiştii, (că sunt cu numele sau nu, nu are importanţă), au existat din zilele lui Ioan Botezătorul şi până astăzi.” [4] [parantezele îmi aparţin C.A.P.]
Astfel de cuvinte directe spuse de către un baptist sudic atât de eminent nu pot fi tratate în mod uşuratic. Acest scriitor nu-şi poate dori decât ca urmaşii lui T.G. Jones să fie la fel de hotărâţi ca şi el în a sta de partea adevărului bisericilor Domnului. Este un fapt de necontestat al istoriei că la moment dat pastorii, la fel ca şi rangul şi organizarea Convenţiei Sudice Baptiste (Southern Baptist Convention) erau aproape, pentru un om, sănătoşi în opiniile lor. Prin aceasta vrem să spunem că ei susţineau părerea că adevăratele biserici ale lui Cristos se găsesc printre acei oameni care se numesc baptişti şi ca bisericile baptiste din zilele lor îşi aveau originea în timpul lucrării timpurii a lui Isus Cristos.
Este demn de remarcat că acest volum a fost publicat de către American Baptist Publication Society din Philadelphia ceea ce indică faptul că aceste opinii erau împărtăşite atât de baptiştii din nordul cât şi de cei din sudul Statelor Unite. Într-adevăr, astfel de opinii puternice ale bisericii au fost odată universale printre baptiştii veritabili, dar mai târziu au fost aruncate de către mulţi.
Mărturia lui Joseph Belcher, D.D.
Întorcându-ne înapoi în timp şi mergând peste Atlantic noi îl respectăm pe Joseph Belcher care s-a născut în Birmingham, Anglia în 1794 şi s-a convertit în 1814. În 1819 a fost ordinat ca pastor în Somersham iar mai târziu a slujit şi în alte biserici. A devenit pastor al unei biserici din Halifax, Nova Scotia în 1844 şi după ce a slujit acolo timp de trei ani s-a mutat în Philadelphia la Biserica Muntele Tabor. (Mount Tabor Church)
Iniţial, vom auzi despre enorma lucrare a lui Belcher de mai mult de o mie de pagini care a fost lăudată de presa religioasă şi cea laică din acele zile şi de reprezentanţi ai denominaţiunilor baptiste, metodste, episcopale, luterane şi prezbiteriene pentru onestitatea, corectitudinea şi înţelegerea ei. Câteva dintre aceste mărturii se găsesc la începutul volumului, puse acolo ca şi reclamă. Joseph Belcher a scris:
„În încercarea mea de a schiţa pe larg istoria corpului baptist, scriitorii lor se bucură că documentele istorice timpurii există, lucru care-i ajută într-un mod material. Ei nu pot decât, spun ei, să-i fie mulţumitori lui Mosheim [vezi glosarul] când le spune că originea lor se ascunde în adâncul antichităţii, deoarece o astfel de mărturie, ca cea a cardinalului Hosius [vezi glosarul], când spune că baptiştii au produs martiri timp de o mie două sute de ani, arată că ei nu sunt atât de moderni în originea lor după cum ar susţine unii scriitori moderni.” [5] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.].
Încă o dată Dr. Belcher a vorbit despre ceea ce susţin baptiştii cu privire la perpetuitatea exclusivă, atunci când a scris:
„În timp ce baptiştii laici susţin o antichitate superioară, ajungând chiar până la linia decendenţilor bisericii primitive…” [6]
Îl cităm pe Belcher într-o lucrare mai recentă de o natură similară, unde dă o mărturie în limbajul cel mai clar.
„Vom vedea că baptiştii susţin cea mai veche antichitate a începutului bisericii creştine. Ei pot depista o succesiune a celor care au crezut în aceeaşi doctrină şi au administrat aceleaşi orânduiri, direct din era apostolilor. ” [7]
Cu siguranţă nu mai este nevoie de vreo clarificare!
Mărturia lui William Cathcart, D.D.
Pentru mult timp pastor al Bisericii Baptiste Nr. 2 (Second Baptist Church) din Philadelphia, Pennsylvania, Dr. Cathcart s-a născut dintr-o familie de irlandezi-scoţieni în nordul Irlandei în 1826. Crescut ca prezbiterian, el a fost convertit devreme în viaţă şi a primit botezul baptist în 1846. Cea mai înaltă educaţie a primit-o la Universitatea din Glasgow, Scoţia şi la Colegiul Rawdon, din Yorkshire, Anglia. A ajuns în America de Nord în Noiembrie 1853 şi în Decembrie al aceluiaşi an a devenit pastor al Bisericii Baptiste Nr.3 din Groton în Mystic River, Conneticut. El a fost chemat la supravegherea bisericii din Philadelphia în 1857.
Cathcart a scris mai multe cărţi şi a fost activ în afacerile baptiste. A editat o enciclopedie (un volum de mari dimensiuni de peste 1300 de pagini). În această lucrare vastă a obţinut asistenţa a aproape şaptezeci de pastori baptişti atât din Canada cât şi din Statele Unite. Ca urmare se poate spune că mărturia sa reprezintă şi mărturia multor altor pastori baptişti. Articolul său intitulat, „Baptişti, o schiţă generală” începe aşa:
„Denominaţiunea baptistă a fost fondată de Isus în timpul lucrării sale timpurii. Alături de Învăţătorul din Nazaret, marii noştri lideri au fost apostolii, şi prezbiterii, episcopii, şi evngheliştii care l-au predicat pe Cristos în timpul lor. Instrucţiunile Fondatorului nostru sunt conţinute în cele patru Evanghelii, învăţăturile date din cer slujitorilor de dinaintea noastră se află în inspiratele Epistole. Primul jurnal misionar baptist a fost Faptele Apostolilor.” [8]
Cu siguranţă că nici o persoană nu poate citi prefaţa şi să se îndoiască că Cathcart a crezut în bisericile baptiste ca fiind biserici ale lui Cristos. Acei aproape şaptezeci de pastori baptişti din Canada şi Statele Unite au împărtăşit în mod evident aceleaşi păreri pentru a contribui la o astfel de lucrare şi pentru ca numele lor să fie legate de ea.
Mărturia lui Charles Spurgeon
Charles Haddon Spurgeon este considerat cel mai citit predicator de la apostoli încoace. Cărţile şi predicile lui au fost reeditate de nenumărate ori atât ca colecţii cât şi ca piese individuale. Spurgeon (1834-1892) a fost convertit în timpul adolescenţei şi la scurt timp după acesata a început să predice. A avut privilegiul de a predica la mulţimi atât în săli de spectacole închiriate cât şi în adunările de casă din biserica sa din Londra, Anglia. Sub conducerea lui Spurgeon această congregaţie a construit o casă de adunare cunoscută sub numele de Cortul Metropolitan (Metropolitan Tabernacle), care avea peste şase mii de locuri. Având în vedere că D-l Spurgeon nu era nici pe departe la fel de conştiincios în politica bisericii în sensul, conştiincios pe baza principiilor biblice, el a dat dovadă de o clară înţelegere a originii bisericilor baptiste.
Înainte ca congregaţia să se fi mutat la Metropolitan Tabernacle, în timp ce încă se întâlneau la locul de pe strada New Park în 1860, Spurgeon a predicat aceste cuvinte:
„Nu îmi este ruşine de denominaţiunea din care fac parte, care a izvorât, direct din pântecele lui Cristos, fără să fi trecut niciodată prin volbura Romanismului, având o origine diferită de toţi descendenţii Protestantismului, pentru că noi am exista înaintea tuturor celorlalte secte…” [9]
În anul următor, după ce s-a mutat la noul Cort (Tabernacle), Spurgeon a exclamat:
„Noi crem că baptiştii sunt adevăraţii creştini. Noi nu ne-am început existenţa odată cu reforma, noi am fost reformatori înainte ca Luther sau Calvin să se fi născut; noi nu ne-am tras niciodată din biserica Romei, căci noi nu am făcut niciodată parte din ea, ci noi avem o linie neîntreruptă chiar până la apostoli. Noi am existat întotdeauna, încă din zilele lui Cristos, iar principiile noastre, acoperite şi uitate câteodată, ca un râu care poate a călătorit sub pământ pentru un scurt timp, a avut întotdeauna aderenţi, oneşti şi sfinţi.” [10]
Mai târziu, în acelaşi an Spurgeon a exclamat cu îndrăzneală ca toată lumea să audă:
„Şi acum mi se pare mie, că astăzi, când ne spune cineva,”Voi, ca denominaţiune, ce nume mari puteţi să amintiţi? Despre ce părinţi puteţi vorbi?”putem să răspundem,”Mai mult ca oricine de sub cer, căci noi suntem vechea biserică apostolică care nu s-a aplecat încă niciodată înaintea prinţesei; noi, cunoscuţi printre oameni, în toate epocile, sub numele de Donatişti, Novaţieni, [sic] Paulicieni, Petrobruseni, Catari, Arnoldişti, Husiţi, Waldeniţi, Lollarzi, şi Anabaptişti, întotdeauna am dispus de o puritate a bisericii, şi de distinctivitatea şi separarea ei de guvernarea omenească. Părinţii noştri au fost oameni înrudiţi cu suferinţa, şi neobişnuiţi cu odihna. Ei ne prezintă nouă, copiilor lor, linia neîntreruptă care vine în mod legitim de la apostoli, nu prin mizeria Romei, nici prin manipulările preoţilor, ci prin viaţa Divină, ungerea Duhului, părtăşia cu Fiul în suferinţă şi cu Tatăl în adevăr.” [11]
O astfel de dovadă arată că d-l Spurgeon nu avea reţineri în a vorbi în mod fercvent şi deschis espre istoria celor care acum se numesc baptişti! Acest scriitor doreşte ca toţi pastorii baptişti să fie la fel de îndrăzneţi în această chestiune!
În 1881, cu vre-o DOUĂZECI DE ANI ÎN URMĂ, Spurgeon predica încă aceleaşi lucruri cu privire la originea baptiştilor. Este foarte semnificativ că după douăzeci de ani de studii, lucrare, şi asociere atît cu baptişti cât şi cu alţii, d-l Spurgeon încă mai credea în originea şi perpetuitatea apostolică a bisericilor baptiste. El a declarat:
„Până acum istoria a fos scrisă de către duşmanii noştri, care nu ar fi amintit nici un lucru despre noi dacă ar fi putut face asta, şi totuşi se observă din când în când că anumiţi oameni sărmani numiţi Anabaptişti au fost condamnaţi. Din timpul lui Henry II [1154-1189 d.H.] până în timpul Elizabetei [1558-1603] auzim de anumiţi eretici nefericiţi care erau urâţi de toţi oamenii din cauza adevărului care era în ei. Citim despre bărbaţi şi femei sărmane, cu hainele rupte, aruncaţi pe câmp pentru a muri de frig, şi curând alţii care erau arşi la Newington pentru crima Anabaptismului. Cu mult înainte ca să se fi auzit de protestanţi, aceşti Anabaptişti groaznici, cum erau numiţi pe nedrept, protestau pentru „un singur Domn, o singură credinţă, şi un singur botez. ” [12] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
În mod ciudat, există un număr destul de mare de oameni aşa-numiţi „baptişti reformaţi” (o creaţie care credem că reprezintă o imposibilitate şi o contradicţie în termeni) care se fălesc cu predicile şi scrierile d-lui Spurgeon pe temele soteriologiei (doctrina mântuirii), dar care resping cu tărie afirmaţiile legate de eclesiologie (doctrina bisericii). Este cu siguranţă demn de ţinut minte că d-l Spurgeon nu a datat originea baptiştilor a fi început în timpul, sau precedent, reformei protestante. În ultimul citat, el îl menţionează în mod specific pe Henry II a cărui domnie a fost cu vre-o patru sute de ani înaintea reformei protestante care este, bineînţeles, data originii bisericilor protestante.
Mărturia lui Josh Ashworth
John W. Ashworth a fost pastorul bisericii baptiste care se întâlnea în capela George Street , din Plymouth, Anglia în anul 1879 d.H. În vremea aceea el predica atât în faţa bisericii sale cât şi înaintea Asociaţiei Vestice a Bisericilor Baptiste (Western Association of Baptist Churches) două predici despre „Principiile şi Istoria Baptiştilor”. Aceste predici cu notiţe şi anexe erau „publicate la cerere” ajungând cel puţin până la a treia ediţie şi 25.000 de copii tipărite. Prezbiterul Ashworth a spus,
„Nu se cunoştea nimic de genul botezului pruncilor în Anglia timp de şase secole.”
„ Întorcându-ne în timpul lui William Cuceritorul, [1066-1087 d.H.] observăm că baptiştii se răspândireră atât de rapid încât Arhiepiscopul de Canterbury, [Lanfranc] văzând că mulţi dintre nobili cât şi dintre săraci le-au adoptat sentimentele, a scris o carte împotriva lor, în care se plângea , aşa cum a făcut şi Arhiepiscopul Egbert cu Cathari (Puritanii) cam în aceeaşi perioadă, că erau foarte dăunători credinţei catolice; PENTRU CĂ EI ÎŞI SUSŢINEAU OPINIILE PE AUTORITATEA SCRIPTURII: o crimă mare în acea vreme,şi totuşi o mare inconvenienţă adesea, pentru cei care preferau tradiţiile şi obiceiurile oamenilor în locul poruncilor lui Dumnezeu! Dar baptiştii au prosperat, în ciuda cărţii Arhiepiscopului; şi astfel regele a fost influenţat ca să dea un decret , prin care toţi cei care-l negau pe Papă să nu facă comerţ cu supuşii săi.” [13] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Ashworth îi identifică pe Paulicieni ca fiind baptişti atunci când citează din cartea intitulată Vechi Baptişti Englezi (Early English Baptists), vol. I a lui Evan, în notiţele din josul paginii şi spune în text,
„În secolul al doisprezecelea, treizeci de baptişti, probabil Paulicieni, au fost omorâţi la Oxford.”” [14]
Prin faptul că i-a identificat pe Paulicieni ca fiind baptişti, Ashworth spune că baptiştii au avut o existenţă continuă deşi cunoscuţi uneori sub alte porecle. Din întâmplare, el menţionează că în timpul domniei lui Charles II, baptiştii au suferit mai mult decât alte grupuri din cauza poziţiei lor deschise pentru libertatea religioasă şi civilă. El continuă să spună,
„S-a întâmplat în timpul acelei domnii ruşinoase că Bunyan [John Bunyan, autor al cărţii Pilgrim’s Progress] a fost întemniţat, Keach a fost pus la stâlpul infamiei; iar Abraham Cheare, preaiubitul pastor al bisericii sale, a fost “trimis la moarte” pe Insula lui Drake (Drake’s Island) ” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Cu privire la alte grupuri religioase decât baptiştii Ashworth rezumă totul prin cuvintele:
„Şi majoritatea „celorlalte biserici” sunt comparate cu noi „doar de ieri”. Nici Biserica Episcopală Engleză şi nici Prezbiterienii nu se pot duce înapoi în timp mai mult de aproximativ trei sute de ani; Independenţii îşi pot depista originea până la Browniştii din a doua parte a secolului al şaisprezecelea; Wesleyenii au început odată cu John Wesley, acum aproximativ o sută patruzeci de ani în urmă; iar Plymothiştii, de orice umbră de opinie, aparţin doar acestei generaţii.”” [15]
Ce se poate cere mai mult? Aici este mărturia clară dată de baptiştii asociaţionali din Anglia cu privire la originea şi continua existenţă a baptiştilor încă din zilele apostolilor!
Mărturia lui J.M. Cramp, D.D.
John M. Cramp, s-a născut în Anglia, pe data de 25 Iulie, 1796. El a slujit ca pastor în Londra, pe insula Thanet şi Hastings, Sussex. În 1844 a preluat conducerea colegiului baptist din Montreal, Canada; a devenit preşedinte al Colegiului Acadia, din Nova Scoţia, în 1851, şi a ieşit la pensie din această poziţie în 1869.” [16]
Publicate în Canada, următoarele afirmaţii ale lui J.M. Cramp sunt la obiect. Noi nefiind poate de acord cu toate celelalte concluzii ale Dr-lui Cramp, el a declarat,
„Istoria creştină, din primul secol, a fost strict şi în mod corect o istorie baptistă, deşi cuvăntul ”baptist”, ca şi apelativ distinct, nu era cunoscut atunci. Cum ar fi putut să fie? Cum ar fi fost posibil să-i numeşti pe unii creştini, creştini baptişti când toţi erau baptişti?”
Iar cu privire la acel grup de baptişti care se numeau Donatişti, Dr. Cramp a scris următoarea mărturie clară:
„În secolul al patrulea DONATIŞTII au ridicat standardul reformei. Ei constituiau aproape jumătate din populaţia creştină din Africa de Nord. Puritatea era obiectivul lor principal; şi ei, la fel ca şi Novatienii, se autonumeau CATHARI- CEI PURI-PURITANI. Alţii îi numeau DONATIŞTI, după Donatus, a cărui coducere o urmau. Robert Robinson, un scriitor învăţat al istoriei eclesiastice, în secolul trecut, spune că ei erau „Baptişti Trinitarieni”. Rev. Thomas Long, Prebendary din Exeter, [un cleric al bisericii dinAnglia] a cărui carte intitulată “Istoria Donatiştilor” a fost publicată în 1677, susţine că ei „erau în mare anabaptişti; deoarece nu numai că-i botezau din nou pe adulţii care veneau la ei, dar refuzau să boteze bebeluşii, contrar practicii Bisericii, după cum apare în câteva din discursurile Sf. Augustin, (Pagina 103).” [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Dr. Cramp scoate în evidenţă faptul că Augustin se opunea anabaptiştilor din zilele lui. Augustin a trăit între anii 354-430 d.H. Aici îl găsim pe Augustin servind ca un alt martor, deşi nu în scris, antichităţii baptiştilor!
Referindu-se la vremurile lui, Cramp îi aseamănă pe baptiştii din ziua lui cu cei care fac parte din succesiunea baptistă cunoscuţi sub alte nume. El a scris,
„ Fiecare epocă a scos la iveală campioni ai adevărului şi al corectitudinii: şi noi baptiştii suntem Novatienii, Donatiştii, Paulicienii, Petrobrusienii secolului al nouăsprezecelea.”
Ca răspuns pentru cei care susţin că grupurile menţionate mai sus au fost eretici de cel mai rău soi, Dr. Cramp răspunde cu,
„Unii încep a spune consternaţi; – „Domnule! Toţi acei oameni au fost eretici şi schismatici!” Cuvinte dure, acestea! Dar noi ne-am obişnuit cu ele. Pe însuşi Domnul nostru îl numeau „Samaritean”, şi spuneau că „are drac”. Adevărul este, că partea dominantă întotdeauna a pretins că este cea ortodoxă, şi îi făcea pe oameni să creadă că cei care erau diferiţi de ei erau eretici. Trinitarienii erau ortodocşi în zilele lui Constantin, iar Arienii erau alungaţi. Arienii erau cei ortodocşi în timpul domniei următoare, aceea a lui Constantinius, iar Trinitarienii earu atunci alungaţi. Aceste alternări aveau loc în mod continuu. Şi deci tragem concluzia următoare, că dacă vrei să urmăreşti adevărata biserică a lui Dumnezeu, trebuie să cauţi de-a lungul liniei celor care au fost stigmatizaţi, şi a căror nume erau considerate rele demonice. Patriotismul se găsea mai adesea la trunchiul călăului decît în palatele regelui.” [17]
Mărturia lui Thomas Crosby
Întorcându-ne cu mult timp în urmă îl somăm pe un alt baptist remercant pentru a-şi da mărturia în acestă problemă. În timp ce cei citaţi mai înainte au trăit după jumătatea anilor 1800 când „adevărul bisericii” a devenit o chestiune mult disputată în anumite locuri, Crosby urmeză acestei perioade de dezbateri cu peste o sută de ani! Să lăsăm ca cuvitele unui alt om să vorbească despre lucrarea acsetui om, Thomas Crosby, care:
„… a fost un baptist din Londra cu o influenţă mare în denominaţiunea noastră. A fost căsătorit cu una dintre fiicele mult aclamatului Benjamin Keach şi a predat la o şcoală avansată pentru tineri domni. Fiind un diacon baptist pentru mulţi ani, a fost ales pentru a face obişnuita afirmaţie în numele bisericii când Dr. Gill a fost ordinat ca pastor al bisericii unde d-l Crosby era membru.
” D-l Stinton, cumnatul d-lui Crosby, şi predecesorul dr. Gill, a strâns materiale pentru o lucrare pe tema istoriei baptiste, care nu a fost însă publicată niciodată. Aceste materiale i-au fost date lui Crosby…” [18]
Este demn de remarcat, după cum am citat mai sus, că Crosby a fost un lider respectat al bisericii sale: o biserică de o distincţie considerabilă şi ai cărei lideri exercitau o mare influenţă asupra vieţii baptiste. Ar trebui remarcat de asemenea că multe dintre materiale au fost adunate de către d-l Stinton şi au fost date d-lui Crosby care a publicat PRIMUL său volum al Isoriei Baptiştilor Englezi(History Of The English Baptists) în 1738. Fiind criticat pentru folosirea unor „surse secundare”, Crosby a făcut investigaţii originale şi a publicat şi alte volume. El a scris următoarele în cel de-al doilea volum al său, după cercetări şi studii personale.
„Acest mare profet Ioan, a avut o misiune directă din cer, Luca iii 2, înainte ca să intre cu adevărat în slujba lui de a boteza. Şi cum baptiştii englezi aderă strâns la acest principiu, că Ioan Botezătorul a prmit porunci divine, fiind primul însărcinat cu ducerea Evangheliei, şi să boteze prin cufundare, pe cei care acceptă; şi că această practică a fost păstrată de atunci şi continuată în lume până în ziua de azi; pentru ca să nu fie nepotrivit ca să fie luat în considerare statutul bisericii în împărăţia prezentă; şi să fie toţi de acord că plantarea Evangheliei aici a început foarte devreme, chiar din zilele apostolilor.” [19]
Crosby a urmărit cu obiectivitate începuturile botezului scriptural şi perpetua existenţă a acestei orânduiri de la începuturile ei. Înţelegând că baptiştii au ţinut de-a lungul istoriei orânduirea de a exista ordinări ale bisericii, adică, ei trebuie să fie observaţi doar de către o biserică (locală), rezultă că perpetuitatea ordinărilor necesită existenţa perpetuă a bisericilor baptiste. Mai departe, fratele Crosby mărturiseşte că Evanghelia a fost adusă în Britania în timpul apostolilor! Acesta este o constatare importantă în istoria bisericilor Domnului.
Mărturia lui Joseph Hooke
Următoarea mărturie a baptiştilor va fi a englezului Joseph Hooke. Din nou trebuie să luăm în considerare că aceste cuvinte au fost scrise înainte ca disputa pe tema succesiunii bisericii să fi apărut. Lucrarea lui Hooke, publicată în 1701 d.H., spune:
„ Aşadar, expusă în mod negativ, când această sectă numită Anabaptişti nu a început; vom arăta în locul următor în mod afirmativ, când a început; căci a avut un început, şi ne priveşte ca să cercetăm izvorul acestei secte; căci dacă s-ar şti cu siguranţă că nu este mai veche decât lupta Munster… Aş decide să o părăsesc, şi i-aş convinge şi pe alţii să facă la fel. Acea religie care nu este la fel de veche ca şi Cristos este prea nouă pentru mine.
„Dar în al doile rând, în mod Afirmativ, noi suntem convinşi în totalitate, şi de aceea cu îndrăzneală şi totuşi smeriţi, susţinem, că această sectă sunt acelaşi fel de oameni ca şi cei care au fost numiţi întâia dată creştini, în Antiohia, Fapte 11:26. Dar câteodată numiţi Nazarineni, Fapte 24:5. Şi după cum sunt vorbiţi de rău peste tot acum, la fel cum erau şi în Timpurile Primitive.
” Iar câteodată erau numiţi în mod străvechi Anabaptişti, aşa cum au fost numiţi mai târziu, şi din aceeaşi cauză, pentru că atunci când alţii inovau în închinarea lui Dumnezeu şi făceau schimbări cu privire la botez, ei au continuat pe calea lor, şi astfel oamenii s-au mâniat, iar pentru a repara o greşeală, i-au numit Anabaptişti, şi astfe a rezultat numele lor, care este foarte vechi…” [20]
Un fapt de necontestat este că Joseph Hooke precum şi alţi baptişti englezi au păstrat modul de gândire cunoscut acum sub numele de „Landmarkism”istoric. Faptul că Hooke a trăit cu mai mult de 150 de ani mai înainte ca această denumire să fi fost inventată dovedeşte că deşi denumirea de „Landmarker” a luat naştere atunci, mentalitatea de tip „Landmark” nu a fost inventată la mijlocul anilor 1800 după cum susţin unii liberali. „Landmarkismul” istoric menţine vechea mentalitate păstrată de baptişti de-a lungul secolelor.
Mărturia lui John Gill, D.D.
Augustus Toplady, autor al binecunoscutului imn „Stânca Veacurilor”, mărturiseşte despre actualul nostru martor: „Dacă s-ar presupune că este cineva care a păşit pe tot cercul învăţăturii omeneşti, acela ar fi fost Gill”. [21] Această remarcă cu privire la educaţia teologică a lui John Gill prinde o nouă lumină când este amintit faptul că Toplady care a fost un binecunoscut şi pios preot al bisericii din Anglia s-a gândit atât de mult la învăţăturile lui Gill încât „frecventa un curs de seară a Dr. Gill!” [22] Cînd un cleric al Bisericii Angliei merge adesea să-l audă pe un baptist predicând, asta vesteşte ceva!
John Gill a scos un voluminos comentariu despre întreaga Biblie şi despre Un Corp al Divinităţii Doctrinale şi Practice (A Body Of Doctrinal And Practical Divinity), pe numele sub care erau cunoscute atunci lucrările sale, precum şi alte scrieri. A slujit ca pastor al bisericii Londrei în care slujise mai înainte Benjamin Keach şi mai târziu C.H. Spurgeon. El a scris următoarele cu privire la înţelegerea sa despre bisericile lui Cristos ascunse printe munţii Europei.
„… Aş crede că văile Piedmontului, care se întind între Franţa şi Italia, sunt proiectate, acolo unde Dumnezeu a păstrat, şi a continuat menţinerea unui set de martori ai adevărului, într-o succesiune, de la începutul apostaziei până în zilele noastre, trăind în obscuritate, şi în siguranţă, aşa încât să nu fie distruse cu totul…” [23]
Nimeni care este măcar puţin conştient de istoria acelei ramuri a strămoşilor noşti baptişti ţinuţi ascunşi în văile Piedmontului, nu se poate îndoi de faptul că Gill vorbeşte aici de succesiunea baptistă care continuă încă din zilele apostolilor. Nici o altă concluzie nu poate fi trasă din această afirmaţie! Dacă „adevărul bisericii” ar fi reprezentat o problemă în zilele lui Gill, fără îndoială că ar fi avut mai multe de spus.
Mărturia acestor baptişti canadieni, americani şi englezi dovedeşte că „Landmarkismul” istoric nu era o mentalitate care se limita la un oarecare segment minor al baptiştilor. Aceste mentalităţi nu s-au născut cu- nici nu erau limitate la- un număr nesemnificativ de baptişti care erau situaţi mai întâi „în sudul” Statelor Unite după cum s-a afirmat câteodată.
Mentalitatea „Landmarkistă”- şi prin asta ne referim la mentalitatea istorică baptistă- susţine că Cristos şi-a întemeiat Biserica în timpul lucrării sale timpurii, începând cu persoanele pregătite de Ioan Botezătorul. Opinia istorică este că orice biserică care au rezultat din această biserică dintâi şi dintr-o biserică de acelaşi fel a existat în succesiune începând chiar cu prima. Din păcate, unii dintre aceşti oameni pe care i-am chemat să dea mărturie nu au fost întotdeauna consistenţi în toate practicile lor cu privire la această mentalitate istorică, dar faptul rămâne că ei au aderat la o astfel de mentalitate! (Acest fapt ar trebui să-i impulsioneze pe baptiştii moderni spre a fi mai consistenţi!)
Bineînţeles că motivul pentru care cvasi-baptiştii şi protestanţii resping această mentalitate este că a admite veridicitatea ei i-ar „desboteza” şi „desbiserici”. Asta le-ar cere ca să se supună „botezului lui Ioan”, singurul botez autorizat de Dumnezeu şi deci recunoscut de Scripturi ca fiin valid. Mulţi sunt pre mândri ca să admită eroarea şi să abandoneze bisericile făcute de mâna omului din pricina stigmei sociale ataşate practicii Baptiste stricte. Astfel mulţi nu doresc să se supună „botezului lui Ioan”. Existau câţiva oameni religioşi în timpul lui Isus, ca cei din zilele noastre, care nu vroiau să se supună botezului lui Ioan şi mînilor apostolilor lui Cristos. S-a spus despre aceştia că ei „ au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” (Luca 7:30).
CONCLUZIILE TRASE DIN SUSŢINERILE BAPTIŞTILOR
Concluziile la care ar trebui să ajungem cu toţii, dacă martorii noştri au dreptate, sunt următoarele:
(1) printre oamenii care sunt numiţi acum baptişti se găsesc adevăratele biserici ale lui Cristos:
(2) toate celelalte grupuri religioase care au deopotrivă un început recent, au fost fondate de către un anumit om şi deci nu sunt biserici ale lui Cristos:
(3) tuturor celorlalte grupuri religioase le lipseşte autoritatea Divină pentru a perpetua orânduirile sau pentru a duce la îndeplinire sarcinile. Aşadar botezurile tuturor celorlalte grupuri religioase sunt nule şi lipsite de orice recunoaştere cerească deşi au o greutate mare pentru oamenii înclinaţi spre religie din zillele noastre.
O mentalitate îngustă şi bigotă? ai putea spune. Cu adevărat, în zilele noastre pline de neînfrânare, liberalism şi inclusivitate religioasă, aşa ar părea. Această mentalitate baptistă istorică este chiar acea mentalitate urâtă de religioşii zilelor trecute. Este la fel de detestată în multe biserici făcute de mâna omului. Încăpăţânarea baptiştilor de a admite că bisericile făcute de mâna omului sunt la fel de bune ca bisericile pe care le-a zidit Cristos stârneşte mânia celor care cred că organizaţia lor este la fel de bună ca cea a lui Cristos. Cu siguranţă că orice creştin adevărat va recunoaşte că o biserică care urmează Biblia este mai bună decât una care nu face aşa. (Prin asta nu spunem că oamenii sun „mai buni” ci că este mai bine să asculţi de Cuvântul lui Dumnezeu decât să-l dai la o parte). Această „mentalitate îngustă şi bigotă” este cea care aparţine strămoşilor noştri„anabaptişti” ai zilelor de mult apuse şi este mentalitatea cultivată în mod consistent de către un număr semnificativ de baptişti ai tuturor generaţiilor.
Exemplul 1: Abraham Booth
Cu mult înainte ca baptiştii sănătoşi să fie porecliţi „Landmarkişti” găsim baptişti care au scris în apărarea mentalităţii istorice străvechi care este atât de urâtă acum. În anul 1778 d.H. Abraham Booth, un baptist englez, a scris un volum intitulat, O Apărare Pentru Baptişti în Care Sunt Dezvinovăţiţi de Acuzaţia de Punere a Unui Accent Nejustificat Asupra Vinei de Bigotism şi în a Refuza Părtăşia cu Pedobaptiştii la Masa Domnului. (A Defense for the Baptists in Which They Are Vindicated from the Imputation of Laying an Unwarrantable Stress on the Ordinance of Baptism and Against the Charge of Bigotry in Refusing Communion at the Lord’s Table to Pedobaptists). În timp ce titlurile atât de lungi nu mai sunt la modă, acesta vorbeşte volume întregi pe tema noastră. În anul 1778 baptiştii credeau că botezul scriptural este esenţial pentru părtăşia bisericii. Ei nu admiteau că cei care îi botezau pe bebeluşi sunt botezaţi. Astfel, ei nu le permiteau acestora să fie membri pe baza „botezului” lor din copilărie şi în consecinţă nu le permiteau să ia parte la Cina Domnului în bisericile baptiste.
Exemplul 2: John Spittlehouse şi John More
În anul 1652 d.H., cu mai mult de 125 de ani înaintea scrierii lui Abraham Booth, doi baptişti englezi, John Spittlehouse şi John More au publicat un volum intitulat „O Susţinere a Continuei Succesiuni a Bisericii Primitive a lui Isus Cristos (Acum Calificaţi în Mod Scandalos Anabaptişti) de la Apostoli şi Până în Zilele Noastre.” (A Vindication of the Continued Succession of the Primitive Church of Jesus Christ (Now Scandalously Termed Anabaptists) from the Apostles Unto this Present Time) [24] Acici avem încă un titlu lung în acord cu stilul zilei, dar care mărturiseşte clar despre convingerea istorică baptistă cu privire la ei înşişi şi la bisericile lor.
În timp ce baptiştii moderni nu ar fi de acord poate, cu câteva dintre interpretările profeţiei făcute de Spittlehouse şi More, zece puncte importante au fost susţinute în mod clar de ei în titlul acestului volum. Ei au susţinut în mod viguros:
1. Că biserica adevărată sau primitivă a lui Isus Cristos s-a mărit în zilele lor (1652 d.H.) în Anglia şi a fost atunci poreclită în mod defăimător „anabaptistă”.
2. Că bisericile lui Cristos nu au fost niciodată parte din sau în comuniune cu bisericile false.
3. Că biserica lui Cristos a avut o susccesiune continuă şi deci o existenţă continuă de când a înfiinţat-o El.
4. Că adevăratele biserici sunt societăţi vizibile de sfinţi urmând practicile, principiile şi învăţăturile apostolilor.
5. Că aceste biserici adevărate au păstrat orânduirile(botezul şi cina) lui Isus Cristos de când le-a dat El.
6. Că, Catolicismul şi Protestantismul au luat naştere din aceeşi sursă.
7. Că romano-catolicismul este Prostituata iar bisericile protestante sunt Fiicele Prostituatei, nici una nefiind o biserică a lui Cristos.
8. Că preoţii catolici şi pastorii protestanţi nu au nici o ordinare validă şi nu sunt lucrători ai lui Cristos.
9. Că „Reforma Protestantă” nu a fost de la Dumnezeu, ci a rezultat în formarea unor biserici false şi că aceste biserici false erau compromise în doctrină şi practică cu Roma.
10. Că nu era nevoie de nici o „Reformă” din moment ce bisericile lui Cristos nu au apostaziat niciodată.
Cu siguranţă că nimeni nu poate să aibă cunoştinţă de astefel de scrieri şi să susţină în mod onest că baptiştii s-au considerat a fi a sectă protestantă care a luat naştere în timpul aşa-numitei Reforme. Baptiştii sănătoşi au susţinut întotdeauna că între ei se pot găsi adevăratele biserici înfiinţate de Cristos! Baptiştii din fiecare generaţie încă de la apostoli au susţinut în mod consistent că originea lor era mai veche decât ei înşişi!
Dovada este clară: baptiştii din timpurile mai vechi recunoşteau că indivizi din alte biserici pot fi mântuiţi, în siguranţă şi să meargă în cer, dar au refuzat să recunoască aceste grupuri religioase ca şi biserici ale lui Cristos. Nu acceptau cufundările lor ca fiind scripturale. Este important ca cititorul să realizeze că baptiştii din timpurile trecute aveau o problemă cu alte grupuri nu numai pe tema botezului ci şi cu privire la chestiunea- care biserică are autoritate de la Dumnezeu ca să boteze.
Aceşti lideri istorici ai tuturor grupurilor religioase majore au fost de acord că cufundarea este modul original de botez.” [25] Even John Wesley (1703-1791) a refuzat să-i stropească pe bebeluşi decât dacă erau „slăbiţi şi bolnăvicioşi”, şi insista să fie cufundaţi, în acord cu regula bisericii Angliei din zilele lui! Este evident atunci, că cearta cu baptiştii nu era asupra modului ci asupra autorităţii! Acest lucru nu poate fi afirmat prea puternic. Adevărul este următorul. Toate grupurile protestante şi catolice obişnuite de-a lungul istoriei au folosit cufundarea, cu excepţia cazurilor de boală, etc., când era numit „botez clinic” prin stropire (în acele puţine ocazii când era permis). Vechii baptişti aveau discuţii cu catolicii cât şi cu protestanţii nu din cauza stropirii- căci se întâmpla rar- ci mai degrabă din cauză că, ei îi priveau pe catolici ca apostaziaţi şi pe Protestanţi ca organizaţii făcute de mâna omului. Vechile biserici baptiste susţineau că nici una nu putea fi o biserică adevărată a lui Cristos şi deci refuzau să recunoască „administrările”, i.e. orânduirile lor ca fiind valide, indiferent de metodă.
Baptiştii zilelor trecute îi considerau pe membrii grupurilor protestante cât şi catolice ca fiind nebotezaţi! Acesta este părerea şi practica unei mulţimi de biserici baptiste ale zilelor noastre şi, credem noi, părerea scripturală.
Baptiştii cred că o mentalitate, fie ea cât de îngustă, nu este bigotism DACĂ acea mentalitate este adevărată în acord cu Scripturile. Baptiştii sănătoşi au urmat Scripturile ca fiind SINGURA regulă a credinţei şi practicii. Fie ca să rămână întotdeauna aşa!
Nu lăsa pe nimeni să spună că această mentalitate „îngustă” era o mentalitate a minorităţii susţinută doar de câţiva dintre baptişti. Baptiştii susţin, şi au susţinut întotdeauna că ei îl au pe Cristos ca Întemeietor. Ei susţin că au existat în mod perpetuu din momentul în care El a înfiinţat prima biserică. Ei susţin că au rămas întotdeauna separaţi şi puri de toate „bisericile” făcute de mâna omului. Această unicitate poate fi singura fundaţie a existenţei lor neîntrerupte.
A învăţa că baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului înseamnă a semăna seminţele anihilării baptiştilor. Într-adevăr, dacă bisericile baptiste sunt doar organizaţii făcute de mâna omului, să sfârşească existenţa lor separată şi să se alăture bisericilor protestante „evanghelice”. Dacă baptiştii sunt doar o sectă din cadrul Protestantismului atunci nu există nici un motiv valid pentru separarea lor. Dacă, totuşi, existenţa lor este apostolică iar credinţa şi practica lor sunt Biblice, atunci să continue să „se lupte pentru credinţa lor dată odinioară sfinţilor”. (Iuda 3)
Note de subsol:
[1] John T. Christian, A HISTORY OF THE BAPTISTS (Texarkana, Bogard Press, 1922), Vol. 1, p. 5, 6.
[2] T. G. Jones wrote the following books: THE DUTIES OF PASTORS TO CHURCHES, (Charleston, Southern Baptist Publication Society): THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION, (Philadelphia, American Baptist Publication Society); THE GREAT MISNOMER, OR THE LORD’S SUPPER RESCUED FROM THE PERVERSION OF ITS ORIGINAL DESIGN, (Philadelphia, Griffith & Rowland Press).
[3] William Cathcart, THE BAPTIST ENCYCLOPEDIA, (Philadelphia, Louis H. Everts, 1881), [reprinted by The Baptift Standard Bearer, Paris, AR., 1988] pp. 620, 621.
[4] T. G. Jones, THE BAPTISTS: THEIR ORIGIN, CONTINUITY, PRINCIPLES, SPIRIT, POLITY, POSITION, AND INFLUENCE. A VINDICATION. (Philadelphia, American Baptist Publication Society, n.d.), pp. 23, 24, 25.
[5] Joseph Belcher, THE RELIGIOUS DENOMINATIONS IN THE UNITED STATES, New and Revised Ed., (Philadelphia, John E. Potter, 1861), p. 120.
[6] Belcher, ibid., p. 124.
[7] Joseph Belcher, RELIGIOUS DENOMINATIONS IN EUROPE AND AMERICA, p. 53, [quoted by J.R. Graves, OLD LANDMARKISM, Second Edition, Texarkana, Bogard Press, 1881], p. 86.
[8] William Cathcart, op cit, p. 74.
[9] C.H. Spurgeon, NEW PARK STREET PULPIT, Vol. 16, 1860, (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 66.
[10] C.H. Spurgeon, METROPOLITAN TABERNACLE PULPIT, Vol. 7, 1861 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications, 1973 reprint), p. 225
[11] Spurgeon, ibid., Vol. 7, p. 613.
[12] Spurgeon, ibid., Vol. 27, p. 249.
[13] John W. Ashworth, BAPTIST PRINCIPLES AND HISTORY (London, Yates & Alexander, 1880), pp. 6, 7, 8.
[14] Ashworth, ibid.
[15] Ashworth, ibid.
[16] Cathcart, op cit, p. 286.
[17] J.M. Cramp, D.D. THE CASE OF THE BAPTISTS, STATED AND EXPLAINED, ADDRESSED TO ALL WHOM IT MAY CONCERN, (Halifax, N.S., “Christian Messenger” Office, 1873), pp. 3-5, 10.
[18] Cathcart, op. cit., pp. 296, 297.
[19] Thomas Crosby, A HISTORY OF THE BAPTISTS, Vol. II, p. ii.
[20] Joseph Hooke, A NECESSARY APOLOGY FOR THE BAPTIZED BELIEVERS, (London, 1701), p. 66.
[21] THE BIBLICAL AND HISTORICAL FAITH OF BAPTISTS ON GOD’S SOVEREIGNTY, (Ashland, KY., Calvary Baptist Church, n.d.), p. 24.
[22] Cathcart, op. cit., p. 454.
[23] John Gill, GILL’S EXPOSITOR, (London, Matthews & Leigh, 1809), Vol. VIII, p. 691: [quoted in the Berea Baptist Banner, Mantachie, Mississippi, November & December issues, 1987.]
[24] Spittlehouse and More, A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION OF THE PRIMITIVE CHURCH OF JESUS CHRIST (NOW SCANDALOUSLY TERMED ANABAPTISTS) FROM THE APOSTLES UNTO THIS PRESENT TIME, (London, Gartrude Dawson, 1652).
The only original copy of this volume known to exist is located in the Samuel Colgate Memorial Library, American Baptist Historical Society, Rochester, New York.
A VINDICATION OF THE CONTINUED SUCCESSION…, in modernized spelling and format, is included in the back of this present volume as APPENDIX II.
[25] Bow, op cit, p. 27, furnishes the following information.
“John Calvin, the founder of the Presbyterian church, in its present form, said: ‘The very word baptize, itself, signifies to immerse; and it is certain that immersion was observed by the ancient church.’
“Commenting on the baptism of the eunuch, he [Calvin] says:
‘Here we perceive how baptism was administered among the ancients, for they immersed the whole body in water.’
“John Wesley, founder of Methodism, on Romans 6:4, says,
‘We are buried with him, alluding to the ancient manner of baptizing by immersion.’
“Martin Luther says:
‘For to baptize in Greek is to dip, and baptizing is dipping. Being moved by this reason, I would have those who are to be baptized to be altogether dipped into the water, as the word doth express, and as the mystery doth signify.’ (Works. Wittemb. Ed., vol. 2, p. 79.) [For political reasons, no doubt, Luther changed his mind and went along with Rome.]
“Cardinal Gibbons, Roman Catholic, says:
‘For several centuries after the establishment of Christianity, baptism was usually conferred by immersion, but since the twelfth century the practice of baptizing by affusion has prevailed in the Catholic church, as this manner is attended with less inconvenience than baptism by immersion.’ – Faith of Our Fathers, p. 275.
“The Encyclopedia Britannica, in the article ‘Baptism,’ vol.3, p. 351, says:
‘The usual mode of performing the ceremony was by immersion… The council of Ravenna, in 1311, was the first council of the [Roman Catholic] church to legalize sprinkling by leaving it to the choice of the officiating minister.'”
